Capitolul I

Astfel vorbi un emisar din ţara colibrilor şi a zeului Huzilopotchli.

Inginerul Jan van den Vondel se opri din vorbire să-şi cureţe pipa cu o sculă complicată, în chip de briceag.

Desfăcu pe rând diferite răzători, linguriţe şi stricnele nichelate. Operă cu atenţie de chirurg, încruntându-şi sprâncenile late, stufoase şi cânepii. Lepădă pe masă ingredientele cu miros urât.

Strigă la chelnerul „Barului American”:

— Buet, face frumos rapid! Expres!

        „Buetul” se repezi să facă frumos rapid, expres, maturând cu şervetul murdăria vâscoasă.

Apoi Van den Vondel îşi îndopă pipa din nou, aprinse, începu să pâcâie cu vădite semne de satisfacţie şi se întoarse către Sebastian Luduş, întrebându-l de data aceasta în englezeşte:

— Ce spui?… N-am făcut lăudabile progrese în limba moldavă?

Sebastian Luduş recunoscu fără şovăială că progresele erau într-adevăr uimitoare. Inginerul geolog se arătă foarte măgulit de această confirmare a unor ambiţii de poliglot, care depăşeau adesea celălalt amor-propriu profesional, mult mai îndreptăţit, de mare şi infailibil iscoditor al zăcămintelor petrolifere.

Era un om scurt, pătrat, cu umerii anormal de laţi, cu obrazul rotund şi roşu ca o preafrumoasă sferă de brânză, din cele ce poartă numele şi au făcut faima patriei sale. O sferă de brânză de Olanda, după ce s-a jucat cu dânsa şăgalnic copilul băcanului, prefăcând-o în cap omenesc, aşa cum l-a ajutat mintea şi cum a găsit materialul la îndemână, din marfa comestibilă a prăvăliei paterne. În locul nasului i-a lipit o căpşună enormă cu vine albăstrii; în locul ochilor două acadele verzi; sprâncene de halva şi o creastă clăbucită de frişcă în locul părului.

Căci Jan van den Vondel albise cu totul, de când cutreiera planeta pretutindeni unde există ori se pregătea exploatarea unui strat de ţiţei.

Venea din Mexic, condamnat să se resemneze la un an sau doi de viaţă în regiunile temperate, fiindcă îl alungase malaria tropicelor: „la calentura” mexicană. Aştepta să se vindece desăvârşit, pentru a lua drumul Venezuelei.

Acolo se strămutase pentru moment bătălia cea mare a petrolului, cu repezi ofensive şi cuceriri de poziţii. Era nerăbdător să ia parte activă în prima linie de foc, ca un veteran al vechilor războaie, socotind popasul de convalescenţă din ţara românească prea monoton şi lipsit de surprize.

În câteva luni scormonise întreaga regiune din Piscul Voievodesei, cu aparate electrice şi instrumente de măsurătoare, ridicase hărţi geologice şi adusese laudă predecesorului său, Dinu Grinţescu, pentru că, lucrând cu mijloace mult mai primitive, ajunsese la rezultate atât de exacte. Datoria lui era aproape pe sfârşite.

Se pregătea să treacă din nou mâna inginerului Grinţescu; deocamdată plictisindu-se şi trecând el la cealaltă a sa pasiune.

Prospecta acum elementul omenesc indigen. La patima veche de filolog, se adăugase una mai nouă de etnograf şi de folclorist. Aici se afla în absolută diver-genţă de opinii cu domnul inginer Reginald Gibbons, directorul general al societăţii „Voevoda, Anglo-Roumanian Company for the Development of the Mining Industry. Limited”.

De când întreprinderea românească îşi întărise puterile cu un apreciabil sprijin al capitalului anglo-olandez şi de când încăpuse pe mâinile altor conducători, cu un nou contingent de directori, de subdirectori, de administratori, ingineri şi lucrători specialişti, aceste două personaje ocupau atenţia generală a puţinilor autohtoni care mai supra-vieţuiau încă din vechea alcătuire. Unul devenise popular fără să vrea; celălalt îşi cultiva o impopularitate bine stabilită şi părea că se simte foarte fericit, ştiindu-se urât şi temut.

Domnul director general Reginald Gibbons, lung şi deşirat, cu mutra lui de cal şi cu dinţii ca seminţele de floarea-soarelui, trecea privind un punct fix peste capete. Nu reţinea nici un nume al acestor barbari. Cu dispreţul său insular pentru restul noroadelor din cele cinci continente, aplica tactica guvernatorilor din colonii faţă de populaţia băştinaşă de felurite culori inferioare şi suspecte, cu tradiţii absurde, prejudecăţi obtuze, noţiuni confuze, limbi imposibile şi un amor propriu ridicol, ba încă şi agresiv.

Indigenii nu prezentau nici un interes şi nu puteau să aibă nici o dreptate.

Se aflau situaţi undeva, într-o zonă intermediară dintre umanitate şi animalitate. Reprezentau fauna mizeră din regiunile petrolului; un soi de paraziţi ai păcurii care s-ar fi cuvenit exterminaţi înainte de începerea exploatărilor, pentru a curma o dată şi bine cu neajunsurile pricinuite de viermuiala lor inacceptabilă.

Domnul inginer-şef geolog Jan van den Vondel împărtăşea cu totul alte păreri.

Spre consternarea mai tânărului coleg localnic, Sebasti-an Luduş, îşi formulă o opinie neaşteptată.

Arătând cu coada pipei rafturile cu băuturi din „Barul American”; arătând patronul, casieriţa şi chelnerul; ară-tând afară, pe fereastră, trecătorii din acea dimineaţă de duminică, rosti:

— Nu eşti o bună călăuză! Ţi-o declar fără înconjur. Eşti prea străin de aici… Tot atât de străin ca mine, ca băuturile acestea, ca patronul acestei parodii de „bar american”, casieriţa, chelnerul, majoritatea trecătorilor de pe aşa-zisa stradă… Poţi să-mi spui ce-a fost pe aici şi cum a fost, acum un an, acum doi ani cel mult… Nu poţi să mă lămureşti ce a fost înainte… În această privinţă găsesc incomparabil mai interesant tot ce mi-ar putea istorisi o persoană ca domnul Zaharia Duhu, pe care dum-neata mi l-ai prezentat ca pe un fel de maniac… Aseme-nea maniaci sunt mult mai instructivi decât par la prima şi superficiala impresie!… Păcat că nu mă pot înţelege încă în româneşte cu dânsul.

— Ca să vă povestească basmul acelei comori a regelui Dromichet? Întrebă surâzând Sebastian Luduş.

— Basmul acelei comori şi încă alte basme… Nu uita că vin din Mexic şi că tot ce-am văzut şi aflat acolo pentru mine e de o impresionantă simetrie cu tot ce-am văzut şi am aflat aici…

— O! Exclamă indignat Sebastian Luduş. Nu suntem chiar aşa de sălbatici!… Nu avem revoluţionari care se tocmesc în solda cutărui sau cutărui grup petrolifer, ca să răstoarne preşedinţii de republică şi să aducă alţii, după cum vor sau nu vor să semneze alte angajamente… La noi nu se aude despre nici un Oregon, Diaz, Huerta, Carranza, Moncada sau Calles…

— Aceasta e singura deosebire!… Încuviinţă inginerul geolog. Şi trebuie să mărturisesc că această unică deosebire nu e în favoarea României.

— Glumiţi, domnule Van den Vondel? Se miră românul, aşteptând o urmă de surâs ironic care să tulbure liniile globului de brânză roşie de pe umerii vaşti ai olandezului.

— Nu glumesc de loc, tinere coleg!… Toţi aceşti generali, mai mult sau mai puţin improvizaţi, riscau ceva. Îşi riscau pielea. O mai riscă şi acum… Eu am asistat la execuţii! Am văzut pe unul purtând de jur împrejurul pă-lăriei de pai, un colier de degete proaspăt tăiate, care mai păstrau încă inelele trădătorului. După o săptămână l-am văzut şi pe acesta, capturat de trupa inamică, uns cu benzi-nă şi ars de viu… Riscau ceva, dar imediat ce ajungea unul de-ai lor la cârmă, îşi călca angajamentele faţă de Londra sau de New York, ceea ce din punct de vedere al onoarei stricte era poate detestabil; însă din punct de vedere al patriei lor este mai mult decât merituos! În istoria noastră, a petrolului, pagina României e simplificată… Dă-mi voie să-ţi citesc ceva dintr-o carte acum apărută…

Van den Vondel scoase din buzunarul larg o carte englezească şi o deschise la semnul îndoit al foii.

Citi urmărind rândurile cu pipa:

— Ascultă, te rog: „În România situaţia este aceeaşi ca în toate ţările petrolifere. Există legi de naţionalizare şi de restricţie, conducte stăpânite în parte de guvern, re-gulamente de export, taxe urcate, acuzaţii de corupţia diverşilor funcţionari, un conflict anglo-american moştenind pactul de la San-Remo şi o controversă diplomatică… Dar se pare că societăţile străine s-au aranjat pentru a suferi cât mai puţin de rigorile legilor, făcând cadouri câtorva funcţionari români. „Dutch Shell„ şi „Anglo-Persian Oil Company„ au obţinut noi terenuri, formând societăţi româneşti fictive. Societăţile străine posedă cinci şesimi din rezervele actuale. Dintr-o sută şaizeci de socie-tăţi, zece reprezintă nouăzeci şi două la sută din producţia totală…” Mai vrei ceva, tinere coleg? Negru pe alb… Şi ia aminte! Cartea e scrisă de un american, Ludwell Denny, care n-ar avea nici un interes să-ţi ofenseze ţara… Fără nici un interes, intitulează pagina consacrată ţării dumitale, pur şi simplu: România primeşte ordine… Generalii mexicani au primit bani şi mai primesc! Foarte urât pentru dânşii! Când a fost vorba însă să primească şi ordine, şi-au adus aminte că sunt mexicani. Au zvârlit cu ordinele în capul emisarilor. Aceasta îi reabilitează!… Londra şi New York-ul s-au dezgustat de asemenea patrioţi. Au început să-i slăbească. Şi-au întors ochiii aiurea, la ţările care primesc ordine, unde bătălia se dă în parlament ori pe băncile ministeriale şi unde, după cum mărturiseşte onorabilul Ludwell Denny, toate rigorile legii – dacă au mai rămas legi şi rigori – se aranjează discret cu discrete cadouri… Nu am intenţia să te ofensez, dar dintr-un punct de vedere regret Mexicul… Acolo totul era strălucitor; păsările colibri şi florile, nebunia desperată a oamenilor şi chiar faptelor lor de canalii, mult mai riscate şi în fond mai brave.

Van den Vondel privi, pe sub sprâncenele stufoase afară, în uliţa leşiatică, stropită de ploaia oblică a toamnei.

Un timp urmări trecerea lumii pestriţe, în haine de culori închise şi murdare, copiii cu şepci peste urechi, femeile cu tocuri strâmbe. Apoi ochii mărunţi se plimbară cu plictiseală la rafturile sticlelor aliniate după naţionalitatea băuturilor, la casieriţa puhavă şi somnolând în dosul cutiei de metal, la tovarăşul de masă, corect la îmbrăcăminte, la vorbă şi la purtare. Prea rece, prea corect şi prea stăpân pe sine.

Suspină după altfel de locuri şi altfel de oameni.

Strigă chelnerului:

— Un whisky, buete! Fora apa! Aduci una butelie aci şi două poare…

Sebastian Luduş protestă. El nu bea alcooluri. Îşi îngăduia o singură pasiune: ţigările. Încolo, apă minerală, laboratorul şi rafinăria.

Olandezul îl dojeni cu severitate:

— Trebuie să încerci orice… Mai ales să faci prostii! Trebuie să faci prostii cât eşti tânăr, ca să nu te apuci de ele la bătrâneţe.

Chelnerul aduse sticla. Prezentă eticheta spre aprobarea inginerului geolog.

— Bun. Foarte bun! Destupează şi toarnă la domnul inginer Luduş, buete.

        „Buetul” se execută.

Era acum deprins cu astfel de clienţi şi se împlinea un an de când servea astfel de băuturi. Sticlele de altădată, decolorate în rafturi, se primeneau repede. Patronul, domnul Martin Zuber, plănuia să dărâme la primăvară clădirea ridicată acum patru ani şi s-o modernizeze, prefăcând-o într-un adevărat bar american, fireşte după modelul celor berlineze. Astfel totul se îndeplinise conform vechilor cicluri încheiate.

Pe vremea regelui Dromichet, localnicii se îndestulau cu un vin acruţ amestecat cu mied, băut din cupa coarne-lor scurte de bour. Iar străinii de atunci îşi aduceau pocalele lor şi amforele pântecoase cu vin gros, de Tasos, Cnidos şi Rodos.

Nimic nu se schimbase, în afară doar de amănuntul că oştile lui Lisimah cu prinţii lor asiatici plecaseră repede şi degrabă, fără a mai arăta gând de întoarcere; pe când călătorii de acum se înfipseseră cu rădăcinile sondelor adânc în pământ.

— Într-o zi – spuse Van den Vondel – am să încerc băuturi indigene într-o cârciumă indigenă! Am văzut un fel de bordei al unui individ încăpăţânat…

Sebastian Luduş surâse, bucuros că poate risipi o iluzie a amatorului de culoare locală:

— Cârciuma lui Ţudic?

— Exact! Un moşneag cu barbă de patriarh…

— Mă tem că n-ai să dai peste un indigen, domnule Van den Vondel. Moşneagul acela cu barbă de patriarh, Leiba Ţudic, n-are de-a face nimic cu indigenii. E tot aşa de străin ca dumneata aici şi ca mulţi care se află în ţară cu paşaport…

— Iarăşi te înşeli, tinere coleg!… Clătină geologul din globul roşu de brânză, împodobit cu o creastă de frişcă spumoasă. Iarăşi te înşeli… Poate copiii lui, cu toate că s-au născut şi au petrecut o parte din viaţă aici, sunt străini. Adică din nou au devenit străini fiindcă tânjesc şi luptă pentru patria lor nou reconstituită. Dacă e cazul. N-am de unde s-o ştiu şi s-o afirm. Rămâne de văzut… Dar acest Leiba Ţudic este de aici. Reprezintă lumea, mentalitatea şi tradiţia locală de aici, cu mult înainte de venirea noastră: a dumitale, a mea, chiar şi a colegului Grinţescu… Din acest punct de vedere e mai puţin străin decât dumneata.

Van de Vondel îşi turnă paharul ras, îl deşertă fără nici o oţărâre şi adăugă:

— Bănuiesc că am să dau acolo peste indivizi interesanţi. De obicei în asemenea bordeie se refugiază supra-vieţuitorii indigeni, ca să se otrăvească departe de ochii ocupanţilor, cu băutura lor veche şi să se plângă de schim-bările nouă, pe care nu le pot accepta…

— Fiindcă nu le pot înţelege şi nu le pot preţui, dom-nule Van den Vondel!… Îmi pare foarte ciudat cum dumneata, care vii să afli aci petrol, arăţi în acelaşi timp atâta simpatie pentru elementul reacţionar, în egală măsură ostil dumitale şi ostil la tot ce facem aci… Mai adineaori, admirai rezistenţa aventurierilor mexicani, care aruncau conductele în aer cu dinamită şi împuşeau lucrătorii. Lucrătorii dumitale; ai societăţii dumitale… În definitiv, aceşti duşmani nu sunt numai ai noştri, adică ai petrolului. Sunt duşmanii progresului… În Mexic briganzi, pur şi simplu! Aci, din fericire, reacţionari pasivi…

Olandezul îşi sprijini o emisferă a capului globulos şi roşu în palma grăsună.

Privi lung la tânărul apărător al acestui progres omucid.

— Este poate a suta oară când aud aceste cuvinte!… Vorbi el strămutându-şi privirea şi fixând-o în gol, spre fereastra cu trecătorii zgribuliţi în ploaia toamnei. Le-am auzit la Tampico şi în Indiile Olandeze, în Golful Persic şi la Baku. Pretutindeni s-a umplut lumea de asemenea făţarnici apărători ai progresului!… De câte ori se ridică un brigand ca să-şi apere cu îndârjire independenţa ţării lor împotriva generoaselor noastre intenţii, dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral… Îl dezarmăm cu o campanie de presă, sau prin mijloace diplomatice, sau cu ajutorul trădătorilor, dacă nu cu al oamenilor încă naivi şi fanatici ai progresului, ca dumneata… Se poate întâmpla ca omenirea în genere să câştige pe urma înfrângerii şi capitulării lor. Se măreşte producţia unei regiuni! Automobilele au cu ce goni, avioanele cu ce zbura, escadrele de război cu ce reduce la tăcere un inamic ori o colonie revoltată… E foarte frumos aceasta şi se pare că toată lumea e de acord să condamne rezistenţa barbarilor!… Totuşi, nu mă pot opri să nu găsesc admirabil curajul omului care compune sufletul unei naţii şi al unui pământ, forţelor fără figură şi fără suflet care conduc astăzi lumea… Suntem în serviciul cui? Te întreb. Dumneata şi eu suntem instrumentele cui?… Îl numim pe acest zeu modern: progres! De hatârul acestui progres eu caut ţiţeiul brut; de hatârul aceluiaşi progres, dumneata îl rafinezi, ca să poţi da drumul avioanelor să zboare şi flotelor de război să distrugă altă flotă de război… Să zicem că e frumos, deşi ar merita şi aceasta o discuţie. Dar până la serviciul progresului, servim deocamdată acţiona-rul anonim al lui, Royal Dutch„ sau „Standard Oil”. Acela n-are figură şi speculează la bursă progresul!… Într-o măsură mă aflu mai aproape de inginerul Grinţescu, mult mai aproape, decât de directorul nostru general, Reginald Gibbons…

— E o personalitate puternică. O mână de fier! Vorbi cu admiraţie Sebastian Luduş.

Olandezul începu să ridă:

— Mie mi-o spui? Am mai lucrat cu dânsul în Mexic, la Tampico… L-am văzut cum ştie să execute şi să ordone execuţii!… Ai aflat cumva cum a rămas văduv?

— Nu! Şi nici nu cred că e omul care să confieze cuiva asemenea dureri intime.

— Durere? Dumneata admiţi că Reginald Gibbons este capabil a cunoaşte ce înseamnă o durere omenească? Eu l-am văzut însă altfel! Era în 1913… Îmi amintesc perfect, fiindcă atunci mă întorsesem de la Zacamixtle la Tampico… În drum, am asistat la ciocnirea dintre un grup de insurgenţi şi o trupă guvernamentală… A fost un episod pe care l-au povestit corespondenţii gazetelor americane şi l-a pomenit şi un scriitor de al lor, îmi pare Hergesheimer, sau aşa ceva… Un căpitan al insurgenţilor se repezise călare în lagărul guvernamental, cu un lasso a smuls din galopul calului o mitralieră, a tras-o pe şea… Mitraliera, ultimul tip automat american, ultima creaţie a progresului, a început să funcţioneze de-acolo, de pe cal… Aş fi aplaudat ca la teatru, dacă şoferul meu n-ar fi luat-o la goană peste câmpuri! Când ajung la Tampico, pe cine aflu? Scumpul meu coleg Reginald Gibbons – atunci eram egali în grad – scumpul meu co-leg Reginald pusese mâna pe un om al insurgenţilor… Acesta săvârşise marea crimă de a scufunda câteva ţevi de pe un tanc al societăţii, în lagună… Criminalul era legat. Nu răspundea la întrebări. Piele roşie, încăpăţânată, din neamul lui Montezuma…!

— Dromichetul lor! Zâmbi Sebastian Luduş.

— Nu ştiu până la ce punct, Dromichetul lor… Sper că o să mă lămurească odată domnul Zaharia Duhu, căutătorul de comori pe care l-ai botezat dumneata un maniac… Deocamdată indianul nu răspundea. Iar onorabilul Reginald Gibbons l-a dus până la cazanul de ulei fierbinte şi, înainte de a putea interveni cineva să-l oprească, l-a apucat cu amândouă mâinile de păr şi l-a scufundat în bazin… Un om legat, înecat şi fiert în ulei clocotit. Aceasta în numele progresului… Ce zici? Mână dc fier?

— Nu mi-aş fi imaginat! Dacă nu mi-ai spune-o dumneata, nici nu mi-ar veni să cred… Vorbi inginerul român, instalat comod la masa „Barului American” din Piscul Voievodesei.

— Ai să-l vezi lucrând aci şi ai să te convingi… Bineînţeles că metodele le variază după meridian. Ce era posibil în Mexic n-are să facă aici… Nici nu se arată nevoia. Aci ajunge metoda pomenită de Ludwell Denny. Un cadou discret, la persoane discrete… Acolo mergea altfel! După o săptămână, soţia lui Reginald Gibbons a fost adusă în automobil, cu pieptul străpuns de trei gloanţe…

Era o fiinţă plăpânda şi inofensivă. Poate nu se cuvenea să plătească dânsa pentru indianul fiert în ulei clocotit… Dar, vezi, insurgenţii luptau în numele barbariei; Re-ginald Gibbons, în numele progresului… În loc să-i pre-zint condoleanţe, de atunci ne întâlnim şi vorbim numai despre chestiuni de serviciu. Fiindcă, de fapt, tot el şi-a ucis şi femeia, după ce ucisese indianul! A lăsat-o să plătească dânsa, apărându-şi aşa pielea…

— E odios şi crud tot ce povesteşti dumneata! Exclamă Sebastian Luduş, clătinat în sfârşit din fanatismul său de orb apărător al progresului pe care-l monopolizau mag-naţii nesăţiosului capital, cu metodele folosite de pionierii acestui devastator progres în „ţările barbare”. E odios şi crud! Nu-mi imaginam…

— Ai răbdare!… Odios şi crud se poate fi în mai multe feluri, îţi repet: depinde de meridian… Eu cred că şi aci se petrec şi se vor petrece multe episoade odioase şi crude. În alt tempo, cu alte figuraţii… Petrolul aduce cu dânsul aceleaşi legi… Legile lui sunt negre…!

— Şi totuşi dumneata treci drept unul din cei mai ves-tiţi prospectori ai petrolului din lume…

Jan van den Vondel strânse din umerii laţi.

— Ce pot să fac împotriva destinului? Trec drept unul din cei mai vestiţi prospectori ai petrolului. Dacă n-aş fi eu, ar veni altul!… Până când nu vom mai avea ce prospecta…

Se corectă singur:

— Adică nu!… Ce prospecta va mai fi încă şi peste cincizeci-şaizeci de ani, în ţările care au scăpat acum de mine şi de alţii ca mine… Toată povestea americanilor, cu epuizarea zăcămintelor, rămâne deocamdată poveste… Dar nu vom mai avea de ce să prospectăm, nu ce prospecta! Nu va mai fi nevoie.

— Petrolul sintetic? Întrebă cu interes profesional Sebastian Luduş. Metoda lui Bergius sau lucrările lui Franz Fischer?

Olandezul surâse cu amestec de dispreţ şi de milă:

— Prea costisitor… Şi pe urmă remedii relative, expediente, de vreme ce pompează tot dintr-un combustibil care se poate epuiza. Cunosc altceva, în altă direcţie. Există undeva omul care lucrează pentru a reduce la neant cariera mea de prospector… În loc să-l detest, îi aştept rezultatele cu nerăbdare – aş putea spune cu o reală emoţie, dacă o gloabă bătrână ca mine mai poate vorbi despre vreo emoţie.

— Interesant… Se plecă Sebastian Luduş peste masă, avid, abia stăpânindu-şi curiozitatea.

— Să lăsăm aceasta! Propuse olandezul. Mai bine deşartă paharul de whisky, dintr-atâta n-ai să mori… Şi nu aştepta să afli ceva de la mine. N-aş spune, chiar dacă m-ar băga în cazanul de ulei fierbinte onorabilul Reginald. Fiindcă ar fi foarte probabil şi una ca asta! De loc exclus… Gândeşte-te cum a fost suprimat Rudolphe Diesel, inventatorul care a revoluţionat tehnica modernă şi pe a cărui urmă s-a ridicat toată industria petrolului. Încurca prea multe socoteli. În consecinţă au suprimat omul, ca măcar pentru o bucată de timp să suspende efectele invenţiei. Suprimat, înecat de pe vaporul în care călătorea să-şi valorifice invenţia şi brevetele…

— E ceva tot aşa de serios? Stărui tânărul. O invenţie tot atât de importantă ca motoarele „Diesel”?

— O sper! Adică nici nu mă îndoiesc de aceasta. Şi nu mă tem decât de vreo intervenţie a oamenilor cu mâna de fier ea a lui Reginald. Mai multe n-ai să afli de la mine. Cel ce lucrează mi-e prieten vechi, din tinereţele mele, care nu au fost ca ale dumitale, trăite cu apă minerală… Mi-e prieten vechi, am răbdat de foame împreună, am avut şi noi un cult al progresului, pe vremea când nu se dădeau războaie şi nu se unelteau revoluţii pentru a monopoliza o regiune petroliferă. Eu am căzut în ispită. N-am rezistat demonului care mă mână oriunde simt mirosind a ţiţei. El a fost mai fidel credinţei noastre de atunci. Îi cunosc mintea şi ştiu că se poate întâmpla să răstoarne într-o zi tot ce facem aci… Câte o scrisoare mă caută din când în când, cu zece sigilii poştale, dintr-un capăt al lumii la celălalt, pe unde mă poartă demonul meu. Îmi aduce veşti bune; din ce în ce mai apropiate de deznodământ. Şi astfel am dreptul să sper că măcar o parte din omenire va fi cruţată de legile acestea negre, ale păcurii. Îţi aminteşti ce se spunea pe vremea războ-iului şi îndată după război? Erai prea tânăr ca să le urmăreşti cronologic şi să tragi concluziile… În 1917, Cle-menceau, în apelul său către preşedintele Wilson, declară că „petrolul e tot atât de necesar ca sângele combatanţilor pentru soarta unui război”. După armistiţiu, lordul Curzon declara că „flotele aliate au navigat spre victorie pe-un ocean de petrol”. Iar în 1919, când Franţa şi Anglia îşi împărţeau petrolul în Orient şi fabricau ţări proaspăt trase pe hartă, după cum indica interesul petrolului, nu considerentele etnice, Henry Béranger declara că „acel care va poseda petrolul va stăpâni lumea”… Am înţeles-o aceasta mai bine decât o poţi presimţi dumneata de la distanţă, fiindcă mă aflam în Irak pe atunci. Un Irak proaspăt confecţionat, cu unul din acei recenţi suverani, care din petrol s-au născut şi în petrol vor pieri… Cum vezi, bătălia se dă într-adevăr pentru această stăpânire a lumii prin petrol, nu pentru progresul meu şi al dumitale! Să sperăm că va deveni o bătălie zadarnică, fără obiectiv… Pentru aceasta e destul ca în locul petrolului, oricine să-şi poată procura o forţă nelimitată şi la dispoziţia tuturora…

— Utopie!… Rosti sceptic Sebastian Luduş.

— Utopie a fost primul railway dintre Stockton şi Darlington, în septembrie 1825; utopie aviaţia, utopie telegrafia fără fir, utopic radio… Toate au fost utopii, respinse nu de profani, ci mai cu seamă de oamenii de ştiinţă, ca dumneata şi ca mine, care s-au gândit să le demonstreze imposibilitatea de aplicare. Tot ce a fost utopie în domeniul tehnic s-a realizat totuşi şi se va mai realiza… Şi să sperăm că nu vor rămâne utopii, nici cele din domeniul social… Pacificarea sufletului omenesc prin ceea ce realizează tehnica noastră, să sperăm că nici aceasta nu va rămâne o iluzie…

— Şi noi ce facem până atunci?

— Ne supunem timpului! Ne distribuim rolurile. Eu caut petrol, dumneata îl prelucrezi; dincolo de noi, alţii îl joacă la bursă şi, dincolo de toţi aceştia, puterile cele fără chip, care conduc lumea de astăzi, îşi dispută petrolul, ca să poată stăpâni singure… Aceasta e toată povestea!… Te-ai gândit dumneata că în ceasul acesta, zece mii de oameni ca mine şi ca dumneata se află risipiţi în Alaska, în Pennsylvania, la Baku, în Venezuela, în Borneo, în Sumatra, în insulele Sonde, în Persia, în Galiţia – într-o-sută de puncte ale planisferei? Slujesc progresul?… Slu-jim progresul?… Ne-am pus în slujba omenirii? Progresul lui Reginald şi omenirea lui Reginald? Deocamdată stârpim armonia unui echilibru de viaţă, pe care şi-l întocmiseră indigenii pe încetul în sute şi mii de ani cum se petrec aşezările geologice; echilibrul de viaţă al localnicilor din Sumatra, din Baku, din Venezuela, din Mexic, de aici, din Piscul Voievodesei. Aceasta o facem! Şi ca să ne aţipim cugetul, bem mai multe doze de whisky. E reţeta la care recurg zece mii de oameni pe zi, într-o sută de locuri măcar; zece mii de pionieri ai progresului… Până ce se va schimba ceva peste capetele noastre, dacă noi nu suntem capabili să eliberăm progresul din gheara celor care îl pângăresc şi îl prostituează cu a noastră fanatică sau pasivă complicitate…!

Jan van den Vondel hohoti, făcând semn către chelner:

— Buete!… Anca una butelia… Aceasta bem pentru progres şi morţii de la progresului!