Capitolul II

Aurul cel negru ca şi cel galben e, deocamdată, mai mult stricător de suflete şi de vieţi.

Micul peron al staţiei Piscul Voievodesei mişuna ca niciodată de lume aleasă.

Expresul pentru Bucureşti avea întârziere de un ceas ju-mătate. O linie inundată, cu terasamentul slăbit, se afla în grabnică reparaţie dincolo de fosta frontieră a Bucovinei. Trenul scăpase. Gonea să câştige timpul pierdut.

Dar n-a existat vreun anunţ de întârziere primit de o lume mai împăcată şi mai bucuroasă decât aceea de pe peronul din Piscul Voievodesei.

Toţi găseau minunată potriveală. Altfel n-ar mai fi putut prinde alt tren, în afară de acceleratul de noapte. Sumedenie de complicaţii, pentru sumedenie de oameni, cu sumedenie de grave şi urgente interese.

O telegramă vestise demisia guvernului.

Zvonul se răspândise fulgerător. După un sfert de oră, a doua depeşă confirma ştirea cu oarecare amănunte. Această neaşteptată schimbare încurca şi descurca multe iţe; nu mai lăsa nepăsătoare lumea cea nouă din Piscul Voievodesei, cum se întâmpla pe vremuri, când răzeşii de pe domeniul lui Boldur Iloveanu n-aveau nici ce pierde, nici ce câştiga din primenirea stăpânilor. „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor…!”

Acum zece telefoane au zbârnâit la gară, cerând biroul de mişcare. S-a ştiut astfel despre binecuvântatele inundaţii din nordul Moldovei şi despre binevenita tulburare din mersul trenurilor.

Iar lumea, grăbită să ajungă la Bucureşti în ceasul când pâinea şi cuţitul trec dintr-o mână în alta, a avut astfel răgaz să-şi împacheteze la goană valizele şi să coboare în goana automobilelor spre staţie.

Erau mai mulţi şi goneau chemaţi de mai multe şi deosebite treburi.

Domnul director general Reginald Gibbons, tocmai primise vizita lui Vasile Ţincoca, fratele cunoscutului orator parlamentar Horia Ţincoca şi persoană de încredere a societăţii „Ţiţeiul Naţional”. Se punea la cale fuzionarea acestei societăţi, premeditată încă de la întemeiere cu scopul precis de a pune stăpânire pe terenurile din jurul Voievodesei, tot aşa cum pe vremuri domnul Emil Sava şi cu domnul Iordan Hagi-Iordan, prin alte mijloace, au înghiţit treptat ogoarele răzeşilor din Piscul Voievodesei şi partea care îi interesa din moşia lui Boldur Iloveanu.

Oamenii s-au schimbat, s-au schimbat şi împrejurările, firesc era să se schimbe şi metodele.

În locul lui Iordan Hagi-Iordan opera acum domnul director general Reginald Gibbons.

El distribuia cadouri celor în drept să primească aceste cadouri.

Mijlocitorul său, Vasile Ţincoca, se dovedise destul de abil şi discret. Nu se purta ca mizerabilii generali mexicani, nărăviţi să nu-şi mai respecte cuvântul de îndată ce izbuteau să-şi înscăuneze dictatorul lor. Răsturnarea regimului, fără mitraliere, fără baricade şi focuri de revolver, simplifica simţitor lucrurile.

După toate aşteptările, în locul guvernului demisionat se va alcătui un cabinet de concentrare cu participarea partidelor mai mărunte şi prea mult ţinute la post. Într-un asemenea cabinet, Horia Ţincoca va avea un portofoliu dinainte reţinut şi asigurat la nevoie cu oarecare influenţe ale ministrului englez. Abia trecuse un an de la vechiul împrumut şi se arăta urgenta necesitate a altui împrumut nou şi ceva mai apreciabil, ca să se înfrupte toţi.

Domnul Reginald Gibbons reprezenta puteri nelimitate la Foreign Office şi la „Stock Exchange”. Se urca deci în tren, pentru a merge să susţină intrarea în guvern a lui Horia Ţincoca, singura garanţie a unui înprumut salvator.

În pardesiul larg, cadrilat ca o parcelare ideală de perimetre petrolifere, se plimba pe peron cu mâinile la spate, alături de Vasile Ţincoca.

Privea peste capetele muritorilor indigeni, cu o scârbă totală.

Buzele subţiri dezveleau câteodată dinţii lungi şi laţi ca seminţele de floarea-soarelui, pe alocuri tărcate de platina plombelor. Numai de două ori s-a întors şi a părut că ia aminte cu oarecare interes la existenţa unei făpturi omeneşti.

Atunci când a intrat şi a ieşit Ilenuţa Precup, în hăinuţa ei subţire şi albastră, însoţită de un neînsemnat funcţionar al societăţii, un băieţandru cu capul gol şi cu o carte subsuoară.

— E drăguţă fetiţa! Îşi permise să observe Vasile Ţincoca, lămurind din instinct reflecţiile ososului tovarăş de drum şi de afaceri. Frumuşică foc!

Nu primi nici o aprobare.

Domnul Reginald Gibbons îşi păstra reflexiile pentru sine. Vasile Ţincoca înţelese că a fost lipsit de tact. Însă îndestul de specialist în apreţuirea femeilor, păstră şi el pentru sine părerea că fetişcana cu hăinuţa albastră nu e numai drăguţă, ci chiar frumoasă în toată puterea cuvântului. Frumoasă foc! Cum se exprimă indigenii în graiul lor primitiv, dar pitoresc.

Se feri din mers să răspundă la salutul lui Zaharia Duhu. Domnul Reginald Gibbons nu observă acest salut.

Poate că Zaharia Duhu nici nu-şi scosese pălăria aşteptând vreun răspuns.

Venise s-o petreacă până la tren pe doamna Cecil P. Tudose.

Încă o persoană de pripas la Piscul Voievodesei, gata să dea fuga la primul semnal, spre capitala unde se îm-parte cuţitul şi pâinea. Se afla aici de-o săptămână, în vederea unei cumpărări de case, în Bucureşti, parcul Filipescu. Avea nevoie de părerea şi de aprobarea unchiului Zaharia, avea nevoie mai ales de-o semnătură.

După planurile sale, calculase să mai rămână câteva zile. Pregătise totul cu o subţire diplomaţie. Mai întâi a descris casa: o adevărată vilă. În treacăt a pomenit despre preţ şi condiţiile excepţionale de plată. O ocazie pe care n-o întâlneşte omul de două ori în viaţă. Pe urmă, a adus vorba despre situaţia lor veşnic nesigură, cu mutări şi chirii exagerate, mistuind aproape în întregime salariul domnului profesor Petru V. Tudose.

— Mă înţelegi, unchiule? Mă înţelegi, tuşică Ruxanda? Întrebase, împungând văzduhul cu nasul când spre unul, când spre celălalt. În toate acestea, Petru e cu desăvârşire dezarmat! El cu biblioteca şi cu studiile lui, nelip-sit de la cursuri şi cu atâtea conferinţe pe cap, nici n-are idee de partea practică a vieţii. E ca un om căzut din lună!… Îmi rămâne mie datoria să iau aceste griji pe răspunderea mea. Vreau să-i fac o surpriză… Ce zici, mătuşică?

— Fă-i, copila mea… Te-ai gândit bine! Încuviinţase bătrâna.

— Ce zici, unchiule Zaharia?

— Exact cele ce spune mama. Îţi doresc să izbuteşti şi să vă bucuraţi de o viaţă tihnită în casa voastră…

Bătrâna răspunsese fără nici o clintire în obrazul uscat. Zaharia Duhu cu un surâs amulteştiutor.

Amândoi însă n-au întrebat cam în ce fel s-ar putea angaja ea să facă faţă la condiţiile de plată, chiar excepţionale, cum le dovedise Cecil negru pe alb.

Doamna Cecil P. Tudose pungise buzele şi plecase na-sul ascuţit în pământ. Bătuse toba cu degetele nervoase pe speteaza scaunului. Se ridicase să potrivească o cadră care-i părea că stă strâmb în perete: chipul Madalei Grinţescu, zugrăvit odinioară cu văpsele ieftine, de Alexandru Opriş, într-o primăvară cu flori albe de cireş, din celălalt Pisc al Voievodesei.

Se hotărâse deci să amâne pe a doua zi atacul, încercând alte mijloace, cu efecte mai precise.

Iar acest a doua zi se întâmpla să fie tocmai astăzi, sărbătoare paşnică şi somnolentă, când explodase telegrama de la Bucureşti anunţând schimbarea domnilor. Îndată renunţase la toate planurile.

O casă mai poate fi cumpărată în aceleaşi condiţii excepţionale peste o lună, trei ori un an.

Guvernele, oricât de des se primenesc în ţara românească, rămân însă câteodată ocazii pentru totdeauna pierdute.

Deci, doamna Cecil P. Tudose a schimbat şi dânsa direcţia planurilor sale îndelung ticluite. A descoperit că e absolută nevoie să se urce în tren şi să-l scuture pe domnul profesor universitar Petru V. Tudose din vinovata sa inerţie de până acum. Inerţie de altfel mai mult însuşită ca o tactică abilă, ca o mască de cărturar dezinteresat, decât inerţie reală şi mai ales culpabilă. În fond cine nu ştie oare că orice cameră s-ar simţi onorată de prezenţa unui asemenea cărturar tânăr, preţuit conferenţiar şi cu spirit altruist de savant, gata să se pună în slujba patriei şi a învăţământului, onorând mâine vreun secretariat general al Ministerului de Industrie, iar poimâine banca ministerială? Ca atare, Cecil a bătut telegramă la Bucureşti, s-o aştepte domnul profesor Petru V. Tudose neapărat în Gara de Nord.

Călcând apăsat cu tocurile pantofilor pe asfaltul sonor, câteodată priveşte încruntată în jos, cu nasul plecat, parcă încă mai lungit, căci, printr-un ciudat fenomen, meditaţia concentrată influenţează întotdeauna asupra apendicelui olfactiv al doamnei Cecil P. Tudose.

Pe urmă, surâde şi ridică nasul, purtându-l în dreapta şi în stânga cu un început de triumf.

A mai aflat altă soluţie.

Printre atotputernicii de mâine, a mai identificat o persoană destul de inteligentă pentru a se lăsa convinsă cu uşurinţă de sprijinul pe care îl poate aduce majorităţii parlamentare un element valoros ca profesorul universitar Petru V. Tudose.

— Ce părere ai, unchiule Zaharia? Întrebă oprindu-se în loc şi apucându-l de un nasture. Mie îmi pare un individ destul de simpatic acest Vasile Ţincoca…

— Părerile despre oameni, ca şi gusturile mâncărurilor… Ce-i place unuia îi displace altuia…!

Cecil hohoti subţire, cu voioşie, fiindcă acum n-o mai interesa părerile unui maniac ca unchiul Zaharia.

Îşi făcuse planul şi era gata să-l pună în aplicare.

— Am înţeles că nu-ţi prea place, unchiule! Mie însă mi-e simpatic!… Dacă intră în guvern şi frate-său, Horia, ceea ce îmi pare hotărât, are să învârtă el multe… Şi printre acestea multe, în primul rând va fi chestiunea Voievodesei, fuziunea cu „Ţiţeiul Naţional”, consolidarea terenurilor cumpărate p-acilea şi altele cam de aceeaşi măsură. De pe banca ministerială, Horia Ţincoca n-o să mai poată face tapajul care l-a dus unde este… Guvern înseamnă zgardă şi botniţă. Mă urmăreşti, unchiule?

— Urmează, Cecil!… Te ascult.

— Ca ministru, aşadar, va fi redus mai mult sau mai puţin la tăcere. Are nevoie de alţii să vorbească în locul său, de la tribună. În locul său – şi ca să fim sinceri – cu mai multă autoritate decât a sa… Un asemenea deputat majoritar, care să apere o cauză sfântă, îl văd eu pe Petru… Îl văd eu şi sunt convinsă că tot aşa îl vor vedea şi domnul Reginald Gibbons, împreună cu acest simpatic Vasile Ţincoca!… Încât, în tren n-am să pierd timpul!… Am să intru în vorbă şi am să le dovedesc evidenţa… În definitiv, aceasta ar trebui să te bucure, unchiule! Nu prea arăţi bucuros şi mă mir de ce?

— Bucuriile unora sunt mâhnirile altora, Cecil.

— Cum adică? Ce vrei să spui, unchiule?

— Mă gândesc şi eu aşa… Când este un mort în casă, toată lumea îl jeleşte, în afară de cioclii care trag un folos. Unii, care va să zică, se găsesc întotdeauna în orânduiala acestei lumi, pentru a se bucura de mâhnirile altora. Aceasta am vrut s-o spun, Cecil!

— Prea înalt pentru mine, unchiule! Eu gândesc şi trăiesc mai pe pământ… Socotesc că ar trebui să te bucure… În definitiv, Petru, dacă va fi pus în situaţia să apere politica economică a domnului Reginald Gibbons…

— Aceasta numeşti tu politica economică, Cecil? Întrebă Zaharia Duhu.

Cecil P. Tudose trecu peste dojana întreruperii, zgâlţâindu-l mai tare de nasture şi urmând:

— Să apere politica economică a domnului Gibbons şi a lui Vasile Ţincoca, implicit a lui Horia Ţincoca, prin aceasta îţi apără şi interesele dumitale, unchiule Zaharia! Interesele societăţii „Voevoda”, care sunt şi ale dumitale… Vezi? Eu mă gândesc la toate… Sunt solidară cu soarta soţului meu şi cu a celor din jurul său… Nu pot trăi ca Madala…

Spunând, aruncase o privire ascuţită Madalei Grinţescu.

Prietenia lor se răcise.

De câteva ori, Cecil lăsase a se înţelege că dezaprobă viaţa Madalei şi că îl deplânge pe Dinu Grinţescu.

Madala se afla cu Dinu în celălalt capăt al peronului. Pleca şi dânsa la Bucureşti, fără să fie chemată de nici un interes, şi nici măcar de ascunsele ei drumuri de altădată.

Pleca, fiindcă viaţa de aici o apăsa ca viaţa de pretutindeni.

De la distanţă simţise împunsătura privirii.

Se răsucise pe jumătate şi vorbi cu ochii în pământ:

— Dinule, ar trebui să nu mă laşi mereu singură…!

— Acelaşi lucru mi-l spui de şase ani, Madala…!

— Ţi-l spun de şase ani, Dinule, căci de şase ani ace-laşi lucru se petrece… Eu nu mai exist? Există numai sondele şi vagoanele acestea?… Numai atât este pe lume?

— Mai eşti şi tu, Madala!… Surise Dinu Grinţescu indulgent.

— Mai?… Mai sunt şi eu?… Ar fi trebuit să fiu eu înaintea lor, Dinule!… Acum, aici sunteţi destui pentru a purta grija sondelor… Nu apasă numai asupra ta. Îţi poţi lua un concediu mai lung: două-trei luni, să plecăm undeva, să fim numai noi doi, să uiţi de păcura aceasta, şi de sonde, şi de tot…

Dinu Grinţescu îi atinse uşor bărbia cu vârful degetelor, ridicându-i ochii şi dojenind-o, în ascunzişul cugetului cu gândul că într-adevăr era puţin cam vinovat faţă de dânsa.

— Fii cuminte, Madala!… Tu ştii prea bine că nimic din ce vrei tu nu se poate… Suntem mai mulţi, dar tocmai de aceasta nu-mi este permis să plec… Mai mulţi înseamnă că întrucâtva am fost retrogradat din rostul şi răspunderile mele. Aceasta nu poate dura! Trebuie să fiu la faţa locului, acum când se măreşte exploatarea şi când vor intra în funcţiune sondele cele noi, cu sistemul rotativ… Ai să vezi şi tu. În doi ani dispar toate aceste schelete negre şi urâte. Vom avea o exploatare curată ca o grădină.

Madala strânse din umerii mici:

— Cât mă încălzeşte aceasta pe mine…!

În adevăr, era mică, zgribulită şi părea gata să clănţăne din dinţii mărunţi, străbătută de-un fior, cu toate că soarele bătea călduţ în acest sfârşit de toamnă luminos şi melancolic, după două săptămâni de ploaie şi vânturi.

Dinu Grinţescu o privi cu răceală.

Toată înduioşarea de adineauri şi sentimentul de vină faţă de dânsa se risipiseră brusc. De şase ani mereu aceeaşi poveste. Madala parcă îi duşmănea lupta lui de aici. Parcă această luptă era inamicul lor principal, despărţindu-i mereu.

Pizmui un om fericit ca profesorul Petru V. Tudose, care a avut norocul unei femei atât de solidară cu toate luptele sale de oriunde.

Au tăcut amândoi, înstrăinaţi.

El trecând cu ochii de la faţa slabă şi diafană a Madalei, spre vagoanele-cisterne orânduite pe liniile laterale ale staţiei Piscul Voievodesei. Ea descheindu-şi şi încheindu-şi butonii mănuşilor.

Soarele îi bătea molatic în obraz.

Lumina aurie tremura prefirând o înşelătoare căldură de tinereţe pe chipul care aminti aşa, o clipă, numai una, portretul zugrăvit odinioară de Alexandru Opriş, când cealaltă Madala se bucurase copilăreşte de brăţara veneţiană din epoca lui Lorenzo Celso; dar frăgezimea aceea n-avea să se mai întoarcă niciodată, cum nu se vor mai întoarce aici nici primăverile de atunci.

Vartolomeu Diaconu apăru din biroul său, împrăştiind ştirea că expresul a trecut de ultima staţie.

Era nebărbierit, cu gulerul cămăşii murdar şi cu nodul cravatei strâmb. Se vedea o surpare şi pe chipul şefului de staţie. Sub ochi, două pungi vinete îi dădeau înfăţişarea chibiţilor din tripouri, când toţi jucătorii au plecat şi când măturătorii îi alungă acasă.

Zaharia Duhu nu mai asculta proiectele ambiţioase ale doamnei Cecil P. Tudose.

Urmărea mersul împleticit al lui Vartolomeu Diaconu; făcea unele apropieri între figura aceasta pământie şi alte chipuri despre care bătrâna Ruxanda Duhu avea obiceiul să spună că le-a ieşit ţărâna mormântului în faţă.

— Trebuieşte scăpat!… Murmură, clătinând din cap.

— Cine, unchiule? Cine trebuieşte scăpat şi de la ce scăpat? Sări repede, cu glas ascuţit, Cecil, ca întotdeauna alarmată de maniile filantropice ale unchiului Zaharia.

Zaharia Duhu o domoli:

— Nimeni, Cecil!… Şi de la nimic, Cecil! Mă pome-nesc şi eu vorbind singur câteodată, vrute şi nevrute. Semn că îmbătrânesc, nepoato!

Dar în ochii căutătorului de comori lucea lumina lui cea părelnică şi tristă.

— E o chestie de lămurit! Rosti Cecil cu neîncredere.

— Bine, nepoato! Grăbeşte-te s-o lămureşti… Numai vezi că ai prea multe de lămurit pentru un cap de femeie. Casa din parcul Filipescu; deputăţia bărbatului; când vai mai găsi vreme şi pentru a lămuri şi nălucile unui smintit ca mine?

Aluzia era directă. Zaharia Duhu îi amintea timpul când abia erupseseră sondele din Piscul Voievodesei; iar dânsa s-a şi înfăţişat cu mari rezerve de puteri şi cu multe ajutoare, pentru a sili căutătorul de comori să devină numaidecât petrolist.

— Îmi pare rău, unchiule, că ne despărţim aşa…!

— Nu-i nimic, Cecil. Tu eşti o copilă bună şi deşteaptă… Ştiu eu că ai să uiţi repede şi că ai să te întorci împăcată… Drumul Voievodosei îl cunoşti, casa o găseşti întotdeauna deschisă…

Cecil strânse buzele şi bătu asfaltul mai înciudată cu tocurile sonore.

Aşa i se întâmplă ei întotdeauna cu maniacul acesta! Când crede că a aplanat vechiul lor conflict, lui i se năzare altă suceală din nimic şi ea are de trudit apoi o jumătate de an, ca să repare ce-a stricat în cinci minute.

— În definitiv…

— În definitiv, bine că soseşte trenul, Cecil! Ia aminte la vagonul în care se urcă domnul Gibbons şi simpatia ta, Vasile Ţincoca… Pe mine, lasă-mă! Mă găseşti oricând.

Expresul intră în staţie, umplând peronul de tumultul roţilor de fier.

La o fereastră de vagon, răsări capul domnului Emil Sava. Alături Tudor Stoenescu-Stoian. Spre capitala unde se petrece schimbarea domnilor, grăbeau de zor toţi domnii mai mărunţi din mai mărunta capitală a ţinutului.

Domnul Emil Sava făcea semne amicale spre domnul Reginald Gibbons şi tovarăşul său, Vasile Ţincoca.

— Am locuri aici, rezervate!… Îi invită cordial. Compartimentul întreg…

Domnul Reginald Gibbons părea însă atins de o subită surzenie. Un individ ca Emil Sava nu-l mai interesa. Trecuse la categoria acţionarilor de a treia mână; iar acum trecea şi în opoziţie.

Se îndreptă spre alt vagon.

Vasile Ţincoca îi sprijinea braţul să se urce. La spate îi dădea zor Cecil P. Tudose.

Pe altă scară, Madala se plecase să repete:

— Dinule, încă o dată te rog… Vino! Ia-ţi un con-cediu… Nu mă lăsa singură…

— Singură! Îi fu şi ultimul cuvânt, când expresul s-a pus în mişcare.

Dinu Grinţescu strânse din umeri. Căută din ochi pe Zaharia Duhu, să facă drumul împreună.

Dar Zaharia Duhu dispăruse undeva, spre biroul şefului de staţie.

Intrase acolo.

În birou nu se afla nimeni. Se uită pe masă. Coala de hârtie albastră prinsă în piuneze era presărată de socoteli: adunări şi scăderi. Alături, coşul plin de hârtii mototolite. Zaharia Duhu privi întâi spre uşa cu geam. Se asigură că nu-l observă nimeni.

Se plecă şi ridică un gheomotoc. Îl desfăcu. Un concept de scrisoare, părăsit la primele cinci rânduri.

        „Mult stimate domnule Demetrian, Odată, dacă vă mai amintiţi, într-o haltă din Bărăgan, pe o noapte cu viscol, mi-aţi spus că de câte ori mă voi afla într-un ceas decisiv al vieţii, e destul să vă trimit semnalul: S. O. S. N-am crezut niciodată că…”

Zaharia Duhu desfăcu alt gheomotoc: „Respectuos vă salut, domnule Demetrian, Copiii mei mai vorbesc şi acum despre nenea Mitică, omul providenţial, care într-o noapte cu viscol…”

Căutătorul de comori nu scormoni mai departe în coşul cu hârtii.

Aflase tot ce voia să ştie. Nu-l înşelase nici de astă dată instinctul.

Se aşeză pe canapeaua învelită cu muşama şi începu să aştepte. Cifrele de pe masă îi spuneau cât. Cât îi lipseşte şefului de staţie din Piscul Voievodesei la socotelile sale şi pentru cât se zvârcoleşte el noaptea de teama unei inspecţii neprevăzute.

Era sigur că scrisoarea nu a trimis-o. Nici n-ar fi avut cui, nici n-ar fi avut cum.

Demetru Demetrian abandonase politica şi părăsise ţara. Un semnal, oricât de deznădăjduit, nu mai putea ajunge până le el. Jucătorii la bursă ca şi jucătorii de cărţi se agaţă de speranţe absurde. Pe urmă se leapădă de-o speranţă absurdă, ca să-şi încleşteze viaţa de alta până a doua zi, şi aşa mai departe.

Ştia cât, Zaharia Duhu, ştia de ce!

Acţiunile societăţii „Voevoda” au scăzut sistematic de un an jumătate, după o socoteală tăinuită a domnului Reginald Gibbons.

Împotriva tuturor semnelor de prosperitate şi în ciuda realităţii din cifrele contabile, directorul general al „Voevodei” întreţinea cu premeditare o îndoială; prin oameni interpuşi urmărea acapararea tuturor acţiunilor risipite pentru a le aduna numai în câteva mâini. Într-o vreme, răspândise chiar zvonul că exploatarea va fi suspendată pentru o bucată de timp.

Prima victimă fusese Iordan Hagi-Iordan. Au urmat altele mai mărunte.

Acum socotelile domnului Reginald Gibbons se apropiau de încheiere. Acţiunile s-au adunat la matcă. În două-trei luni, o nouă emisiune va fi cotată la bursă de trei ori cursul actual.

Dar peste trei luni, la aceste acţiuni vor avea drept numai deţinătorii celor vechi – adică oamenii aleşi pe sprânceană de domnul Reginald Gibbons, şi afară de dânşii doar câţiva indigeni încăpăţânaţi ca Zaharia Duhu şi ca Dinu Grinţescu.

Acestea le ştia toate căutătorul de comori. Le ştia fără să vrea, cum multe învăţase acum peste vrerile lui.

Înţelegea, aşadar, de ce Vartolomeu Diaconu trimite în necunoscut chemarea sa: S. O. S.

Mai greu era să ştie în ce chip ar putea să-i întindă mâna de ajutor, fără să-l umilească, aşa cum purtase el într-o cutie de argint vechi, nestematele domnului Meyer, montate în brăţara şi în inelele după moda anilor 1840-1850.