Capitolul IX

Au şi sălbaticii aceştia de-aici un amoc al lor.

Sebastian Luduş căzuse pe scaun, cu fruntea sprijinită, în palmă. Pe celălalt scaun, din faţa mesei, stătea Van den Vondel.

El îşi privea noroiul ghetelor fără nici un gând. Păstra în mână ziarul olandez pe care i l-a întins portarul şi l-a primit maşinal.

Se întorseseră amândoi de la înmormântare.

Nu ştiau de ce au venit aici, în loc să se ducă aiurea. Nu ştiau de ce au venit amândoi, în loc să-şi caute fiecare altă tovărăşie ori să rămână fiecare singur, numai cu el.

Afară, dincolo de geamurile şiroite de ploaie, viaţa rafinăriei continua aceeaşi în cetatea de compresoare, de cuptoare, de baterii, turnuri, cupole, coloane, cisterne. Treceau lucrători cu ţevi în spinare şi cu unelte în mână. Duruiau camioane. Fumul împins de nori şi de apă se balansa în prapuri cernite.

Se destrăma suflat de vânt, cădea îndărăt, se prelingea pe lângă ferestre; chinuit şi îndărătnic ca un fum de jertfă, căuta spre cer, iar cerul îl respingea în lumea lui de turnuri, cuptoare, baterii şi cisterne.

— Am să fac o mărturisire!… Rosti cu glas surd Sebastian Luduş. Mi-e greu s-o fac, dar mâine ştiu că-mi va fi şi mai greu… Mâine şi altă dată, întotdeauna, de-acum înainte…

Van den Vondel nu se clinti.

Părea că nici n-a auzit.

Îşi privea noroiul ghetelor. Capul globulos îi căzuse pe piept, gata să se desprindă şi să se rostogolească de-a dura.

— Eu cred – reluă Sebastian Luduş – eu cred că pentru această fiinţă…

Se opri. Îi lipseau cuvintele. Era nelămurită mărturi-sirea şi în el. Cu atât mai greu s-o spovedească altuia.

Van den Vondel ridică mâna în care ţinea ziarul. O rezemă pe marginea mesei.

Îl cercetă în ochi, pe sub sprâncenele stufoase.

— Ştiu!… Vorbi dureros. Nu este nevoie să-mi spui. Dacă ai simţit ceva pentru dânsa, de ce-ai ascuns?… De ce ţi-ai ascuns singur?… De ce n-ai împiedicat aceasta…?

Sebastian Luduş îşi acoperi ochii cu palma.

— Nu-mi dădeam seama nici eu! Răspunse. Când mi-am dat seama, era prea târziu…

— Acest prea târziu începe numai de două zile încoace! Rosti cu asprime Van den Vondel. Până acum două zile nu exista un prea târziu. Acum trei zile, trei săptămâni, trei luni, n-ar fi fost prea târziu…

— Era nevasta directorului meu!… Aminti Sebastian Luduş.

Van den Vondel strânse din umeri. Îl măsură cu milă.

— Era nevasta directorului meu… Stărui inginerul cel tânăr. O datorie de om cinstit mi-a interzis să-i arăt vreodată ce simţeam. Mai mult încă, mi-am dat toate silinţele şi m-am purtat în aşa chip, încât ea să nu poată bănui nimic. Am evitat-o!… Dacă ne-am întâlnit, i-am întors spatele ca să discut cu oricine altcineva, despre orice altceva.

— Ai fost un erou!… Zâmbi amar Van den Vondel. Un om de onoare! Dacă erai o canalie, o dezonorai, dar nu îngropam astăzi o lopată de cărbune.

Sebastian Luduş se cutremură, cuprinzându-şi obrajii în pumni.

Van den Vondel urmă cu neîndurare:

— Era singură şi era nefericită! Tinereţea ei avea nevoie de căldura altei tinereţi. Noi – eu, Zaharia Duhu, Madala Grinţescu, nu mai puteam face nimic. Dumneata însă o mai şi iubeai. Cu atâta mai mult! Cu atâta mai rău!… Ar fi fost destul s-o presimtă. Iubirea aduce iubire. S-ar fi strâns s-o susţii cum se agaţă iedera…

— Era onestă şi mândră… Murmură Sebastian Luduş.

— Mândră, nu! N-avea de ce fi. Dar onestă era. A iubi nu înseamnă însă o dezonoare… Te-ar fi iubit. Ai fi luat-o de aici. Ai fi smuls-o de aici. Ai fi plecat de aici. Aţi fi plecat amândoi.

— Nu mi-ar fi permis cariera… Îmi zdrobeam cariera…!

Van den Vondel hohoti lugubru:

— Ha-ha! Cariera! Petrolul! Mai există un imbecil la Londra, care a plecat să-şi pregătească peste cadavrul ei cariera… Cariera? Petrolul…?

Olandezul privi afară pe geam.

Oamenii treceau, veneau, străjuiau cazanele încinse.

Oamenii negri, lângă cazane roşii şi negre.

— Ai văzut cum nu s-a clintit nimic pe figura lui? Întrebă, lovind cu ziarul nedesfăcut în marginea mesei. Toţi au plâns, toţi au lăcrămat, au fost scuturaţi de un tremur. Până şi doamna Tina Diaconu. El a tăcut cu fălcile încleştate, privind înainte. S-a întors pe călcâie când totul a fost terminat. S-a închis în casă. Aceasta i-a fost prima şi singura grijă… Să-i repare lucrătorii mai repede urmele focului. Acum sunt sigur că fumează şi citeşte ziarul de la Londra.

Van den Vondel bătu cu ziarul mai puternic în masă. Banda se desfăcu. Maşinal, cum luase gazeta de la portar, cum o păstrase tot timpul în mână şi cum lovise cu ea în marginea mesei îşi aruncă ochii pe titluri.

Scăpă ziarul jos. Îl ridică.

Citi: „Leida 18 septembrie. Ancheta asupra morţii inginerului O. W. Swommendam n-a izbutit să dezlege misterul care tulbură de trei zile paşnicul nostru oraş. Ipoteza sinuciderii este exclusă. Că nefericitul inventator a fost victima unei mâini criminale apare acum în afară de orice îndoială. Mobilul pare a fi furtul. Toate sertarele sale, biroul, dulapurile au fost răscolite. Hârtiile răvăşite. S-au găsit urme proaspete de scrum în sobă. Se ştie că de doisprezece ani inginerul O. W. Swommendam se retrăsese în oraşul său natal, unde lucra singur într-un modest laborator personal, preocupat de o problemă pasionantă a epocii: sinteza petrolului. Aceasta ne obligă să facem o apropiere între sfârşitul nefericitului nostru concetăţean şi sfârşitul tot atât de misterios al inginerului Rudolph Diesel, inventatorul moto-rului cu combustiune internă, care îi poartă numele şi a revoluţionat industria modernă. Tot astfel, în ziua de 30 septembrie 1913, ingi-nerul Rudolph Diesel, om în puterea vârstei, a fost suprimat în momentul când pleca la Londra pentru a trata aplicarea unei proaspete invenţii, destinată să modifice construcţia motoarelor de submarine. Ţinând socoteala de acest procedeu şi de lupta pe care au dat-o „Duth Shell„ şi grupul Rockefeller pentru a zădărnici încercările doctorului Friederich Bergius, inventatorul Berginei sintetice, ţinând socoteală că numitele grupuri au sfârşit prin a acapara societatea pen-tru fabricarea petrolului sintetic „International Bergina Company„ şi că în momentul de faţă controlează astfel aplicarea brevetelor, ne credem îndreptăţiţi a susţine că mâna criminală nu poate fi decât în solda unuia din aceste două puternice grupuri. Un concurent atât de primejdios trebuia exterminat cu orice preţ, pe orice cale. Asasinatul e o cale foarte comodă, într-o epocă în care de la Chicago poţi tocmi cu 500 dolari suprimarea unui om. Oraşul nostru pierde astfel un fiu ales. Omenirea poate că pierde ceva mai mult: un binefăcător.”

— Citeşte! Gemu Van den Vondel, înbinzând gazeta lui Sebastian Luduş. Citeşte! Cariera! Petrolul…

Apoi îşi dădu seama că inginerul român nu poate înţelege idiomul olandez. Strânse gazeta. Se ridică în picioare. Se ridică şi Sebastian Luduş.

Privea pe fereastră şi înaintau spre fereastră, atraşi de arătarea de afară.

La poartă, Alecu Toader Precup lupta cu un paznic.

Dădea să intre. Paznicul îi aţinea drumul. Alecu Toader Precup îi trânti un pumn în frunte şi păşi peste el.

Venea cu pumnii strânşi, cu capul gol, cu ochii bulbucaţi.

La cimitir stătuse tăcut, frânt, cu umerii muiaţi împins şi purtat de unii şi de alţii, fără să scoată glas şi fără să se împotrivească.

Abia acum se dezlănţuia deznădejdea din el. Pe o copilă i-o luase focul cerului, pe alta focul duhurilor din pământ.

Venea cu ochii bulbucaţi, cu pumnii strânşi, cu părul vâlvoi.

Sebastian Luduş voi să apese butonul soneriei. Van den Vondel îi prinse mâna şi o răsuci.

— Lasă-l! Amoc. Acesta e amoc…!

Inginerul român nu înţelese, dar se supuse.

Celălalt inginer, străin, veteranul prospector al aurului negru din toate cotloanele planetei, de sub cercul polar până la tropice şi la antipozi, repetă parcă mai mult pentru sine:

— Cunosc! Acesta e amocul indigenilor. Pentru moment un amoc individual, orb, dintr-o disperare oarbă şi individuală. Primul simptom. Primul avertisment… Pe urmă, mâine, peste un an, peste zece, mă tem că dispe-rarea această oarbă şi individuală va face loc unei altfel de lupte. Lupta organizată şi conştientă a mulţimilor indigene să-şi recupereze drepturile, şi libertatea, şi bogăţiile jefuite de patronii noştri de astăzi şi de complicii lor. E inevitabil. Fatal! Ceea ce nu suntem capabili să săvârşim noi săvârşesc dânşii. Inevitabil! Fatal!… Simptomul pe care îl aşteptam, tinere coleg şi prieten…!

Tăcu.

Tăcu şi privi, mai apropiindu-se un pas.

Alecu Toader Precup, în straiele lui prea strâmte de târgoveţ, de acolo, din târgul unde îl exilase hotărârea domnului Reginald Gibbons, trecu prin dreptul ferestrei; umbră gigantică şi fantastică, astupând toată lumina zilei.

Un şef de echipă, un polonez, încercă să-i spună ceva… Alecu Toader Precup îl rostogoli cu dosul labei în noroi şi păşi mai departe. Amocul lui nu căuta oameni. Deocamdată, nu căuta oameni.

Smulse uşa de la o cabină de control cu încuietoare cu tot.

Sebastian Luduş înţelese.

Înţelese şi Van den Vondel.

Inginerul român se întoarse să apuce telefonul.

Străinul îi prinse însă din nou braţul. Sebastian Luduş se supuse cu o lipsă de rezistenţă, care şi pe el singur îl uimi. Îşi astupă urechile şi ochii. Ştia ce are să urmeze. Ce trebuia fără greş să se întâmple.

Sălbaticul răsuceşte acum mânerele de presiune. Unul, două, trei, şase. Un cazan, două, trei, şase, vor plesni în zece minute.

Van den Vondel îşi aprinse pipa, se aşeză pe marginea ferestrei şi aşteptă.

În cetatea furnalelor, a cazanelor, cuptoarelor şi cisternelor, în cetatea împresurată cu ziduri roşii, oamenii negri fugeau, se agitau, se îngrămădeau, se risipeau, veneau să bată la uşa biroului. Van den Vondel se desprinse de la fereastră şi merse să întoarcă de două ori cheia. Aşa nu-i putea tulbura nimeni! Nici nu putea cere nimeni la telefon ajutor.

Într-o lună ori două, toate cazanele vor fi la loc, din nou în lucru. Nimic n-avea să se schimbe.

Dar omul cu părul vâlvoi din cabina de control avea dreptul măcar la amăgirea acestei descărcări de nebunie în deşert.

Sebastian Luduş îşi astupase urechile şi ochii. Van den Vondel fuma liniştit, aşteptând.

A fost o detunătură şi o împroşcare de foc cu vâlvătaie slobozită până în catapeteasma cerului. Pe urmă a doua şi alta, şi altele, cu limbile flăcărilor îndată amestecate, zvâcnind de la o cisternă la alta, dănţuind, împreunându-se, rumenind norii, rupându-se şi din nou căutându-se, Fâlfâind o perdea roşie de velur, ca învelitoarea canape-lelor, ca draperiile ferestrelor.

— Acum putem merge!… Vorbi Van den Vondel, punând mâna pe umărul lui Sebastian Luduş. Putem merge la datoria noastră…

Răsuci cheia să deschidă uşa.

Au ieşit amândoi afară în dogoarea flăcărilor, unde se agitau oamenii negri, departe de cazane şi de cuptoarele plesnite în talazuri de flăcări şi fum.

Alecu Toader Precup îşi făcu pârtie cu pumnii printre dânşii. Cu ochii sângeroşi, cu părul vâlvoi şi sfârlogit, lovea fără să privească în cine izbeşte şi fără să ştie de ce.

Trecu pe lângă dânşii.

— Precup! Îl strigă Van den Vondel.

Alecu Toader Precup îi răspunse cu un pumn în piept. Van den Vondel se clătină. Îi căzuse pălăria jos, pipa din gură, ziarul din mână luat în neştire cu el.

Se aplecă să le ridice calm.

Îşi şterse pălăria cu mâneca; îşi băgă pipa şi gazeta în buzunarul hainei. Vâlvătaia îi lumina fantastic chipul sferic, cum fantastic îi lumina pe toţi.

Alte cazane plesneau cu detunături de cataclism, cutremurând pământul şi zidurile, zvârlind ferestrele în ţăndări.

Sebastian Luduş alerga gesticulând, cu capul gol, dând ordine scurte şi inutile. Van den Vondel se întoarse ca să vadă încotro a pornit Alecu Toader Precup.

— Acum caută oamenii… Spuse. Omul!

Dar nu era nimeni să-l audă.

Alecu Toader Precup trecuse de poartă. Mulţimea târgului veneau dimpotrivă-i, cu strigăte şi cu întrebări de spaimă. Printre norodul acesta uriaşul îşi făcea loc, izbind bezmetic în capete şi în piepturi.

La poarta lui Reginald Gibbons zgudui încuietorile tari. Fierul era mai puternic decât pumnul, iar zidul de cărămidă de asemeni.

O fetiţă în strai negru de uniformă se apropie de el.

— Bade Precup…!

Uriaşul o zvârli într-o parte, în noroi, cu laba încleiată de sânge.

Nevăstuica se ridică de jos.

Nu-i spuse nimic. Nu lăcrima. Nu-şi şterse noroiul de pe şorţul nou de uniformă.

Dar pe sub braţul lui, se înălţă în vârful degetelor şi potrivi încuietoarea cu patenta americană. Apăsă şi poarta se dădu în lături.

— Vino! Spuse… Să-ţi deschid şi uşa de la intrare!

Alecu Toader Precup trecu înainte. Pentru o uşă cu geamuri de cristal, umărul lui era îndestul.

EPILOG.

Zaharia Duhu se întoarse de la morţii săi, cu paşi înceţi de moşneag.

Degetele purtau încă urmele de ţărână uscată.

Răsădise flori pe mormântul Ruxandei Duhu, pe mormântul Ilenuţei, pe alte morminte de oameni care s-au dus.

Mergea încet, prin târgul urât şi aproape pustiu.

Nu mai treceau atâtea automohile şi camioane, nu se mai încrucişau atâtea motociclete cu trotinetele, copiilor.

Toată larma şi viermătul omenesc din Piscul Voievodesei se strămutaseră parcă aiurea. În şapte ani zăcămintele au secătuit. Sondele caută acum aurul negru şi gras sub alte dealuri. Rafinăria s-a închis. Atelierele s-au închis ori s-au strămutat. Cisternele au început să ruginească.

În fiecare fereastră de prăvălie e un afiş de închiriat şi unul de vânzare. Se vorbeşte că peste un an ori doi se vor deschide instalaţiile pentru a prelucra păcura adusă pe conducte din schelele noi, de la şaizeci de kilometri. Se mai spune că forajele de prospectare ar fi găsit în adâncuri chiar aici, la faţa locului, alte zăcăminte neasemuit mai bogate decât cele vechi şi stoarse până la ultimul strop de păcură. Dar centrala de la Londra nu se grăbeşte.

Aşteaptă să treacă prea îndelunga criză de preţuri.

Sondele de încercare au sfredelit pământul ici-colo, numai pentru a cerceta comoara ştiută. Au găsit-o. Au pipăit-o. S-au oprit la atât. Păcura nu fuge mai adânc. Nu se ascunde. Aşteaptă şi ea.

Zaharia Duhu se scutură din aceste gânduri şi ridică ochii din pământ.

Auzise un glas cunoscut.

Veneau cocorii în unghi ascuţit. Se roteau acum deasupra.

Poate din nou, căpitanul cel bătrân al cocorilor le vor-bea celor mai tineri: „Eu nu mai înţeleg ce se petrece în aceste locuri! Mereu alte, şi alte schimbări. Nu mai văd fum şi nu mai văd furnicarea neistovită. Nu mai sunt nici oamenii vechi; au plecat şi ceilalţi noi, cu straiele lor năclăite şi cu feţele lor negre… Pe aici, ştiu eu din bătrânii bătrânilor noştri, că au fost odată poieni cu zimbri; pe urmă s-au arătat turme de mioare şi ciobani cu toharca miţoasă; a fost apoi un schit; pe urmă s-a strâns un sătuc alb lângă o biserică afumată de lemn. Acum e un târg gol. Să mergem mai departe!… N-avem ce căuta aici…”

Roata cocorilor s-a deşirat în unghii ascuţit, vâslind spre marginea cerului.

Zaharia Duhu şi-a urmat drumul cu paşii lui de bătrân.

La „Barul American” scânduri înnegrite de ploaie astupă uşa. Obloanele sunt trase. Zaharia Duhu a văzut însă sub streaşină un cuib de rândunele. O mică şi încă neisprăvită căsuţă de lut.

S-a bucurat.

Aşadar, măcar rândunelele se întorc şi se opresc.

Numai oamenii cei vechi ai locului nu se mai pot întoarce.

Veleatul lor s-a sfârşit.

Când năvăleau seminţiile pagine pe cai mărunţi să împungă ochii icoanelor cu suliţi, atunci se trăgeau localnicii în codri şi în adăpostul peşterilor din munţi. Trimiteau o iscoadă. Aflau că hoarda s-a scurs spre alte tărâmuri. Veneau să-şi înalţe ale lor sărace aşezări peste cenuşa răcită şi spulberată de vânt. Începeau să scurme din nou ogoarele cu pluguri de lemn şi din nou se zbenguiau plodurile pe pajişti, îndelaolaltă cu mieii turmelor şi cu dulăii fumurii.

Acum veleatul lor s-a sfârşit.

        „De închiriat”; „De vânzare”; „De închiriat”; „De vânzare”.

Afişele roşii şi verzi s-au decolorat în ferestre.

Zaharia Duhu s-a oprit în pieptul dealului să-şi tragă suflarea.

Soarele primăverii e cald şi molatic. Printre bolovanii străzii a dat colţul de iarbă, mărunt şi sfios. Au ieşit gâzele cele ciudate, vacile-domnului, roşii cu pete negre, ca zugrăveala veche dinlăuntrul sicrielor egiptene.

Sus, fâlfâi un stol de hulubi. Hulubii lui Enache Iloveanu, aduşi din alt capăt de lume; adoptaţi de cerul şi de pământul Voievodesei.

Se adunau în salbe, se risipeau în joacă şăgalnică, se alungau gângurind, se prăvăleau departe peste acoperişuri şi se întorceau în foşnet de aripi rotate.

Zaharia Duhu închise ochii, ameţit de atâta lumină bună şi lină.

Alături de el, nimeni, nu se mai afla nimeni s-o primească. Gândul i-a strâns dureros inima încleştată într-o gheară de fier. Copleşit de singurătatea şi de amarurile sale, nu-şi dădea seama că viaţa nu se opreşte, că nu poate să se oprească. Şi era departe, cu totul departe de a bănui că în scurtă vreme Piscul Voievodesei va fremăta iarăşi de larmă, de tumultul mulţimii şi muncii, de zbuciumul altor oameni.

Cum departe era, cu totul departe de a bănui că printre dânşii avea să găsească în sfârşit şi adevăraţii tovarăşi şi prieteni pe care inima lui îi căuta din anii celei dintâi tinereţi.

Aci sfârşeşte AURUL NEGRU și începe romanul BUNĂ ŢARĂ, REA TOCMEALĂ

SFÂRŞIT

1 Ei, prietene, urci în al şaptelea cer? (fr.)

2 Îndrăzneşte, prietene! Du-te! (fr.)

3 „Vizitaţi Cannes! În Corsica, Ile rousse! Mesageriile maritime fac înconjurul lumii.”