Capitolul VIII

Orice viaţă se poate preface în mineral negru şi mort; nicicum mineralul nu mai devine viaţă vie.

Locuinţa domnului Reginald Gibbons nu se înălţa pe-o sprânceană de deal, cu terase, bănci, cerdacuri şi ferestre deschise spre încântarea priveliştilor de departe.

Dimpotrivă; e o clădire încercuită cu zid roşu de cărămidă, care astupă orice privelişte dinlăuntru în afară şi din afară înlăuntru.

Porţile n-au gratii.

Sunt căptuşite cu tăblii negre, metalice. Nu se dau în lături decât atunci când intră şi iese automobilul domnului Gibbons.

O uşă mai strâmtă, alături, se deschide când Mrs. Helen Gibbons potriveşte şi apasă dispozitivul cu patentă americană, pentru a porni apoi cu paşii din ce în ce mai împleticiţi şi mai lâncezi spre mijlocul târgului, în zilele rare când mai are suflet să se aventureze printre oameni. Slugilor le este rezervată o intrare dosnică, pe cealaltă uliţă, atât de ermetic ferecată.

Flecarii de la „Barul American” au botezat-o „Casa misterelor”.

În glumă, fireşte, ca să le treacă ora aperitivelor mai repede.

Când domnul Reginald Gibbons poruncise arhitectului să-i predea în cel mai scurt timp clădirea, nu avea de tăinuit nici un mister.

Fugea de promiscuitatea indigenilor, de încăperile rău împărţite ale fostului conac unde se adăposteau acum ingi-nerii şi o parte din personalul burlac al societăţii. Ceruse o casă confortabilă şi mai ales despărţită cu desăvârşire de gloată, de pomi şi de dobitoace, fiindcă tot aşa cum nu-l interesează şi nu poate suferi oamenii, nu-l interesau nici priveliştile şi fenomenele lumii însufleţite: arbori, câini, cai, flori, păsări, fluturi sau gâze.

Pentru toate simte repulsia provocată altora de păianjeni, reptile şi broaşte.

Dacă uneori pare că a rămas cu ochii fixaţi la un joc al luminii de lună pe-o undă de apă ori la hârjoana voioasă a doi căţelandri, e numai o amăgire.

Priveşte fără să vadă; cum fără să vadă priveşte îndeobşte peste oameni, prin oameni.

Universul în care s-ar simţi el într-adevăr bine şi linişt-it, ar fi numai unul de minerale inanimate: rece, artificial şi mecanic.

În curtea împresurată de zidul înalt nu se află pomi, nu se află peluze, verdeaţă, ronduri de flori şi viţă sălbatică agăţată în cârcei. Totul e geometric şi mort: prund, nisip, dale de bazalt şi mozaic.

Nevăstuica s-a minunat în extaz de plantele exotice din hol.

Sunt excepţii însă, cu rostul lor bine precizat.

Au fost alese şi aduse de domnul Reginald Gibbons, tocmai fiindcă frunzele şi ghimpii, vrejii şi florile acestor monstruoase specii de seră nu mai păstrează nimic vegetal şi organic. Reci şi lucioase la atingere, par turnate în forme, decupate în zinc, fabricate din materiale absurde – metal, cauciuc, celuloid, gutapercă, faianţă, din orice în afară de substanţa vie şi sensibilă prin care circulă seva. Par confecţionate artificial şi acoperite cu un strat de email, cu lac verde, albastru, violet, de şofran, de argint viu, de aluminiu.

Arhitectul a respectat cu sfinţenie recomandaţiile.

A cercetat terenul cu aparatele detectoare. N-a ales locul temeliei între două straturi geologice, pe unde se pot scurge razele ucigaşe, descoperite de doctorul Georges Lakhovsky.

Totuşi, pentru mai multă siguranţă, domnul Reginald Gibbons poartă mijlocul încins cu o centură protectoare de circuituri oscilante. Astfel e apărat de trăsnetul latent al puterilor telurice şi al efluviilor cosmice, care-ar putea să-i zdruncine echilibrul atomic al preţioasei sale făpturi.

Viaţa din casă e orânduita după un program supus cronometrului. Slugile n-aşteaptă ordine. Ştiu ce au de făcut. Nimic nu poate fi de nimeni schimbat. Ora şi minutul culcării, ora şi minutul băii, ora şi minutul plecării şi a întoarcerii.

Fata din casă, bucătăreasa şi valetul au fost aduşi din Anglia, l-au însoţit şi în alte părţi ale lumii, îi cunosc obiceiurile: sunt tot atât de muţi ca şi dânsul.

Iar pentru barbarii localnici poartă şi ei acelaşi dispreţ.

Pe stăpâna cea nouă o tratează cu o supunere îngheţată şi distantă, mai teribilă decât obrăznicia toantă a bucătăresei desculţe şi nepieptănate, tocmită de doamna Tina Diaconu ca să-şi scoată sufletul cu ea.

Aici nu se pomeneşte răspuns şi nici chiar întrebare.

Sluga execută, fără nici o tresărire pe chipul împietrit, după tiparul domnului Reginald Gibbons, fără să-şi permită a comenta şi a judeca poruncile, când este cineva să dea vreo poruncă.

Ilenuţa nu dă niciodată, niciuna.

Nu le înţelege limba. Nu are nevoie de ajutorul lor. Mai degrabă ea este supusă la porunca lor.

Fata din casă anunţă în graiul său că baia e gata. Ilenuţa se supune şi trece în baie. Fata din casă aduce ceaiul pe o tavă uriaşă de argint cu nenumărate farfurii şi farfurioare de şuncă, omletă, marmelade, miere, pesmeţi. Doamna Gibbons se supune şi răscoleşte în toate ca să dea impresia că a mâncat. Bucătăreasa se înfăţişează cu lista de feluri din acea zi, spre aprobare. Doamna aprobă.

Toate cu semne mute şi cu douăzeci de cuvinte pe care zădarnic a învăţat să le pronunţe după dicţionar şi să le lege între ele după sintaxă. N-a izbutit. Fata lui Alecu Toader Precup e refractară limbii divine, în care Shakespeare şi Shelley, Keates şi Milton, Chaucer şi Blake, Coleridge ori Swinburne au cântat iubirea. De altfel nici nu i-ar folosi prea mult. Reginald Gibbons nu vorbeşte despre iubire şi nu vorbeşte nimic, despre nimic, niciodată.

Tace.

Intră, îi atinge fruntea cu buzele – şi tace. Se înfundă în jilţ, deschide gazetele englezeşti uriaşe – şi tace.

Se ridică să se aşeze la masă. Mestecă încet, îndelung, srumegă – şi tace.

Depune şervetul pe marginea mesei după ce l-a împăturit meticulos – şi tace.

Aprinde o havană incomensurabilă – şi tace.

Când a terminat, sună, face un semn mut cu degetul servitoarei. Servitoarea înţelege despre ce e vorba. Iese să transmită ordinul şoferului. Maşina trage la scară.

Domnul Reginald Gibbons îşi atinge buzele de fruntea soţiei şi pleacă la birou, la rafinărie, la ateliere.

Ilenuţa se ascunde în chilioara ei cu icoane, cu candela de la bunica şi scoarţele de acasă. Încearcă să brodeze, şi lucrul îi cade pe genunchi. Încearcă să citească, şi cartea îi alunecă din mână după prima foaie.

Reginald Gibbons nu e violent, nu trânteşte, nu vociferează, nu înjură, nici în limba sa, nici în limba localnicilor.

El tace.

Nu i-a interzis nimic. Nu i-a cerut să nu se ducă la Madala, la Ruxanda şi la Zaharia Duhu, la doamna Diaconu; n-a oprit-o să stea de vorbă în stradă, mai mult decât ar îngădui cuviinţa, cu Van den Vondel.

Poate să plece oriunde, poate să se întoarcă la orice oră; respectând, bineînţeles, orarul imuabil al meselor şi al ceaiului. N-a întrebat-o nicicând, şi nici măcar prin semne, unde a plecat şi de unde vine. O singură dată i-a văzut o privire crudă în ochi. Atunci când a găsit-o în cameră, cu scrisorile cele vechi ale lui Mihai, desfăcute din panglica lor, citindu-le.

Fără să rostească o singură vorbă, le-a cules pe toate în mâna uscată, a sunat bucătăreasa; i le-a întins şi a dat ordin să le arunce în foc. Pe urmă, a aprins havana enormă şi a tăcut.

Ziua s-a scurtat.

Au început ploile toamnei.

Se zbate un vânt care undeva foşneşte în foi ruginite, clatină crengi, potopeşte poteci.

Aici vântul nu scutură nimic; aici ploaia curge monoton în burlane, iar ziua e nesfârşită.

Pe fereastră se vede un zid înalt şi roşu. Pe orice fereastră, acelaşi zid. Jos, prundişul ud, nisipul, lespezile şi mozaicul ud.

E nesfârşită ziua şi e încă mai înfricoşată seara care se apropie.

Atunci Mrs. Gibbons trebuie să-şi îmbrace rochia decoltată, în fiecare seară a săptămânii alta. Îşi îmbracă rochia, îşi atârnă colierul de perle la gât, îşi petrece inelele pe degete şi brăţara pe mână; Mr. Reginald Gibbons apare în smochingul impecabil.

Se aşază faţă în faţă la masa cu pânza albă şi cu şer-vetele de cea mai fină olandă, cu tacâmurile de argint greu, cu farfuriile de faianţă rară şi cu paharele de cristal vibrând delicat şi dulce la cea mai mică atingere. Felurile se perindă după obiceiul din patria domnului Gibbons. Şuncă roşie; fripturi crude cu sosuri arzătoare, închise în flacoane; legume fierte în apă; prăjituri grele cu amestec de stafide, de smochine şi nuci în aluatul compact; băuturi tari.

Mr. Reginald rumegă monoton şi tace.

A sunat.

Servitoarea a strâns tot ce se afla pe masă.

A destupat o sticlă de rom, a pus alături pe tavă un singur pahar şi a dus tava în altă cameră.

În camera cu divanul de catifea roşie.

Mr. Reginald Gibbons o invită cu un gest scurt.

Ilenuţa trece pragul cu fruntea plecată, ca o sclavă pe care toţi au abandonat-o satrapului cu inima mineralizată, care a cumpărat-o.

Se află o canapea învelită în catifea roşie, cu pereţi goi, cu draperii roşii de velur la ferestre, cu o singură măsuţă şi un scaun: trei becuri, de trei culori.

Mr. Gibbons se instalează la măsuţa de lemn negru. Deşirat, ţapăn, corect, cu obrazul de culoarea ficatului crud şi cu piepţii cămăşii de albeaţa zăpezii. Şi-a adus cutia de havane. A ales una, trosnind uşor foile între degetele osoase.

Aşteaptă.

Ilenuţa se dezbracă.

Întotdeauna în aceeaşi ordine, în acelaşi colţ al canapelei, cu aceleaşi mişcări. Aşa e orânduiala, după cum în acelaşi loc şi cu aceeaşi grabă calculată, trebuie să lepede rochia şi lingeria ei intimă. Colierul rămâne la gât, inelele pe degete, brăţara la mână, ciorapii pe picioare. Aşa este orânduiala. Acesta este preţul cu care a fost cumpărată de la alţii; preţ plătit altora.

S-a dezbrăcat în pielea goală şi s-a întins pe canapeaua roşie. Mr. Reginald Gibbons a răsucit becul albastru. A aprins havana, a turnat primul pahar, îl deşartă, priveşte.

Nu rosteşte nici un cuvânt, niciunul.

Pe chipul vânăt şi congelat nu tresaltă nici emoţie; nici lăcomie, nici senzualitate – nimic.

Tace.

Îşi toarnă alt pahar. Trage alt fum.

Răsuceşte becul verde. Priveşte inuman, ca o arătare de panoptic, cu ochii lui de mărgele sticloase, prea apropiaţi de rădăcina nasului.

Aşa este orânduiala.

Pentru aceasta şi-a cumpărat o nevastă, cu preţul plătit altora, la târgul de sclave al indigenilor.

Cu mişcarea sacadată de automat duce ţigara la gură, toarnă romul în pahar, deşartă paharul, răsuceşte butonul să aprindă becul violet.

Nu se reazemă de spătarul scaunului.

Stă drept, cu amândouă coatele apropiate de trup, cli-pind numai pe jumătate, păzindu-se să nu scuture cumva scrumul pe haina neagră, corectă, solemnă.

Ilenuţa poate să se întoarcă în dreapta ori în stânga, poate să se răsucească oricând cu spatele ori cu faţa, să-şi ascundă obrazul sub braţ, să se acopere cu palmele, poate să privească în tavan ori să-şi înfunde obrazul în catifeaua moale şi roşie.

Mr. Reginald Gibbons nu protestează. Orânduiala sa nu împiedică asemenea capricii. Acestea intră în preţul convenit şi plătit.

Încolo nu admite nici o abatere.

În prima seară şi pe urmă în primele săptămâni, Mrs. Helen Gibbons a încercat o împotrivire. A plâns, s-a zbătut, a vrut să fugă; Mr. Reginald Gibbons a adus-o îndărăt din prag, cu mâna de fier, a scos el rochia, a îndoit-o el de mijloc până ce a culcat-o pe canapeaua roşie. Ilenuţa a înţeles că nu există scăpare şi că numai aşa se poate cruţa de atingerea rece şi scheletică a degetelor de cadavru.

Se dezbracă de atunci singură, se întinde pe canapea singură, îl priveşte cu ură ori nu-l mai priveşte de loc.

Domnului director general Reginald Gibbons îi este indiferentă privirea.

El fumează, deşartă sticla de rom în pahar, deşartă paharul pe gât.

Tace.

Când a ajuns la ultimul fum s-a terminat şi sticla de rom.

Se ridică.

Spune extrem de corect şi solemn bună seara şi pleacă în dormitorul său.

Ilenuţa poate să se îmbrace, poate să nu se îmbrace, poate să doarmă pe canapeaua roşie ori în iatacul cu scoarţe de la bunica. Aceasta nu-l interesează pe Mr. Reginald Gibbons. Nu i-a pus nici o condiţie, nici o oprelişte… Nu-i cere nimic. Acestea nu intră în preţul fixat şi plătit la târgul de sclave al indigenilor.

S-a închis în camera sa; în zece minute a adormit.

A doua zi atinge fruntea soţiei cu buzele şi pleacă; se întoarce şi la sosire atinge fruntea sclavei cu buzele.

Şi tace.

Tace solemn. Tace lugubru. Tace înspăimântător.

Câteodată Ilenuţa se gândeşte să ridice neaşteptat un cuţit subţire de desert şi să i-l înfigă în piept, în gât, în ochi, în gura care tace. Îi vine să strige şi să se târâie zvârcolindu-se la pământ, pe covoarele persieneşti, cerând îndurare. Mr. Reginald Gibbons o priveşte cu ochiii lui gheţoşi, de sticlă, prea apropiaţi de rădăcina nasului. O priveşte şi trece cu privirea peste dânsa.

Iar totul pare şi mai înfricoşător, şi mai cu neputinţă de destăinuit cuiva; după cum cu neputinţă ar fi şi de înţeles.

Mihai Peclu studiază la Londra bătălia mondială a petrolului.

Plouă.

Ţârâitul mărunt se amplifică în burlane. De la fereastră se vede numai zidul roşu; jos nisipul şi lespezile ude, sus cerul vânăt. De la fereastra ei şi de la fereastra de dincolo, de alături, din cealaltă parte, de oriunde, priveliştea e aceeaşi şi aceeaşi. Una singură. Un zid roşu de jur împrejur.

De jur împrejur un zid roşu.

Alaltăieri, la rafinărie a explodat un cazan. A murit un om ars de flacăra benzinei. Mrs. Gibbons şi Mr. Reginald Gibbons se întorceau de la Madala; s-au întâlnit cu doi lucrători care duceau cadavrul carbonizat pe targă. Ilenuţa a întors capul. Mr. Reginald Gibbons însă s-a oprit.

El a vrut să vadă. A ridicat cârpa albă de pe trup şi de pe faţă. A ridicat cârpa albă şi-a privit.

Iar pentru întâia oară de când îl cunosc toţi îi tresări un semn de curiozitate satisfăcută pe obrazul vânăt. Pen-tru întâia oară un surâs macabru îi dezveli de sub buzele vinete dinţii lungi şi laţi ca seminţele de foarea-soarelui, tărcaţi pe-alocuri de platina plombelor.

A zâmbit şi rosti:

— Mineral!

Într-un mineral negru şi spongios se prefăcuse într-adevăr omul.

A făcut semn apoi purtătorilor să-l acopere; lucrătorii au plecat mai departe cu targa.

— Mineral! A mai rostit a doua oară Mr. Reginald Gibbons şi din nou zâmbetul macabru îi dezveli dinţii plombaţi cu platină.

Mineral negru şi spongios, cum devenise cândva trupul Sandei Precup mistuit în focul de la biserica veche; cum au devenit trupurile atâtor copii şi atâtor copile de-atunci, stane carbonizate, stane de antracit.

Mineral!

Mrs. Helen Gibbons a telefonat la rafinărie să i se trimită de urgenţă un bidon cu cea mai inflamabilă benzină: benzină pentru export.

Orice trup tânăr, elastic şi slab, se poate preface într-o hâdă şi spongioasă momâie de mineral.

Plouă.

A sunat clacsonul automobilului, aşteptând să se deschidă porţile în lături.

Se aud paşii domnului Reginald Gibbons, sacadaţi şi egali, pe scări, în hol, în camera de-alături, în prag.

A deschis uşa. A întrat. Îi atinge fruntea cu buzele vinete, reci. Desface banda ziarului. Se înfundă între braţele fotoliului moale. Aprinde ţigara. Citeşte, citeşte şi tace. Acuşi are să treacă în camera de baie, acuşi se va auzi şuruitul duşului, acuşi va apărea îmbrăcat în smoching, ca să se instaleze amândoi faţă în faţă, la masa unde vor tăcea amândoi.

În astă-seară, pe canapeaua roşie, în loc de trupul elastic, tânăr şi alb, Mr. Reginald Gibbons, va vedea însă cu ochii lui mici şi vineţi, apropiaţi de nas, va vedea cum flăcările benzinei pot preface viaţa cea vie în mineral, trupul cel alb şi elastic în negru cărbune.

Dar aceasta nu o presimte. Apropie şi depărtează ţigara de buze cu mişcarea automată a braţului; întoarce o foaie, alta, şi încă una. Întoarce foaie după foaie – şi tace.

Ilenuţa nu-şi şterge şiroaiele lacrimilor de pe obraz.

Afară plouă şi a început să înnopteze.