Capitolul I

Şi iarăşi s-au întors cocorii, fâlfâind peste negre şi urâte aşezări omeneşti.

Vartolomeu Diaconu era încântat că-i vorbeşte atât de prietenos un om putred de bogat ca domnul Zaharia Duhu; deşi petrolistul milionar îi contrariase de la început toate ideile sale despre chipul şi înfăţişarea trufaşilor privilegiaţi ai destinului.

Şi în trei luni pe a patra – slavă Domnului!

— Văzuse el destui asemeni privilegiaţi, perindându-se pe peronul gării din Piscul Voievodesei! Domnul Iordan Hagi-Iordan; domnul prefect Emil Sava; domnul inginer-şef Dinu Grinţescu şi câţi alţii încă?… Toţi plecând şi întorcându-se; toţi târând după dânşii ajutoare şi secretari cu genţile doldora; toţi trântind uşile şi pretinzând orice serviciu cu o autori-tate răstită, ca nişte drepturi cuvenite şi indiscutabile, de esenţă divină.

Acest Zaharia Duhu, cu toate ale sale treizeci sau patruzeci de milioane, arăta cu totul altfel.

Era un om spânatic, cu ochii foarte blânzi şi cu un surâs sfios pe buze, vorbind cu glasul scăzut şi cu o mare grijă să nu ofenseze pe nimeni. Îmbrăcat în straie simple, de culoare închisă, părea mai, degrabă un modest arhivar fără speranţe de înaintare, într-o zi de duminică, păzindu-şi hainele noi de praf şi neştiind cam ce-ar putea face cu timpul.

Cuvânta moale; iar din când în când, în ochi îi lucea o lumină ciudată, ca şi cum ar întrevede dincolo de oamenii şi de viaţa de-aievea, o altă lume părelnică, numai de dânsul ştiută.

Aici se potrivea întrucâtva cu Vartolomeu Diaconu.

Cu deosebire că şeful staţiei Piscul Voievodesei călătorea îndată cu închipuirea, nestatornic, spre cele mai diverse tărâmuri situate în spaţiu şi în timp, fără o anumită alegere. Pe când Zaharia Duhu se oprea la una singură.

Localnicii spuneau că într-o vreme, în tinereţe, ar fi căutat el o comoară îngropată pe aproape de un oarecare Dromichet, rege al geţilor. Fără îndoială că aceasta i-a clătinat într-o bună parte limpedea judecată a minţii. Dar norocul i-a purtat de grijă să afle mai târziu, în pământurile sale răzleţe şi până atunci fără preţ, o comoară mai bogată decât a tuturor regilor Dromicheţi de pe lume. Aur curgând din izvor nesăcătuit: aur negru şi viu, păcura pe care o cară vagoanele cisterne cu inscripţia: „Voevoda, Roumanian Company for the Development of the Mining Industry. Limited”.

Zaharia Duhu îşi însemnă într-un carnet jerpelit, cu scoarţa de muşama elastică, ora şi minutele când soseşte şi pleacă trenul de seară cu legătura spre Paris.

        „Carnet de zgârcit”, gândi îndată Vartolomeu Diaconu, privind cu o dispreţuitoare compătimire la caietul şcolăresc, la foile vinete şi liniate cu pătrăţele violete.

Era acelaşi carnet în care Zaharia Duhu, căutătorul de comori şi tovarăşul de săpături al profesorului de arheologie Alexandru Opriş, îşi nota odinioară descoperirile şi observaţiile. Singura amintire nedespărţită a vieţii de-atunci.

Aceasta însă n-avea de unde s-o ştie proaspătul şef de staţie, care nu admitea în buzunarul unui milionar decât o agendă cu foile aurite, cu tartaşul de marochin vişiniu şi creionaş automat de aur, cum purtau domnul Iordan HagiIordan şi domnul prefect Emil Sava.

— Va să zică să n-am nici o grijă? Întrebă Zaharia Duhu, închizând carnetul şi mistuindu-l în buzunar. Dumneata ai dat telegrama, iar compartimentul e reţinut?

— Am răspunsul aici!… Bătu cu palma Vartolomeu Diaconu, hârtia despăturită pe birou. Paturile unsprezece şi douăsprezece. Două cabine alături, cu uşă de comunica-ţie… Acum la clasa I, după dispoziţia Companiei interna-ţionale a vagoanelor de dormit, aveţi o cabină întreagă pentru fiecare bilet. E mai comod şi diferenţa de preţ neînsemnată faţă de avantajele confortului.

Vartolomeu Diaconu vorbea ca din prospect, de altfel cu ochii la ultimul text circular al Companiei de vagoane cu paturi.

Zaharia Duhu simţi datoria să adauge o lămurire, care în aceeaşi vreme suna ca o scuză:

— Din partea mea, aceasta ar avea cea mai mică însemnătate. Nu m-am născut în confort. Am fost deprins să călătoresc în car şi în căruţă fără arcuri, pe paie. Dar e vorba de o persoană bătrână şi bolnavă…

— Înţeleg, înţeleg perfect, domnule Duhu!… Plecaţi cu doamna Ruxanda Duhu?

— Da! Plec cu mama şi fac călătoria aceasta pentru mama. Vreau să încercăm o operaţie…

— Are să reuşească operaţia, sigur! La Paris sunt specialişti foarte mari, celebri, de reputaţie mondială… Mi-ar părea bine…

Vartolomeu Diaconu, după vechea sa patimă, în aceeaşi clipă văzuse clinica de la Paris. Medicii în şorţuri albe, cu mănuşi de cauciuc şi cu măştile pe obraz; infirmierele alergând pe culoarele ripolinate; Zaharia Duhu, conducând la braţ bătrâna oarbă în costumul ei negru de şiac mănăstiresc, atât de deplasat într-o capitală a Occidentului.

Întrebă:

— Nu vă însoţeşte şi nepotul sau nepoata dumneavoastră, domnul profesor Petru Tudose?

Zaharia Duhu se scutură ca de-un păianjen fugindu-i pe mână.

Răspunse cu o ironie amară, pe care noul şef al staţiei Piscul Voievodesei n-avea cum s-o înţeleagă:

— Nu, domnule Diaconu! Nu ne însoţeşte nici nepotul, nici nepoata… Domnul profesor Petru Tudose e foarte ocupat cu lecţiile şi conferinţele sale. Iar doamna Cecil Tudose ia lecţii pentru a obţine carnetul de automobilistă brevetată. E o chestiune foarte urgentă, pe care n-o poate amâna!… Are de lichidat anume rivalităţi, în anume curse de viteză şi ascensiune…

Vartolomeu Diaconu primi ştirea înregistrând-o imediat pe ecranul său vizual.

O văzu pe doamna Cecil Tudose, mărunţică, nervoasă şi cu nasul ascuţit, răsucind volanul la viraje şi schimbând vitezele pe şoselele munţilor în serpentină, ca să-şi lase concurenţii în urmă. Îl văzu pe domnul profesor Petru Tudose, în aula Fundaţiei Carol I, încheind o conferinţă în ropotul de aplauze al auditoriului şi înclinându-se cu mâna la piept să mulţumească aclamaţiilor.

Cel puţin aceştia ştiau să folosească venitul de la milioanele unchiului; îl vor folosi încă mai bine când vor rămâne singurii moştenitori pe întreaga avere.

— Şi aveţi de gând să rămâneţi mult în străinătate?… Întrebă Vartolomeu Diaconu, ca să întrerupă tăcerea.

Zaharia Duhu făcu un gest nehotărât cu mâna, care mai purta încă urmele de bătături ale săpătorului de pământ şi comori.

— Ştiu eu?… După cum va voi soarta operaţiei. Aş dori să mai rămân la Paris şi să vizitez amănunţit oarecare muzee istorice şi arheologice. M-au pasionat într-o vreme cercetările arheologice… Poate de când ai sosit aici, vei fi avut dumneata prilejul să afli că am fost căutător de comori?

— A, nu! Adică da… Rosti cu prudenţă Vartolomeu Diaconu. Mi-au trecut aşa, pe la ureche, exagerări de oameni simpli care n-au înţeles ce căutaţi… Domnul inginer Grinţescu a dovedit însă că nu cercetaţi în deşert… Se afla o comoară aici pe care n-a bănuit-o nimeni!

Zaharia Duhu înlătură presupunerile şefului de staţie, tot aşa cum se scuturase adineauri, grăbit, ca de un paing, de numele nepotului său, profesorul Petru V. Tudose, de la Facultatea de litere din Bucureşti.

Ridicând ochii decoloraţi, spuse, cu un zâmbet şters pe buzele şterse:

— Prietenul meu, inginerul Grinţescu, a descoperit în-tr-adevăr o comoară aici, pe care n-o bănuise nimeni şi la care a venit direct, ca un prepelicar, la culcuşul prepeli-ţei… Dar nu pe aceasta o căutam eu… Eu umblam după alta! Comoara regelui Dromichet… Pe urmă, m-am convins că nu există şi că nici n-ar avea pentru ce să existe într-o lume ca a noastră! Am înţeles aceasta, e drept, cam târzior… Însă tot am înţeles-o odată şi atunci am lăsat mână liberă prietenului Dinu Grinţescu să pună stăpânire pe comoara lui, care întrucâtva e un drept al său… E un drept al său şi al timpului său. E o comoară ca pentru aceste vremuri şi aceşti oameni.

— Adevărat! Priviţi ce-a făcut din aceste locuri!… Vartolomeu Diaconu se apropiase de fereastră şi privea, adăugând: Adică nu eu am căderea să vi le spun!… Le ştiţi toate mai bine decât mine, căci s-au petrecut sub ochii dumneavoastră.

— Aceasta aşa este… Încuviinţă cu melancolie Zaharia Duhu.

Şeful staţiei se lăsă înşelat de auz şi crezu că e bine să preamărească opera inginerului Dinu Grinţescu, prietenul căutătorului de comori şi primul prospector al petrolului din Piscul Voievodesei.

Urmă:

— Am auzit că nu mai departe de acum patru ani, se aflau pe aici nişte adevărate sălbăticii. Un sat mizerabil, drumuri desfundate, oameni trăind ca pe vremea tracilor. Gara la douăzeci de kilometri. Toate s-au schimbat printr-o baghetă magică.

Şeful staţiei contemplă cele douăsprezece perechi de şine cu vagoane-cisterne garate în aşteptarea plecării, cele-lalte cisterne gigante, văpsite cu roşu de miniu, pădurea de sonde coborând clinul de la fosta curte a boierului Boldur Iloveanu, până în inima satului.

— Toate s-au schimbat ca printr-o baghetă magică!… Repetă Vartolomeu Diaconu, cu o sinceră admiraţie pentru puterea de vrăjitor a inginerului.

Zaharia Duhu nu întoarse ochii spre priveliştea neagră. Pregătindu-se de plecare, rosti:

— Numai de un singur lucru mă tem pentru prietenul Dinu Grinţescu! A dat drumul elementelor din pământ cu vărguţa lui magică. Nu ştiu însă dacă le va stăpâni tot aşa de uşor, cum le-a slobozit! E de văzut dacă n-a uitat cumva formula de descântec cu care să le poată întoarce la matcă, atunci când vor începe să nu-i mai dea ascultare…

Vartolomeu Diaconu zâmbi de politeţă, clătină din cap într-un chip care putea fi interpretat tot aşa de bine ca o aprobare a cuvintelor, ca şi un semn de evidentă neîncredere.

Cu asemenea oameni de-aici se învăţase să fie circumspect până la şiretenie. Iar priceperea sa nici nu-i îngăduia să pătrundă tainicul înţeles, plin de ameninţare, din vorbirea lui Zaharia Duhu. Cuvintele ciudatului bogătaş pe-trolist nu erau dintre acelea ce se pot transpune în fulgurante imagini.

— Vă însoţesc câţiva paşi, domnule Duhu!… Se grăbi să-i deschidă uşa.

— Mă rog…

— După dumneata…

De fapt, amândoi erau deopotrivă de timizi şi încă nu pe deplin convertiţi la rolul sortit de viaţă şi de hazard să-l joace în acest colţ de lume, înviat cu bagheta magică a inginerului Dinu Grinţescu. Păşeau agale pe peron, în soarele dulce de primăvară. Zaharia Duhu era deşirat şi uscat; Vartolomeu Diaconu scund şi predispus la forme rotunde. „Ai început să prinzi carne, de când ne-am mutat acilea!” descoperise mai deunăzi doamna Tina Vartolomeu. Carne, prestigiu şi o ascunsă voluptate a puterii.

Avea sub mână o armie de inferiori.

Pe peron se dădeau în lături salutând, impiegaţi, magazioneri şi hamali. Răspundea la saluturi cu un deget dus din treacăt la şapca roşie de lac.

— Observi, dumneata, ceva?… Întrebă Zaharia Duhu.

Şeful staţiei se opri privind îngrijorat împrejur. Se te-mea să nu fie vorba cumva despre vreo neorânduială în buna gospodărire a domeniului său.

Dar surâse îndată liniştit. Era o gară model. O gară nouă şi scoasă din cutie, cum o visase el.

— Anume ce, domnule Duhu!… Voi să afle, deci, fără nici o urmă de îngrijorare.

Zaharia Duhu arătă cu bastonul noduros, spre ghivecele cu flori suspendate pe suporturi de lemn văpsit verde, între stâlpii peronului:

— Observi, dumneata, că toată primăvara a mai rămas numai în cutiile dumitale de aici? Încolo, au alungat-o de pretutindeni…!

Şi sfârşi, rotind bastonul spre terasamentele cu prundişul înnegrit de păcură, spre traversele înnegrite de păcură, spre vagoanele şi cisternele negre de păcură.

— Aici se afla un câmp unde m-am jucat eu când eram copil şi culegeam ciuboţica-cucului!… S-a zbânţuit mai târziu şi domnul profesor universitar Petre V. Tudose, când umbla desculţ, cu o pălăriuţă cât un ceaunaş pe creştetul capului… Pe atunci nu purta cravată, juvăţul acesta care desparte capul de inimă…

Maşinal, Vartolomeu Diaconu îşi pipăi nodul cravatei.

Surâse îndoielnic.

Nu înţelegea ce voia să spună milionarul acesta cu obraz de scapet şi obişnuit să se exprime în parabole obscure. De altfel, purta şi el o cravată, ca oricare om civilizat.

Îl conduse până la uşa din spatele gării.

— N-aveţi maşină? Întrebă.

Pe urmă, regretă întrebarea. Era de prisos. Ştia că domnul Zaharia Duhu are un automobil cumpărat după alegerea şi gustul doamnei Cecil Tudose, dar că nu-l foloseşte niciodată.

— Merg pe jos!… Altfel mă tem să nu mă prindă boala boierească: podagră, gută şi altele din acelaşi neam… Explică Zaharia Duhu. Când o viaţă întreagă ţi-ai folosit picioarele la mers, şi când ai fost deprins să munceşti cu mâna pe coada lopeţii, e primejdios să te-apuce boieria din senin! La unii se lasă la încheieturi, la alţii se urcă la cap.

Zaharia Duhu se opri deodată… Ascultă atent. Părelnica lumină din ochi se aprinse cu o văpaie albastră şi el ridică privirea la cer.

— Ai auzit, domnule Diaconu? Întrebă. Îi vezi?

Vartolomeu Diaconu coborî cele două trepte de piatră şi privi cerul.

Nu vedea nimic.

Se risipeau numai nişte nori grei şi negri: fumul de păcură arsă, plutind peste case, peste copacii înnegriţi, peste vârfuri de plopi morţi.

— Mai sus, dincolo! Arătă Zaharia Duhu cu bastonul noduros. Sus de tot: cocorii…!

— Adevărat, cocorii!… Îi recunoscu şi Vartolomeu Diaconu.

Treceau în unghi ascuţit dintr-un capăt al zării spre celălalt, aşa cum de atâtea ori urmărise el stolurile traversând cerul Bărăganului, trei primăveri şi trei toamne la şir.

— Îi vezi că nu se opresc? Vorbi Zaharia Duhu, lăsând bastonul în pământul îmbâcsit de păcură, parcă i-ar fi retezat braţul un paloş nevăzut. Nu se opresc nici cocorii, nici cocostârcii… Anul acesta ne-au ocolit şi rândunelele… Altădată era plină valea de cocostârci şi de cocori… Iar sub fiecare streaşină se aflau două-trei cuiburi de rândunici. Ne ocolesc păsările cerului…

— În schimb, în curând vom fabrica aici benzină pentru avioane! Aminti cu o vădită satisfacţie Vartolomeu Diaconu.

Zaharia Duhu vorbi încet, ferindu-se de un camion care pleca într-un zbârnâit asurzitor de arcuri şi explozii.

Vorbi încet, după ce camionul s-a depărtat:

— Eu întotdeauna mi-am închipuit stolurile acestea de cocori conduse de căpitani bătrâni, foarte bătrâni. Mi-i închipuiesc trecându-şi din tată în fiu comanda şi anumite învăţăminte… Şi mă gândesc că aşa au trecut şi pe vremea când pe aici îşi făceau culcuş bourii din stema ţării şi când castorii îşi făureau zăgazuri în apa Voievodesei. Pe urmă, mi i-am închipuit minunându-se când au văzut cele dintâi schimbări. Un schit, câteva lăcaşuri omeneşti pitulate lângă acel schit… Şi apoi alte schimbări, drumuri şi târgul de la poalele Călimanului, dincolo peste dealuri… Cu toate s-au deprins cu încetul şi s-au împăcat. Dar cu minunea aceasta ieşită din vărguţa magică a prietenului meu, inginerul Grinţescu, nu se pot împăca. Ne ocolesc!… Îi vezi ce repede au vâslit dincolo de linia zării…?

Într-adevăr, unghiul mişcător al cocorilor se ştersese de pe cer.

Dar aici, vorbirea lui Zaharia Duhu fusese pe înţelesul şefului de staţie.

Îndată, văzuse el cel dintâi stol al cocorilor, răsărind de departe, din veac, să scrie cea dintâi literă neagră pe cer. Se rotea peste păduri nepătrunse, cu o poiană la mijloc, unde bourul cu fruntea creaţă scurma pajiştea cu aprigi copite. Pe urmă i-a văzut mult mai târziu, rotindu-se lângă schitul umil de sub paltini, poposind să înnopteze acolo unde nu se auzea în ţipenia amurgului decât un sunet melancolic de toacă. Şi-apoi, lângă curtea Ilovenilor şi lângă satul răzeşesc al Voievodesei. Auzise şi glasul căpitanului Bătrân care cârmuieşte acum vâslirea dinspre pustiuri şi mări, spunând celorlalţi tineri, în limba lor de cocori: „Se întâmplă lucruri ciudate!… Pe oamenii aceştia i-am găsit noi întotdeauna urându-ne bucuroşi bun venit, lângă munţii şi apele lor, în sălaşurile lor de verdeaţă. Acum li se întâmplă poate ceva rău, ceva fără vindecare. Nici n-au ridicat ochii spre cer. Nici n-au făcut semn cu mâna… Este un singur slăbănog care a înălţat braţul spre noi; poate ne-a ameninţat cu toiagul lui urât. Ceilalţi n-au făcut semn că ne aşteptau, că ne-au văzut, nici că ne ştiu… Merg toţi cu ochii în pământ, foarte grăbiţi, în straie pe care nu le-am cunoscut în asemenea locuri. Văd alte feţe şi altfel de port. Sălaşurile sunt scrumite şi negre. Copacii sunt de cărbune. Fumul acesta ne îneacă şi auziţi cum buhăieşte de crunt o fiară cu pliscul de fier? Pe aicea, când eram eu tânăr, chema un bucium de stână… Se vedeau copii hârjonindu-se şi culegând flori de ciuboţica-cucului… Acum, copiii aş-teaptă să vină duminica şi să se ducă la cinematograf… Să plecăm mai departe! Nu-mi pare cuminte să înnoptăm în asemenea locuri vrăjmaşe…”

Acest glas l-a auzit şi închipuirea lui Vartolomeu Diaconu, fostul şef al haltei de pe Bărăgan; căci atunci, în pustietatea de-acolo, de multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii şi se întrebase ce vor fi vorbind ei, în fie-care toamnă şi primăvară, în limba lor, a cocorilor.

Dar nălucirea s-a dus repede, fiindcă părelnicile arătări şi auzuri durau puţin pentru Vartolomeu Diaconu şi fiind-că el se simţea acum întru totul al acestor locuri şi al aces-tor oameni, din Piscul Voievodesei de acum.

— Ar fi ceva foarte interesant dacă ar vorbi ei aşa… Încuviinţă cu jumătate de glas. Însă n-ar avea dreptate! Lumea e încăpătoare pentru tot neamul cocorilor… Chiar dacă nu-şi mai găsesc locul aici, sunt pentru dânşii o mie de mii de locuri aiurea!

Zaharia Duhu, petrolistul milionar şi maniac, fostul căutător de comori, îl privi cu un fel de înstrăinare.

Îi dădu mâna şi plecă repede, în sus, printre gardurile negre, ciocănind cu bastonul lui urâcios în praful şoselei îmbâcsit şi solidificat de păcură.