Capitolul II

În locul chivotului de ctitoră, voievodeasa ţinea în palmă flacoanele produselor „Elida”.

Calul de lemn era măreţ şi depăşise toate visurile lui Duţu când a apărut în prima zi, dezvelit din ambalajul de hârtie, de geluitură şi scândurele.

Pătimea însă de o iremediabilă meteahnă.

Se mişca pe loc; legănându-se locului pe tălpi curbe. Toate chiotele şi strigătele, pocniturile de cravaşă şi pintenii, nu-l puteau clinti nici cu un singur pas înainte. Astfel, şi în această amiază de duminică, Duţu Diaconu, după multe încercări infructoase să-l smulgă din galopul fără spor, a descălecat şi l-a izbit cu biciuşca peste bot, cu piciorul în pântec.

— Eşti un plost şi-un nemelnic, Maul! O gloabă putuloasă!

Maur clătină din cap pe tălpile curbe: recunoştea şi el că e un prost şi-un nemernic, o gloabă puturoasă.

— Nu eşti bun de nimic!… Dacă ştiam aşa, celeam lui nenea Mitică, ministlul, un automobil! Să-ţi fi alătat eu atuncea ce e aia fugă…!

Spunea şi lovea.

Maur, calul de lemn, se balansa la fiecare lovitură, revenind la loc cu imperturbabila resemnare a făpturilor neînsufleţite. Nu zvârlea. Nu necheza. N-o împungea să fugă, să trântească şi să răstoarne. Nu mişca.

Aceasta îl scotea din fire pe Duţu.

Îi mai trase un picior şi îl îmbrânci cu amândouă mâi-nile. Calul se înălţă pe o singură talpă, stătu o clipă în echilibru, pe urmă căzu cu botul sprijinit în perete.

Duţu îi întoarse spatele cu lipsa de milă a unui pui de om care n-a luat cunoştinţă încă de blândele poveţe ale Societăţii pentru protecţia animalelor.

Povestea se repeta măcar a zecea oară.

După entuziasmul din primele săptămâni, când nenea Mitică se ţinuse de cuvânt spre a tuturor emoţionantă mirare, Duţu se blazase şi se văzuse atins de boala cea fără de leac a nesaţiului. Îi părea rău că s-a mulţumit cu un cal, ca un copil prost şi sălbatic crescut pe Bărăgan.

Râvnea la un vehicul cu tracţiune mecanică, cel puţin cu pedale, aşa cum avea Turel, feciorul inginerului Grosu, şi Liliom Grünwald, băiatul maestrului sondeur. Căci, acum, în Piscul Voievodesei, de la copil până la bătrân, toţi trăiau în cultul maşinăriilor, al vitezei, al pompelor, al aparatelor de cântat, de vorbit, de scris, de calculat.

Pe drum, camioanele se încrucişau cu automobilele, automobilele cu vagonetele, vagonetele cu motocicletele, motocicletele cu bicicletele, bicicletele cu trotinetele plo-durilor de patru-cinci ani. Pe-o fereastră străbătea o hava-iană hârşcâită pe-o placă uzată de patefon; peste drum exploda un glas de ventrilog trecut şi înhumanizat printr-un amplificator de radio; peste tot mugea o sirenă, pe urmă a doua, apoi a treia – iar camioanele opinteau la deal cu răpăituri de petarde sub coadă.

Duţu nu era deci un precursor.

Urma docil semnele timpului şi ale locului.

Amărât foarte, cu pumnii încleştaţi în buzunarele pantalonilor, intră în camera de-alături, împingând uşa cu piciorul.

Acolo, Tina Diaconu şi Nevăstuica se pregăteau pentru plimbarea rituală din fiecare duminică după-amiază.

Toată lumea parcurgea distanţa până la fosta curte a lui Boldur Iloveanu, devenită după mai multe metamorfoze locuinţă şi pensiune pentru personalul superior şi burlac al societăţii, cu o rezervă de camere pentru oaspeţii de la Bucureşti pe scurtă durată. De acolo, îl luau pe Izu Protopopescu, fratele doamnei Tina Diaconu, tânăr şi nepre-ţuit funcţionar la contabilitate; se întorceau până la cinematograful „Edison”, calculând să nu piardă începutul matineului; după două ore de desfătare, făceau un popas în grup la cofetăria „Select”, pe urmă, grosul familiei pornea spre domiciliu. Iar Vartolomeu Diaconu şi Izu Protopopescu rămâneau la American-Bar să ia contact cu diferi-te persoane civilizate pentru a consuma bere, vin şi alte băuturi mai tari, discutând problemele arzătoare la ordinea zilei.

Tina Diaconu îşi potrivea pălăria în faţa oglinzii.

Constată că ar avea nevoie de-un taior şi de-o vulpe argintie în jurul gâtului, măcar ca soţiile altor slujbaşi mărunţi de la „Voevoda Roumanian Company for the Development of the Mining Industry. Limited”. Nevăstuica arăta cu un gest de mută elocvenţă că rochiţa i-a rămas prea scurtă şi că numai ea mai poartă, în tot Piscul Voievodesei, botine în loc de pantofi. Ea şi slugile.

— Ştiu-ştiu-ştiu! Îşi pierdu răbdarea Tina Diaconu. Am să vorbesc cu tăticu…!

Erau multe de vorbit cu tăticu.

Discuţia începea în fiecare seară şi în fiecare seară se termina tot aşa de acru.

Locuinţa şefului de staţie, încăpătoare şi cu numeroase camere, cerea mobilă, cerea scorţuri pe jos, cerea un salonaş prezentabil pentru mosafiri. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toţi nevoie. Nu mai puteau trăi ca în pustietăţile Bărăganului. Iar leafa, cu toată înaintarea în grad şi adaosul de scumpete, nu întrecea cu o mie cinci sute de lei salariul de astă-iarnă. Se iviseră cheltuieli mărunte şi, până atunci, deocamdată, fără capitolul respectiv în buget: cinematograf, aperitive, cofetăria „Select” pentru copii.

Staţia nu avea un loc împrejmuit, unde Tina să-şi mai poată creşte păsările. Nici un grajd de scânduri pentru o bivoliţă cu lapte, ca în halta pustie de pe Bărăgan.

Toate aici se plăteau cu bani, şi anume cu bani scumpi, fiindcă alţii îi câştigau uşor, repede, lăsându-i să lunece printre degete.

Aiurea, şefii de staţie se mai bucură de oarecare veni-turi nemărturisite, chiar fără să-şi calce datoria cinstită a serviciului. Grăbesc sosirea ori întârzie plecarea unor vagoane. Aici nu poate fi vorba de aşa ceva. Vagoanele sosesc şi pleacă, garniturile se formează după ordine urgente de sus, căci domnul Hagi-Iordan e atotputernic acolo de unde pornesc poruncile în ţară.

Nu este oare într-adevăr o cruntă nedreptate a sorţii ca oameni care n-au făcut nimic în viaţă să se pomenească îmbogăţiţi din senin, peste noapte, cum s-a întâmplat cu acel spân maniac Zaharia Duhu? O bătrână oarbă, un soi de ţăran abia înţolit şi deprins să mănânce cu lingură de lemn – fără copii, fără trebuinţi – amândoi aşteaptă să le curgă veniturile, nu ştiu să le folosească şi se ruşinează când se urcă într-un automobil. Măcar de-ar fi singurii! Pe lângă dânşii, Tina Diaconu mai cunoaşte şi alţii, cu mai puţină stare, fără îndoială, dar tot din nimic câştigată, numai fiindcă s-a întâmplat pe ogoarele lor de ţărani să străpungă o sondă în pătura de păcură groasă.

Astfel, în familia Diaconu, începând cu Tina şi sfârşind cu Duţu, în toţi au prins să roadă viermii nesaţiului şi ai pizmuirii, de care fuseseră cruţaţi în halta de pe Bărăgan.

Tina se depărta şi se apropie de oglindă, îşi mai trecu uşor puful de pudră pe obrazul oacheş, examină cei doi copii, potrivindu-le cârlionţii părului sub bască.

— Vedeţi cum mergeţi pe drum! Dumneata în special, Duţule…!

Duţu îşi luă angajamentul solemn, să nu zburde ca pe Bărăgan.

Tustrei au descins ocolind pe peron, la biroul unde îi aştepta Vartolomeu Diaconu.

Tocmai sosise personalul de două şi patruzeci şi trei.

Nici Tina, nici copiii n-au dat vreo atenţie puţinilor şi neînsemnaţilor călători.

Cunoşteau acum ce făină se macină la fiecare tren. De sus, de la postul de observaţie al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămâni mişcările, ştie cum arată la chipul fălcos domnul Hagi-Iordan, inginerul Dinu Grinţescu, alţii mai tineri, nevestele unora şi surorile altora; ce paltoane, ce pardesie şi ce rochii poartă sau au schim-bat o dată cu topirea zăpezii. La personalul 32 şi la mixtul 57 dau năvală numai băştinaşii cei fără noroc din Piscul Voievodesei, cei cu pământurile sterpe; lucrătorii concediaţi sau proaspăt angajaţi, unsuroşi şi calic îmbrăcaţi.

Vartolomeu Diaconu inspectă peronul cu mâinile la spate, îşi inspectă familia din cap până în picioare, recunoscu în tainiţa conştiinţei sale că au nevoie de o urgentă renovare vestimentară; apoi au pornit cu toţii la plimbarea de duminică; în soarele firav de april.

O şuviţă subţire de vânt aducea slabe adieri de iarbă jilavă şi de câmpuri. Îndată însă adierea era copleşită de mirosul gros al gazului, de duhori uleioase şi de funinginea distileriei.

Copiii mergeau înainte; soţii Diaconu în urmă. Tina ocolea în vârful picioarelor băltoacele de apă murdară cu plutiri de păcură, dădea glas înainte la copii să facă la fel.

Vartolomeu Diaconu se întrebă, cam ce ochi ar holba oare regele Dromichet al petrolistului maniac şi căutător de comoni, dacă ar învia din morţi şi s-ar pomeni printre matahalele rezervoarelor. O clipă se substitui regelui get – şi îndată a izbutit să le vadă toate cu ochii lui, uluit de uluirile lui. Cuvintele ciudatului arhimilionar Zaharia Duhu, petrolistul maniac şi fostul căutător de comori, nu-i mai părură atât de absurde cum i-au sunat dintru-ntâi în urechi. Nici omul aşa de zănatic, cum îl credea lumea. Ceva parcă îl apropia de el.

Dar se abţinu să le mai împărtăşească toate acestea şi Tinei.

Căci simţea, dimpotrivă, parcă ceva începând să-l îndepărteze de dânsa. Viclean, blestemul păcurii negre îşi întindea şi asupra lor ghearele pe încetul.

Pe urmă, au ajuns în inima târguşorului, unde există un şirag de prăvălii şi două benzi rudimentare de trotuar, vitrine cu bumbăcării şi stambă ieftină pentru lucrători, magazinul cu accesoriii pentru automobile şi biciclete, cinematograful „Edison”, cofetăria „Select” şi numeroase localuri cu băuturi spirtoase.

Ca în orice după-amiază de duminică, strada era împânzită de lucrători horhăind fără ţintă, împestriţaţi cu ţărani şi ţărance din satele vecine.

Toţi încă nu ştiau ce să facă, nici cu timpul, nici cu libertatea. Pentru lucrătorii străini, deprinşi cu marile oraşe, Piscul Voievodesei nu era încă un oraş.

Pentru ţărani nu mai era un sat.

Cu această stare de tranziţie, se simţeau împăcaţi numai cei care luaseră de cu vreme colinda cârciumilor şi acum schimbau un local după altul, râzând gros, scuipând împroşcat printre dinţi, ştergându-şi mustăţile cu dosul palmei, înjurând în diferite idiome ale Occidentului, împleticinduse şi ciocnindu-se cu trecătorii.

— Nevăstuică! Duţule! Daţi mâna încoace!… Vorbi oţărât Tina, când o namilă, în salopetă albstră, îi duhni în nas, o dată cu fumul pipei, o adiere dospită de alcool.

Părinţii şi-au încadrat copiii la mijloc. Duţu se lăsa greu, lungind ochii după o motocicletă proptită la marginea trotuarului. Era pentru el o marcă nouă şi necunoscută.

O pişcătură de unghii îl readuse la frontul familiei. O a doua pişcătură – în inimă, aceasta – simţi când au fost nevoiţi cu toţii să ocolească automobilul de tablă roşie al lui Turel, băiatul inginerului Grosu.

Turel avea tot echipamentul unui încercat automobilist: ochelari afumaţi cu mască de pânză, o goarnă gălăgioasă şi o pereche de mănuşi cafenii.

Duţu se prefăcu foarte puţin impresionat de toate aceste mofturi. Întoarse capul în altă parte.

Pe celălalt trotuar, urca panta vehiculul verde al lui Liliom Grünwald.

Era prea din cale-afară pentru o virtute de copil! Duţu se socoti mişelnic tras pe sfoară de nenea Mitică, ministrul, care, dacă a fost vorba să se ţină de cuvânt şi să-i facă o bucurie, ar fi putut dumnealui s-o facă mai cu schepsis. Nevăstuica silabisea în gând firmele: „La Paradisul Voievodesei”. (Asta ştiu.)., La Consumul Voievodesei„. (Asta ştiu.). „La şicul Voievodesei”. (Ştiu şi asta.).

— S-a deschis o prăvălie nouă, mămico!… Anunţă. „La Parfumul Voievodesei…”! Drogherie şi articole de toaletă.

Drogheria „La parfumul voievodesei” găsise prielnic loc la colţ de piaţă: firma atrăgătoare se zărea din trei părţi.

Şi era întra-devăr o firmă măreaţă.

O domniţă în vestminte bizantine, după modelul ctitoreselor zugrăvite în pridvor de mănăstire, ţinea în palma subţire şi trandafirie o cutie cu produsele „Elida”, în locul tradiţionalului chivot.

— Tăticule, sine a fost aseastă voievodeasă, de-i plină toată lumea de dânsa? Întrebă Nevăstuica, Piscul Voievodesei!… Râul Voievodesei! Gura Voievodesei!… La Parfumul Voievodesei…!”

Vartolomeu Diaconu răspunse cu aproximaţie:

— Ceva cam a la regele Dromichet… Vreo doamnă sau domniţă mai dincoace! Se spune că există şi o ruină dintr-un turn al voievodesei. Se pare că a fost şi o mănăstire pe-aproape şi că acolo ar fi trăit cândva vreo domniţă călugăriţă, cum era obiceiul pe vremuri… Acestea toate numai domnul Zaharia Duhu ar putea să ţi le spună.

— Mai bine domnul Zaharia Duhu al tău ne-ar oferi într-o duminică automobilul să vizităm împrejurimile!… Rosti Tina. Tot rugineşte de pomană în garaj…!

— Asta să ştii că n-ar fi lea idee! Se dădu îndată cu părerea şi Duţu.

— De-acum la vară… Nu cred că se întoarce până la vară de la Paris domnul Zaharia Duhu.

Tina pufni, strângând din umeri în pardesiul sărăcuţ şi demodat.

— Aş vrea şi eu să-i văd la Paris! Chiar că au mutră de Paris! Ne fac ţara de râs…

— De ce vorbeşti aşa, Tina?… Se simţi dator să-i ia apărarea Vartolomeu Diaconu. E poate un om simplu, dar e un om deosebit de ceilalţi… A fost prieten cu un profesor universitar, Alexandru Opriş, care a murit în război. E prieten cu domnul inginer-şef Grinţescu. E unchiul profesorului universitar, domnul Petru Tudose…

— Dar bătăturile din palmă?… Întrebă Tina. Dacă nu se întâmpla minunea să se afle păcură pe pământul ăsta, stătea el cu pălăria în mână înaintea ta, nu tu înaintea lui…

Vartolomeu Diaconu înţelese că discuţia se înveninează.

De aceea socoti de prisos să-i amintească, mai întâi, că el nu stă cu pălăria în mână în faţa domnului Zaharia Duhu, care nici n-ar tolera aşa ceva; mai apoi, că şi dânşii se află aici tot printr-un miracol al providenţei.

Tot mai deplin se vădea că nu mai sunt aceiaşi; că au fost mult mai strânşi unul lângă altul în pustietatea lor din Bărăgan. De când s-au mutat în acest preaslăvit Pisc al Voievodesei se iscă tot mai dese prilejuri de neînţelegere şi descoperă o Tină necunoscută, răutăcioasă, pizmăreaţă, mereu învrăjmăşită cu soarta ei şi râvnind la a altora.

Astăzi dimineaţă, în birou, la cafea, a citit în foiletonul gazetei o teorie năzdrăvană a unui doctor. Cică în fiecare om zac mai mulţi oameni. Apar pe rând, luând locul celuilalt, după cum hotărăsc legile eredităţii şi împrejurările. Aşa, un criminal ar fi rămas toată viaţa numai un criminal ascuns, neştiut nici de el însuşi, dacă nu s-ar fi ivit într-o fulgerare de-o clipă ocazia să săvârşească uciderea. Tot astfel un ambiţios, un tiran, un erou, un martir… El îi şi văzuse sosind pe undeva, dintr-o ceaţă, punând mâna pe umărul gemenilor respectivi: „Haideţi! Sculaţi, voi! Vă ajunge. A venit rândul nostru…” Iar tiranul de adineauri se prefăcea în martir; omul de ispravă, într-o canalie; eroul, în laş… Poate în acelaşi timp, într-o noapte, pe când dormea, a sosit o Tină necunoscută să-i ia locul celei adevărate.

O privi bănuitor, cu coada ochiului.

Tina mergea cu buzele strânse. Înainte vreme, niciodată nu strângea ea aşa buzele, ca o pungă de cămătar zgârcit, gâtuită în baiere.

Porţiunea de uliţă principală se sfârşise.

Drumul se lăţea iarăşi, de ţară, cu zăplazuri de scânduri.

Dar casele nu mai erau nici de ţară, nici de oraş. Lipsea vegetaţia vânjoasă, verdele crud al copacilor şi gras al ierbii, care dă o înfăţişare pitorească până şi celor mai nevoiaşe cocioabe de sat, cu flori de nalbă în faţă şi ră-chite pletoase la poartă.

Frunza abia deschisă din muguri se sfârlogise sub stra-tul vâscos şi negru, iarba era mâncată de pecingini şi arsă; pretutindeni catranul se aşternuse să înăbuşe izbucnirea primăverii.

Printre bolovanii drumului răsăriseră totuşi gâzele mărunte de primăvară. Vacile-Domnului, roşii cu puncte negre, ca zugrăveala veche din interiorul sarcofagiilor egiptene.

Erau gâze vechi aici, mai străvechi decât oştenii regelui get Dromichet, mai străvechi decât bourii din stema ţării şi decât voievodeasa care a dat numele turnului, pârâului, piscului şi locului. Că mai supravieţuiseră potopului de catran, rămânea o minune vrednică de mirare. Se târau cu picioare aglutinate în uleiuri, iar la ornamentele negre de pe aripile de smalţ roşu, simetrice şi desenate cu o pensulă fină de miniaturist, se adăugau acum pete mur-dare şi fără nici o orânduială. Întocmai ca oameniii, ca vitele, ca locaşurile şi pomii, purtau pecetea locului, adică a păcurii.

Spre fosta curte a Ilovenilor, urcuşul era pieptiş.

Pe aici, se pare că până acum patru ani se afla o alee de plopi bătrâni cu frunza sunătoare. Au pierit toţi. Ici-colo se mai cunosc trunchiurile rotunde, cum au fost retezate din pământ. În schimb, se desfăşoară o privelişte fără de seamă spre vale.

În poartă s-au oprit s-o admire. A crescut altă vegetaţie fantastă, de sonde. Şi e încă numai un început! Peisajul arată ca un prospect american. Gara cu numeroasele reţele de şine; rezervoarele albe şi roşii, vagoanele-cisterne, distilăria şi hangarele unde au garat alte vagoane încărcate cu traverse de fier, cu ţevi, ciment şi piese pentru rafinăria cea mare, în construcţie, care abia peste un an sau doi va da măsura întreagă a bogăţiilor exploatate de „Voevoda, Roumanian Company for the Development of the Mining Industry. Limited”. Lui Vartolomeu Diaconu îi păru iarăşi caraghioasă şi absurdă ideea căutătorului de comori că au putut fi vreodată pe aici poieni cu iarbă scurmată de copitele zimbrilor.

— Aşteptaţi acilea!… Spuse. Mă duc eu singur să-l chem pe Izu…!

La intrare îl salută un portar cu şapcă galonată.

Tina Diaconu şi copiii s-au aşezat pe banca de lemn, Nevăstuica şi Duţu bălăngănindu-şi picioarele. Tina revizuindu-şi în oglinda din poşetă pudra deteriorată de năduful urcuşului.

— Numai de n-am întilzia la cinematoglaf! Se îngrijoră Duţu. Să nu păţim ca săptămâna tlecută…

— Ei, că nisi n-am pierdut mare lucru săptămâna trecută! Strâmbă din botişor Nevăstuică. Astăzi, da, înseleg şi eu… E un film cu Clara Bow…!

Se născu o aprigă controversă între fraţi. Duţu îşi apără filmele, eroii şi artiştii săi preferaţi: filme detective, cu peripeţii cumplite şi curse fantastice în tren, în automobil, în avion, în submarin. Nevăstuică îşi apără filmele sentimentale, cu orfeline care zgribulesc în viscol şi cu idile în lumină de lună. Tina Diaconu se amestecă să-şi dea o părere. Se dovedi îndată atât de incompetentă, amestecând numele actriţelor şi confundând titlurile, încât amândoi copiii au renunţat la divergenţele de opinii şi au făcut front unic, pentru a stigmatiza cu precocea lor autoritate o jalnică şi neiertătoare ignoranţă.

— Se ştii tu, mămisico…!

— Ce te plicepi tu? Eşti de pe vlemea Flanciscăi Beltini şi de pe când filmul mut… Asta-i ca pe vlemea lui Dlomichet ceal cu comoala…!

— Ia vezi! Nu-ţi lungi nasul, să nu-ţi dau eu o Fran-cisca Bertini şi un Dromichet, de n-ai să-l poţi duce!

Copiii au tăcut, schimbând priviri complice. Aşa era uşor de încheiat o discuţie.

Dar dreptatea şi competenţa rămâneau de partea lor.