Capitolul IX

Trăim doar în locul şi în vremea schimbărilor.

După ce-au trecut graniţa, bătrâna Ruxanda Duhu, mama lui Zaharia, fostul căutător de comori, n-a mai putut răbda ochelarii fumurii.

Îi ridica mereu pe frunte şi mereu îi cobora pe nasul îngust şi osos, ca să poată privi, pe dedesubtul lor, câmpurile de-acasă; pe deasupra lor, cerul de mătase palidă.

Cu o zi şi o noapte în urmă, simplonul străbătuse Italia.

Acolo cerul era de un albastru mai adânc şi mai pur, pământul din ţinuturile Milanului şi Veneţiei lucrat ca o nesfârşită grădină, cu şanţuri şi irigaţii, cu opusturi şi stropitori; cu pomi plantaţi pe muchia haturilor şi de la un pom la altul cu viţă agăţată în cârcei, dogorindu-şi la soare ugerii strugurilor doldora. Acestea toate au minunat-o afară din cale pe Ruxanda Duhu, bătrână cu patima chiverniselei din fire, cu lăcomia de pământ crescută în ea din tinereţe şi temeinicită în puterea vârstei lângă un om ca răposatul Antohie Duhu, răzeşul cel aprig şi cârciobar, veşnic purtând la şold taşca de tinichea a cărţilor de judecată.

I-a plăcut şi a înţeles înverşunarea muncitorilor de pământ din acele părţi, să nu piardă nici o palmă de ogor, scurmându-l, stropindu-l, îngrăşându-l şi storcând toată vlaga din el. A luat aminte la o învăţătură prea târzie şi a deplâns plugăria din bătrâni, a răzeşilor şi a pălmaşilor din Piscul Voievodesei, a fostului stăpân ruinat Boldur Iloveanu şi a înstăriţilor mai proaspeţi şi ceva mai iscusiţi în treburile câmpului, ca foştii vechili Ilie Sacară şi fecioru-său Nicachi. A priceput că numai Enache Ilovea-nu, bătrânul, căruia toţi îi spuneau „nebunul”, încercase să aducă din cele străine ţări, nu numai seminţuri în saci, ci şi o sămânţă de învăţătură, pe atunci nouă, întru ale pământului. Şi multe altele le-a priceput ea, măcar că acum nu-i mai erau pildurile de nici un folos.

Dar îndată ce a trecut hotarul, au dezmierdat-o mai cald la inimă ogoarele sălbatice şi urâte, chiar aşa cum se aflau ele, cu porumburi scăpate în buruiană şi cu pecinginea cuscutei mâncând din trifoiuri.

Mai slabă era sâneala cerului, însă o recunoştea.

Cu neastâmpăr întreba de numele ţinuturilor şi ale satelor. Voia să afle din ce seminţie de oameni sunt secerătorii cu pălăriile mari de pai împletit, femeile cu fustele tărcate. Zaharia răspundea pe cât îi îngăduiau ştiinţele sale, pomenind despre şvabii, saşii şi ungurii cuprinşi într-o singură graniţă.

— Ne-am înmulţit, dară ne-am amestecat neamurile… Vorbi bătrâna, uitându-se la satele cu acoperişuri de ţiglă roşie şi la bisericile cu turle subţiri.

Zaharia Duhu îşi încreţi obrazul spânatic într-un zâmbet blajin.

— Ai puţintică răbdare, mamă!… Ai să vezi că s-au amestecat seminţiile, porturile şi limbile încă mai mult, la noi acasă, în Voievodeasa… Greu ai să-ţi cunoşti satul acuma, când ai să-l vezi cu ochii…

Bătrâna se ghemui în ungherul ei şi rămase pe gânduri, cu buzele strânse.

Într-adevăr, toate s-au petrecut în anii când Dumnezeu îi luase vederea.

Iscoditoare şi ageră la minte, chiar aşa fără ochi, nu-i scăpase nimic din schimbările grăbite ale locurilor, ale oamenilor şi năravurilor. Le prindea dintr-o vorbă de ici, dintr-un sunet nou de dincolo; un zbârnâit de camion, un chiot de sirenă, un gâfâit de maşini.

Din toate alcătuise pe urmă o lume a ei, închipuită numai după auz, după pipăit şi miros.

Acum doctorii de la Paris i-au luat perdeaua de pe ochi. Cu nelinişte aşteaptă să-şi vadă satul aşa cum arată el îndeaievea. Se amesteca astfel o bucurie şi o teamă, în nerăbdarea zugrăvită pe chip şi străbătând în fiecare întrebare.

Din celălalt ungher al compartimentului, Zaharia Duhu căuta să-i ghicească gândurile, privind-o cu bărbia în pumn.

Comoara dezgropată de inginerul Dinu Grinţescu la Piscul Voievodesei plătise măcar o minune bună. Fără dânsa, oarbă ar fi rămas bătrâna în întunericul veşnic, bâjbâindu-şi paşii până în ceasul morţii. Păcura cea neagră însă răscumpărase lumina soarelui pentru doi ochi ageri şi neogoiţi, care nu se mai săturau de priveliştile din nou înviate din beznă.

Astfel, Zaharia Duhu se întorcea de pe tărâmuri străine mai împăcat cu îndestulări prea multe şi apăsătoare, pe care nu el le-a căutat şi care îi veniseră în afară de râvnirile sale.

Cercetase muzee, cu vechea lui patimă apreciată cândva de profesorul Alexandru Opriş. Asemuise odoarele de sub cristalul vitrinelor cu altele, numai de dânsul ştiute; aşa cum le-a văzut şi le-a pipăit el cu degetele grunzuroase de ţărână într-o noapte cu lună verzuie şi rece, când visul căutătorului de comori în aceeaşi clipită s-a împlinit şi s-a năruit.

La plecare dăduse pentru a doua oară de urma lui Boldur Iloveanu ca să-şi ia rămas bun. Îl aflase strămutat într-o încăpere mai omenoasă; gingiile erau căptuşite cu dinţi străini care-i făceau râsul mai puţin urât. Fostul stăpân al Voievodesei căpătase drept încă la doi-trei ani de viaţă, stearpă fără îndoială şi mai deşartă ca moartea, dar fără sfârâit de primus pe un capac de scândură nege-luită şi fără bucata de carne sfârcoasă mozolită în gingii de ştirb.

Domnul Meyer fusese om de ispravă. Se ţinuse de legământ şi nu trădase viclenia generoasă a bizarului client valah. De ispravă au fost şi medicii sanatoriului; studenta săracă intrată în slujbă de infirmieră şi de tălmace; Abeles, feciorul lui Leiba Ţudic, care în aşteptarea lumii sale viitoare, hărţuit de mizeria lumii neîndurate de azi, îşi scuipa plămânii în batistă cu bănuţi roşii de sânge.

Zaharia Duhu l-a urcat cu sila în tren şi l-a trimis în Elveţia să se întremeze.

Comoara cea neagră, scormonită din pământul Voievodesei de inginerul Dinu Grinţescu, de Emil Sava şi de Iordan Hagi-Iordan, se dovedea a alina măcar într-o slabă măsură răutăţile şi urâciunile dezlănţuite o dată cu erupţia sondei nr. I. Prin mijlocirea culacului care într-o vreme căutase şi aflase altfel de comori (acelea lăsate în păstrarea pământului), o nedreptate se îndrepta pe sfert, o durere era ogoită în parte, un rău tămăduit pe cât îngăduia strâmbătatea din întocmirile lumii stăpânite de oamenii de teapa domnului Iordan Hagi-Iordan, marele brigand, şi a soţilor săi mai mari, ori mai mici. Comoara de sub apele Voievodesei trecuse în inima lui Zaharia Duhu. De sufletul ei, omul spânatic şi cu lumină părelnică în ochi părăduia acum aurul negru al celeilalte comori ţâşnite pe ţevi.

— Aiştea-s munţii noştri, îi cunosc!… Vorbi bătrâna, ferind perdeaua şi scoţându-şi cu totul ochelarii fumurii.

Nu erau încă munţii Moldovei. Se desfăşura abia şira-gul Carpaţilor din capătul cel mai îndepărtat al ţării. Dar Ruxanda Duhu îi recunoştea.

În straiul negru şi creţ de ţesătură călugărească, se ridicase uscată şi dreaptă, cu degetele sprijinite în bara de alamă, privind cu nesaţ crestele topite de neguri albastre, brazii codrilor, izvoarele săltând în albii de muşchi şi de stâncă.

Erau munţii ei.

Ai lor.

Prin tuneluri şi peste înaltele arcade ale viaductelor, trenul spintecase alţi munţi cu mai măreţe piscuri sub cuşma sclipitoare a gheţarilor; străbătuse alte văi cu mai şerpuitoare ape şi cu oglinda lacurilor sticlind în lumini de vis; minunate erau toate acele locuri, aşa cum au fost făurite de Dumnezeu, şi încă mai minunate prin toate împodobirile adăugate de mâna meşteră a omului. Dar erau munţi străini, locuri străine, ţări străine.

Aici toate începeau să fie ale lor.

Zaharia Duhu le zărea venind către dânsul, cu o tresăltare de sânge fierbinte în inimă.

Îngândurat, lăsă cugetul să prefire judecăţi încă nelimpezite, fugind, întretăindu-se, amestecându-se, revenind, ca rotirea vertiginoasă a priveliştilor.

Tot aşa cum asemuise el odoarele din vitrina muzeelor cu alte odoare numai de dânsul ştiute, asemuia şi stările lăsate în urmă, cu stările pe jumătate sălbatice de aici, de acasă. Mai avea cale de o zi până la Piscul Voievo-desei. Judecăţile sale se potriveau însă pentru orice loc, fiindcă pretutindeni ţara era aceeaşi. Şi înţelegea că o lege cu puteri neînduplecate poruncea moartea lumii în care se întorcea, hotăra primeniri fără întârziere, de stări şi de oameni.

Trenul ocoli un munte cu pădurea rasă până la pământ. Un munte urât, cu stânjeni de lemne răftuite ca nişte chibrituri scoase din cutie, cu cioate negre şi cu încâlcite tufişuri de zmeuriş. Tăietorul lacom şi fără grija viitorului nu lăsase nici un semincer în picioare. Mâine puhoaiele vor roade şi vor târî în vale stratul de pământ gras, lăsând stânca goală şi stearpă.

Zaharia Duhu a crezut că în această carte deschisă citeşte adevărata judecată şi osândă a stărilor spre care se întorcea.

Pădurea se cuvine tăiată şi primenită.

Doborând uscăturile, dai drumul vlăstarului tânăr, pen-tru a se ridica altă pădure mai stufoasă şi mai vânjoasă, căci viaţa are nevoie de moarte, răsare şi creşte din moarte. Un Boldur Iloveanu a fost o uscătură din pădurea cea veche, a căzut şi s-a dus…

Poate că după orânduiala cea aspră, dar neînlăturată şi dreaptă, a vieţii, aşa era scris şi aşa era bine. Lipseau însă semincerii în loc. Pădurea rasă de la faţa pământului nu mai avea cum lăstări arbore de soi bun. N-o ajuta nimeni întru aceasta. Rămânea stâncă pleaşă şi seacă, spălată de puhoaie; ori se ridicau tufani de lemn fără tărie, ca salcia scorburoasă şi plopul afânat. Se înălţă un Emil Sava, un Nicachi ori Ilie Sacară, un Iordan Hagi-Iordan; după cum în locul răzeşilor din Piscul Voievodesei, cu urice şi hrisoave de la Petru Şchiopul, năpădise o lume vremelnică şi pestriţă, trecătoare, fără rădăcini adânci, adusă de vânturi ca să se ducă o dată cu vânturile şi puhoaiele.

În ţara de unde venea el şi în ţările pe unde se petre-cuse, primenirile s-au făcut, de bine de rău, oricum, cu o mai chibzuită grijă a zilei de mâine. A văzut păduri mereu tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat; în locul fagului, fag a crescut, în locul stejarului, stejar; ba chiar acolo unde fusese răchită, o mână grijulie sădise puieţi aleşi de pepinieră. Aici, tăietorul lacom şi nerăbdător a istovit muntele; l-a ucis fără să-i lase sâmburele de viaţă nouă şi sănătoasă.

Gazetele cumpărate la cea dintâi gară de la graniţă i-au adus alte mărturii la fel şi despre treburile politicii şi ale gospodăriei din ţară.

Pretutindeni oameni grăbiţi, fără rădăcini, hotărând treburi grăbite, fără răspunderea şi fără teama zilei de mâine.

Judecăţile sale vechi de căutător de comori, privind numai îndărăt la timpuri sfârşite şi judecăţile sale de răzeş cunoscând numai lumea din hotarul satului, toate fuseseră adânc zdruncinate de această călătorie pe tărâmuri străine. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine şi la multe aflase răspuns; multe i s-au lămurit, chiar dacă la multe încă nu se învrednicise să găsească răspunsul de drept.

Însă judecăţile de azi nu erau mai puţin amare decât cele de ieri. O jale o înlocuise pe alta.

Mai înainte vreme, nu-l lăsa inima să se împace cu le-gea cea aspră a primenirilor. Acum nu se împăca în cugetul său cu nesăbuita uşurătate şi făţărnicie a acestor primeniri şi cu vameşii care aşteptau la răspintenea timpurilor, ca să răşluiască numai pentru dânşii foloasele trecătoare; tot aşa cum tăietorul de pădure, venit din toată lumea, a golit un munte de o bogăţie a lui păstrată de pe vremea zimbrilor, pentru a pleca nepăsător aiurea, lăsând o pustiire în urmă, când n-a mai avut ce stoarce din piatra seacă.

— Ce ai tu, Zaharia, mamă?… Îl întrebă bătrâna, întorcându-se de la priveliştea ferestrei. Nu te bucură că ne apropiem de casă…?

— Mă bucură într-o privinţă şi mă mâhneşte în alta!… Răspunse Zaharia. Mă gândesc la cele ce-am văzut şi la cele ce ne aşteaptă să le mai vedem…

Bătrâna îşi încreţi pieliţa frunţii osoase, încercând să prindă tâlcul cuvintelor.

Acum mama şi feciorul se aflau mai împăcaţi. Începuse şi dânsa să simtă din ce mârşave socoteli se iscase dragostea nepotului Petruţă, profesorul de la Bucureşti, şi a nepoatei cu nasul ascuţit Cecil.

Cu instinctul ei de chiverniseală, le-a înţeles nesaţiul lor de ban. Îi îndepărtase de la inimă; iar sufletul său se întorcea către feciorul cu purtările greu de pătruns, dar care el singur nu pregetase s-o ducă la doctorii făcători de minuni şi să-i dăruiască lumina ochilor, minune în care nu mai nădăjduise.

Îşi dădea seamă că se află amândoi împresuraţi de vrăjmăşii mult mai îndărătnice şi viclene, de când răsăriseră atâţia să râvnească la bunul lor. Pe lângă el, ce însemnaseră toate luptele bietului Antohie Duhu? Joacă de copil.

Întrebă:

— Maică, tot n-ai să-mi spui tu cât ai plătit la doctori şi la spital?… Eu cred că mult bănet s-a dus cu drumul nostru, Zaharia…!

— Ce însemnătate are aceasta, mamă? Oricât de mulţi, tot sunt prea puţini pentru o minune în care nici doctorii nu prea credeau… Lumina aceasta nu face mai mult decât toţi banii de pe lume?

Arătase cu mâna spre razele sclipind într-o apă, spre cerul înalt, spre văile scăldate în soare.

În bătrână se deşteptase însă îngrijorarea ei de avară.

— Am fi putut merge într-un vagon mai ieftin. Aista-i prea boieresc… Trebuie să facem de-acuma economie, Zaharia!… Să punem banul la loc… Banul dus nu se mai întoarce.

Zaharia Duhu zâmbi cu blândeţe:

— Bine, mamă!… Să facem economie, dacă vrei, măcar că banul, după cum ai luat aminte, vine el singur îndată la loc. Are grijă să-l aducă, pe ţevile lui, Dinu Grinţescu. Ne-aduce mai mult decât cer nevoile noastre…

— Asta să n-o spui, băiete! Banul niciodată n-ajunge…

— Toate-s după om, mamă. Unuia îi deschide pofta, ca să nu-l mai poată sătura decât gura mormântului. Pentru altul se întâmplă să fie o povară…

Zaharia Duhu zâmbea înainte, cu lumina lui părelnică din ochi. Era om cu părul cărunt; bătrâna îi spunea tot „băiete”.

Se adunau banii să-l înăbuşe; ea se gândea să facă economii de la o slugă şi de la mâneare, fiindcă, trecând dincolo de o cifră, nu mai putea măsura o avuţie.

— Eu am să rămân tot în casa noastră veche!… Vorbi Ruxanda Duhu. Tu, dacă-i vrea, te-i muta dincolo…

— Cum vrei, mamă. Din parte-mi, şi eu mă simt bine în căsuţa noastră, acolo unde am văzut lumina zilei şi unde am crescut. O meremetisim şi ne strângem în vizuina cea veche… Cealaltă, prea a fost pe gustul lui Petruţă şi al Ceciliei. Nu mă pot încălzi în ea!… Le-om lăsa-o lor, pentru când îi apucă dragostea şi vin să ne vadă…

— Adică să ne iscodească?… Îl întrebă bătrâna căutându-i în ochi aprobarea acestor bănuieli.

În ochii lui Zaharia Duhu nu luci însă ascuţimea nici unei ironii.

Înţelegea că sufletul omenesc e un tulbure şi jalnic amestec de slăbiciuni şi nesaţuri. Înţelegea şi ierta.

Dar ierta cu tristeţe.

— De altminteri – grăi Ruxanda Duhu – mare lucru să nu-i găsim acasă. Tu te-ai dat cu părerea să le lăsăm cheia…

Pentru dânsa a lăsa cheile pe alte mâini, chiar pe mâinile rudelor celor mai de aproape, însemna o vinovată lepădare a drepturilor de proprietate.

— Îi găsim acasă!… Repetă. Numai de nu s-or fi apucat să taie din păsările cele de soi, aduse de tine.

— Şi eu cred că-i găsim acasă! Întări Zaharia. Are să ne aştepte nepoata Cecilia cu automobilul la gară şi are să ne arate ce a învăţat dânsa în lipsa noastră. De asta nu mai încape nici o îndoială! Are să ne împungă în obraz cu nasul ei ascuţit, sărutându-ne cu mare bucurie, şi are să ne ceară, cu foarte subţiri întrebări, socoteală pentru chipul cum am părăduit banii…

— Aici ai vorbit bine, Zaharia… Asta-i mare iuşcă de femeie…!

Zaharia Duhu iarăşi zâmbi.

Îşi aminti că atunci când Cecil intrase întâia oară în casa lor, bătrâna o plăcuse tocmai fiindcă se arăta a fi iuşcă de femeie. Şi se gândea că fără îndoială a iscodit ea cu nasul subţire de iuşcă pe la băncile de unde a primit bani la Paris, când a dat el ordin să-i vândă anumite acţiuni ca să poată cumpăra nestematele montate de aurarii domnului Meyer în brăţara şi inelele după moda anilor 1840-1850. Întrevedea că-i aştepta acasă zile şi socoteli oţărâte.

N-avusese stăpân toată viaţa. O dată cu banii, căpătase mulţi stăpâni şi de multe feluri.

Acum stătea să-l judece nepotul cu filosofările lui ţeapăne de profesor şi nepoata cu nas ascuţit; domnul Emil Sava şi domnul Iordan Hagi-Iordan. O scrisoare scurtă şi răstită de la acesta din urmă îl şi ajunsese până la Paris. Domnul Iordan Hagi-Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acţiuni fără nici o socoteală, într-un ceas nepotrivit, la bursă, răsturnându-i chibzuielile sale.

La Bucureşti, în Gara de Nord, schimbând trenul, s-a pomenit în vagon cu Dinu Grinţescu şi cu Madala, cu inginerul mai tânăr Sebastian Luduş.

— Vino lângă mine, copilă! O chemă bătrâna pe Ma-dala, făcându-i loc alături. Vină să te văd cum ai crescut, fiindcă de cinci ani numai degetele mele te cunosc…

Madala plecase ochii sub privirea din nou pătrunză-toare a Ruxandei Duhu.

Într-adevăr, bătrâna n-o mai văzuse de când era copilă.

De atunci încoace, oarbă, îi pipăia obrazul şi pleoapele, oasele umerilor şi bărbia. O mustra că o găseşte în fiecare an mai slabă şi mai lipsită de vlagă. Iar Madalei îi era teamă că totuşi, poate ea singură, din întunericul de oarbă, vedea şi simţea ceea ce alţii nu văd şi nu simt.

Mai ales din această pricină încercă să înlăture întrebările, luând înainte:

— Aşadar, măicuţă, s-a întâmplat minunea? Nici nu-ţi imaginezi cum m-am bucurat când am primit telegrama… Îmi venea să bat din palme şi să sar prin casă…

Ruxanda Duhu îi puse mâna uşor pe umăr, cu gestul ei vechi de oarbă, vorbindu-i încet:

— Nu prea te văd eu pe tine, aşa cum eşti astăzi, Madala, bătând din palme şi sărind prin casă!… Madala cea de acum zece-doisprezece ani, da, mi-o închipui! Pe aceea o cunoşteam, copilă… Pe tine nu te mai cunosc ochii mei…

Poate bătrâna îi citi implorarea din ochi, căci se ghemui într-un colţ şi-şi retrase mâna.

Poate înţelese şi Zaharia Duhu că e mai bine să le lase singure.

— Să mergem şi să stăm de vorbă aiurea, noi băr-baţii!… Propuse. Mama nu prea poate suferi fumul de tutun, iar eu sunt dornic de veşti.

Au trecut, deci, în vagonul-restaurant.

Inginerul cel tânăr, Sebastian Luduş, se codea, socotindu-se străin între doi camarazi şi prieteni vechi, care mai erau pe deasupra şi acţionari principali ai societăţii unde el rămânea un simplu şi prea proaspăt salariat.

Dinu Grinţescu îl bătu însă prieteneşte pe umăr, ocrotitor, ca pe-un frate mai tânăr şi plin de neastâmpărul vârstei.

— Haide, duşman al nostru!… Treci, că nu te judecăm astăzi…

Cuvintele făceau aluzie la oarecare deosebire de principii, mult dezbătute în ultimele săptămâni.

Societatea se afla într-un delicat impas.

O pândeau şi o strângeau în cleşte alte societăţi străine mai mari, ameninţând s-o înghită. Tânărul inginer chimist nu găsea nici o primejdie într-aceasta. Dimpotrivă, el era nerăbdător să vadă lupta sfârşită, chiar cu biruinţa celorlalţi, numai pentru a putea intra mai repede la lucru într-o rafinărie cu investiţii de peste o jumătate de mi-liard, aşa cum i se cuvenea unei regiuni ca Piscul Voievodesei. O improvizată înjghebare românească şi un om ca Iordan Hagi-Iordan nu puteau face faţă la asemenea cerinţi.

El socotea natural ca, în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mâna celor mai tari. Nu era un sentimental. Ţiţeiul şi timpul n-aşteaptă.

— Îl vezi?… Îl prezintă a doua oară Dinu Grinţescu, după ce s-au aşezat la o masă. Acesta e calul troian! L-am adus ca să ne dorească predarea cetăţii… Bine că deocamdată numai s-o dorească, nu să şi-o uneltească, aşa cum fac alţii.

Sebastian Luduş se apără cu energie. Aprinse o ţigară englezească din pachetul moale cu foiţă de staniu şi arătă că singura lui dorinţă e să încheie cu viaţa de trântor la care îl condamnă societatea de aproape trei luni.

Abia isprăvise şcoala în Anglia şi în Germania, jumă-tate de an făcuse practică în rafinăriile „Stelei Române” de la Câmpina, avea pasiunea pentru procedeele industriei petrolifere americane, ingenioase şi rapide – nu se resemna să vegeteze într-o primitivă distilerie, unde două treimi din belşugul sondelor se părăduiau în produse de calitate inferioară.

— Socotesc chiar o crimă, vanitatea aceasta de a te lăsa să mori de dragul capitalului naţional!… Ce importă de unde vine capitalul, dacă ţi se pune la dispoziţie fără târguieli şi amânări? Dumneata, domnule Grinţescu, numeşti aceasta patriotism?… Eu nu cred că în numele patriotismului avem drept să dăm foc la reziduuri – aproape jumătate din cantitatea producţiei – după ce a fost superficial prelucrată, fiindcă nu ţi le cumpără nimeni aşa, în vreme ce alţii, prin cracare, storc încă un rând de produse, şi încă mai de preţ!… Benzină, parafină, toată gama de uleiuri, gazolină; nu trebuie să ne scape nimic! Nici gazurile câte se pierd… A te gândi la costul fabricaţiei, după mine, aceasta e risipa zgârcitului. Exact ceea ce facem cu agricultura!… Priveşte, te rog, câmpurile… Priveşte şi dumneata, domnule Zaharia Duhu, căci te întorci din locuri unde ai văzut altfel de agricultură… La noi, câmpuri lucrate ca pe vremea tracilor…

Cu degetele ţinând ţigara englezească, Sebastian Luduş arăta spre fereastră ogoarele pestriţe, alternând cu pârloage şi cu mirişti invadate de rapiţă sălbatică.

Dinu Grinţescu îl privea clătinând din cap, semn că pe dânsul nu-l poate convinge nici un argument.

Era o diferenţă numai de cincisprezece ani între unul şi altul.

Aparţineau însă unor generaţii răspicat deosebite. Deosebiţi arătau şi la înfăţişare. Dinu Grinţescu, neîngrijit în îmbrăcăminte, cu profilul tăios, energic şi dur, purta pecetea omului prin care, în ciuda învăţăturii sale tehnice, vorbeau încă nesfârşite şiraguri de strămoşi plugari cu sentimente şi prejudecăţi de slujitori ai pământului. Cu ştiinţa lui inginerească, aflase că pământul poate da şi altceva, în afară de aurul galben al holdelor: celălalt aur, negru şi gras, păstrat în adâncuri.

Dar gândul îi rămăsese acelaşi: al nostru, din al nostru, după puterile noastre, pentru noi. Astfel se afla mai aproape de Alexandru Opriş, decât o crezuse cândva.

Sebastian Luduş, zvelt, cu obrazul alb şi proaspăt bărbierit, cu ochii verzi şi cu părul cosmeticat, în costumul său foarte elegant, ar fi părut mai degrabă un client al dancingurilor şi al staţiunilor climaterice de lenevoase desfătări, decât un slujitor al tehnicii, dacă, urmele, petele şi cicatricile acizilor corosivi de pe mâinile fine n-ar trăda anii de muncă în laborator. El înfăţişa poate o treaptă mai evoluată a profesiei, poate mai dezbărată de prejudecăţi, dar mai crudă şi într-altfel fanatică.

Sondele lui Dinu Grinţescu tot mai aveau o patrie, fiindcă forau în pământ. Laboratorul şi rafinăria lui Sebastian Luduş puteau fi oriunde, numai să fie după ulti-mul cuvânt al veacului.

— Observi? Întrebă Dinu Grinţescu, întorcându-se spre Zaharia Duhu. Observi, Zaharia?… Oricât ne-am crezut noi de despărţiţi de părerile noastre şi oricât mă credeam eu de despărţit de bietul Alexandru, un tinerel ca acesta ne aproprie… Îi par o vechitură… O fosilă!

— Cum poţi spune aşa ceva, domnule Grinţescu? Protestă moale Sebastian Luduş. Dumneata eşti un precursor. Un prospector… Ai avut curajul cel mare să porneşti la defrişarea unei regiuni împotmolite în ignoranţă şi superstiţie… Lupta dumitale a fost grea. A noastră e mai uşoară… Mergem înainte pe un drum deschis.

— Înţeleg! Vorbi cu resemnare Dinu Grinţescu. Misiunea mea s-a terminat!… Eu am fost ca acei precursori în Pennsylvania despre care pomeneşte Andrew Carnegie în memoriile sale. Le-ai citit cumva? Sunt foarte pitoreşti şi cu foarte multe învăţăminte… Într-o zi, pe marginea fluviului, a dat el peste doi disperaţi care pedalau cu frenezie pe-un aparat primitiv de foraj, ca din acele timpuri. Săpau cel dintâi puţ. Deasupra capului fâlfâia un drapel, iar pe steag se afla scris: „Infernul sau China!” Şi forau, pedalau la disperare… După cum o porniseră, într-adevăr, puteau să ajungă ori în infern, ori la antipodul Pennsylvaniei, în China… N-au dat nici în China, nici în infern. Au dat peste ţiţei! Emisarii infernului au venit mai târziu. S-a prezentat John D. Rockefeller, care le-a înhăţat munca de-a gata… E ceea ce pare că o să ni se întâmple şi nouă. Ne-au sosit alţi emisari ai infernului, fireşte, dar tot cu metodele moşneagului Rockefeller!

— Ce se întâmplă? Voi să afle Zaharia Duhu. După cum înţeleg, s-au pregătit schimbări în lipsa mea…?

— S-au pregătit şi se pregătesc!… Recunoscu scurt Dinu Grinţescu. Au început să ne pună mâna în gât.

— Anume cine? Stărui Zaharia Duhu.

Inginerul-şef strânse din umeri.

— Exact n-aş putea spune cine! Îmi pare că sunt mai mulţi. Şi îmi pare că deocamdată n-au căzut la înţelegere cine să ne apuce mai zdravăn de beregată. Pentru mo-ment, acesta e singurul noroc. Ne mai dau răgaz, până ce se vor tocmi.

— Tot nu înţeleg… Mărturisi Zaharia. Credeam că stăm bine. S-a apropiat aşa de repede sfârşitul?

Sebastian Luduş îşi dădu altă părere:

— Eu cred că nu este un sfârşit, domnule Duhu. E de-abia începutul!… Începutul adevăratei puneri în va-loare a regiunei Piscul Voievodesei. În lipsa dumitale, a trecut legea cea nouă. Cu multe dificultăţi; dar a trecut… A costat capul unui ministru. Şi-a dat demisia Demetru Demetrian. A venit altul mai curajos, care nu s-a lăsat impresionat de opinia publică. Guvernul a realizat împrumutul. Un prim punct câştigat!… A sfărâmat rezistenţa bancherilor de la Paris şi de la Londra. A dat drumul capitalului străin, să poată finanţa întreprinderile petrolifere în condiţii mai favorizate. Al doilea punct câştigat! Nu mai are capitalul anglo-olandez şi american de ce să ne ocolească. Prevăd o epocă de mare prosperitate. Cred că în doi ani ne dublăm producţia pe de o parte; pe de alta nu o mai risipim prelucrând-o în mod primitiv. Şi de aceasta se scandalizează şi se îngrijorează domnul inginer-şef Grinţescu… Aci încetez să-l mai înţeleg…

Dinu Grinţescu rosti cu năduf:

— E greu să înţelegi? Nu e aşa de greu de înţeles că omul nu se resemnează prea repede, când vine unul şi-l invită: scoală-te tu să mă aşez eu! Situaţia e aceasta. Capitalul de peste graniţă, oricare ar fi el – englez, olandez, american, francez – nu vine de dragul nostru… Are să invadeze cu inginerii, cu directorii, cu personalul şi acţionarii săi. Are să pompeze tot ce va putea da pământul, pe urmă, într-o bună zi, are să plece. Vom rămâne mai săraci!… Este exact, dragă Zaharia, ca povestea cu Dromichet al tău şi cu oştile lui Lisimah. Au adulmecat comoara… Aceia veneau din Asia, din Răsărit. Aceştia vin din Apus. Tot cu acelaşi scop… Încep să cred că aveai puţină dreptate.

Zaharia Duhu surâse amar regilor şi comorilor sale din trecut.

— Aşadar tot am avut puţină dreptate? Păcat că o descoperi prea târziu, Dinule!… Mie îmi pare că mai văd şi altceva. Lisimah şi feciorii lui s-au întors fără să ducă nimic cu dânşii. Au încercat, n-au izbutit şi s-au tămăduit. Aceştia de astăzi lucrează altfel. N-au să se lase plecaţi cu una cu două.

— Nici nu se lasă! Întări Sebastian Luduş. În Piscul Voievodesei suntem acum împresuraţi de terenuri cumpărate de „Ţiţeiul Naţional”. Au lucrat bine şi discret. Au cumpărat pe sub mână, prin oamenii interpuşi. Au cointeresat ţăranii cu puncte mari de redevenţă. Centrul rămâne la noi. Dar va trebui să capitulăm!… Domnul Iordan Hagi-Iordan se putea măsura cu oamenii noştri şi cu mijloacele noastre. Cu forţa unui capital nelimitat va lupta greu! Vom fi nevoiţi să fuzionăm, să intrăm într-o mare societate, să ne lăsăm absorbiţi… Dumneavoastră nu aveţi nimic de pierdut. Randamentul va fi mai mare… După cât îmi pare mie, singurul care va pierde va fi domnul Iordan Hagi-Iordan. Şi e explicabil!… Nu e petrolist. N-are pasiunea petrolului. E mai mult un jucător de bursă. A făcut greşeala neiertată să speculeze propriile sale acţiuni. Adică să încerce a le specula, în speranţa că va ridica aşa artificial cota la bursă, pentru a pregăti o nouă emisiune… Mă tem că a dat greş! Nu mă pricep în chestiuni de bursă. Am însă impresia că a dat peste oameni cu o mai diabolică pricepere şi cu mai multă rezistenţă. Un petrolist nu trebuie să speculeze la bursă. Rolul său e să scoată ţiţeiul şi să fabrice derivate… Jay Gould, cel dintâi „rege” al drumurilor-de-fier, şi-a pierdut şi ultimul dolar la „Stock-Exchange”. Şi fiindcă era vorba de Rockefeller, cazul lui e mai demonstrativ. Cu toate că avea 900 milioane de acţiuni în casa de fier, a pierdut întotdeauna la bursă, de câte ori a încercat să agioteze cu propria sa creaţie: „Standard Oil”… Domnul Iordan Hagi-Iordan are pasiunea jocului şi a riscului. Petrolul cere riscuri numai în investiţii. A specula la bursă e treaba altora! N-ar trebui să ne privească pe noi… Să-mi fie iertat că-mi permit să judec actele conducătorului nostru. Poate greşesc! Mi-ar părea bine.

— Din nefericire, mă tem că nu greşeşti… Mărturisi Dinu Grinţescu.

Apoi, întorcându-se către Zaharia Duhu:

— După cum am văzut că s-a indignat Iordan HagiIordan, când ai dat ordin băncii să ţi se vândă o parte din acţiunile tale, am înţeles că i-ai tulburat socotelile!… Ce fel de socoteli, nu le pricep… Cum nu pricep nici ce te-a apucat să vinzi… Aveai nevoie de atâţia bani?

— Cred că aveam, de vreme ce am ţinut să mi-i procur cu orice preţ şi cât mai urgent cu putinţă…

Dinu Grinţescu îi acordă acest drept, cu generozitate.

— În fine, te priveşte!… N-am să te întreb eu ce-ai făcut cu banii şi de ce ai avut nevoie. Vorba lui Sebastian: datoria mea e să scot ţiţei! Celelalte ies din domeniul şi din competinţa mea…

Un timp au tăcut.

Chelnerul a cules ceştile de cafea; a curăţit scrumiera.

Rapidul spinteca şesul cu recolta slabă şi tărcată de porumburi; cu miriştile împănate de boz şi rapiţă săl-batică.

Zaharia Duhu spuse într-un târziu:

— Din toate acestea, o faptă iese la iveală, Dinule! Avem să căpătăm, noi şi Piscul Voievodesei, alţi stăpâni. Te-ai gândit la tâlcul întâmplării? Nicachi şi Ilie Sacară, împreună cu Emil Sava, l-au scos din stăpânire pe Boldur Iloveanu şi, pe lângă el, Emil Sava a mai scos şi câţiva răzeşi din pământurile lor vechi… Pe urmă a venit altul mai tare: Iordan Hagi-Iordan… V-a zdruncinat, adică ne-a zdruncinat pe toţi. Şi-a tras partea leului. Acuma, văd şi eu că vin alţii mai tari… Fiecare stăpân îşi găseşte stăpânul!… Ce putem face?

— Nu putem face nimic… Scoatem ţiţei înainte.

— Scoatem şi îl vom lucra poate mai bine, în scurtă vreme! Se bucură Sebastian Luduş. E tot ce putem spera şi tot ce ar trebui să dorim înainte de toate.

Discuţia a trecut la treburile politice. Aproape de Piscul Voievodesei s-au întors în vagon.

Bătrâna Ruxanda Duhu, în straiul ei negru, ieşise pe culoarul îngust şi, rezemată de bara geamului, privea locurile cunoscute. Colinele vărgate de lăvicerul ogoarelor; munţii albaştri din fund. Privea şi Madala, cu ochii pierduţi şi trişti, stăpânită de gânduri ştiute numai de dânsa.

Când au început a se ivi sondele negre, Zaharia Duhu şi-a întors faţa către bătrână. Voia să-i citească mirarea. Ruxanda strânsese buzele. Nu se clintea.

— Acesta e satul nostru?… Întrebă încet.

— Acesta e satul nostru, mamă. Cât a mai rămas al nostru din el.

— E tare schimbat, Zaharia!

— Da, mamă. E tare schimbat. Şi pare-mi-se că ne mai aşteaptă şi alte schimbări. Începutul a fost greu…

Trenul trecu vuind peste podul de fier. Dedesubt, apa Voievodesei curgea cu ochiuri grase de ulei.

— Şi ăsta-i râul nostru, vrei să spui?

— Da, mamă. Apa Voievodesei… Apa pe care dădeam drumul cojilor de ouă roşii, să plece la vale, spre ţara blajinilor…

Bătrâna tăcu şi îşi puse ochelarii fumurii pe nasul osos. Cu dânşii sau fără dânşii, priveliştea era tot atât de neagră!

În gară i-a întâmpinat Cecil.

— Am venit să vă duc cu automobilul! Anunţă, împungându-i cu nasul ascuţit în sărutări repezi şi apăsate.

Pe Zaharia Duhu îl mai împunse şi cu privirea.

— Îmi pare că te-ai distrat bine, unchiule?

E scump Parisul, dar face! Ce zici?

Zaharia Duhu se uita în lături. Descoperise altceva vrednic de văzut.

Şeful staţiei, Vartolomeu Diaconu, se oprise pe peron; smulsese vânzătorului o gazetă proaspăt adusă cu trenul şi căuta lacom cota bursei.

Era nebărbierit, buged la faţă, cu ochii spuziţi de nesomn şi cu două pete vinete sub pleoape…

— Hm! Vorbi. Aceasta e ceva nou…

— Ce e nou, unchiule? Întrebă Cecil măsurându-l cu asprime. Toate sunt noi şi neaşteptate… Văd că se schimbă lucrurile repede. Lucrurile, locurile.

— Tot ce se poate, nepoată! Încuviinţă Zaharia Duhu, cu blândeţe împăciuitoare. Trăim doar în locul şi în vremea schimbărilor.