Capitolul VIII

A ucide mandarinii din China nu e o îndeletnicire atât de uşoară.

Pe jumătate adormit încă, Horia Ţincoca bâjbâise cu mâna soneria de la capătul patului.

Se aflau acolo patru butoane aliniate unul lângă altul, pe o placă de aramă. Apăsase la întâmplare. A deschis ochii deplin numai când a deschis şi madama uşa. A cerut cafeaua turcească şi ziarele de dimineaţă, cu un mârâit de buldog.

Ziua începea sub vitrege auspicii.

Avea o siguranţă superstiţioasă. El nu consulta augurii, nici cititorii în palmă sau zodii.

Descoperise un procedeu mult mai simplu şi fără de greş, pentru a cunoaşte ce fel de surpize îi pregăteşte viitorul apropiat, în rate de câte 24 ore. În fiecare dimineaţă apăsa un buton al fatalităţii şi paria cu el însuşi. Soneriile, în număr de patru, puteau să cheme după culoarea becului de afară: chelnerul, madama, omul de serviciu sau comisionarul. Când nimerea butonul pe care şi-l propusese prin semiinconştienţa somnului, pipăindu-l cu degetul peste cap, toate îi mergeau bine. Acum o scrântise rău de tot. În loc de chelner apăruse madama. Zeii se pronunţaseră defavorabil.

Câteodată ar vrea să apese aşa pe-un buton al unei altfel de fatalităţi, cum a citit în juneţe într-un roman al lui Balzac.

Există un mandarin în China. Nu l-ai văzut niciodată, nici nu-i cunoşti numele, nici nu ştii câţi ani are, nici dacă are familie. E pentru tine numai o unitate abstractă şi statistică. Unul din cei o jumătate de miliard de locuitori care alcătuiesc viermătul omenesc al Chinei. Ai apăsat – l-ai suprimat! În locul său, moşteneşti averea, fericirea, prestigiul social al unui mandarin din China, puterea şi tot ce decurge dintr-un asemenea rol privilegiat.

Nu-şi aminteşte dacă eroul din romanul lui Balzac a apăsat cumva ori numai ar fi intenţionat să apese pe acest fantastic aparat de execuţie de la distanţă.

El l-ar folosi însă fără nici o şovăială. Nu ca să moştenească prestigiul, averea şi puterea unui mandarin. Îi erau toate indiferente uneori. S-ar fii mulţumit numai să poată suprima aşa câţiva adversari. Bunăoară: directorul ziarului Globul. Bunăoară: preşedintele Consiliului de Miniştri, care acum doi ani, când s-a format lista cabinetului, l-a lăsat să aştepte aci, în camera hotelului, cu fracul întins pe speteaza scaunului, cu jobenul proaspăt periat, cu butonii prinşi la cămaşă, gata să se împopoţoneze cu ele, să-şi atârne decoraţiile şi să meargă la Palat pentru a depune jurământul. Îl aştepta şi automobilul lui Vasile afară.

În locul său, a mers să depună jurământul un mandarin ca Demetru Demetrian, căruia i-au sosit toate de-a gata în viaţă, pe tavă: nume, prestigiu, avere şi figuraţie de manechin umplut cu tărâţe de lemn în orice cabinet, de cinci ani încoace, de câte ori a venit partidul la putere. Acestea se iartă? Mai merită vreo şovăială, când ar fi vorba să apeşi butonul unui aparat fantastic de execuţie?

Horia Ţincoca, lungit în pat, cu mâinile sub ceafă şi cu ochii închişi, în adăstarea gazetelor şi turceştii duble cu dublă porţie de rom, clocea aceste gânduri asasine.

Soarele bătea de mult la fereastră. Prin draperii, lumina străbătea roşie-viorie; iar jos, în stradă, oraşul vuia de trei ceasuri, de când au început oltenii să strige trufandalele sezonului: „Hai la căpş, căpş-căpşunele!”

Deşi dormise dintr-o bucată ca întotdeauna neîntors, fără umbra nici unei amintiri din tot ce-l frământase ziua precedentă, Horia Ţincoca se simţea obosit. Ceva greoi îi apăsa mădularele, ceva coclit îi încleiase gura, ceva toropit îi plumbuise cugetarea.

De un an, mereu se trezea mai obosit decât se culcase. Mereu se smulgea tot mai anevoie somnului şi trândăviei din patul moale, fiindcă dincolo jos, îl aştepta hărţuiala unei lupte fără hodină.

Om de necurmată agitaţie şi de spasmodice izbucniri, Horia Ţincoca adusese în politica românească, a doua zi după război, un element necunoscut, răsărit în fauna măsluitului vot universal.

El reprezenta elanul urletului, crispaţia pumnului, îndrăzneala sudălmii împroşcată spre banca ministerială cu toţi clăbucii scuipatului, spontaneitatea cuvântului irupt înainte de a fi cugetat şi poate tocmai de aceea, adeseori, memorabil şi just. Camera Deputaţilor era terorizată de invectivele rostogolite vijelios, ca bolovanii din vârf de munte, când Horia Ţincoca sărea de pe bancă roşu ca un rac fiert, când se repezea spre tribună, când răcnea spre banca ministerială, când se întorcea cu gesturi scurte şi vârâte în ochii adversarului, cu manşetele scăpate afară şi cu ochii bulbucaţi, gata să-i plesnească din orbite, gemând, spumegând, ameninţând, trântind capacele băncilor, călcându-şi colegii pe bătături şi împrăştiind o adevărată panică fizică.

Atacurile sale îngrijorau în permanenţă banca ministerială. Avea pasiunea radicalelor de mahala presărate în discursuri alături cu netedele înjurături ţărăneşti; iar sub acest pitoresc conglomerat, ascundea uneori şi multă amabilitate de politician.

Horia Ţincoca îşi cunoştea oamenii – ştia că atât partizanii cât şi adversarii trebuie stăpâniţi prin violenţă, ca animalele circului sub şfichiul cravaşei şi sub dinţii furcii de fier.

Când ziarele anunţau vreo interpelare ori vreun discurs al lui Horia Ţincoca, tribunele Camerei se populau cu auditoriul cel mai compact şi divers, reprezentând toate categoriile societăţii româneşti. Ţărani dornici să vadă cum se încaieră boierii – căci pentru dânşii orice surtucar rămânea un boier; mahalagii amatori de discursuri care nu se deosebesc prea mult de controversele lor de la cârciuma; studenţi purtând în tainiţele sufletului, alături de cel mai sincer idealism, visul unui viitor scaun de deputat; provinciali în treacăt prin capitală şi bucureşteni deprinşi să meargă la Cameră ca la Moşi, la Băneasa ori la hipodrom; public de toate vârstele, de toate apucăturile şi credinţele, toţi se îmbulzeau atunci buluc sus, în rafturile tribunelor, asudaţi şi nerăbdători să asiste la un nou scandal spectacular, pitoresc şi memorabil, să aibă ce povesti o lună. Horia Ţincoca îşi adula cu o mare plăcere spectatorii, le arunca de jos priviri de mulţumită fiindcă s-au prezentat în număr şi nu întârzia să-i satisfacă întotdeauna peste aşteptările lor. Pentru dânşii se zbate, urlă, înjură, spumegă şi încleştează pumnii. Autor, regizor şi actor al unei permanente şi supersonore revolte împotriva oricui şi a neantului, el îşi răscumpăra onest fidelitatea clientelei. Nu-şi înşela publicul la cântar. Mai zvârlea şi un supliment gratuit pe deasupra.

Acum se simţea istovit.

De la un timp încoace, o neaşteptată încredere în el, în puterile lui, în oameni, în prieteni, în partizani, în ideile şi în propriile sale sentimente şi urlete, îl încătuşa într-o iremediabilă osteneală, ca perioada de incubaţie a unei boli ameninţătoare.

De doi ani de când se rupsese de partidul chemat la guvern, pentru a înfiinţa altul nou, mai radical, se împărţise între Cameră şi ţară. Luase harta de-a lungul şi de-a curmezişul, ca un adevărat voiajor comercial al sacrului idealism, sub cele mai diverse aspecte şi în cele mai contradictorii ipostaze.

Într-o zi, vorbea la Arad despre legitima aspiraţie a tuturor naţiilor de a se bucura de drepturi egale pe acelaşi pământ, a treia zi, în alt capăt de ţară, flutura un steag naţionalist în faţa unei mulţimi de plugari, care, legaţi de glie, urăsc din instinct tot ce-i vremelenic: nisipurile ca şi lăcustele.

Zvârlindu-şi violenţele cu accente profetice ca nişte grunji de pământ, vestind o nouă orânduiire a lumii, mai bună şi mai dreaptă, într-un fel de harababură mereu schimbătoare, mereu amestecând lirismul cu sudalma, Horia Ţincoca rămânea o veşnic nerezolvată problemă morală. Actor cu rară putere de autosugestie sau glas adevărat al poporului? Mistificator şi arivist, ori o mesianică apariţie cumulând efluviile morale şi năzuinţele mulţimii? Înşelând sau înşelat? Îmbătând sau îmbătat de cuvinte? Sinteză a unei trecătoare dezorientări politice ori un semn al timpului?

Nimeni n-ar fi putut lămuri.

Nici Horia Ţincoca n-ar fi ştiut s-o spună, fiindcă nici el n-avea răgazul şi curajul să privească limpede în el.

După ce trecea în iureş printr-o mulţime năucită de atâtea strigăte, gesturi, ameninţări şi explozii, ajungea în camera de hotel cu o senzaţie de gol şi cădea într-o somnolenţă care-i aromea conştiinţa.

Pe urmă, se smulgea şi cobora la datoria sa; îl absorbea vâltoarea altei zile. Aceeaşi spasmodică zvârcolire, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi.

De şase ani trăia într-o cameră de hotel, n-avea un ban agonisit, datorii puzderie; n-avea o carte pe masă, nu-şi hrănea ideologia haotică din nici o doctrină sistematizată de vreun cugetător politic, social ori economic; scotea totul din el cum din el îşi scoate păianjenul firul. Singura lectură de cinci ani era ziarul. Ziarele.

Când chelnerul aduse vraful de gazete şi cafeaua dublă cu dublă porţie de rom, Horia Ţincoca sări eroic din pat.

Făcu o serie de mişcări după prescripţiile doctorului Müller, întorcându-se la viaţa activă prin încordarea ritmică a gimnasticii suedeze. Îşi aprinsese pipa – nărav rămas din anii studenţiei în Germania – şi începu să-şi soarbă cafeaua, aşezat pe marginea patului, parcurgând ziar cu ziar. Începu cu Zorile. Gazeta sa, unde figura ca director.

Era o lectură de întremare, tot aşa de necesară ca exerciţiile de gimnastică suedeză.

Savurând violenţele de stil ale redactorilor, simţea o biciuială înteţindu-i curajul şi îndârjirea. O imagine brutal colorată, un adjectiv izbind ca un bolovan sau o mitocănie cu haz îi strecurau brusc voluptatea reconfortantă a unui aperitiv puternic, cu efect fulgerător.

După ce îşi galvaniză astfel nervii, străbătu cu îngrijorare pagina politică a Globului. Era ziarul cel mai răspândit şi de doi ani ducea o campanie împotriva lui Horia Ţincoca. Nu strălucea în paginile acestea nici o imagine scăpărătoare, nici o idee viguros apărată, nu sărea în ochi nici un adjectiv surprinzător şi plastic. Cenuşiu şi monoton, înfăţişa însă o forţă rămasă de pe vremuri; acele fărâme de prestigiu ale unor legi chiar după ce au căzut în desuetudine.

Horia Ţincoca ura Globul. Îl ura şi se temea de el. Ştia că hârtia aceasta tipărită cu o cerneală ştearsă, cu o elocinţă mediocră dar cotidiană, sapă pe nesimţite convingeri tari şi le înlocuieşte treptat. Buna-credinţă mulţimilor era prada sigură a ziarului Globul – iar această bună-credinţă se afla exploatată cu un sistem şi cu o tenacitate, care depăşeau puterea de răbdare a explozivului Horia Ţincoca.

Citi articolul cu care îl onora în acea zi. Fiecare rând îi apărea sub ochi ca movilele de prundiş, aliniate pe marginea şoselelor. Cititorul n-avea decât să se oprească, să se aplece şi să ridice o piatră, ca s-o azvârle în capul „agitatorului demagog”. Una nu ucide. Dar o mie ucid.

În ultima vreme, simţise oarecare murmure şi semne de îndoială în mulţimile chemate la adunări, pentru a se lăsa cucerite de verbul focos şi de făgăduiala altei lumi cu adevărat mereu alta în fiecare zi, după loc şi împrejurări. Acesta era rodul campaniei de până acum.

Şi astăzi, Globul adăuga un fapt nou. Prin mijlocirea fratelui său, Vasile, Horia Ţincoca intrase în slujba capitalului străin.

Cu dovezi în afară de orice discuţie, se divulga participarea lui Vasile Ţincoca la întemeierea societăţii „Ţiţeiul Naţional”. Iar acest „Ţiţei Naţional” nu însemna decât o înjghebare pusă la cale de unul dintre trusturile petrolifere străine, pentru a acapara terenurile ţăranilor naivi şi a le concesiona apoi exploatărilor anglo-olandeze.

Horia Ţincoca boţi gazeta ghemotoc şi o zvârli proiectil în perete. Proiectilul printr-o minune de elasticitate îi reveni în cap.

Luptă cu el cum ar fi luptat cu o fiinţă vie, călcându-l în picioare şi ocărind, înjurând, blestemând, fulminând. Se repezi la telefon. Ceru numărul lui Vasile. I se păru un veac până să primească răspunsul. Bătea cu degetele în masă şi înjura ungureşte domnişoara de la centrala telefonică a hotelului, româneşte pe Vasile, nemţeşte pe englezii de la „Ţiţeiul Naţional”, englezeşte pe nemţii de la „Steaua Română”.

În sfârşit, domnişoara se execută:

— Alo! Vasile?

—.

— Da. Eu! Eu. Horia, frate-tău, mai bine nu ţi-aş mai fi fost frate! Am nevoie să te văd neapărat…

—.

— Ce face? Nu eşti singur?

—.

— Cum-cum? Nu poţi veni? Măgarule! Nu poţi veni când te chem eu? Lasă muierea şi vino imdiat! Înţelegi? Imediat!… Nu admit niţi o întârziere…

—.

— Ce? Te reţine o femeie?… Pune-o la telefon să-i arăt eu; să-i treacă pofta de reţinut… Cum? Peste o oră? Te tocmeşti cu mine, idiotule? Imediat!… Aşa da… Bine!… Te-aştept. Nici un minut…!

Cât timp urlase la telefon, auzise prin pâlnia neagră chicotele subţiri ale femeii, în vreme ce răspunsurile lenevoase ale lui Vasile îl făceau să spumege.

Agăţă receptorul şi acum înjurăturile celelalte în feluritele sale idiome de poliglot le cunoscuseră numai pereţii, dacă într-adevăr zidurile au urechi precum se spune.

Aşteptând, Horia Ţincoca se îmbrăcă fără să stea o clipă locului. Îşi încheia pantalonii din mers; privea pe fereastră mişuneala de dimineaţă a trecătorilor pe Calea Victoriei, se întorcea să-şi încalţe un pantof şi înnoda şireturile ridicând piciorul pe marginea geamului. Bombănea înjurându-şi şireturile şi fratele, când într-o limbă, când în alta.

Invidia fericiţii muritori fără rude, fără fraţi; oamenii care răspund numai ei singuri, numai pentru faptele lor.

Acest Vasile îi părea un parazit oribil al sărmanului său idealism.

El ducea o existenţă de nomad, cu nimic deosebită de a studentului nomad prin diferite ţări şi centre universitare de acum douăzeci şi cinci de ani. Primejdiile îl pândeau din toate părţile, ca tot atâtea guri negre de abis, gata să-l înghită. Îl urmăreau duşmanii; i se întindeau curse; îşi sugrumase toate voluptăţile vieţii trecute acum la jumătate; înlăturase orice ispită primejdioasă; iar prietenii îl trădaseră şi el se zbătea între creditori de o parte şi între vrăjmaşii politici de alta.

Iar alături de dânsul, ca o ciupercă trăind în umbra stejarilor bântuiţi de furtună, acest frate gusta din plin viaţa, schimba femeile, automobilele şi locurile de petrecere, plimbările în străinătate şi plajele băilor de mare, de câte ori îi izbutea o nouă afacere.

Singurul capital al lui Vasile Ţincoca era calitatea de frate al celui mai neînfricat şi mai popular orator din opoziţie.

Prezenţa lui în orice afacere punea întreprinderea la adăpost de campaniile prin parlament ori prin presa prietenă vehementului rebel. El reprezenta garanţia tăcerii şi ca atare ciupea câte ceva din toate afacerile suspecte.

Bine-făcut, fără nimic deosebit în figură şi în inteligenţă, cap de viezure atent la tot ce se petrece în jurul său şi ciulindu-şi urechile la toate zvonurile, Vasile Ţincoca reprezintă cel mai izbitor contrast cu fratele de aceeaşi mamă şi sânge. Îşi apăra şiretenia privirii sub o pereche de ochelari cu rama de baga, se strecura unsuros oriunde presimţea perspectivele unui „ciubuc”, se oferea să potolească urile şi mâniile lui Horia, îi înghi-ţea cu seninătatea cea mai desăvârşită izbucnirile, primea resemnat calificativele cele mai puţin măgulitoare – purtându-i în acelaşi timp o fidelitate nezdruncinată.

Credea în steaua lui Horia.

Iar până la praznicul cel mare al puterii, Vasile Ţincoca se mulţumea să ciugulească astfel, pe ici-colo, fărâmiturile căzute de la masa unde norocoşii înfulecau hălci ceva mai copioase.

Când intră în cameră şi văzu ziarele motolite, scrumul din pipă scuturat pe marginea mescioarei de toaletă şi chipul convulsionat al lui frate-său, Vasile înţelese ce-l aşteaptă şi surâse cu bonomie, gata să-şi primească precât mai calm cu putinţă doza de învinuiri, de blesteme şi ameninţări. Acesta era tributul său cotidian.

— Bună dimineaţa, Horia!… Rosti cu o blândeţe mieroasă.

Horia veni spre dânsul, cu pipa întinsă ca o ţeavă de revolver.

Se înroşise. Vinele gâtului se umflaseră vinete şi groase ca tot atâtea frânghii care-i ţineau capul pe umeri, primejduit altfel să se desprindă şi să sară în ţăndări sub explozia violenţei.

— Ascultă, Vasile! Urlă. Ajunge! Opreşte! Nu-ţi fă de cap!… Ţi-ai dat mâna cu duşmanii mei?… Vrei să mă pierzi şi să mă compromiţi definitiv cu porcăriile tale? Frate îmi eşti tu?… Cine te-a tocmit să mă nenoroceşti?

În dezlănţuirea mâniei, Horia slobozea întrebările una după alta, ca vagoanele deraiate care se încalecă trosnind din încheieturi.

— Eu? Se miră calm Vasile.

— Dar cine? Gemu Horia. Din fericire, n-am decât un frate. Ajunge unul. Ajunge, Vasile. Unul ca tine ajunge ca să mă distrugă!

— Eu, să te distrug?

— Da! Tu! Tu!… Poţi să faci afaceri, escrocherii, crime, fă ce vrei, dacă am un frate escroc, bandit şi criminal; fă-le toate pe socoteala ta! Câte vrei, cum vrei; te priveşte! Dar nu-mi angaja numele meu, Vasile! Nu mă da pe mâna bandiţilor…!

— Dragă Horia…

— Nici un dragă Horia! Fără dragă… Te ştiu ce speţă odioasă de şnapan eşti. Există vreun minister, există vreo autoritate, există vreo ticăloşie unde să nu-ţi bagi nasul, ca să smulgi o aprobare fiindcă numele tău e şi-al meu? Răspunde!

— Nu-i adevărat, Horia! Nu-i chiar aşa. Exagerezi…

— Nu-i chiar aşa? Răcni Horia Ţincoca. Exagerez?… Nu-i adevărat că nu trece zi să nu te afli în anticamera unui imbecil cu portofoliu de ministru? Nu-i adevărat că lucrezi chiar cu adversarii mei? Nu-i adevărat că „Ţiţeiul Naţional” e cea mai vastă pungăşie a timpului şi cea mai criminală capcană pentru ţăranii? Nu?

— Ţiţeiul Naţional” e o pungăşie? Zâmbi cu milă şi cu siguranţă Vasile. E o capcană pentru ţărani? Te-ai întrecut cu gluma, dragă Horia, sau şi-a bătut cineva joc de tine…

— Mai sunt şi prost acum? Cum îndrăzneşti…?

— Te rog îngăduie-mi să-ţi explic, Horia…

— Ce să explici? Ce poate explica un tâmpit ca tine?

— Rostul societăţii, dragă Horia…

— Rostul societăţii? Ha-ha! Rostul societăţii! Hohoti teatral Horia. Priviţi cine-mi explică mie rostul societăţii!… Puiule, nu m-am ramolit încă, nu-s idiot să-ţi înghit toate balivernele…!

— Horia, te rog, ascultă-mă şi pe urmă vei răcni cât te-or ţine bojocii… Aci nu eşti la Cameră! Ascultă şi ce-ţi spune altul…

— Poftim! Răspunse Horia cu un calm teribil, încrucişându-şi braţele ca Chateaubriand pe ţărmul oceanului zvârcolit de uragan. Poftim! Debitează-ţi palavrele…

— Să vezi…

Şi Vasile Ţincoca începu cu sistemă, o minuţioasă expunere, potrivindu-şi ochelarii, scoţând stiloul din buzunar şi însemnând punctele pe dosul unui plic.

Se aşezase pe scaun.

Horia rămăsese în picioare, privindu-l cu scârbă, în creştet.

— Să vezi, dragă Horia, şi pe urmă să zbieri… Ţăranii proprietari de terenuri petrolifere, de obicei nu cunosc valoarea lor reală. Nu-i înveţi nici tu aceasta, nici alţii ca tine… Nici nu vă interesaţi de aşa ceva. Mergeţi să le cereţi voturile. Îi scoateţi din minţi!… Pe urma voastră vin apoi samsarii buni de gură şi le smulg concesionările pe nimic. Aş putea să-ţi citez sute de cazuri şi tu le poţi verifica oricând. Ţi-ar putea servi şi ca obiect de interpelare în Cameră. (Horia se plimba cu mâinile încrucişate pe piept, înghiţindu-şi întreruperile gata să explodeze din buzele încleştate.) Şi tocmai pentru a înlătura această stare de lucruri s-a constituit societatea „Ţiţeiul Naţional”. Ea va lua ca asociaţi pe ţăranii proprietari, considerând aportul lor de circa 30 la sută din capitalul exploatării. Societatea riscă totul în caz de instalare a unei sonde – şi trebuie să ştii că o sondă poate să coste astăzi până la şase milioane de lei… Dacă dă de ţiţei, bine, au câştigat şi ţăranii! Dacă nu, banii societăţii s-au dus pe apa sâmbetii. Ei ce-au riscat? Tot riscul e al societăţii. Ea pierde banii…

— Ce bani? De unde bani? Aci e tot banditismul!

— Banii nu importă de unde vin! Destul că există şi că sunt în măsură să poată pune în valoare terenuri nelimitate.

— Nu importă de unde vin, mugi Horia. Nu importă dacă sunt banii lui Iuda, banii vânzării?… Te-ai făcut unealta străinilor, ticălosule, banditule, piratule, escrocule, şnapanule, mizerabile!

— Nu-i adevărat, Horia. E o societate ca oricare alta. Că sunt şi bani străini, recunosc. Dar de capital străin avem nevoie, fiindcă atunci când încape capitalul în mâna unui român, fuge repede cu el la Paris să-l cheltuiască. Am izbutit aşa să asigurăm, fără să prindă nimeni de veste, o suprafaţă respectabilă aproape de Piscul Voievodesei. În loc să-i jefuiască pe micii proprietari un Iordan HagiIordan, societatea îi va face părtaşi la beneficii. Aceasta e crima în care sunt implicat… Orice-ai auzi altceva nu-i adevărat…!

— Nu-i adevărat! Răcni Horia păşind prin cameră şi izbind cu talpa în uşă, în picioarele patului, în radiatorul caloriferului, care scoase un slab geamăt metalic. Nu-i adevărat, hai? Bine, mă imbecilule, îndrăzneşti să-mi spui mie că nu-i adevărat? Ce, sunt chior, tâmpit, ramolit, orb, surd, mut, surdo-mut? Cine nu ştie că sunteţi proxeneţii societăţilor străine petrolifere? Cine nu ştie că faceţi pe misiţii acestor asociaţii de bandiţi în stil mare, aşteptând să vă dea mână liberă legea tâmpitului de Demetrian?… Numai că vă înşelaţi, puilor! Legea lui Demetrian n-are să treacă!… Nici nu va îndrăzni s-o aducă în discuţia Camerei, fiindcă am aci ac de cojocul lui…

Vorbind, trase sertarul măsuţei de noapte şi scoase o broşură cu scoarţele galbene.

O bătu cu palma de câteva ori:

— Cu aceasta am să-i astup gura! Am să-i pun o sondă să curgă sânge, nu ţiţei…

Vasile Ţincoca îşi potrivi ochelarii şi se sculă de pe scaun.

Merse până la măsuţa de noapte, privi coperta broşurii şi se întoarse cu un surâs mirat, reluându-şi locul.

— Va să zică aşa crezi tu că ai să lucrezi, Horia, frate?… Uite, am aci perechea broşurii tale…!

Din buzunar scoase o broşură identică, dar cu scoarţele verzi. O bătu şi el cu palma, presându-i urmele îndoiturilor.

— Exact acelaşi lucru are să i se întâmple lui Demetrian şi în cazul când ar încerca să temporizeze adu-cerea legii în discuţia Camerii sau dacă vrea să opună rezistenţă guvernului, cum se pare că i s-a năzărit în ultimele zile… Exact, Horia!… Deşi acum n-o mai cred. L-am văzut aseară la „Chateaubriand” cu Gică Elefte-rescu, Răducanu şi cu Vartino. După mutra lui de aseară, îmi pare că s-au grăbit alţii, adică dânşii, să-i ia piuitul… Are să tacă, are să-şi însuşească legea, are s-o apere cum te văd şi cum mă vezi, Horia…!

Horia Ţincoca făcu un salt brusc de opinie, întocmai după tactica sa din Cameră.

— Ha-ha! Aşadar la aceasta au ajuns dumnealor? Nu mai există nimic sfânt; familie, nevastă, pudoare, discreţie?… La această murdărie sunt în stare să recurgă?… Frumoase moravuri ne aduc o dată cu capitalul dumnealor străin!… Nu mai sunt alte mijloace de luptă?… Recunosc că Demetrian e un fătălău, fără cele ce i-ar trebui ca să-şi ţină nevasta lângă el. Recunosc că e un fătălău şi în politică. Un motoflete dus de nas şi-un caraghios. O paiaţă în mâinile altora… Le recunosc! Dar să folosiţi această porcărie?… Uite cu cine te-ai înhăitat…!

Spunând, Horia Ţincoca smuci broşura de sub palma lui frate-său şi i-o zvârli scârbit în obraz.

— Să-ţi fie ruşine! Să vă fie ruşine! Şarlatani ordinari!

Vasile se plecă să culeagă de pe jos broşura cu scoar-ţele galbene, o împături şi o puse tacticos în buzunar, alături de cealaltă cu scoarţele verzi.

Zâmbi fără răutate:

— Bine, Horia!… Mie să-mi fie ruşine. Dar cu cinci minute înainte nu mi-ai scos tu broşura aceasta ca să-mi arăţi cu ce fel de armă ai să-l paralizezi pe Demetrian? Exact aceeaşi broşură şi exact acelaşi conţinut, în afară de o mică variantă la o anumită pagină. Ţie nu-ţi era ruşine?… Eşti puţin-puţin cam inconsecvent, ca de altfel în tot ce faci tu, Horia, mai ales de la o vreme încoace…!

O clipă, Horia Ţincoca rămase dezorientat de propria sa piruetă.

Dar numai o clipă.

Izbucni:

— Ce fac eu mă priveşte pe mine! N-ai să-mi dai tu lecţii! Ştiu eu ce fac… Nici n-am nevoie de aşa ceva. Am vrut să-ţi arăt numai ce-ar putea să i se întâmple lui Demetrian, dacă ar da peste un altfel de om. Eu însă n-am nevoie de aşa ceva!… Îi fac ferfeniţă legea şi fără porcăriile acestea!… Legea lui, şi o dată cu legea ferfe-niţă, vă fac ferfeniţă şi pe voi, pe toţi şnapanii puşi în slujba capitalului vagabond… Crezi că mai pot îngădui? Că mai pot tăcea?… Aici te înşeli, băiete! Întâi la capul „Ţiţeiului Naţional” am să lovesc, aşa cum ştiu eu, la mir!

— N-ai s-o faci aceasta, Horia! Îl întrerupse scurt şi cu siguranţă Vasile.

— Ce-eee?

— Repet! N-ai s-o faci…

— Eu n-am s-o fac? N-am s-o fac de dragul mutrei tale? Eu, Horia Ţincoca, am să devin complice prin tăcere cu proxenenţii capitalului străin? Eu, Horia Ţincoca? Glumeşti, Vasile! Te-ai tâmpit, puiule!

— Nu glumesc de loc! Te asigur că n-ai s-o faci!

— Şi de ce, puiule? Întrebă Horia, crăcănându-se şi privindu-l cu ochii micşoraţi. Fiindcă mă împiedici tu?

— Da!

— Tu, parazitul existenţei mele? Haha! Asta-i nostim! Tu, care foieşti ca un vierme în umbra mea? Dă-mi voie să râd…

Horia Ţincoca hohoti într-adevăr, dându-şi drumul pe marginea patului şi ţinându-se cu mâinile de burtă.

— Uite cine o să mă oprească? Ha-ha! Viermele! Ciuperca! Ha-ha! Parazitul, otreapa, şnapanul…!

Atunci se întâmpla un fenomen neaşteptat. Avu loc o revoltă a sclavului.

Vasile Ţincoca se ridică de pe scaun şi izbucni el, cel tăcut, cel calm şi mieros; izbucni el cu vorbele lui fratesău, într-o dezlănţuire tumultuoasă de indignare:

— Eu parazitul tău, Horia… Da?… Într-adevăr! Eu sunt pirat, şnapan, otreapă. Eu n-am idealismul tău, eu nu spu-meg de iubire pentru cei umili, eu nu sunt revoltatul de-a cărui gură se ascund toţi în gaură de şarpe, eu nu-s arhanghelul unei dreptăţi viitoare… Eu nu sunt dezinteresatul, apărătorul, spada, protectorul celor mulţi şi umili. Desigur! Eu sunt numai banditul, şnapanul, piratul! Aşa este? Şi îndrăzneşti să mi-o spui tu? Fiindcă te rabd de ani de zile, crezi că ai dreptul să mi-o spui tu?… Bun, frate Horia! Să ne facem atunci puţin socotelile… Eşti cinstit? Eşti curat? Dar de ce mănânci bani murdari, tu curatule, tu feciorelnicule, tu dezinteresatule?… De ce te hrăneşti din banii pirateriilor mele? Dacă ştiai de unde scot banii, de ce mi i-ai cerut de atâtea şi de-atâtea ori? De ce nu te-a lovit scârba mai demult? De ce nu te-ai revoltat? „Mlaştina existenţei mele…?” Dar tu, nufăr imaculat, de unde-ţi sugi hrana?… Vasile-i bandit; dar banii banditului sunt buni pentru a plăti hârtia, când nu mai ai hârtie la Zorile tale de toate culorile cameleonului, la fiecare 24 ore; banii lui sunt buni ca să achite datoriile imaculatului frate Horia… Erau buni, hai? Şi când străbaţi ţara ca să năuceşti oamenii cu toate lătrăturile tale, cu al cui automobil o faci? De ce nu te-ai întrebat cu ce bani plăteşte banditul cauciucurile, benzina, şoferul? Cât costă fiecare săptămână de idealism? Nu face două parale mutra mea? Dar onestitatea ta e de aur, rogu-te? Tinichea revoluţionară!… Eu sunt pirat? Da! Eu sunt mişel? Bine! Eu jefuiesc? Perfect! Dar să ştii una şi bună… Banditul de Vasile nu mai dă bani. Să-ţi dea „revoluţia naţiona-listă”, ori naiba mai ştie care, după eticheta cameleonică de mâine!

Vasile Ţincoca tăcu.

Gâfâia. Broboanele de sudoare îi şiroiau pe obraz. Răcnise şi el bâlbâindu-se, cu gesturi precipitate, cum nu-i stătea în fire să răcnească, să se revolte şi să ameninţe. Îşi răcorise o veche răfuială care-i stătea pe suflet. Acum ostenise. Se lăsă pe un scaun, ştergându-şi broboanele de sudoare. Mânia căzuse odată, ca un foc de paie stins.

Horia Ţincoca rămăsese pietrificat de această dezlănţuire atât de neaşteptată.

Îl ascultase cu dezarmarea impulsivilor când se ciocnesc cu o violenţă mai bolovănoasă decât a lor.

Nu-i venea să creadă urechilor şi totuşi Vasile nu ros-tise nici un neadevăr. Îşi aminti că nota la hotel e neplătită de două luni; că ieri un chelner i-a răspuns nepoliticos, când s-a răstit la dânsul fiindcă serveşte prea încet; îşi aminti că astăzi este ultima amânare pe care i-a mai acordat-o tipografia Zorilor şi că redactorii n-au primit leafa de o lună jumătate… Toate acestea de obicei rămân în grija lui Vasile, când se aglomerează şi când Vasile mai răzbeşte cu una din banditeştile sale afaceri.

Într-o străfulgerare a cugetului, judecă realitatea altfel de cum o vedea în torpoarea conştiinţei de câţiva ani încoace.

Cu o dragoste şi cu o admiraţie neclintită, acest frate bandit îi punea totul la îndemână, îl întreţinea aproape, îi hrănea revolta sa permanentă – şi sinceră fără îndoială – dar alimentată cu banii lui Vasile. Îşi dădu seama că a fost nedrept şi aspru, nu numai acuma, ci de ani şi de ani.

Spuse cu o mai blândă şi mâhnită imputare:

— Aşa, Vasile… Eu sunt, deci, cel mai netrebnic dintre netrebnicii de pe lume? Va să zică toată zbaterea şi mucenicia mea de fiecare zi e o comedie prost jucată, al cărei impresar eşti tu?… Dezinteresarea mea politică e o farsă? Revolta mea e numai o melodramă pentru tribunele Camerei şi publicul întrunirilor? Acestea sunt şi aşa sunt? Hai, Vasile? De, ce taci?… Spurcă-mi şi tu ce-a mai ră-mas bun în mine, cu balele calomniei. Du-te şi scrie la Globul! Du-te şi scrie la Patriotul, gazeta de şantaj a banditului de Hartular Hristodorescu! Du-te, că atâta aşteaptă, să mă aibă la mână şi să mă strângă de gât! Du-te şi dă-i material şi inspiraţie lui Vladim, banditul cel tânăr, care se ridică acum şi mă paşte la Cameră de câte ori vorbesc, să-mi taie efectele şi să-mi mănânce el coliva! Du-te, că atâta aşteaptă duşmanii mei, care nu-mi iartă nici calicia, nici trecutul de luptă, nici dezinteresarea mea de dobitoc incurabil, exploatată de alţii! Hai, du-te! Dă-le lor material dacă ţi se parte că n-au destul… Pune-le piatra în mână să mă lovească în frunte! Vorbeşte… De ce taci? Dacă tu, frate, care cunoşti adevărata mea situaţie, găseşti că merit toate calomniile, atunci de ce să mă mir şi să mă indignez de ticăloşia celor de la Globul ori de la Patriotul? Redacţia Zorilor neplătită de o lună jumătate, tipografia mi-a dat termen ultim pentru astăzi, nota de la hotel mi-o trimit mizerabilii de două ori pe săptămână…

Horia Ţincoca îşi cuprinse capul în palme, rezemându-şi coatele de marginea măsuţei de marmură. Simţea într-adevăr un mare deşert în jurul său şi o nemărginită îndoială de sine.

Vasile îl privi cu înduioşare.

Mânia îi trecuse de mult. Din nou era acelaşi câine credincios ca întotdeauna.

— Cum, Horia? Se poate? N-ai achitat încă nota la hotel?

— Nu… Două luni întârziere.

— Cât este?

— 16.500…

Şi Horia Ţincoca luă nota de pe masă, întinzându-i-o şi privind-o cu dezgust şi cu amărăciune, ca pe-o stupidă născocire a regimului capitalist ce era.

Vasile scoase portbiletul şi numără repede douăzeci de bucăţi de câte o mie.

— Înţelegi, Horia? Hotelul nu trebuieşte lăsat niciodată în întârziere. E o chestie de prestigiu! Doar nu mai eşti student!… Şi la tipografie, cam cât e datoria?

— Mult…

— Cât?

— Mult de tot. Ce să-ţi mai spun…?

— Ei cât? Asta e acum!… Dacă n-ai să-mi spui mie, cui ai să-i spui?

— Vreo sută cincizeci, poate mai mult… Cred două sute…

— Cam mult! Mărturisi gânditor, Vasile. Mult, dar trebuieşte plătit…

— Da! Aceasta s-ar cuveni achitată numaidecât! Întări Horia Ţincoca. Ce mai tura-vura? Mai mult decât oricând avem nevoie de Zorile… Ştii şi tu! Mă pot aştepta din zi în zi la altele mai grave din partea Globului ori a Patriotului, sta-le-ar patriotismul în gât! Aşa îi mai ţin din scurt. Mai au o frică. Când mă vor vedea fără nici o gardă la spate, atunci au să se năpustească asupra mea ca fiarele… ca nişte bestii ce sunt…

Horia Ţincoca îşi privi pipa deşartă clătinând din cap cu obidă.

Părea că şi vede, chiar din acea clipă, cum această pipă de lemn cu capătul de os îi va rămâne singura armă de apărare când se vor năpusti fiarele, bestiile pretins pa-triote, sta-le-ar patriotismul în gât!

Vasile tăcea şi el. În minte rostogolea cifre, combinaţii, încasări; îşi plăsmuia ipoteze optimiste asupra datornicilor vechi, pe care ar putea să-i execute. Trase un plic de pe masă şi însemnă repede câteva cifre, le totaliză, le suprimă, mâzgălind cu cerneală deasupra.

După un timp, hotărî:

— Vei avea până la prânz o sută de mii. Până mâine la douăsprezece, altă sută de mii. Achiţi tipografia până la centimă. Voi trece eu şi la oficiul de hârtie. Te asigur pe-o lună.

— Dar redacţia? Întrebă timid, Horia Ţincoca.

— Ce redacţie?

— Băieţii! Bieţii redactori n-au primit un gologan dinainte de Paşti…

— Să aştepte. Le explici situaţia. E nevoie de sacrificii…

— Dar nu vor să mai aştepte. Adică nu pot să mai aştepte…

— Ei şi?

— Au să plece… Mă lasă tocmai în momentul când vom avea mai multă nevoie de condeie ascuţite, să riposteze nemernicilor de la Globul şi de la Patriotul banditului de Hartular Hristodorescu. Sunt oameni şi ei. Nu se pot hrăni cu aer…

— În fine… Încuviinţă mai puţin convins Vasile Ţincoca. Îţi dau opt mii de lei ca să-i domoleşti deocamdată… Vor mânca la un birt mai prost: fac doar democraţie şi patriotism! Pe urmă, în câteva zile, le plătim restul şi suntem la zi.

— Eşti sigur…?

— Evident! Eu ştiu întotdeauna ce spun. Nu plutesc în nori… Cu atât mai mult, cu cât poate va fi nevoie de aceste condeie subţiri – cum le apreţuieşti tu – ca să ducă o campanie pentru „Ţiţeiul Naţional”. Atunci se schimbă chestia… Scapă gazeta de grijă pentru o bucată de timp.

Vasile Ţincoca îşi scoase din nou portbiletul. Îl scutură până la fund. Erau opt mii. Le trecu lui Horia.

Mai căută în buzunarul vestei. Mai descoperi câteva hârtii de cinci sute: unele împăturite, altele mototolite.

Le trecu şi pe acestea neînfricatului său frate.

— Avem nevoie de băieţi!… Recunoscu, ceva mai convins decât adineauri. E bun la ceva şi idealismul lor. Atunci aşa rămâne, dragă Horia! La prânz ai o sută pentru tipografie, mâine cealaltă sută de mii. Hârtia las-o pe seama mea. Unde luăm masa? „Enescu”? „Modern”? Sau undeva, la Şosea, la aer?

— Unde zici tu, dragă Vasile! Îi lăsă drept de alegere Horia, cu o docilitate pe cât de neobişnuită, pe atât de jalnică. Unde zici tu, dragă Vasile…

— Atunci, „Modern”. Mi-e mai în drum…

Vasile se pregăti de plecare. Văzu încă un exemplar din broşura cu scoarţa galbenă pe măsuţa de noapte, răsărită cine ştie cum din sertare în focul discuţiei lor. Îşi aminti cu indiferenţă, ca o concluzie de neînlăturat:

— Aşadar, aveai şi tu broşura? Înţelege atunci că Demetrian nu scapă de scandal nici într-un caz, nici în celălalt… Vine cu legea? Se repede haita lui Iordan HagiIordan şi ceilalţi! Nu vine? Se reped ăştilalţi… Aceasta cred eu că se numeşte în politică dilema lui Mârzescu!… În orice caz, tu deocamdată n-ai pentru ce te amesteca unde nu-ţi fierbe oala. Nu-i aşa, dragă Horia?… La revedere!

Vasile îi întinse o mână caldă, împăcată, devotată; ieşi gonit de acest devotament să gonească după bani.

Horia Ţincoca rămase singur, doborât, cu o mână spânzurată pe marginea scaunului, atârnând moale, mâhnit de moarte… Politica îi păru o odioasă prostituată, pe care când el o întreţine, când ea îl întreţinea. Începu să-şi pună gulerul, maşinal, cu gândurile aiurea. Senzaţia de gol şi de zădărnicie îi plescăia fiecare mişcare, înceată, silnică, istovită, lipsită de resort.

Era departe cu totul de amăgirile tinereşti, din camera lui de student sărac, la Berlin, la Paris, la Londra, când se pregătea cu înfrigurare să plece la întrunirile unde cuvântau marii vestitori ai timpurilor ce va să vină. Acum, târât de vâltoare, n-avea drept la nici un fel de popas, la nici o intransigenţă, la nici un examen de conştiinţă. Toate erau departe…

Cu un suprem dispreţ pentru Globul şi ca o răzbunare din fiecare dimineaţă, luă ghemul gazetei mototolite de jos s-o întrebuinţeze la W. C.

— Asta fac eu cu gazeta lor! Când Globul, când Patriotul! Spuse, trăgând zăvorul la uşă…

Mai târziu, coborând treptele de marmură ale hotelului, îşi aminti că are asupra sa banii pentru achitarea notei. Fu cuprins de bucuria studenţească de odinioară la gândul acestei eliberări, măcar pentru o bucată de vreme.

Îşi sumeţi pieptul şi trecu la birou, zvârlind hârtiile infamei născociri capitaliste, una câte una, până când casierul ridică mâna:

— Ajunge, domnule deputat! Aţi dat două mai mult.

Horia Ţincoca le strânse în pumn şi le băgă în buzu-narul pantalonilor cu o totală desconsideraţie.

— V-au căutat nişte ţărani de la Piscul Voievodesei, adică de la comuna de-alături! Vesti portarul, salutând cu şapca galonată. Spuneau că pentru o chestie cu societatea „Ţiţeiul Naţional”; vor să vă ceară sfat şi ajutor…

Horia Ţincoca nu dădu vreun semn c-a auzit.

Erau, toţi ţăranii aceştia, din Piscul Voievodesei, de alături de Piscul Voievodesei, de oriunde – erau acum atât de departe de el, atât de departe!

În stradă, un vânzător de ziare răcnea cât îl ţinea gura:

— Ediţia spiciala! Spiciala cu dimisia domnului ministru Demetru Demetrian… Spiciala cu dimisia ministrului Demetrian…!