I

FOAMEA

— Vreau o bucată grasă şi bine friptă. Ai înţeles, mă urâtule? întreabă domnul care avea totdeauna aceeaşi masă rezervată în fundul restaurantului, lângă orchestră.

— Ştiu eu ce vă place dumneavoastră! făcu chelnerul, şi alergă, purtând farfuriile deşarte cu o supleţe de acrobat.

Domnul răspunse unui salut din dreapta şi mai salută pe cineva din stânga. Căci era un domn foarte important. De aceea, şi din alte pricini, surâdea fericit şi voios.

Deodată, bunăvoia se întunecă. Cu glas înecat de mânie, se răsti la un bătrân care cutezase să-i întindă un pachet de cărţi poştale ilustrate, cu vederi:

— Ce e cerşetoria aceasta? Nici aci nu putem scăpa de cerşetori? La muncă, domnule, la muncă!

— Adevărat! încuviinţă vecinul din dreapta, vorbind peste masă. Ar trebui să se ia măsuri, domnule senator. A devenit un scandal cu cerşetorii aceştia în haine negre…

— Băiete, n-am să aştept un ceas friptura! Am spus grasă şi bine friptă! Şi daţi individul acesta afară!

Bătrânul se strecură ruşinat printre mese, cu micul lui pachet sărac şi inofensiv. Era un bătrân încovoiat de spate, cu straiele roase dar periate, cu ochii trişti şi cu mâini tremurătoare: şi nu părea un cerşetor de profesie. Ochii cerşetorilor de profesie nu sunt niciodată atât de trişti.

La colţul bulevardului, un pui de ţigan, cinchit într-un palton prea larg, bătea frenetic cu cleştele în tava fierbinte:

— Castanele! Poftiţi castanele! Faine castanele!

Sabina se opri să-i facă alişveriş. Mută de pe un brat pe celălalt cureaua patinelor şi aşteptă restul. Ana Lipan, care nu observase, mergea înainte şi, crezând-o alături, vorbea mai departe, gesticulând cu mâna înmănuşată. Când se uită, mirându-se că nu obţine răspuns, descoperi cu surpriză că se adresa unui domn cu ochelari şi căciulă bru-mărie. Domnul călca într-un pas, ascultase fără voie şi salută, râzând sub mustăţile cu chiciuri de ger.

— Pardon! îi întoarse spatele Ana Lipan, ofensată.

Domnul trecu mai departe fără să se supere. Ana îşi descărcă toată indignarea pe Sabina, care sosea cu punga de castane purtată în sus ca un trofeu.

— Ce însemnează aceasta, Sabino? Mă faci să vorbesc singură cu toţi indivizii… N-am să mai merg niciodată cu tine! Ce ai acolo?

— Castane! răspunse triumfal Sabina.

— Poftim! Ai devenit imposibilă! Ce apucături mai sunt şi acestea, să cumperi pe stradă castane, ca băieţii de prăvălie?

— Sunt delicioase, Annie! Nu iei şi tu? o invită cu intenţie pacifică Sabina.

Annie strâmbă din nas. Cine a mai văzut-o oare pe dânsa vreodată mâncând castane pe stradă?

Sabina strânse din umeri la acest refuz:

— N-ai decât! Când strâmbi aşa din buze, parcă eşti Boţocan când musteceşte…

— Am să te spun lui maman. Nu te mai iau niciodată cu mine. Mă compromiţi…

— Şi eu am să te spun lui maman că acostezi pe stradă domni cu căciulă brumărie… Să văd, cum ai să te explici?… Mai bine ia o castană şi hai să ne împăcăm, Annie!

— Lasă, că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! ameninţă Ana.

— Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim… Eu nu-s ca tine, să stau înţepată toată ziua, fiindcă m-a respins aşa de brutal un domn cu atât de superbă căciulă brumărie…!

Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare începu să dezgheoace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald.

În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion Ozun, care asistase la scenă rezemat de vitrina Librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăienjenindu-i privirea, fără nici-o drojdie de energie şi nici un disponibil de tinerească voie bună, ca să se bucure de pitorescul episodului.

Se împliniseră de aseară patruzeci şi opt de ore de când nu mâncase. Devenise aerian. Iar când mulţumea cerului şi misterioaselor legi ale sucurilor gastrice că stomacul, descurajat de atâta aşteptare, se îndurase să-şi descleşteze gheara dureroasă a foamei, mirosul acesta cald şi pofticios îi stârnise din nou lihneala aţipită. Se uită cu ciudă la copila în sveterul alb de lână, cu patinile atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig. Nu recunoştea sora studentului din noaptea când a sosit în Bucureşti şi când trenul se oprise aproape de intrare în Gara de Nord, fiindcă strivise sub roţi o necunoscută. Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.

— Castanele! Faine castanele!

Măcar cinci lei de-ar găsi într-un fund de buzunar, o hârtie ruptă, preţul unei jumătăţi de pâini!

— Calde castanele! Faine castanele!

Stăruitor, mirosul fructelor coapte se înălţa din cuptorul improvizat. Alţi trecători se opreau, aşteptau rest, porneau ţinând cornetul între degete şi schimbau mâna când se frigeau prin hârtia subţire.

Ţigănuşul îşi dogorea la jăratic palmele roze, ca palmele de maimuţă ori de senegambez. Cu o ascuţime precoce, ştia cărui trecător să-i reteze mersul grăbit.

— Coapte castanele! Faine castanele!

Ion Ozun se mută din acest loc al supliciului.

Porni în sus, pe Calea Victoriei. Bătu talpa mai apăsat, să-şi dezmorţească vârful degetelor în pantofii pirpirii.

Nu avea ochi pentru frumuseţea acestei dimineţi senine de iarnă, cu cerul sticlos şi cu văzduhul deodată purificat. Nici pentru trecătorii curgând împotrivă-i: bărbaţi înfăşuraţi în blănuri, femei râzând şi vorbind sonor. În privirea dilatată de tortura foamei, ca într-un început de delir, se perindau ciudat şi spasmodic numai oameni sătui, sătui, sătui…

Prin uşa băcăniilor cu aperitive, când se căsca să pri-mească înlăuntru un client vânăt de ger, năvălea miros de peşte şi de cafea, de şuncă şi de măsline, de costiţă afumată şi de portocale; mirosul băcăniilor din belşug îndopate cu toate trufandalele culese din toate unghiurile lumii. La „Dragomir” atârnau iepuri şi fazani cu picuri de sânge îngheţat în nări. Un coş de crevete. Un snop de banane. Castraveţi verzi şi struguri de Constantinopol. O langustă vie, ca o reclamă de văpsea lăcuită, mişcându-şi mustăţile uriaşe. Şi fructe bizare şi aurii de tropice, culcate delicat în sicriuşe fine de papură, pe căpătâi capitonat.

Ion Ozun vedea cu stranie limpezime bărci fugărind pe oceanul brumos bancurile de sardele; plantatori cu pălării conice supraveghind negri cu încărcate coşuri pe umeri; un vânător cu puşca la ochi, în codru nins de brad; vapoare şi gări, fabrici şi orezării inundate, tot tumultul planetei, cu porturi şi hamali, cu hale imense şi cu abatorii, cu uscătorii de fructe şi acvarii de păstrăvi, cu minusculi ar-buşti de mirodenii şi cu moruni giganţi atârnaţi în cârlige; tot ce fauna şi flora celor cinci continente oferă în pământ, pe pământ, în apă şi în văzduh; tot ce oamenii celor cinci rase cară de sub toate latitudinile, încarcă, vânează, pescuiesc, cultivă cu savante rafinamente şi adună pentru belşugul acesta al rafturilor de băcănii. Fiecare cutie, fiecare ladă, fiecare sac a călătorit din alt capăt de lume ca să ajungă aci şi să-i aţâţe nările şi privirea flămândă. Niciodată n-a cugetat ce univers variat şi pitoresc poate încăpea într-un raft de prăvălie. Şi mai ales ce univers savuros!

Există fericiţi care găsesc o pungă în zăpadă. Alţii, pe care îi caută cu telegramele o moştenire. Există şi acei care-au învăţat curajul să ceară.

Un băiat cu şorţ alb aleargă cu două franzele rumene şi calde în braţe. Este oare un parfum mai ameţitor ca mirosul de pâine caldă? Când o frângi în două, se înalţă un abur copt şi bun, cum n-a urzit încă divinitatea nicăiri un fruct cu aromă mai dulce. În câte case, în câte mii de case din acest Bucureşti nu se află astăzi bucăţi de pâine aruncate la gunoi? Bucăţi mari de pâine, felii abia atinse. Ei mâncau acasă, la mătuşa lui, care l-a crescut, numai pâine neagră. Poate fi ceva mai bun ca o felie de pâine neagră cu unt? Felia de dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală. Bătrâna îl învăţa întotdeauna să nu arunce firimi-turile în foc, fiindcă e păcat. Le semăna în prag, pentru păsările cerului. O dată a înşelat-o. Îl trimisese să arunce rămăşiţele afară. Era ger ca acum şi era noapte. Îi era frică şi-i era frig. A ieşit în antreu cu pumnul de fărâmituri, s-a prefăcut că deschide uşa de-afară, dar le-a azvârlit în gura sobei din săliţă. Îndată s-a împrăştiat un miros de pâine arsă, parcă pentru a dovedi fără întârziere că nici un păcat nu poate rămâne ascuns. A închis repede uşa şi a început să vorbească vrute şi nevrute, ca să abată atenţia bătrânei în altă parte.

Bătrâna a ridicat ochii de pe împletitură, şi o clipă ingliţile au stat.

— Nu-ţi pare ţie, Ionel, că miroase a pâine arsă?

— Da' de unde! a minţit fără să roşească, adulmecând cu nările ca un căpău. Ţi se pare matale…

I-a spus Ionel. Îi spunea Ionel.

Acum nicăiri nu mai e nimeni să-i rostească numele cu o dezmierdare chiar când îl mustra. Acum e cel mai singur om din acest oraş. Cel mai singur şi cel mai flămând, cum nici cerşetorii în zdrenţe nu sunt. Niciodată n-a crezut că într-adevăr se poate muri de foame. Unchiu-său, Tăsică, grefierul, îl povăţuia amărât: „Lasă, măi băiete, prostiile acestea cu scrisul şi cu alte năzbâtii, că ai să mori de foame cu ele! Mai degrabă învaţă un meşteşug sau oploşeşte-te într-o slujbă…!”. Atunci zâmbea cu dispreţ de asemenea idei nătângi ale unui biet moşneag înapoiat. Acum i-a pus şi bastonul lui amanet; bastonul cu cap de raţă sculptat în fildeş. A vândut tot, a amanetat tot: ceasul, rândul celălalt de haine, cărţile; tot pe ce a putut căpăta un ban. Iar de două zile rabdă de foame; alungat de foame din bursucăria lui chir Panaioti de gerul care i-a îngheţat şi cerneala în călimară, şi în nădejdea că printr-o minune cineva ar mai putea avea nevoie de manuscrisele lui, de braţele lui, de puţina lui învăţătură. Gândeşte: „Printr-o minune”… Şi într-adevăr a început să-i pară că numai o minune mai poate curma vraja aceasta rea… Cât a avut lemne, cel puţin se aşeza la scris până în miezul nopţii. Când s-au terminat, zăcea zgribulit în aşternut… Crăciunul l-a făcut cu banii de pe hainele vândute. Anul nou, cu un singur pol căpătat pe baston – atât i-a dat, şi poate i-a dat cămătarul şi-atâta numai fiindcă îi citise în ochi implorarea deznădăjduită. Au şi cămătarii uneori inimă! Sau poate că bastonul preţuia înzecit, ca o autentică piesă de muzeu pentru colecţionari. Măcar de n-ar fi dăruit în mod stupid colecţia lui de timbre poştale, împărţind-o tuturor plodurilor din mahalaua lui înainte de plecare, ca să nu-l uite…

Bică Tomescu e în turneu; de acolo-i trimite cărţi poştale ilustrate cu voioase salutări de la chefuri şi cu semnăturile necunoscute ale altor voioşi comeseni. Mirel Alcaz, abia întors de la congrese şi conferinţe peste hotare, l-a amânat din nou. Toate revistele i-au primit cu indiferenţă manuscri-sele, poftindu-l să treacă peste o săptămână ori două. Mai sunt cinci zile şi expiră chiria. Atunci chir Panaioti îi va scoate lădiţa cu restul de rufe în stradă şi nu-i mai rămâne decât să degere culcat într-un vagon la triaj ori pe o bancă în Cişmigiu, cum mor vagabonzii.

Un claxon de automobil îl alungă pe trotuar.

În maşina închisă recunoscu pe bancherul Alfred Goldman, Fredy, alături de soaţa cu părul roşcat, cuibărită în blană scumpă şi caldă. Râdea de ceva şi amândoi erau bucă-laţi, rotunzi, albi şi graşi; de o grăsime respingătoare. De o prosperitate animalică şi nesimţită. Aşa cum sunt acum toţi trecătorii care-l împing, îl ghiontesc, îi aruncă priviri duşmănoase ori nepăsătoare în goana lor biciuită de ger.

Când a sosit aci, în hotărârile lui naive şi tinere, voia să-i cucerească pe toţi, uimindu-i. Să le zguduie nepăsarea cu scrisul lui, cu lumea adusă de el, care avea să le îm-blânzească omenia, învăţându-i să vadă tot ce poartă viaţa cu ea, nedrept, dureros, monstruos… El nu ura atunci pe nimeni, fiindcă în fiecare seamăn descifra o suferinţă secretă. Scrisul lui şi-l voia ca un balsam vindecător. Şi dacă avea să cucerească tot ce-l mânase aci: nume, glorie şi bani, cucerirea şi-o imaginase cu o luptă vitează şi gra-ţioasă, după care se va întoarce surâzând ca un şampion de scrimă, să mulţumească aplauzelor de sus şi de jos.

Acum ar fi vrut o biruinţă sălbatecă, numai ca să-i în-genunche pe toţi, să le arunce în faţă tot dezgustul şi să-i biciuiască şuierător pentru nesimţirea lor de sătui. Cu dureroasă surpriză învăţa să dispreţuiască şi să urască. Foamea îi încleşta pumnii în adâncul rece al buzunărilor.

La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. În faţa hotelului „Continental” se hotărâse să intre şi să se încălzească în hol.

Întrebă portarul la întâmplare:

— Domnul Constantinescu, de la Botoşani, e în cameră?

Portarul nu mai cercetă tabloul cu chei:

— Nu trage la noi nici un domn Constantinescu de la Botoşani… Poate vreţi să spuneţi Dimitrie Constantinescu de la Craiova, un domn înalt cu barbă? Sau poate domnu deputat Armand Constantinescu de la Giurgiu…

— Nu, nu! stărui cu toată convingerea Ion Ozun. Constantinescu de la Botoşani… Mă mir că n-a sosit. Uite, mi-a scris aci şi mi-a dat întâlnire!

Spre deplină argumentare, pipăi un plic din buzunar şi păru foarte contrariat de această inexactitate a domnului Constantinescu de la Botoşani.

— Poate soseşte acum!… se dădu cu părerea portarul binevoitor. Este un tren de Moldova la douăsprezece. Treceţi mai târziu…

Ion Ozun se arătă foarte încurcat şi, ca după o complicată chibzuială lăuntrică, decise:

— Mai bine aştept! N-aş vrea să-l scap.

— Poftiţi! arătă portarul jilţurile de pai, şi se întoarse la condicile sale.

— Uf! răsuflă Ion Ozun, alegând scaunul cel mai aproape de calorifer şi instalându-se picior peste picior.

Căldura îl cuprinse îndată şi îndată văzu existenţa mai trandafiriu.

Coborau şi urcau, intrând şi ieşind, pasageri grăbiţi. Alţii se strângeau într-un colţ să şoptească:

— Ia-l pe Horoviţ şi mergi numaidecât la minister… Vezi, urmăreşte hârtia până la ieşire! Şi nu dai banii decât când ai ordinul la mână. Altfel, te-ai ars!

O doamnă intră încărcată de pachete şi, după ce le lăsă portarului, se aşeză pe jilţul din faţă, începând să ronţăie pastile de ciocolată dintr-o cutie rotundă. Ion Ozun o privi cu un început de sfârşeală. Doamna surâse cochet, socotind privirea un omagiu adus frumuseţii sale planturoase.

„Are un cap de cafea cu lapte”, gândi Ion Ozun cu dez-gust. Nu ştia unde a citit aceasta foarte de curând. Dar recunoscu că autorul observaţiei avea toată dreptatea. Există într-adevăr o mutră specială a femeilor care se hrănesc cu cafea cu lapte. Molâie şi fără caracter. Lui nu i-a plăcut niciodată cafeaua cu lapte. Dar, ca niciodată, imaginea unei ceşti de cafea cu lapte, răcită şi cu pieliţa creaţă deasupra, în loc să-i apară respingătoare, îi scurmă stomacul cu unghii de fier.

Doamna cu pastile de ciocolată surâdea suav. Îşi scosese oglinda, roşul şi pudra, renovându-şi faţada.

Ion Ozun o privi asasin.

— Ce faci aici, bre Ozun, bre?

Înainte-i se propti bucuros Talica Anastasiu, avocat din urbea lui, numit de concetăţeni „Talica Găliganul” din pricina staturii şi „Talica Incident” din pricina măiestriei de chiţibuşar al procedurei. Era voios şi purta subsuoară un ghiozdan doldora.

Ion Ozun rosti cu glas de agonie:

— Ce să fac, coane Talica? Aştept pe cineva.

— Ei bravo! Te-nvârţi, ai?

Economisind vorba, Ion Ozun făcu un gest modest, adică: „aşa şi-aşa”.

— Ei bravo! Bravo ţie! Ţi-am spus eu că nu făcea pentru tine să te pierzi în porcăria noastră de târg… Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn… făcu dintr-un ochi complice, fiindcă ştia că Ion Ozun a plecat din urbea natală să-şi facă o strălucită carieră în presă.

— Mnde! repetă Ion Ozun gestul care însemna „aşa şi-aşa”.

— Ei, ca la început, înţeleg perfect!… înţelesese şi asta Talica Incident. Dacă nu curge, pică! Până ce prinzi cheag… Astăzi cu gazetăria se câştigă bune parale… Nu mai fă pe modestul! Parcă te văd mâine-poimâine că nu-ţi mai ajunge nimeni nici cu prăjina la nas… Şi pe cine aştepţi?

— Un prieten, care trebuie să vie din moment în moment… afirmă cu toată convingerea Ion Ozun mai mult la adresa portarului decât pentru cel care întrebase.

— Ei bravo! La revedere atunci… Şi de la uşă, întorcându-se pe jumătate: Păcat că nu eşti liber… Te-aş fi invitat să iei dejunul cu mine, să-ţi mai spun câte ceva din târgul nostru, să le pui la gazetă. Trebuie dat la cap briganzilor!

Spuse şi trânti uşa.

Ion Ozun rămase în jilţ, neclintit, ca un condamnat ia electrocutare pe scaunul de execuţie.

Aceasta nu şi-o mai imaginase! Îi venea să alerge după celălalt, să-i mărturisească fără înconjur că nu aşteaptă pe nimeni, că n-a aşteptat niciodată pe nimeni sau că renunţă la întâlnirea cu prietenul închipuit numai ca să afle ştirile senzaţionale din urbea natală şi mai ales să nu refuze invitaţia la masă.

Dar Talica Găliganul, zis şi Incident, era departe, şi Ion Ozun nici nu ştia măcar la ce restaurant ia dejunul, ca să dea peste dânsul ca din întâmplare.

„Sunt un idiot! se mustră de unul singur. Un imbecil. Niciodată n-am să fac vreo ispravă în viaţă. Idiot! Triplu, cvadruplu idiot…!”.

Apoi, ca să se răcorească, autoritar ca la dânsul acasă, strigă la un domn care intrase împingând uşa cu piciorul şi lăsând-o întredeschisă:

— Uşa, domnule, uşa!

Domnul, docil, se întoarse şi închise uşa. Ion Ozun văzu în acest simplu fapt dovada că pentru a fi ascultat e nevoie numai să ceri sau să porunceşti cu îndestulă autoritate. Descoperirea îi dădu curaj. Va merge la Mirel Alcaz, va merge la Teofil Steriu şi va pretinde ceea ce până acum ceruse modest şi timid.

Căldura caloriferului îl dezmorţise. Se dădu mai aproape, să înmagazineze o ultimă provizie de calorii; iar când îşi simţi spatele destul de dogorit, se ridică.

— Nu mai aşteptaţi? ghici portarul. Dacă soseşte domnul Constantinescu îi spun că l-aţi aşteptat. Numele dumneavoastră?

— Nu importă! vorbi cu siguranţă Ion Ozun. Destul să ştie că l-am aşteptat… are să-şi închipuie el cine!

Ion Ozun trecu pe lângă doamna cu pastilele de ciocolată fără să-i arunce nici o privire. Ieşi, lăsând în urmă uşa deschisă.

Gerul îl întâmpină cu un asalt de înţepături acide. Înteţi paşii. Mergând în acelaşi ritm repede şi bătăios, recapitula anticipat conversaţia dintre el şi Mirel Alcaz, dintre el şi Teofil Steriu. Totul îi păru din nou simplu şi realizabil. Secretul era acesta: să pretindă, nu să ceară milog.

La ziarul unde lucra Mirel Alcaz, unul din oamenii de serviciu îi deschise uşa de la sala de aşteptare. Îl cunoştea şi ştia pe cine caută. Îl cunoşteau acum toţi, de când tot stârcea pe la uşi.

— Domnul Alcaz e în conferinţă cu domnul director. Când termină, vă anunţ.

Sala de aşteptare era tixită ca o anticameră de minister. Ion Ozun se aşeză lângă un omuleţ bărbos ca un gnom şi gânditor ca un inventator nefericit ce era. Îl cunoştea şi pe acesta. Îl întâlnea întotdeauna prezent la aceleaşi ore. Se recomandase odată şi-i povestise necazul. De treizeci de ani născocea tot soiul de lucruri importante şi simple; de trei-zeci de ani colecţiona brevete, şi nimeni nu voia să i le ia în seamă. Frâne de tren, îngrăşăminte chimice, substanţe care fac pânza incombustibilă, aparate de ras automat, tocuri de scris cu două cerneli – apeşi butonul aici, scrie cu roşu; apeşi dincoace, curge din rezervor cerneală albăstrie, mingi care nu se pot sparge; secerătoare-plug şi elicopterul care n-are nevoie de teren pentru aterizaj; treizeci de bre-vete în treizeci de ani nu împiedicau mulţimea obtuză şi oarbă să are tot cu plugurile vechi, să scrie tot cu tocurile lor imperfecte, să se urce în trenurile care se sfarmă în accidente cum se turtesc cutiile de chibrituri sub talpă. De un an descoperise că o fabrică de arme germană i-a „furat” invenţiunea lui de puşcă automată, şi de atunci nu se găsea un singur om de curaj să protesteze şi să dea pe faţă tâlhăria.

— Toţi sunt vânduţi, domnule! Pe toţi i-a cumpărat! îl încredinţase maniacul pe Ion Ozun în şoaptă, privind pe furiş, să vadă dacă nu-l ascultă vreun spion cumpărat de duşmanii coalizaţi împotriva lui.

Acum inventatorul nenorocos şi bărbos era cufundat în gânduri, sugând un capăt de havană stins, iar Ion Ozun se bucură că nu va fi silit să-i asculte descripţia unei alte născociri, care-ar schimba într-un singur an faţa lumii.

Se aşeză şi privi tovarăşii de aşteptare. Erau înalţi şi scunzi, bătrâni şi tineri, zdrenţăroşi şi eleganţi; unii fumând, alţii citind ziare, unii însemnând o notă pe foaie de hârtie îndoită pe genunchi, alţii puricând cu mare atenţie planisfera cu direcţia alizeelor şi musonilor agăţată, nu se ştie de ce, în perete, ca în sala de aşteptare a unei companii de navigaţie; toţi respirau un aer greu, în care îşi dăduseră întâlnire toate miasmele, de naftalină şi de violete, de blană şi de pudră Coty, de sudoare şi lac de unghii, de stofă plouată şi de trabuc, de cerneală de tipar şi pastile de mintă.

Leşinul de la stomac îi împăinjeni din nou privirea. Se temu să nu cadă şi cu o încordare se ridică. Nu mâncase de două zile pe a treia, şi totuşi îi venea să verse… Îl înspăimântă gândul unei scene absurde: el lungit la pământ, toţi agitându-se în jurul lui, dând sfaturi, deschizându-l la gât şi frecţionându-l, chemând Salvarea… Dacă l-ar descheia, i-ar găsi cămaşa murdară. După asemenea spectacol n-ar mai putea intra niciodată aci. L-ar crede epileptic, sinucigaş, simulator, cine ştie ce!… Nimeni nu şi-ar închipui că e singurul om din Bucureşti care n-a mâncat de aproape trei zile şi care nu are un singur leu în fundul unui buzunar, măcar o monedă turtită, ciocănită şi scoasă din uz.

Silindu-se să calce drept, ieşi în antret. Ceru servitorului un pahar cu apă. Apa îi căzu bulgăr de gheaţă în stomacul gol. Dar îl învioră. Servitorul aştepta poate bacşiş, căci nu se mişca, ţinând paharul deşert pe tavă.

Ion Ozun îşi hotărî să-l copleşească în fiecare zi cu bacşişuri princiare, când va intra şi el în angrenajul acestei uzine în care se fabrică opinia publică; atunci când va avea şi el un birou separat, cu telefon de masă, când îl vor aştepta şi pe el inventatori nenorocoşi cu fruntea genială sau femei cu unghiile lăcuite cu oja care miroasă a sirop de zmeură. Se căută în buzunar şi făcu foarte surprins:

— N-am mărunte acum… cum te cheamă?

— Neculai…

— N-am mărunte, Neculai!

— Lăsaţi, spuse omul cu tava.

Pe urmă, tot el, binevoitor:

— Poate mai bine vrei să aştepţi în birou la domnul Alcaz. Nu-i nimeni la dumnealui.

— Tocmai asta voiam să…

— Poftiţi după mine!

Cel dintâi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz fu un serviciu de ceai cu paharul golit. Când rămase singur, pipăi ceainicul. Era cald încă. Îl clătină. Mai clincheti ceva pe fund. Se mai afla şi un pătrat de zahăr. Îl puse în gură; dădu restul de ceai călduţ pe gât. Şi numai după aceea se aşeză să aştepte, sugând bucata de zahăr, fără grabă, ca să dureze cât mai mult.

O înghiţi în silă, înecându-se cu o mişcare din gât ca struţul, când uşa se deschise. Dar glasul dinlăuntru chemă:

— Încă ceva, Alcaz…

—.ordin, patroane!

Uşa rămase întredeschisă. Ion Ozun ascultă fără să vrea dialogul dintre „patron” şi Mirel Alcaz.

— Urmăreşte chestia Osias-Mladoveanu-Banca Conti-nentală. E vorba să-i aresteze… Ai aflat ceva nou?

— L-am sondat pe Gigă Elefterescu. Imposibil să scot ceva de la el, patroane.

— Hm! mormăi contrariat glasul directorului. Nu pricep jocul lui Elefterescu. Ce interes are să provoace un scandal acum, după ce abia a scăpat guvernul atât de ieftin pe chestia împrumutului?

— Interesele pot fi multe, patroane!… Gică Elefterescu arată prea vesel ca să nu pregătească vreo farsă urâtă. Când l-am întrebat, a strâns din umeri. „Dragă Mirel! îmi spunea, eu las Parchetul să-şi facă datoria. Nici nu vreau să mă amestec. Şi voi la ziar puteţi tipări tot ce ştiţi, ce aflaţi, ce adulmecaţi, ce presupuneţi. Nu mă supăr”… Prea insista să dăm publicitate scandalului ca să nu intre şi aceasta în calculele lui…

— Aceasta-i mai prost! rosti tot atât de contrariată vocea patronului. Cu Osias sunt prieten. Mladoveanu a servit întotdeauna gazeta. Iar de Banca Continentală ne leagă interese. Nu-i putem arunca peste bord până ce nu aflăm ce urmăreşte Elefterescu… Poate e numai o manevră de intimidare. Îl strânge în chingi ca să obţină cine ştie ce…

— În orice caz, cu procurorul acesta general are să-i fie greu să dea îndărăt chiar când o vrea. Lucrează turceşte!

— Cine e, în definitiv, acest Lipan?… Eu nu pricep de unde l-a scos! se miră glasul directorului.

— Un ciufut! Un tip de provincie. Trebuie să fie un ambiţios care vrea să-şi facă rapid cariera. N-ar fi de mirare să-l vedem deschizând două-trei afaceri scandaloase ca să-şi facă atmosferă şi pe urmă să-şi dea demisia, să se înscrie la ţărănişti ori la averescani şi să se apuce de politică la toartă. Am mai văzut noi virtuoşi d-ăştia.

— Ca Bancea…

— Ca Bancea, şi ca Ionescu-Ialomiţa, şi ca Drugan… Sunt, slavă Domnului, destui!

— Oricum ar fi, un lucru te rog, Alcaz! Cea mai mare prudenţă… Nu trebuie să facem nici jocul lui Elefterescu, dar nici să ne angajăm prea mult pentru Osias-Mladoveanu -Banca Continentală. Navigăm între două ape, până vedem care barcă trage la fund. Iar despre acest Lipan, nici un cuvânt. N-avem nici un interes să-i servim publicitate gratuită.

— Zis şi făcut, patroane!

Paşii lui Alcaz se apropiară de uşă. Dar glasul directorului îi chemă din nou înapoi. De astă dată mai ridicat şi mai sever:

— Alcaz…!

—.

— Voiam să evit o chestiune penibilă. Însă mă sileşti a treia oară să-ţi spun, fiindcă văd că se repetă a treia oară. Tu ai dat reportajul cu remanierea lui Goancea de la Domenii?

— Eu… adică… în sfârşit, eu… sună, imperceptibil şo-văind, glasul lui Alcaz.

— Adică?… Adică l-ai adus la gazetă confecţionat gata de Tomulescu, care-i vânează portofoliul. La mine nu merg astea! Tot reportajul e inventat. Şi e inventat idiot! Întâi, ai făcut un tort 20 gazetei. Pe urmă, altul mie, personal. Ştii bine că Goancea e văr cu nevastă-mea şi nu mai era nevoie să ţi-o spun că trebuieşte menajat. Nu te întreb cât ai încasat de la Tomulescu. Înţeleg afacerile voastre, dar totul are o limită. E a treia oară când se întâmplă. A patra oară să ştii că…

— Dar, patroane… protestă glasul lui Alcaz cu un accent vinovat şi umil, pe care Ion Ozun nu şi l-ar fi închipuit de la un om cunoscând atâta lume, tutuind atâtea celebrităţi şi împărţind cu atâta graţie atâtea zâmbete şi saluturi.

— Nici un patron! Eu nu permit să vă faceţi în casa mea toate mendrele! Eu sunt stăpân, şi dorinţa mea trebuie să fie ordin! Aceasta e! tună glasul directorului, punctând încheierea cu un pumn în birou.

Spre surpriza lui Ion Ozun, Alcaz rămase mut dincolo de uşă.

— Ce mai aştepţi? Am terminat… Şi a patra oară, sistemul meu: Pălăria şi bastonul, adio şi n-am cuvinte! Eu n-am nevoie aci de intriganţi. Vezi acum de-mi fă una la fel cu Osias-Mladoveanu…

Intrând, Mirel Alcaz făcu o mişcare de surprindere neplăcută când dădu cu ochii de Ion Ozun. Începea să-l plictisească prezenţa aceasta stăruitoare. Se întreba dacă va fi auzit ori nu, prin uşa întredeschisă, cuvintele răstite ale directorului.

— Tot pe aci? interogă cu răceală.

— Tot!… Crede că m-am săturat şi eu…

— Ce pot să-ţi fac, mon cher ami? N-ai noroc, şi pace! Prăvălia noastră e complectată. Chiar azi am vorbit cu patronul. Ai auzit cum zbiera? El vrea să suprime locuri, nu să mai facem angajamente… Ţi-am spus singura soluţie, dacă-ţi convine. Lucrezi trei-patru luni fără salar, de încercare. Mai pe lângă secretariat, mai pe lângă reporterii ceilalţi. Dacă te afirmi şi te impui, au să te tragă ei de mânecă.

— Puteai să mă previi de aceasta de la început. Am pierdut timpul! se plânse Ion Ozun.

— Puteam… Multe puteam! Uite ce e, şi să ne lămurim. Întreabă pe toată lumea. Eu sunt omul cel mai serviabil cu putinţă. Nu mi s-a adresat nimeni să plece nesatisfăcut… Ai văzut cum te-am primit. Dar nu mai înţeleg ce vrei dumneata! Gazetar din pământ nu te pot face! E un meşteşug care trebuie învăţat. Te-am rugat să aştepţi. Până una-alta, ţi-am spus să mergi cu mine la Interne. Îţi făceam rost de câteva mii de lei de la O. P., ca să ai un fond de rezistenţă. Ai refuzat.

— Nu ceream pomană.

— Aceasta nu-i pomană… Toată lumea ia de la O. P.

— Vreau să muncesc cinstit, domnule Alcaz! Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc şi să arăt la ce sunt bun.

— Foarte frumos! Foarte onorabil! Foarte lăudabil! Cu singura rezervă că eu nu sunt un oficiu de plasare.

Mirel Alcaz trase înainte blocul de hârtie şi începu să scrie, arătând astfel că a încheiat discuţia. Scriind şi şter-gând, nu-şi putea alunga întrebarea, iritantă ca un bâzâit de viespe când dă târcoale: „Cine i-o fi suflat patronului povestea cu Tomulescu? Există, desigur, în redacţie, o canalie care mă lucrează.” Ion Ozun simţi lacrămi în ochi şi întoarse capul spre fereastră, ca să le ascundă. Când privirea îi fu uscată, îşi luă ziua bună.

— În orice caz, te rog să mă ierţi că te-am deranjat de atâtea ori…

— Fără supărare! rosti Mirel Alcaz, scriind înainte, cu fruntea plecată.

Iar când uşa se închise, sună. Porunci servitorului:

— Neculai! De câte ori mai vine domnul acesta care a plecat, spui că nu sunt aici. A început să mă plictisească individul! Ai înţeles? Ziua, noaptea, seara, oricând – sunt plecat! Ai înţeles?

— Am înţeles.

Ion Ozun se opri în stradă, nehotărât încotro să apuce. Un vânt subţire şi tăios începuse să spulbere zăpada fină. Era ora mesei. Trecătorii se răsuceau în călcâiul şoşonilor, întorcând spatele vântului, purtând pachete, făcând semne automobilelor să oprească. Din uşa unui restaurant potopi miros de mâncări calde. Mai aţâţător decât toate, miros de varză prăjită. Se rezemă de perete. O ţigancă, încotoşmată în trei rânduri de boarfe, întinse ghearele vinete:

— Fă-ţi pomană, boiarule… Numai doi lei, boiarule, că mi-a murit hun cophil…

— Lasă-mă! N-am!

— Auoleo, zgârcit mai heşti, urâtule…

Ion Ozun porni împleticindu-se, cu senzaţia că nici oamenii, nici clădirile n-au relief înainte-i. În ultimele două luni mai răbdase de foame câte o jumătate de zi, câte o zi chiar; niciodată atât ca acum. Diseară se împlinesc trei zile de când a băut ultimul ceai cu patru, nu, cu şase chifle. Se uita şi chelnerul curios. Restul de apă caldă golit adineauri din paharul lui Alcaz şi pătratul de zahăr i-au aţâţat foamea mai crunt. Îl îndeamnă gânduri absurde: să intre într-un restaurant, să se aşeze la masă, să mănânce zdravăn şi pe urmă să spună că a uitat punga acasă… Pa-tronii de restaurant au tot interesul să evite un scandal. Dar pentru aceasta e nevoie de curaj, şi el şi-a sleit tot curajul.

Se târî de la un hotel la altul, căutând domnul imaginar, Constantinescu, de la Botoşani. Se încălzi astfel la toate hotelurile care aveau hol cu jilţuri confortabile şi calorifer. Cu o ameţeală care-l făcea să calce împleticindu-se şi să se bâlbâie ca după o noapte de băutură, inventă alţi prieteni iluştri şi inexacţi la întâlnire: Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Veniamin Costachi, St. O. Iosif. În unele holuri aţipea de-a binelea, toropit de căldura uscată.

Aşa îl cuprinse noaptea, şi noaptea îl înfricoşă. Avea groază de încăperea lui îngheţată, unde se va întinde flă-mând şi zgribulit, sub plapoma glacială, ca îndată ce-a închis ochii să-i apară vedenii de delir. Gerul polar amorţise gândacii dezgustători în cotloanele lor. Dar altă tortură îi rezerva acum întunericul. Aflase că în camera aceea, în iarna trecută, îşi făcuse seamă o femeie săracă şi străină. Era, după spusele lui chir Panaioti, o femeie fără vârstă şi fără frumuseţe, îmbrăcată în vestminte fumurii. Nu ştia bine de unde venise, nici ce suferinţă curmase cu ceaşca de otravă. Iar acum, noaptea, umbra necunoscutei se desfăcea din unghere. Prin somn, Ion Ozun o vedea plecându-se asupra pernelor, cercetându-i faţa, agitându-l cu un deget rece de os. Şi visurile lui erau chinuite de această prezenţă impalpabilă şi năbuşitoare.

O dată cu noaptea, viscolul se îndârjise. Vântul subţire adusese nori plini, se înverşuna, rostogolind uriaşe talazuri de ninsoare. Trecătorii goneau împuţinaţi pe străzile deşertate. Tot oraşul fu cutreierat de stihiile duşmănoase ale viforului, dezlănţuindu-se cu prelungi chiote deasupra uliţelor, înfundându-se în ganguri, zgâlţâind uşile şi smulgând tinichelele firmelor. Ion Ozun trecu pe lângă ferestrele cafenelelor luminate, unde se vedeau dincolo de geamul cu ferigi de gheaţă umbre gesticulând şi golind bături fierbinţi.

Trecu pe lângă sute şi sute de alte ferestre, cu perdelele trase şi cu lumini bune, unde oamenii se refugiaseră de urgia de afară în încăperi calde, în scaune trase la gura sobei, în culcuşuri moi, mirosind a olandă proaspăt călcată.

Pe alocuri, surd, străbătea cântul unui clavir. Se profila pe perdea silueta unei femei, depărtându-se şi apărând. Ges-tul unei ţigări duse la buze. Şi totul din nou era suprimat de cortina unui alt val de ninsoare, smuls de pe acoperişuri, târât din pieţe, măturat dintr-un capăt în altul de stradă. Becurile se balansau, clipind, gata să se stingă sau poate gata să cadă. Tramvaiele duruiau goale, cu scrâşnet sinistru de fier.

Aproape de casă, Ion Ozun se opri gâfâind. Nu-şi mai simţea picioarele, nu-şi mai simţea mâinile; avea senzaţia că vârful urechilor a devenit sfărmicios ca porţelanul şi că o singură atingere ar sparge sfârcul în zeci de bucăţi. Se opri să se încălzească. În mijlocul străzii, după un paravan de scânduri, ardea o floare electrică.

O floare stranie. Flacăra unui aparat de lipit ţevi, fier, or altceva. Pământul era săpat; cuburile de granit, des-fundate. Un om ghemuit, cu genunchii la bărbie, mânca o bucată de pâine şi de slănină, ferit de viscol, în dosul peretelui de scânduri.

Ion Ozun întinse pe rând, spre dogoarea flăcării talpa ghetelor, latul palmelor, obrazul cu ochii înlăcrimaţi de ger.

— Grozavă mânia lui Dumnezeu! vorbi omul, cu bucata în gură, trăgându-se într-o parte, să-i facă loc. Dă-te mai încoace, domnule, şi nu te apropia prea tare… Nici nu simţi când arde… Aşa!

Ion Ozun se tupilă alături de lucrător. Mirosul de slănină afumată îl lovea drept în faţă. Omul tăia felii subţiri cu un briceag, le tăvălea în sare şi muşca din ele cu mare economie. Pe degetele înnegrite de cărbune şi de pilitura fierului unsoarea pusese reflexe metalice.

— Şi dumneata stai toată noaptea aici? se simţi dator să întrebe ceva Ion Ozun, întorcând ochii leşinaţi de la dărăbul de pâine şi da la capătul de slănină.

— Până vine cealaltă echipă… Ne schimbăm două echipe pe noapte. Mâine dimineaţă e ordin să fie lucrarea gata.

— Greu de lucrat pe asemenea ger…

— Greu, domnule! Dar înlăuntru e mai adăpostit. Vezi şi dumneata: patru metri adâncime, nu-i glumă!

Groapa era adâncă. Rămăseseră încrucişate, unele sus, altele mai jos, numai ţevile de beton şi de plumb: măruntaiele subterane ale oraşului.

— De-acum mă cobor!… vorbi omul, strângând restul de pâine şi de slănină într-o bucată de ziar.

Şterse limba briceagului întâi cu degetele, pe urmă pe genunchiul unsuros al pantalonilor. Aşeză pachetul sub un sac împăturit, puse deasupra o piatră, ca să nu-l sufle viscolul.

— Acum, o gură de rachiu ar face multe parale! adaogă, curăţindu-şi musteţile cu dosul mânei. I-ar pune capac… Iac-aşa mâncăm noi, domnule, cum apucăm şi unde ne prinde vremea. Viaţă de câine, nu alta!

Ion Ozun dădu din cap, în semn de înţelegere şi de compătimire. Omul luă felinarul şi începu să coboare scara.

— Apoi, noapte bună! Nu te apropia prea tare, domnule! Crezi că nu arde şi, când colo, acasă găseşti talpa că se desface ca hârtia.

Ion Ozun rămase singur lângă flacăra albă şi orbitoare. Se plecă să privească în groapă. Omul, vârât între două rânduri de ţevi, începuse să taie ceva, să lipească şi să înşurubeze ceva.

Atunci Ion Ozun se ridică.

Privi împrejur. Nu era nimeni. Numai chiotul viscolului hălăduind în piaţa deşartă.

Întinse mâna sub sac, apucă pachetul cu rămăşiţa de pâine şi de slănină înfăşurată în ziar şi fugi în întuneric, strângându-le, pradă, la piept.