II.

VRAJA CEA REA SE DEZLEAGĂ

— Eu m-aş mulţumi cu bani! Cu bani din plin, nu glumă! Măcar un sfert din venitul unui miliardar american. Cu bani cumperi totul. Dacă vrei glorie, dacă vrei femeie, dacă vrei puterea! spuse cel dintâi, un tânăr mărunt şi zgribulit într-un inseparabil palton fără căptuşală. Şi adăogă: Mi-aş vinde umbra, viaţa, sufletul, ca Peter Schlemil pentru o pungă fără fund, sau ca eroul lui Balzac din La Peau de chagrin.

— Eu aş vrea o femeie care să mă iubească. Ea ar compen-sa totul! spuse al doilea, cel cu pleoapele roşii şi fără gene, cu părul rar de culoarea cânepii şi coşuri cu vârf alb pe obraz.

— Pe mine m-ar mulţumi numai puterea! Dar o putere totală, de viaţă şi de moarte, să-i văd pe toţi tremurând înainte-mi şi târându-se ca viermii! Cum erau tiranii absoluţi ai antichităţii, cum erau şefii hoardelor asiatice de năvălitori; Atila, biciul lui Dumnezeu, Gingis-Han, cel cu piramidele de-o sută de mii de cranii. Cum sunt regii triburilor africane. Cum erau seniorii feudali care spintecau pruncii servilor să-şi încălzească picioarele înlăuntru când se întorceau de la vânătoare…

Toţi se răsuciră uitându-se cu mirare la camaradul lor cu dorinţi atât de crude şi neaşteptate. Căci de felul lui era un camarad timid şi milos, care nu putea trece pe lângă un cerşetor fără să nu se oprească şi să scotocească ultimul ban din pungă.

Al patrulea, cel căruia toţi îi spuneau în derâdere Filosoful, rosti:

— Nu vedeţi, prieteni, ce dorim toţi? Ceea ce ne lipseşte mai mult. Ni se pare că fericirea e acolo unde pentru fiecare e mai inaccesibilă. Ah! prieteni, prieteni! Dacă am desface mumiile din fâsele lor şi dacă le-am stoarce în pumn inima lor de iască, tot ar mai ţâşni un strop de vanitate din iasca uscată de trei-patru mii de ani!

Teofil Steriu îşi începea dimineaţa cu o cafea cu lapte dublă, două chifle cu unt şi o farfurioară de caimac; toate servite dimineaţa, în pat, la ora 6 precis.

Toate îl aşteptau pe mesuţa de noapte.

Deschidea ochii, poate nu la zgomotul imperceptibil al paşilor pe covorul persian, ci la mirosul aburind de lapte şi de cafea. Îndată se înălţa în capul oaselor, gemea satisfăcut ca un pisoi gâdilat sub guşă şi începea operaţiunea care era complicată şi însemna pentru el una din puţinele plăceri ale existenţei, savurată pe îndelete, departe de graba veacului şi de tirania meşteşugului scriitoricesc.

Chipul cum drămăluia laptele şi cafeaua din serviciul de porţelan în doze savante, cum întindea delicat caimacul gros de pe farfurioară cu linguriţa de argint dovedea o cucernicie de om care ştie să respecte tabietul stomacului. Pe urmă, îşi împreuna palmele pe pântec, şi o jumătate de ceas mistuia cu ochii întredeschişi, cufundat în braţele jilţului, în halat, cu picioarele butucănoase îngropate în pa-pucii de pâslă şi cu papucii îngropaţi în blana de urs alb.

Pe mesuţă se aflau adunate scrisori şi ziare de două-trei zile în urmă. Banda ziarelor rămânea nedesfăcută. Scrisorile se înălţau vraf.

Teofil Steriu nu simţea nici o curiozitate să afle ce se petrece pe lume şi cu atât mai puţin ce-i poate scrie un necunoscut.

Da aceea nu deschidea decât plicurile cu scrisul dinainte cunoscut şi nu le deschidea până într-o săptămână ori două de la primire, când orice ştire avea vreme să se răcească şi să nu mai aştepte răspuns.

Într-o vreme cercase să lupte împotriva năvalei de grăsime. Suprimase cafeaua cu lapte, chiflele cu unt, dejunul copios, iar dimineaţa o inaugura cu un sfert de oră de gimnastică, după metoda căpitanului J. P. Müller. Sistemul profesorului suedez dădu însă greş. Teofil Steriu pierduse într-o lună un kilogram la cântar, dar pierduse şi pofta de lucru.

Perspectiva îl înspăimântă. Îi ameninţa însăşi raţiunea lui de existenţă.

Ca atare, se resemnă tabieturilor vechi, şi în fiecare an cântarul îi arăta un adaos de două ori trei kilograme, iar raftul librăriilor, un plus de două ori trei volume. Aceasta se întâmplase cu vreo zece ani în urmă. De atunci omul şi opera crescuseră în pas egal.

În jumătatea de oră de somnolenţă cărnurile se revărsau trândav în jilţul cu arcuri moi, dar cugetul ager, dincolo de ceaţa torpoarei.

Atunci Teofil Steriu hotăra cu o extraordinară luciditate destinul eroilor din acea zi. Îi logodea sau îi omora; îi plimba prin alt veac sau îi tortura în teribile cazne sufleteşti, pe lângă care cele ale Inchiziţiei rămâneau o jucărie nevinovată; îi pedepsea neîndurat pentru nevrednicele lor păcate sau îi răsplătea generos pentru faptele lor bune şi mari.

Când minutarul arăta jumătate de oră împlinită, soarta personagiilor era irevocabil încheiată. Încheiată era şi trân-dăvia pe acea zi.

Intra în cabina de baie, îşi biciuia căptuşeala adipoasă a trupului sub asprele şfichiuiri de duş; proaspăt primenit şi îmbrăcat corect, ca un şef de birou luni dimineaţa, se aşeza la masa de scris, unde migălea cu necurmare până la douăsprezece, umplând foile pătrate de hârtie cu rânduri mărunte, fără adaosuri şi fără ştersături.

Servitoarea avea poruncă să nu primească pe nimeni. Pentru toată lumea, Teofil Steriu era absent. Iar telefonul ridicat din cumpănă nu răspundea chemărilor niciodată. Teofil Steriu se izola de existenţa universului fiindcă nimic din toată viaţa altora nu-i părea vrednic de cel mai mic interes.

El scria.

Puţinii prieteni care izbuteau să calce consemnul şi să pătrundă în biroul de lucru erau uimiţi de goliciunea pereţilor şi scandalizaţi de lipsa unei biblioteci. Teofil Steriu nu mai tăiase o carte de douăzeci de ani. Ce putea să afle din scrisul altora? Nimic nu există pe lume nou. Dacă oamenii au început să zboare, el era încredinţat că n-au să se înalţe prea sus. Dacă oamenii erau frământaţi de o îndrăzneaţă cugetare a unui savant, el ştia că tot ce poate gândi un om a mai fost gândit de alt om.

Iar ochii, când se ridicau de pe foile de hârtie cu scrisul mărunt, îşi stingeau îndată viaţa, înecaţi în bulzul opac de grăsime, prin care nu străbătea nimic din arzătoarea zbatere de afară.

La ceasul douăsprezece aşeza tocul pe suportul unde mai aşteptau o jumătate de duzină, cu peniţele proaspăt schimbate, pagina foile, le adăoga la cele de ieri şi de alaltăieri. Suna servitoarea:

— Ce ne dai astăzi, Hanţi, la masă?

Întrebarea îşi avea rost, deoarece, în orânduiala de om resemnat la singura îndestulare a stomacului, Teofil Steriu ţinea întotdeauna să anunţe din vreme stomacul de ceea ce-l poate înveseli ori mâhni. Neplăcerile erau puţine, fiindcă Hanţi era veche şi neîntrecută bucătăreasă. De altfel, măcar că era burduhoasă şi slută ca Mama-pădurii, el o şi botezase din vremuri imemoriale „la belle Aurore” 21, după numele celebrei mame gastronome a celebrului gastronom Brillat-Savarin.

Ea nu se supăra nici de asta, nici de nimic, căci avea o inimă de aur.

De astă dată „la belle Aurore”, după ce isprăvi lista mâncărilor propuse pentru acea zi, nu se dădu dusă:

— Este un domn care nu vrea să plece. Domnul acela care a fost de vreo douăzeci de ori şi v-a lăsat săptămâna trecută un pachet. Zice că aşteaptă afară, şi dacă nu-l primiţi, se culcă pe scări.

— Ei, asta e nostim! se miră placid Teofil Steriu. Ce fel de domn e acela care se culcă pe scările oamenilor?

— Îl cheamă Ion Ozun şi spune că trebuie să-l primiţi numaidecât.

— Din ce în ce mai nostim!… Cum adică, trebuie să-l primesc? se înveseli Teofil Steriu cu o scurtă lucire în ochi. O fi un nebun?

— Nebun nu-i! Dar după cum mi-a vorbit, cred că nici n-are mult.

— Uite ce e… Ia pachetul şi dă-i-l îndărăt… Vezi care pachet, că sunt mai multe… Tu le cunoşti.

Servitoarea căută pe măsuţa dintre ferestre, unde se afla un teanc de reviste, cu banda neatinsă, plicuri galbene cu manuscrise, pachete în ambalajul librăriilor.

— Aista-i! Îl cunosc după sfoara roşie.

— Foarte bine. Dă-l îndărăt şi spune că nu-i nici un răspuns. Eu n-am vreme de răspunsuri.

Servitoarea ieşi cu pachetul. Teofil Steriu bătu toba în postavul biroului cu vârful degetelor. „Ce ciudaţi sunt oamenii! gândi. Ce are de spus un om altui om? Acesta trebuie să fie un maniac ori un copilandru, ca să se adreseze cu atâta stăruinţă unui străin.”

Afară sluga întârzia. Pe urmă se auzi zgomot, uşa de la antreu trântită şi în prag apăru Ion Ozun.

Era cu paltonul nins, cu ochii de viezure într-adevăr strălucind într-un nebunesc acces de disperare.

Din nou nu mâncase de o zi. Într-o lună bătuse la alte uşi, vânduse traducerea unui roman-foileton, Fiul milionarului pentru trei sute de lei; căpătase îndărăt banii împrumutaţi prietenului în turneu, împrumutase alţii de la el, se hrănise numai cu pâine şi ceai.

Sfârşise tot şi nu vedea nici o scăpare.

O revistă de avangardă îi publicase o nuvelă. Dar revista nu plătea colaborarea; dimpotrivă, se tipărea din colecta colaboratorilor. De altminteri, parcă molipsită mortal de iremediabila lipsă de noroc a junelui şi noului colaborator, îşi încetase apariţia, tocmai când anunţa importante transformări.

Singura nădejde îi rămăsese deci numai la Teofil Steriu.

Dar acum, după ce împinsese servitoarea în uşă să intre cu sila, omul gros din jilţul biroului îl intimidă.

— Domnule Teofil Steriu, gângăvi pierzându-şi şirul pa-teticei peroraţii de-o sută şi de-o sută de ori pregătită, vă rog să mă iertaţi… Recunosc că nu e un fel civilizat de a forţa uşa cuiva, însă…

— Într-adevăr, sunt de acord cu dumneata! fu de aceeaşi părere Teofil Steriu, ridicând sprâncenele şi continuând să bată toba cu degetele în postavul biroului.

Ochii înecaţi în grăsime fixau cu dezaprobare picioarele lui Ion Ozun, pline de zăpadă şi lăsând viermişorii de gheaţă topită pe covor. Ion Ozun înţelese privirea. Se zăpăci şi mai grozav.

— Cum aş putea să vă spun în zece cuvinte ce m-a mânat la dumneata, domnule Steriu…?

— De ce ţii numaidecât să mă informezi în zece ori în o sută de cuvinte despre un lucru care nu mă interesează, te asigur? De ce ţii să pierdem timp amândoi? spuse cu indiferenţă Teofil Steriu. Timpul meu e măsurat.

Privirea fixă acum dâra de apă care şuroia de pe pălărie. Ion Ozun căta împrejur, neştiind unde s-o aşeze. Ochi un scaun, îl trase cu hotărâre în faţa biroului şi se instală nepoftit. Încercă să râdă, dar râsul fu ca un rânjet de câine bătut. Cum plănuise el de ani şi de ani întâlnirea aceasta, şi cum se petrecea!

— Înţeleg tot ce gândeşti dumneata, domnu Steriu…

— Nimeni nu poate să înţeleagă ce gândeşte alt om! strânse din umeri Teofil Steriu, continuând să bată toba în birou cu degetele grase ca nişte oribili cârnăciori sleiţi, decoloraţi, descompuşi, într-o vitrină de birt falimentar.

— Te rog totuşi să mă asculţi… imploră Ion Ozun. Numai zece minute! Pe urmă mă poţi da afară.

— Nu dau pe nimeni afară. Îi aştept să iasă singuri! anunţă Teofil Steriu, încetând să bată toba. Poftim! Aşeză ceasul din vestă pe birou. Sunt douăsprezece şi douăspre-zece minute; la douăsprezece şi douăzeci şi două minute, întrevederea pe care ţi-ai acordat-o singur forţându-mi uşa a luat capăt. Aştept! Urmează!

,Nu este un om care să poată înţelege! gândea cu spaimă Ion Ozun. Inima lui e o bucată de osânză. Şi dacă plec de la el, nu-mi mai rămâne nimic… E un om mort! Pentru el nimic nu există: nici înduioşare, nici curiozitate. Mort! Mort! Cum de-a scris atâtea cărţi simţite? A fost un înşelător. Cum de-am putut crede în el vreodată…?”.

„Nebunul acesta are de gând să-mi strice masa! gândea în acelaşi timp, scos din răbdări, Teofil Steriu. Se răceşte ciorba de perişoare, se dezumflă sufleul şi se arde friptura! Şi-mi pătează covorul cu toată apa care curge din el ca dintr-un robinet.”

Tuşi şi rosti cu ochii la ceas:

— Am spus: poftim! Aştept! Au trecut două minute…

Ion Ozun întinse amândouă mâinile a rugăciune. Pălăria căzu jos de pe genunchi. O lăsă la picioare şi vorbi:

— Am încercat să pătrund la dumneata de nenumărate ori. Din octombrie până acum, vreme de cinci luni, în fiecare săptămână am trecut măcar o dată să bat la uşa dumitale… Mi s-a spus întotdeauna că eşti plecat. Acum am înţeles că era un sistem. Nu voiai să mă primeşti şi să mă asculţi.

— Nimic nu mă poate obliga să ascult pe nimeni… grăi moale Teofil Steriu.

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu e vorba de obligaţiune! Eu am învăţat să simt din cărţile dumitale. Mi-am spus că într-un ceas când nu voi avea cui mă adresa să-mi îndrume paşii, am să găsesc un prieten mai mare. Un părinte, un frate mai în vârstă şi ocrotitor. Eu am crezut în cărţile dumitale…

— N-am obligat niciodată pe nimeni să creadă în cărţile mele… strânse din umerii laţi Teofil Steriu, apucând un creion colorat şi începând să deseneze pe sugativa mapei de scris.

— Cum să vorbesc, domnule Steriu, domnule Teofil Steriu? La fiecare cuvânt mă lovesc de indiferenţa aceasta sceptică şi ironică, impermeabilă. Gândeşte că un om care de cinci luni bate cu atâta stăruinţă la uşa dumitale are ceva de spus. Nu te poate interesa, nu te poate mişca aceasta?

— Să presupunem că da, dacă vrei dumneata… căzu de acord Teofil Steriu, desenând o rotocoală şi ştergând-o nemulţumit, fiindcă nu era perfect rotundă.

— V-am lăsat un manuscris. Trei povestiri. Ceream o părere. O încurajare sau o condamnare. Dacă merită un cuvânt pentru editor sau pentru o revistă. În scrisoarea mea spuneam că sunt singur, că vin dintr-un oraş de provincie, că sunt sărac şi că m-am adresat dumitale fiindcă prin dumneata am căpătat îndemnul scrisului. Ceream mult?… O jumătate de ceas pierdut cu lectura. Dacă te convingea vreo însuşire cât de mică, speram că aveai să faci dumneata ceea ce face un frate mai mare pentru unul mai mic. Îmi spuneam că nu se poate să nu bănuieşti în ce singurătate şi deznădejde se află un om tânăr într-un oraş unde totul îi e duşmănos! Pentru aceasta am lăsat manuscrisul să pledeze în numele meu. Servitoarea mi l-a restituit neatins. N-a stârnit nici măcar curiozitatea unei răsfoieli de cinci minute.

— De unde ştii dumneata? M-am uitat prin el. Nici mai bun, nici mai rău decât altele…

Ion Ozun râse subţire, ca un schelălăit.

Scoase pachetul cu manuscrisul din buzunarul paltonului şi îl puse pe birou, bătându-l cu latul palmei.

— Te-ai uitat dumneata prin el, domnule Steriu? Nu e adevărat!… Şnurul acesta şi nodul acesta îmi fac dovada. Nici n-au fost atinse! L-am legat cu trei noduri, din superstiţie, ca să-mi fie cu noroc. Uite, nodurile sunt cum erau…

Teofil Steriu avu o scurtă scăpărare de surpriză în ochi, pe care Ion Ozun n-o observă.

Surâse, încetând să deseneze şi punând creionul colorat alături.

— Ai dreptate! N-am citit manuscrisul dumitale, cum nu citesc nici un manuscris. Ţi-am spus că mi-e timpul măsurat… La ce-aş citi? Cine are talent îşi face singur drum. Cu cât se loveşte de piedici mai multe, cu atât se înverşunează şi se căleşte mai dârz. Iar dacă sucombă pe drum, înseamnă că nu era făcut pentru aceasta. Să-ţi dau un sfat? Scrisul nu se învaţă şi talentul nu poate fi stimulat. Te naşti cu acest demon, şi atât… Teofil Steriu căscă, ducând mâna grasă şi pistruiată la gură. Apoi repetă, cu ochii la ceas: Te naşti cu acest demon, şi atât. La ce mai poate fi bun un sfat?

— Dar n-am cerut sfat, domnule Steriu; cum să scriu şi cum să nu scriu?… Am cerut un cuvânt bun dacă scrisul meu merită! Un cuvânt bun, undeva, ca să-mi găsesc o posibilitate de existenţă prin scris şi să mă realizez.

— A! Şi dumneata vrei să te realizezi? Se vede că e o incurabilă boală a vârstei… Te-ai gândit dumneata câte alte satisfacţii îţi oferă tinereţea dumitale şi cât de absurd e să fugi de ele? Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpăţânată cu materia. Iar munca e o tristă necesitate; nu o sacră necesitate! E cloroformul vieţii… Ne privează de tot ce viaţa are mai bun. Peste o lună dă primăvara. În loc să te bucuri de primăvară, dumneata crezi că e o fericire să te închizi între patru pereţi afumaţi şi să-ţi ucizi tinereţea torturându-te să zugrăveşti o primăvară, altă primăvară, la care nu participi?… Acum nu-ţi dai seamă! Când îţi dai seamă e întotdeauna prea târziu. De ce vrei numaidecât să scrii?

— Dumneata singur ai spus, domnule Teofil Steriu: Te naşti cu acest demon, şi atât! Există ceva în mine care se cere spus.

Teofil Steriu îl măsură din ochi cu o mare compătimire:

— Nimic nu merită să fie spus. Şi nimeni nu poate spune într-adevăr ce-a avut de spus. Noi vindem tinichea drept aur. Să-ţi declar eu care e adevărul? Când începi să scrii, la douăzeci de ani, vrei să faci o cititoare să plângă. Dar după ce plânge, cititoare îşi şterge nasul, ceea ce ştii că nu are nimic graţios… Toţi minţim: aceasta e! Toţi mistificăm realitatea. Iar pedeapsa cea mare a mincinosului nu e că nu-l mai crede nimeni, ca în feluritele istorioare cu morală din cartea de citire pentru clasa a doua primară. Pedeapsa cea mare e că nu mai crede nici el, în nimeni şi în nimic!… Când dumneata te-ai hotărât să scrii, de fapt te-ai hotărât să te sinucizi lent. Să te lipseşti de viaţă. Să nu mai crezi în simplitatea ei! Să nu-ţi mai în-semne viaţa decât obiect, pretext, subiect de literatură… Pentru cel care scrie rândul tipărit e un punct de sosire. E un sfârşit. Singura raţiune de existenţă! Pentru cititor e un punct de plecare… Pe palavrele dumitale, lectorul şi mai ales lectoarele, diversele Madame Bovary, construiesc o lume şi sentimente himerice!… Aşadar, după ce te lipseşti din buna dumitale voie de savoarea vieţii, mai păcă-tuieşti şi altfel faţă de viaţă. Devii dăunător, înveninând existenţa cititorilor, introducând în viaţa altora un element de tulburare: minciuni, sentimente falşe, idei absurde, sen-zualitate, desfigurare. Literatura e duşmana şi corupătoarea vieţii fiindcă îndepărtează pe om de la simplitate.

— Atunci dumneata de ce scrii? întrebă triumfător Ion Ozun.

— De ce? Fiindcă atunci când eram de vârsta dumitale nu s-a găsit nimeni să-mi spună cele ce-ţi spun eu acum!… Dimpotrivă, m-au încurajat pe această cale a pierzării. Pe urmă era prea târziu. Eu am socotit întotdeauna că şoarecii, despre care zoologii spun că ar fi animale excepţional de inteligente, în fond sunt nişte idioţi. O dată ce au căzut în capcană, ce le foloseşte să se mai zbată? Cel puţin să mănânce toată slănina… Aceasta e tot! Dumneata ai vrut un sfat… L-am dat! Mă îndoiesc că ai să-l urmezi. Am mai încercat-o odinioară cu alţii şi mi-am făcut duşmani.

De aceea nu vreau să ascult pe nimeni, să citesc pe nimeni şi să sfătuiesc pe nimeni… Dar văd că cele zece minute au trecut de mult, tinere confrate, şi eu nu mai am nimic de spus, anunţă Teofil Steriu, băgând ceasornicul în buzunarul vestei.

Ion Ozun nu se mişcă de pe scaun. Spuse deodată:

— Dumneata ştii că am furat ca să mănânc?

— Foarte rău ai făcut că ai furat ca să mănânci. strânse din umeri cu nepăsare Teofil Steriu. Mâncarea se poate câştiga prin muncă la vârsta dumitale şi cu braţele dumitale!

— Nu numai atât! Am furat ultima bucată de pâine de la un lucrător. De la un om sărac. Mi-a spus vorbe prietenoase, mi-a făcut loc alături să mă încălzesc… Şi când am ştiut că nu mă poate vedea, am furat pâinea lui şi am fugit. Nu mâncasem de trei zile. Aceasta s-a întâmplat acum o lună.

— Şi de ce mi le spui mie toate acestea?… Eu nu sunt duhovnic… începu Teofil Steriu să bată din nou toba cu vârful degetelor. Dar privirea nu mai era placidă. Se lumină de un început de înţelegere şi de simpatie. De ce mi le spui? repetă întrebarea cu prefăcută asprime.

— O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. Mă apasă! De cinci luni de zile caut în acest Bucureşti de un milion de locuitori un om să mă asculte, şi nu-l găsesc. Caut pe cineva să mă folosească, iar munca mea nu-i trebuieşte nimănui… N-am ştiut niciodată că sărăcia poate fi o suferinţă atât de înfricoşată!

Teofil Steriu întinse mâna grasă şi păroasă peste birou, apăsând-o peste mâna slabă şi încă rece a lui Ion Ozun:

— Aceasta o ştiu, copile! De foame şi de sărăcie am suferit şi eu… Am învăţat atunci că sărăcia nu e o stare de care trebuie să fii mândru, orice ar spune moraliştii. Ca dovadă că prima grijă a săracului e să scape de sărăcia lui. Dar tot atunci am învăţat că suferinţa e necesară. Ea ne adânceşte, şi ne frământă, şi ne deosebeşte de dobitoc…

Drama e atunci când nu mai suferim de nimic. Suferinţa presupune speranţă de eliberare. Ea îţi dă un scop vieţii. Şi important în viaţă e să urmăreşti un scop; nu să-l atingi! Când l-ai atins, eşti un om mort! Vezi dumneata ciudăţenia? Orice debutant are drept să creadă că va silui soarta, că-şi va croi singur norocul. El pleacă la război, hotărât să biruie cu orice preţ. Şi aceasta îl întreţine. Vai lui, însă, dacă într-adevăr biruie!… Un biruitor nu mai are nici o speranţă! Dumneata socoţi o mare nefericire că ai fost împins de soartă să furi o bucată de pâine. Te asigur eu că peste douăzeci de ani, dacă vei avea nefericirea să „te realizezi”, cum zici, ai să suspini după gustul cârmojului aceluia de pâine furată… N-ai să-l mai întâlneşti niciodată!

Ion Ozun scutură din cap?

— Aceasta o spui dumneata ca o mângâiere, domnule Teofil Steriu. O spui fiindcă orice om se răzbună pe suferinţele trecute, ironizându-le. Când un om îşi ironizează o durere veche crede că a devenit tare. Nu crede, numai! E semnul cel mai sigur că a devenit tare.

— Dar nu ironizez nimic! spuse cu bunătate Teofil Steriu. Nu ironizez şi nici nu cred că am devenit tare. Ce e aceea „tare”? Vezi că nu ne putem înţelege? Omul e astfel construit, încât nu crede decât în virtutea şi în sinceritatea nevolnicilor, a disperaţilor, a învinşilor. Ce-ţi spui dumneata? E un om ajuns! Sinceritatea unui asemenea om nu poate fi decât calcul şi ipocrizie… Acum să lăsăm aceasta şi să te întreb un lucru, la care am să te rog să-mi răspunzi fără înconjur. De când n-ai stat la masă?

Ion Ozun plecă ochii în pământ.

— Ieri dimineaţă am băut un ceai cu patru cornuri. Doisprezece lei. Dar pot spune că de o lună jumătate n-am stat la o masă adevărată.

— Uitaţi-vă la acest copil! ridică Teofil Steriu mâinile grase şi scurte spre tavan, adresându-se unui auditoriu invizibil. N-a mâncat omeneşte de o lună jumătate şi lui nu-i trebuie masă. El vrea glorie! E teribilă vârsta aceasta, domnilor! Sunt sigur că nici foc n-ai în camera dumitale. De când, haide, spune!

— De două luni… mărturisi Ion Ozun.

— Ei poftim! Şi prietenii dumitale cum au tolerat aceasta!

— N-am prieteni. Nu cunosc pe nimeni.

— Sigur. Puricii n-au purici… După ce-ai îndurat aceasta, nu găseşti că e mai bine să-ţi cauţi altă îndeletnicire? Eşti tânăr. Ai încă vreme. Persişti în ideea dumitale de sin-ucigaş?

— Persist! încercă Ion Ozun să-şi sumeţească glasul, privirea şi capul; dar glasul, privirea şi scuturarea frunţii fură fără vlagă, de om sfârşit.

— Am ştiut eu. Boală fără leac! râse Teofil Steriu. În faţa lui Dumnezeu am conştiinţa împăcată. Am făcut tot ce e omeneşte posibil să te vindec. Dacă nu se poate, nu se poate! Acum dezbracă acest palton şi vino să împăr-tăşeşti dejunul cu mine. Ciorba are să fie rece, sufleul plăcintă şi friptura arsă. Dar vom trece peste aceasta. La vârsta dumitale n-au nici o importanţă şi la vârsta mea înseamnă o variaţie. Nu te aştepta de multe ori poftit.

Ion Ozun se ridică de pe scaun. În urmă-i, şiroaiele de zăpadă topită împletiseră pe covor ciudate exerciţii de cartografie: lacuri şi estuare, fluvii şi mărunte arhipelaguri.

— Nu face nimic! îl bătu pe umeri cu palma grasă şi grea Teofil Steriu. Dumneata ai introdus oarecare dezordine în tabieturile mele. Poate aveam nevoie de puţină dezordine.

Sună şi porunci servitoarei să mai pună la masă un tacâm.

Târziu, după a doua cafea neagră, depunând pe faţa albă de masă paharul de coniac, Teofil Steriu micşoră ochii şi îşi cercetă îndelung junele oaspe, cu o sclipire în acelaşi timp veselă şi melancolică în pupilele înviate din veşnica lui indiferenţă, lipsită de orice expresie.

Întrebă deodată, zâmbind:

— Şi zici că ai luat pe ascuns o bucată de pâine?

— Am furat, nu am luat!… rectifică Ion Ozun fără să roşească. Am furat bucata de pâine, ultima bucată de pâine a unui lucrător. Am furat-o şi am fugit… Aşa că staţi la masă cu un hoţ…!

— Nu face nimic! replică Teofil Steriu continuând a zâmbi. Ai fost onest, m-ai prevenit. Te-am invitat la dejun în cunoştinţă de cauză… Ştiam cu ce odios specimen de hoţoman împart astăzi pâinea câştigată cu sudoarea frunţii mele, la propriu şi la figurat.

Pentru a ilustra la propriu şi la figurat adevărul spuselor sale, îşi şterse fruntea şi chelia brobonită de sudoare cu şervetul de masă, transformat în prosop.

Ion Ozun se bucură cu însufleţire de tonul glumeţ şi indulgent pe care-l lua discuţia.

— Aşadar, m-aţi înţeles.

— Poate…

— Şi m-aţi iertat?

— Precum pare…

Ochii lui Ion Ozun se umeziră.

— Şi eu, care ca un netrebnic am îndrăznit să vă spun cuvinte atât de urâte, atât de nedrepte, atât de!… Cum să le şterg?

Teofil Steriu îi făcu semn să se liniştească, ridicând braţul scurt, cu palma grasă şi lată.

— Fii pe pace! Te-am înţeles şi te-am iertat, fiindcă nici nu găseam nimic de neiertat. Nu era ceva prea nou şi străin pentru mine. Căci şi eu… Da, şi eu la vârsta du-mitale şi aproape în aceleaşi împrejurări eram să fur o pâine.

— Eraţi să furaţi, dar n-aţi trecut la faptă?… se repezi cu vorba Ion Ozun, parcă într-un fel de regret că Teofil Steriu se mărginise la o simplă intenţie. E o mare deosebire…

— Nici o deosebire. N-am trecut la faptă, numai fiindcă pe mine nu m-au servit împrejurările tot aşa de favorabil ca pe dumneata.

— Sunteţi prea crud! Vă bateţi joc acum de fapta mea?… oftă Ion Ozun. Păcat! Vă jur că nu merit…

Ducând din nou paharul de coniac la buze şi sorbind numai câteva picături, Teofil Steriu vorbi încet, privind peste capul lui Ion Ozun, dincolo de dânsul, departe, în timp:

— Nu este nevoie să juri. Te cred!… Nu ţi-am spus că înţeleg? Nu ţi-am spus că am trăit şi eu asta? Nici eu nu mâncasem de două zile…

— Eu de trei… invocă Ion Ozun surplusul de douăzeci şi patru de ore ale circumstanţelor sale atenuante. De trei zile…!

— Cu atâta mai mult… înţelese Teofil Steriu. Scuzele mele, pe care le pot invoca în faţa posterităţii, a viitorilor biografi şi a justiţiei, păcătuiesc cu un deficit de douăzeci şi patru de ore, faţă de cazul dumitale. Mă aflu în inferioritate.

— Dar legea şi justiţia nu condamnă intenţiile!… se înverşună Ion Ozun. Altfel n-ar mai exista oameni fără cazier judiciar. În ce om cât de ispravă nu mijesc măcar o dată în viaţă cele mai criminale şi abjecte intenţii…?

— Exact! încuviinţă Teofil Steriu. Ai perfectă dreptate! Fiecare om este un cimitir de intenţii nerealizate. De intenţii bune ori de mizerabile intenţii nerealizate. Din nefericire, ai perfectă dreptate…

Făcu o pauză, îndreptându-şi privirea ochilor mici din depărtările în timp unde cercetase spre tânărul din faţa lui.

Zâmbind îi arătă cu degetul scurt şi gras către paharul balonat, pe care junele său oaspe îl neglija poate din ne-obişnuinţă, poate din timiditate; apoi reluă:

— Ai perfectă dreptate, dar n-ai răbdare! Ascultă-mă şi aşteaptă-mă să sfârşesc… N-am trecut la faptă, cum spui dumneata, numai fiindcă m-au împiedicat împrejurările. Flămând de două zile, intrasem la o băcănie vecină cu casa unde locuiam într-o mansardă cu chirie, să cer o pâine pe credit de la negustorul care mă cunoştea mai mult sau mai puţin. În prăvălie, nimeni… O pâine mare, rotundă, neagră, proaspătă, pe tejghea… Tuşesc, nimeni! Privesc de jur împrejur: nimeni!… Întind mâna spre pâine s-o pipăi. Era caldă încă, abia scoasă din cuptor. Şi îm-prăştia un miros, un miros, de m-a apucat un fel de ameţeală…

— Cunosc! întrerupse Ion Ozun, fără să-şi dea seama.

Placidul şi voluminosul amfitrion, care nu mai era placid de fel, nici nu luă aminte la întrerupere, stăpânit de amintirile sale:

— Cuprins de ameţeală, nu mai ştiam bine ce fac. Încolo cu legile lor, cu morala, cu cele zece porunci! Fie ce-o fi, o fur, şi a doua zi am să-i mărturisesc şi am s-o plătesc. Chiar am şi ridicat pâinea de pe tejghea, s-o ascund subţioară. Deci faptul era ca şi consumat… Clingcling! sună clopoţelul de la uşa din stradă. Intră o femeie, cu broboada pe ochi, o gospodină, cu o fetiţă de mână. Lăptăreasa care-mi aducea o jumătate de litru de lapte în fieştece dimineaţă până la sfârşitul lunii precedente, când neprevăzutele catastrofe bugetare mă siliseră să renunţ la acest răsfăţ, căci şi mama a fost lăptăreasă şi mă nărăvise cu tainul matinal de lapte. „Bine că vă văd, domnişorule Teofil! zice ea, şi începe a se scormoni de zor în pungă. N-am avut atunci mărunţiş pentru rest când m-aţi achitat şi mi-a luat Dumnezeu minţile, de uitasem. Poftim băncuţa pe care v-o datorez, cinşi dă bani!… Băncuţă nouă-nouţă!” Pe atunci cu o băncuţă de argint, nou-nouţă ori veche, cu cincizeci de bani, ce nu se putea cumpăra în România mică?… O pâine şi măcar un sfert de kilogram de măsline. Ceea ce am şi făcut pe loc, la moment, de îndată ce a intrat băcanul pe uşa din fundul prăvăliei, în-fulicând şi marfa, tot pe loc, la moment, din picioare, cu un ţoi de ţuică supliment. Cinci parale ţoiul!… Am mai rămas şi cu cinci parale, fond de rezistenţă!… Mă uit la dumneata şi parcă mă văd. Eram tot aşa, deşirat, pirpiriu; şi tot ca dumneata, aspiram să cuceresc gloria, lumea, mii şi mii de cititori… Şi, până una-alta, nici un considerent moral nu mă oprise de la intenţia să fur o pâine…

— Dar n-aţi furat-o!… se îndârji iarăşi Ion Ozun.

Teofil Steriu îşi pierdu puţintel binevoitoarea răbdare.

Încreţindu-şi fruntea, îl dojeni:

— Atâta ai înţeles dumneata?… Nu-ţi spun că faptul a fost ca şi consumat? Ce mai vrei? Ce deosebire găseşti? Destul să fi intrat lăptăreasa cu două-trei minute mai târziu, cu un singur minut mai târziu.

Răsucindu-se cu neastâmpăr pe scaun, Ion Ozun îşi ceru vinovat iertare că nu-l poate înregimenta retrospectiv şi pe marele, pe ilustrul Teofil Steriu în categoria hoţilor de pâine unde el rămânea pe vecie încorporat din oficiu, de drept şi de fapt.

— Scuzaţi-mă!… spuse. Îmi pare aşa de absurd! Aşa de greu să cred…

— Crede atunci ce pofteşti!

— V-aţi supărat?

— Nu-i vorba de supărare. Constat însă în acest caz că urzeala dumitale de viitor romancier e foarte şubredă, dacă nu poţi sezisa asemenea nuanţe. Romanele, cu asta şi din asta se zămislesc!… Asimilezi şi triezi, selecţionezi elementul caracteristic din faptul divers din toată ziua… O întâmplare consumată ori nu, poate deveni nucleul unui roman de două volume.

Speriat că şi-a dezamăgit, că şi-a contrariat idolul şi maestrul tocmai când îl câştigase definitiv, Ion Ozun se precipită cu ochii închişi în oceanul consideraţiilor ge-nerale:

— Pentru un adevărat scriitor, într-adevăr ce subiect!

— Cum?… îl întrebă sever Teofil Steriu.

— Ce admirabil, ce incomparabil, ce inepuizabil su-biect!… Un om care fură o pâine…

Teofil Steriu micşoră din nou ochii, măsurându-l şi dră-măluindu-l peste masa cu fructiera încărcată de mere şi struguri. Ciuguli câteva boabe dintr-un strugure negru, puţin cam stafidit, de iarnă.

Cu un zâmbet ciudat, parcă ironic, parcă străbătut de o tristeţe, vru să afle:

— Te tentează subiectul?

— Se poate născoci unul mai simplu şi mai permanent omenesc?… Omenesc, moral, social: toate condensate în cel mai banal fapt divers! Greşesc, exagerez…?

— Nu greşeşti şi nu exagerezi. Numai că asemenea subiecte nu-s în puterile noastre, ale romancierilor, să le… exploatăm, ca să spun aşa. Ne depăşesc! Le epuizează realitatea, le stoarce până la ultima limită şi la ultima concluzie, dincolo de tot ce e capabilă a plăsmui imaginaţia noastră.

Fiindcă Teofil Steriu surâdea cu zâmbetul lui ciudat, parcă ironic, parcă străbătut de-o tristeţe, îşi dădu şi Ion Ozun toate silinţele să-i ţină hangul, zâmbind şi dânsul în aceeaşi notă. Însă el fără nici o convingere întemeiată.

— Ei bine!… exclamă într-un târziu animându-se iarăşi, idolul său gras şi placid, care nu izbutise cândva să fure o pâine. Ei bine, află că acest subiect, simplu, omenesc, moral, social, m-a ispitit şi pe mine, ca unul care-l trăisem cu experienţă proprie şi fără nici o intenţie de documentare literară, după reţetele romanului experimental încă foarte la modă în acea vreme. Şi află nu numai ca m-a ispitit, ci că l-am şi aşternut pe hârtie după câţiva ani de la întâmplarea cu pricina, care n-a fost să se întâmple până la capăt. După câţiva ani, când trecusem de impasurile debutului şi începusem să-mi fac oarecare reputaţie de scriitor… L-am aşternut pe hârtie în memoria acelei întâmplări neconsumate, cum pretinzi dumneata, dar de mine trăite cu toată intensitatea, oricât te încăpăţânezi s-o tăgăduieşti, pentru a-ţi păstra nu ştiu ce privilegiu de exclusivitate. Fii pe pace! Oameni cinstiţi care au furat ori au vrut să fure o pâine nu suntem numai noi doi pe lume. Sunt zeci şi sute de mii; fără îndoială zeci şi sute de mii… Aceasta mi-am şi spus-o! Şi ca atare, ca niciodată, mi-am migălit povestirea în vreo cinci-şase versiuni succesive, în vreo cinci-şase variante care de care mai dramatice şi mai împinse până la ultima concluzie; am rotunjit-o, am şlefuit-o, am simplificat-o, să-i dau cât mai deplină veracitate, s-o fac cât mai credibilă, iar când am socotit că atinsese limita perfecţiunii scriitoriceşti, când mi se părea că am izbutit să creez în sfârşit o pagină vrednică de antologie, atunci viaţa, realitatea s-au grăbit să-mi administreze ele cea mai usturătoare şi mai de-primantă lecţie. M-au tămăduit pe vecie de orice vanitate scribăreaţă!… A fost ca o adevărată conspiraţie, ca o punere la cale; un complot în faţa căruia te pomeneşti deodată dezarmat, neputincios, mic şi umil; o biată larvă… Tot ce ştie să acumuleze viaţa ca argumente zdrobitoare şi autentice; tot ce ştie să organizeze de la sine realitatea teribilă şi infinită, cu infinitele sale resurse; toate au fost parcă dinadins mobilizate ca să-mi amintească o dată pentru totdeauna cât de deşartă este iluzia în aşa-zisa măiestrie a plăsmuirilor clocite la masa de scris, chiar dacă pornesc de la un episod trăit. E o lecţie care mi-a servit şi m-a lecuit de multe. O lecţie care poate să-ţi fie de folos şi dumitale cândva!… Sper!

— Fiţi sigur! se grăbi să-l încredinţeze Ion Ozun.

— Ai răbdare să aştepţi un moment?

— Vă rog…

— Vei avea sub ochi dovada spuselor mele, negru pe alb.

Teofil Steriu se ridică de la masă împingând scaunul şi lepădând şervetul jilăvit de năduşeală pe spătar.

Păşi greoi, lat, legănat în altă încăpere.

Rămas singur, în răstimpul aşteptării, Ion Ozun cutreieră cu ochii mai în tihnă mobilierul masiv de stejar afumat al sălii de mâncare, exemplarele vechi de ceramică, naturile moarte din pereţi. Se ridică şi el tiptil de pe scaun, să descifreze semnăturile tablourilor.

— Psss! ţistui printre dinţi, cu cea mai spontană şi naivă minunare.

Avea şi de ce să se minuneze! Grigorescu, Aman, An-dreescu, Mirea, Luchian, Palady, Tonitza, Petraşcu… Ce mai galerie de tablouri şi de semnături ilustre într-o singură cameră din casa unui om care voise să fure o pâine şi nu izbutise!

Cu superioritatea celui care izbândise cu mai mult succes, îşi făgădui să-şi întocmească şi el o galerie măcar pe aceeaşi măsură când va veni vremea.

Deocamdată se întoarse repede să-şi reia locul. Înghiţi în sec, măcar că mâncase şi se îndopase de-l strângea betelia pantalonilor. Ar fi vrut să fumeze. Îi crăpa buza după o ţigară: numai una s-aprindă şi să tragă numai câteva fumuri, ca să se simtă deplin fericit. Dar apucase să mintă, destăinuind că regimul prelungit de foame şi de abstinenţă îl silise de mult să renunţe la asemenea viciu risipelnic. Acum, pedepsit, răbda şi se perpelea.

— Ţi-am adus şi două-trei ţigări pe-un fund de cutie uitată de unul din puţinii mei prieteni!… vesti Teofil Steriu, întorcându-se. Hai! Aprinde, nu mai face nazuri! Dacă m-ar fi blagoslovit Dumnezeu şi maică-mea cu harul inspiraţiei, putea să-mi dea prin minte mai devreme, de la prima cafea, când ai început să te pipăi în buzunar destul de demonstrativ. Puteam s-o trimit pe Hanţi, „la belle Aurore”, să cumpere un pachet. Hai, aprinde, priveşte şi ascultă!

Supus, Ion Ozun aprinse şi se pregăti să asculte. Ţigara era uscată, scuturată, cu fumul iute; fiindcă, deşi de-o marcă străină, necunoscută de Ion Ozun, zăcuse în cine ştie ce sertar cine ştie de când. Dar ce fum delicios! Sunt zile când toate se îndeplinesc magic, ca în vis.

Teofil Steriu aşeză pe masă un volum gros, legat în piele, îl deschise şi extrase dintre foi un manuscript îngălbenit, cu slova lui măruntă, subţire, regulată şi egală, fără ştersături.

Îl puse alături şi vorbi:

— Acesta e corpul delict! Adică searbăda şi anemica mea versiune a realităţii. Povestirea pe care o socoteam şi eu suma, sinteza literară a unui subiect de cea mai simplă şi mai permanentă actualitate umană, socială, morală şi aşa mai departe… Vezi titlul? Furtul unei pâini. Dinadins, cu premeditare, lipsit de orice patos literar… Şi acum, uite şi cealaltă versiune. Versiunea teribilă, incomparabilă a realităţii, pe care o plagiasem fără să ştiu, într-un hal atât de jalnic, încât trei luni nu mi-a mai venit să pun mâna pe condei. Vezi titlul? Exact acelaşi: Vol d'un pain. Numai că nu e o plăsmuire scriitoricească. E darea de seamă a unui proces ca oricare altul, afacerea Louise Ménard, proces judecat la 22 april 1898 de către curtea de apel din Amiens, Franţa. Priveşte revista, ca să ai o impresie mai directă, precisă…

Ion Ozun răsuci pe-o parte şi pe alta volumul legat în piele roşie. Citi inscripţia cu litere aurite pe cotor: Revue des Grands Proces Contemporains. Tome XVI. Annee 1898. 22

— Deschide acum la colţul îndoit al foilor!… îl îndemnă Teofil Steriu. Aşa! Te-ai convins? Vol d'un pain. Exact treizeci pagini de tipar, corp 8. Autentica şi incomparabila, zdrobitoarea versiune a realităţii, cu toate concluziile sociale şi morale pe care nici pe departe n-am fost în stare să le organizez, să le întrezăresc măcar. Nici eu, şi fii sigur nici nimeni altul dintre noi toţi, care aspirăm să concurăm starea civilă, după pilda lui Balzac, ori a lui Tolstoi… Ce capriciu sau ce voinţă a hazardului m-a îndemnat să trec pe la anticar tocmai când mă pregăteam să predau în sfârşit netrebnica mea povestire unei reviste, care o aştepta de două luni, cât mă tot trudisem s-o migălesc şi s-o lustruiesc? Ce capriciu sau ce voinţă a hazardului a făcut să scotocesc aşa, într-o doară, prin rafturi, şi să dau cu ochii de acest tom, să-l răsfoiesc şi să descopăr relatările amănunţite ale unui alt proces, cu totul altul, care ca scriitor mi-a atras de îndată atenţia? Constată! M. Emile Zola et l'Affaire Dreyfus. Cour d'Assises de la Seine, février 1898. 23 Exact?

— Exact! recunoscu Ion Ozun, citind titlul respectiv din volum.

— Dacă nu mă înşel, peste două sute de pagini. Exact?

— Exact…

— Un document cum nici nu se poate mai preţios pentru un scriitor, îmi spuneam, cum ţi-ai fi spus şi dumneata. Şi imediat, în continuare, altul tot atât de preţios, precum poţi constata: Le Roman et la Réalité 24; dezbaterile unui proces în legătură cu dreptul scriitorului de a folosi şi de a exploata pentru creaţia lui literară peripeţiile unui caz concret, public, dar cu obligaţia de a schimba numele personajelor. Alte o sută de pagini, cu referinţe la Discipolul şi la André Cornélis, romanele lui Paul Bourget, foarte apreciate în acea vreme, la Roşul şi negrul, celebrul roman al lui Stendhal, la nu mai ştiu ce roman al lui Jules Verne şi la o sumedenie de piese teatrale. Un veritabil tezaur!… Ajung acasă cu trofeul: răsfoiesc paginile mai amănunţit, şi abia atunci descopăr tezaurul cel adevărat, care mă privea în special pe mine. Nefastul, demoralizantul tezaur; cutia Pandorei!… Abia atunci dau peste procesul numitei Louise Ménard, pe care l-am citit dintr-o suflare, de-mi picurau broboanele de sudoare pe fieştece pagină pe măsură ce înaintam, cu toate că în acea vreme năduşeam ceva mai puţin şi mai anevoie, fiindcă nu atinsesem dimensiunile hipopotamice de acum… Ce săvârşise nenorocita Louise Ménard? Furase o pâine, exact ca eroina povestirii mele! Dar în condiţii cu cât mai veridice, şi totuşi cu cât mai dramatice, cu cât mai tragice decât le plăsmuisem eu! Şi cu ce înlănţuiri de consecinţe, de tot felul de consecinţe, încă mai acuzatoare şi încă mai stigmatizante pentru societate şi pentru ipocrizia moravurilor decât mă încumetasem eu să le imaginez şi să le organizez în vederea efectului literar!… Cum să nu te treacă sudorile? Cred că de atunci am rămas cu meteahna asta, pe care au popularizat-o caricaturiştii şi epi-gramiştii noştri cu mai mult ori cu mai puţin haz. Şi cred că urmele se mai pot desluşi şi astăzi pe foile tomului. Nu? Ia vezi…!

Teofil Steriu, rezemat cu ceafa triplă în spătarul înalt al scaunului, izbucni în râs, săltându-şi valurile triple ale pântecului. Ion Ozun constată că în adevăr pe paginile revistei juridice se mai lămureau încă pe alocuri contururile decolorate ale stropilor de năduşeală, pe care, neprevenit, le-ar fi crezut poate mai degrabă urmele unor picături de lacrimi.

— Altfel, ai fi zis că-s urme de lacrimi?… îi ghici gândul Teofil Steriu, oprindu-se din râs şi privindu-l din nou cu ochii micşoraţi printre pleoape, cu o neaşteptată şi pătrunzătoare agerime. Din păcate, nu! Nu-s urme de lacrimi… Numai mărturia sudorilor care m-au trecut atunci, deşi soarta nefericitei Louise Ménard ar fi meritat să stoarcă multor cititoare de romane sentimentale şuroaie, gârle, fluvii de lacrimi. Ascultă, şi ia aminte îndeosebi că tot ce cuprinde darea de seamă e numai şi numai înregistrarea cea mai strictă a unor dezbateri de proces, fără absolut nici un comentariu: act de acuzaţie, rechizitoriu, declaraţiile acuzatei, declaraţiile martorilor, pledoariile avocaţilor, sentinţa definitivă. Conţinutul unui dosar. Nici un rând de literatură! Viaţa, realitatea, nemăsluită cu floricelele noastre de stil… Atât ajunge!… Iată!… Numita Louise Ménard, spălătoreasă de profesie, fată harnică, vrednică, liniştită, dintr-un târguşor francez, ca şi târgurile româneşti de unde am descins noi, îşi câştiga pâinea cea de toate zilele muncind şi bucurându-se de cuvenita consideraţie a micului său univers în care evolua. Nimeni nu găsise vreodată vreun motiv cât de mic să-i pună cinstea la îndoială… Dar fata nu era numai harnică şi liniştită. Mai era şi drăguţă. Într-o zi a căzut deci în ceea ce numim noi păcat. Şi a născut un copil, cum numim noi, din flori. Şi, un copil din flori, pe care îl aşteaptă mai apoi o viaţă amară, ce s-ar numi, mai pe drept cuvânt, din spini şi din mărăcini… Părerile s-au împărţit de îndată, cum e datina opiniei publice de oricând şi de oriunde: pro şi contra. Cea mai mare parte a universului din târguşorul său n-a găsit motiv s-o osândească în nici un fel. Mai ales că tatăl copilului, lucrător încorporat la oaste, se socotea logodnic, viitor soţ, aşteptând numai termenul de eliberare ca să se cunune în faţa ofiţerului stării civile şi să-şi recunoască fiul. Acest univers însă era alcătuit din oameni simpli, necăjiţi, nevoiaşi, din tagma ei, care n-aveau obiceiul să apeleze la serviciile unei spălăto-rese şi călcătorese cu ziua. Toţi îşi spălau şi-şi călcau rufele singuri, acasă, manu propria… Rămânea cealaltă fracţiune a universului, din sferele mai înalte, cu o morală mai pretenţioasă. Foştii clienţi şi fostele cliente: lumea bisericoasă sau laică – indiferent de categorisire – lumea în fond atât de sectară, de bigotă şi de intransigentă, când ajunge vorba la morală, la virtute, la respectul aparenţelor şi formelor, la toată infailibila armătură a societăţii şi ipocriziei mic-burgheze. Cu această lume s-a schimbat treaba. Nu iartă atât de uşor! Copil din flori: mamă de copil din flori?

Hm! Copil adulterin mai merge; mamă de copil adulterin treacă-meargă! Ba chiar merge foarte uşor, ca o lin-gură de unt-de-ricină. Pe când aşa?… Clientela s-a rărit ca la un consemn unanim, tacit, cum scrie în codul moralei burgheze. În cocioaba păcătoasei a intrat foamea şi s-a instalat să dureze vreo doi ani la şir. O bunică bolnavă, neputincioasă; un băieţaş care se târa de-a buşilea pe jos, sclifosindu-se, plângând şi strigând: „mămică, pâinică, fomică…!”. Între aceste două generaţii, nefericita mamă a copilului din flori se zbătea fără crâcnire să agonisească pâinea pentru trei guri. Eroism, nu?

— Subiect de roman!… recunoscu Ion Ozun, adăogând de îndată: Subiect de roman cam banal, prea curent, melodramatic.

— Eu am spus eroism! repetă Teofil Steriu. M-am menţinut la atât, lăsând romanele la o parte. Eroism, fără nici o exagerare. Dar eroismul nu ţine de foame, precum suntem în măsură s-o ştim amândoi, paremi-se! Într-o zi, aşadar, după patruzeci şi opt de ore de nemâncare, cum suntem în măsură s-o cunoaştem, şi asta atât eu, cât şi dumneata, cu diferenţa că pentru dânsa era vorba de trei guri flămânde, nu numai de una, Louise Ménard intră în prăvălia unui brutar aşa cum am intrat şi eu în prăvălia băcanului, cu gândul să capete o pâine pe datorie. O pâine dublă, ca pentru trei guri!… Tot aşa, înlăuntru, nimeni! Tot aşa, aşteaptă, nimeni! Tot aşa, pâini pe tejghea câte poftea! Pâini proaspete, calde, abia scoase din cuptor, aburind mirosul acela care se preface într-o tortură… Suntem destul de ini-ţiaţi prin experienţă proprie s-o înţelegem mai bine decât oricine alţii. Ce zici?… O apucă şi pe dânsa o ameţeală, întinde mâna, ia o pâine – n-o fură! – ia o pâine, mai aşteaptă o clipă, apoi iese în stradă, îndreptându-se spre casă, în văzul tuturor, rupând dărăburi una după alta şi mestecând din mers, căci între băieţaş şi bunică ea fusese cea care se sacrificase în cele patruzeci şi opt de ore, lăsându-le lor ultimele fărâmituri… Între timp, brutarul observă lipsa la număr, tămbălău, gălăgie. Doi copii de pe stradă se grăbesc cu pâra. Văzuseră cu ochii lor o femeie aşa şi aşa, care a ieşit din prăvălie cu o pâine mare în mână, mestecând şi mergând repede în direcţia cutare. Survin jandarmii. În-treabă şi cercetează din om în om. Adulmecă dâra hoaţei… Intră în cocioabă… Pe masă, la vedere, un sfert din pâinea dublă; celelalte trei sferturi mai puţin vizibile, în cele trei stomacuri, al copilului, al bunicii şi al hoaţei… De unde pâinea? De la brutarul cutare, din colţul străzii cutare! Va să zică, recunoşti? Recunosc!… Proces-verbal. Şi după un timp, celălalt proces, penal, în prima instanţă: furtul unei pâini. Caz limpede, idubitabil, clasic. În instanţă, hoaţa mărturiseşte faptul, cum mărturisise şi în faţa jandarmilor. Bru-tarul declară că n-are nici o pretenţie, fiindcă e sigur că acuzata îşi va plăti datoria, cum mai plătise şi altă dată pâinile căpătate pe credit. De altfel, să fi ştiut pe cine cade ponosul nici n-ar fi făcut atâta gălăgie! Martorii – printre care însuşi primarul orăşelului – declară şi dânşii că n-au pus niciodată la îndoială cinstea acuzatei. Era o mamă model. Concluzie: achitarea!… Bravo! S-ar spune că totul s-a sfârşit cu bine, întru onoarea justiţiei şi a preşedintelui de tribunal, care a redactat şi a semnat hotărârea de achitare în patria lui Voltaire şi a optimistului Candide; ţii minte? „Tous les événements şont enchainés dans le meilleur des mondes possibles” 25, ca să respect stilul lui Voltaire şi al epocii, cu langajul respectiv.

— Atunci?… întrebă nedumerit Ion Ozun.

— Ce atunci?

— Unde-i drama, subiectul? Achitatea a rezolvat totul!

— Adică a stricat totul, vrei să zici? îl iscodi Teofil Ste-riu, micşorând iarăşi ochii să-l cerceteze. Ţi-a răsturnat subiectul la pământ, ca un palat din cărţi de joc? Scriitori-ceşte, ai fi preferat o condamnare, ca să-ţi salveze subiectul?…

— Nu, dar…

— Dacă n-ai răbdare!… Fii pe pace. Totul nu s-a isprăvit. Ar fi fost ceva prea simplu şi prea omenesc ca să rămână aşa. Dimpotrivă! Povestea nefericitei care a furat o pâine şi scăpase atât de ieftin abia începea. Iată ceea ce nici eu nu ştiusem să întrevăd şi să prevăd în mălăiaţa mea plăsmuire literară. Cum îţi închipui dumneata că totul se reduce în viaţă, în realitate la soluţii aşa de schematice? O achitare ori o condamnare?… Fii pe pace, repet! Viaţa, realitatea îşi rezervă şi alte alternative mai subtile, de-o cruzime mai rafinată. Achitări, cu efecte mai dureroase şi mai mizerabile decât o condamnare. Cam greu de priceput şi de admis, nu?

— Greu… mărturisi Ion Ozun.

Teofil Steriu mai ciuguli câteva boabe din strugure. Mai sorbi câteva picături din paharul de coniac. Îl privi apoi zâmbind tot aşa de ciudat ca la început, parcă ironic, parcă străbătut de-o veche şi îndepărtată tristeţe.

— Greu!… recunoscu şi el. Greu, fiindcă grea e meseria asta a noastră, la care nu ne-a silit nimeni. Cum să ţii piept realităţii, cum s-o concurezi, cum să înveţi măcar a o descifra?… Dar să lăsăm consideraţiunile generale!… Să revenim la această realitate a cazului de faţă: la achitarea numitei Louise Ménard. Putea să fie ea absolvită de nelegiuita-i faptă? Nici societatea, nici justiţia nu permit nesancţionate asemenea atacuri directe la drepturile sacrosanctei proprietăţi. O dată precedentul creat, cine mai apără mâine sfânta proprietate, toate garanţiile înscrise în legi, în constituţii, în contractele sociale? Azi o pâine; mâine brutăria; poimâine pământul care produce grâul, morile care-l macină, băncile care finanţează toate aceste operaţii. Cel mai primejdios şi intolerabil scandal! Revoluţie în toată puterea cuvântului. Începutul sfârşitului! Drept care aceeaşi justiţie care o achitase pe hoaţa de pâine printr-o uşuratică inadvertenţă şi printr-o regretabilă clemenţă a judecătorilor îşi revine în fire. Se aşterne pe treabă să reintroducă ordi-nea. Anulează sentinţa de achitare şi trimite hoaţa în judecata unui for superior, pentru a salva, înainte de toate, principiul… Alt proces, alt act de acuzaţie, prespectiva altor pledoarii… Toate cu atâta vâlvă, încât nefericitul trio al familiei, până la rejudecare, îşi strânge boarfele şi purcede la Paris, cu bunică, cu mamă şi copil, să se oploşească undeva acolo. Să se piardă în marele anonimat al unui mare oraş, ca să scape de privirile piezişe şi de comentariile pro şi contra ale concetăţenilor şi mai ales ale concetăţenelor printre care se născuseră, trăiseră şi în mijlocul cărora nădăj-duiau să moară. Acuzata îşi găseşte de lucru şi…

Teofil Steriu s-a întrerupt.

Intrase pe uşă slujnica, „la belle Aurore”, cu un maldăr de hârtii şi cu teancul corespondenţei din acea zi.

— Ce-i, Hanţi? întrebă stăpânul cu o încruntare de impacienţă între sprâncene. N-am şi eu dreptul la linişte?

— Aveţi, dar aşteaptă curierul de la tipografie.

— Să aştepte sănătos!

— Zice că-i urgent, extraurgent, şi zice că nu pleacă până ce nu semnaţi bonul. Altfel cică întârzie cartea. Stau maşi-nile gata! De-o jumătate de ceas mă tot toacă la cap, de m-a năucit! A dat fuga şi la debitul de tutun să telefoneze de-acolo. S-a întors şi zice că are ordin, nici mort să nu plece fără semnătură!

Înălţând ochi de martir spre tavan şi suspinând din toate adâncurile voluminoasei sale făpturi, Teofil Steriu făcu un semn de neputinţă cu braţele scurte şi grase, adresându-se unui auditor invizibil, pe lângă cel prezent, probabil conform unui vechi obicei.

— Poftiţi, domnilor! se văicări el. Dacă asta se cheamă viaţă?! O dată la doi ani îmi permit şi eu să calc programul, şi nici atunci nu mi se acordă o graţie. Urgent, extraurgent! Iar tu, tu te dai de partea celor care mă execută şi mă omoară cu zile, infamă creatură?

— Nu mă dau de partea nimănui. Aştept.

Slujnica aştepta, înfiptă pe butucii picioarelor în prag. Teofil Steriu oftă, gemu, se resemnă.

— Bine! N-am încotro… Prezintă-te cu toată maculatura aici… Mai fă-ne un rând de cafele. Când isprăvesc, te sun…!

Hanţi, „la belle Aurore”, tot atât de voluminoasă ca stă-pânul, ceva mai scundă, dar încă mai dezvoltată în lăţime, se puse în mişcare. Înainta cu paşi tot aşa de apăsaţi şi de legănaţi în papucii cu talpa de pâslă. Depuse pe marginea mesei maldărul de corecturi tipografice; alături, teancul corespondenţei, ziare, reviste, scrisori, prospecte.

— Ce curier e? Nită sau Chirică…?

— Nită, cel care trăncăneşte de mă năuceşte, bată-l mânia lui Dumnezeu!

— Astupă-i şi tu gura cu o cafea, cu un pahar de vin, cu o gustare, ceva. Spune-i că în zece minute, cel mult un sfert de oră, am terminat…

Ion Ozun se răsuci pe scaun, frământându-se stingherit la culme.

— V-am turburat tot programul de lucru. Daţi-mi voie să plec şi iertaţi-mă că m-am eternizat, să vă răpesc timpul atât de preţios. Puteam să mă simt şi să mă cărăbănesc mai din vreme… Dar vedeţi, cei şapte ani ai mei de-acasă au fost, ştiţi, cam… cam…

— Parcă ai mei au fost mai breji?! M-a crescut mama cu guvernantă!… râse Teofil Steriu, fără a slăbi însă din ochi maldărul corecturilor tipografice de pe colţul mesei. Şezi binişor pe scaunul dumitale, că nu te-alungă nimeni.

— Sunteţi prea… prea…

— Nu-s nici prea-prea, nici foarte-foarte! Sunt şi eu om din când în când… Crezi că de hatârul dumitale am prelungit acest dejun, aşa cum mi se întâmplă numai o dată la doi ani? Din egoismul meu…

— Aşa egoism!… clătină Ion Ozun din cap. Atunci ce s-ar mai chema altruism, omenie, ospitalitate? Dragoste părintească?

Teofil Steriu îl dojeni:

— Învaţă-te să te dezberi de boala vorbelor umflate şi măreţe. Am oroare de ele. Da, da! Ce are de-a face aici altruismul, omenia, ospitalitatea, dragostea părintească? La mijloc a fost numai egoismul cel mai abject. Stând împreună de vorbă, m-am regăsit pe mine la vârsta dumitale, cu toate naivităţile sale emfatice; am stat de vorbă cu mine cel de la vârsta dumitale. Mai ales că pe atunci eu nu m-am putut bucura de şansa pe care o ai dumneata acum, să dezbat controversa juridică, socială, morală şi literară a furturilor de pâine cu un conviv în deplină cu-noştinţă de cauză, tot atât de iniţiat şi versat, de la egal la egal. Dezbaterea mai are nevoie şi de-o concluzie. O vom lămuri! Până atunci, dumneata frunzăreşte darea de seamă a procesului din revistă. Pasajele mai caracteristice le-am subliniat atunci cu creion roşu. Eu îmi arunc ochii numai din fugă pe revizia corecturilor, să văd dacă amicii mei linotipiştii mi-au respectat modificările. Îndeobşte, nu prea am a mă plânge… Mai mult o formalitate: apostila finală a bunului de imprimat… Hai, la lucru amândoi! Te asigur că nici pentru dumneata nu va fi timp pierdut.

Când Teofil Steriu întinse mâna să tragă înaintea lui maldărul corecturilor, degetele scurte şi groase se însufleţiră deodată. Parcă trăiau o viaţă proprie, agilă şi febrilă, plină de nerăbdare.

Astfel se vădea că scepticul şi placidul romancier minţise şi el întrucâtva ca Ion Ozun, ascunzându-şi gândurile şi sentimentele cele adevărate. Cu un fel de stânjenire a pasiunii care-l mistuia şi se confunda cu toată raţiunea de existenţă a fiinţei sale, ţinea să afirme întotdeauna şi oricui că literatura e pentru dânsul doar o simplă profesie, ca oricare alta. Acum toate gesturile, toate mişcările îl dezminţeau; toată înfăţişarea îl trăda. Nările aspirau cu voluptate mirosul proaspăt al cernelii tipografice. Degetele lunecau uşoare, gingaşe, fluide ca o dezmierdare întorcând foile. În câteva clipe, n-a mai fost în sala de mâncare cu fructiera şi paharele-balon de coniac pe masă; a uitat existenţa lui Ion Ozun; literele de tipar îl transportară într-o altă lume, făurită de el pentru alţii.

Ion Ozun deschise fără entuziasm revista juridică, să citească pasajele subliniate cu roşu. Fără entuziasm, fiindcă o dorinţă mult mai tiranică îi dădea ghes să nu scape prilejul şi să-l urmărească pe Teofil Steriu, revizuindu-şi ultimele corecturi ale ultimului roman sub ochii săi. Cum să piardă un asemenea moment unic, istoric, să aibă ce povesti toată viaţa?

Se şi vedea. Se şi auzea povestind.

Dar nu-şi îngădui o indiscreţie atât de grosolană.

Îşi înăbuşi oful şi se resemnă şi el textului pe care şi-l închipuia arid, rece, juridic. După câteva clipe însă, celălalt roman, trăit, al nefericitei care furase o pâine, îl absorbi şi pe dânsul cu desăvârşire. Dezbaterile banalului şi umilului proces nu rămâneau cu nimic mai prejos de toate plăsmuirile celor mai încercaţi şi iscusiţi romancieri: Crimă şi pedeapsă, celebrul roman al lui Dostoievski; Învierea, celebrul roman al lui Lev Tolstoi. Ba dimpotrivă chiar! Tocmai prin banalitatea cazului umil şi frecvent, de toată ziua; prin stricta expunere a faptelor şi a efectelor înlănţuite de la sine, fără intervenţia nici unui element străin al imaginaţiei scriitoriceşti, constituia un act încă şi mai teribil de acuzaţie al lumii cu strâmbele şi hâdele ei în-tocmiri. Rechizitoriul procurorului de la a doua judecată a procesului se dovedea o adevărată capodoperă. Un scriitor de literatură nu l-ar fi putut născoci. I s-ar fi părut prea deocheat. Cum? se întreba procurorul curţii de apel din Amiens. O astfel de achitare a unei hoaţe de pâine implică ideea că vina ei nu era individuală, ci de natură socială. Deci justiţia, al cărei rol este să apere societatea, recunoaşte că ordinea socială nu-i bună şi nu-i dreaptă! Este admisibil aşa ceva? NU, de trei ori nu!… Basmul lui Jean Valjean, ocnaşul virtuos, a turburat prea multe minţi! A pătruns să altereze până şi limpedea judecată a magistraţilor, care, din motive de ordin sentimental, vor să reformeze societatea prin jurisprudenţe. A achita un delicvent care-a furat o pâine nu înseamnă a condamna societatea? Nu înseamnă a încuraja pe cei care întreţin ura împotriva societăţii? Dovadă că de îndată faimosul gazetar, pamfletar şi parlamentar veşnic insurect, Henri Rochefort, a şi scris un articol fulminant, ridicând în slavă pe preşedintele de tribunal care a întocmit, a motivat şi a semnat hotărârea de achitare, invitându-l să-şi dea dimisia din magistratură şi asigurându-l că la cea dintâi alegere lucrătorii circumscripţiilor mereu agitate şi revoluţionare din Paris – „mizerabilii” lui Victor Hugo – asigurându-l că aceşti „mizerabili” îl vor alege deputat cu o majoritate zdrobitoare. Dovadă că în continuare alte gazete au luat şi ele în antrepriză cazul acuzatei, al „mizerabilei” care a furat o pâine, creându-i o tristă celebritate, ca şi preşedintelui de tribunal care şi-a permis s-o achite… Şi tot aşa înainte, cu citate din coduri, din jurisprudenţe, din Buda şi Confucius, din decretele papilor, din Cicero, Justinian, dreptul medieval şi canon. Vor judecătorii să se arate milostivi cu hoaţa de pâine? Poftească! Dar nu în afară de lege, ci motivându-şi clemenţa în cadrul legilor. „Cât despre mine, nu mă opun în acest caz, întotdeauna bucuros când datoria îmi permite, să nu arăt numaidecât un visage glacé, impassible, impitoyable, tourné du côté des misérables! 26”

Patetic şi zdrobitor rechizitoriu! Împănat şi cu citate literare, pe lângă cele strict şi profesional juridice, tocmai ca să combată efectul dizolvant şi pernicios al literaturii subversive, cu vădită intenţie ori nu.

Şi imediat, în continuare, fără nici un comentar, pledoaria avocatului, nu mai puţin patetică şi zdrobitoare. Zdrobitoare pentru lipsa de umanitate a societăţii şi pentru obtuza înverşunare a justiţiei; nu pentru acuzata care furase o pâine ca să hrănească trei guri flămânde.

Dar, mai prudent şi mai dibaci, avocatul se ferise de literatură. O ignorase cu totul. Se mărginea numai la texte de legi, la jurisprudenţe, la fapte, la realitate, la autoritatea specialiştilor recunoscuţi şi tot la dreptul roman, medieval, canonic, modern, dând aceloraşi articole de legi şi aceloraşi texte alte tălmăciri. Ca fapte, invocase numai două, cu toate concluziile lor. Mai întâi, arăta cu martori şi dovezi că vâlva din jurul procesului în care acuzata nu mai avea nici o răspundere o transformase fără voia sa într-o eroină. Jalnică şi nefericită eroină! Câţiva cititori de gazete, din cele mai depărtate unghere ale Franţei şi mai de departe, ale lumii, din Europa şi chiar din America, în loc să se limiteze la comentarii şi la compătimiri de la distanţă, avuseseră omenoasa inspiraţie să trimită hoaţei care furase o pâine mici ajutoare prin mandat poştal. Lucrători, văduve, mame de copii din flori mai puţin bântuite de sărăcie şi lipsuri… Omenoasă inspiraţie, cu cel mai neomenos efect! Căci iată că de îndată, în orăşelul de unde hoaţa de pâine fugise în lumea ei cu pruncul şi cu bunica paralizată ca să scape de ocară şi de ruşinea nelegiuitei sale fapte, s-a petrecut un ne-aşteptat reviriment de opinie. Acum n-o mai ierta nimeni în acest târg al ei. Aha! Bună treabă să furi pâini din prăvălii! Ţi se duce faima de martiră şi de eroină până la marginea lumii, şi, pe lângă vâlvă, te mai alegi şi cu ceva bănuţi la teşcherea din milosârdia celor care s-au înduioşat ca nişte nerozi slabi cu duhul şi cu firea de la mii de kilometri distanţă. Asta chiar că întrecea orice măsură!… Încât chiar şi cei care luaseră apărarea hoaţei de pâine în prima instanţă a procesului, chiar şi cei care depuseseră ca martori cu mâna pe cruce în favoarea ei, acum, când au ştiut că soseşte pentru a doua judecare, au întâmpinat-o de la gară şi din uşi cu priviri duşmănoase şi cu vorbe de ură, de scârbă, de indignare… Merita nefericita care furase o pâine această ultimă şi mai odioasă, mai crudă pedeapsă? Judece judecătorii!

Al doilea fapt invocat în pledoaria apărătorului întrecea de asemeni plăsmuirile scriitorilor de romane.

Citit într-un roman, ar fi silit lectorul să clatine din cap cu neîncredere şi să zvârle cartea cât colo!

Prea încornorată poveste…!

Apărătorul a citat însă şi această prea încornorată poveste tot din dosarul unui proces, al altui om care furase şi el o pâine. De astă dată, în Anglia, la Londra. Cu câţiva ani în urma, judecătorul Hawkins din Londra, unul din cei mai severi şi cunoscuţi ca atare judecători din tot Imperiul Britanic, s-a încumetat şi el să achite un hoţ de pâine adus la judecată între baionete, fără a se opri însă numai la atât. Tot aşa, hoţul de pâine, lucrător şomer, cu o droaie de copii acasă, mamă, bunică, nepoată, răbdase de foame cu toată droaia de copii vreme de vreo două zile. Tot aşa, dăduse târcoale brutăriilor, jinduind la pâinile din vitrine. Tot aşa, intrase într-o prăvălie. Tot aşa, o găsise goală. Tot aşa, furase o pâine şi alergase cu ea la copii. Tot aşa, prins, a mărturisit fără înconjur, luându-şi angajamentul s-o plătească din cei dintâi bani câştigaţi, când va găsi de lucru. Şi tot aşa, martorii, până şi poliţistul care îl arestase, declaraseră că făptaşul era cunoscut în tot cartierul său ca un model de hărnicie, de sobrietate, de cinste.

— Vă întreb încă o dată, aşa este? întrebase judecătorul Hawkins. Aşa este…?

— Aşa!

— În acest caz, arestatul e achitat. Apoi, adresându-se acuzatului, Adams Smith: Ai furat! Furtul în faţa legii tot furt rămâne, fie că-i vorba de-o pâine sau de-un lingou de aur. Dar dacă legea nu prevede această deosebire, conştiinţa mea de interpret al legii mă obligă s-o aplic aşa cum îmi dictează cugetul. Şi după ce te-am achitat, iată ce-mi mai dictează mie cugetul…!

Spunând, şi-a scos de pe cap toca de judecător, a depus în ea o jumătate de liră sterlină, a trecut toca din mână în mână tuturor celor din sală, iar obolul adunat l-a răsturnat în şapca acuzatului absolvit de pedeapsă.

— Nu ceream milă şi îndurare!… îngăimase hoţul de pâine. Ceream ceva de muncă şi ceream dreptate…

— Dreptatea ţi-am dat-o. Muncă? Asta nu scrie în legile pe care le aplic. Aşa că nu-i vorba de milă şi de îndurare… E tot ce pot face fără să calc legea…

Dar judecătorul nu s-a oprit aici.

Băgând de seamă că singurul din toată sala care nu se scociorâse în pungă să scoată micul său obol fusese tocmai brutarul care înaintase reclamaţia că i s-a fost furat o pâine, îl întrebă:

— Şi dumneata fii bun acum de-mi spune, pentru ce lipseai din prăvălie? Pe unde umblai?

— M-am repezit cu un prieten la cârciumioara de alături, să cinstim împreună un pahar de whisky.

— Rău!

— Numai un pahar…

— Tot rău!

— De ce rău?

— Rău, ţi-o spun eu… Ca om al legii ţi-o spun!

— Dar ce, domnule judecător, legea nu-mi dă drept să beau un pahar de whisky cu un prieten din banii mei?

— Nu asta te opreşte!

— Atunci, ce?

— Să-ţi arăt eu ce te opreşte legea! rosti judecătorul răsfoind un cod. Iată ce spune! Ordonanţa reginei Elisabeta, de prin anii 1592, cu putere de lege neabrogată până în ziua de azi, pedepseşte cu închisoare şi cu amendă pe negustorul care-şi părăseşte prăvălia şi o lasă cu uşile vraişte, fie că s-a dus să cinstească un pahar de whisky din banii săi cu un prieten, fie pentru oricare alte motive mult mai întemeiate, în afară de foc sau de inundaţie. Era foc şi te-ai dus să-l stingi?

— Nu.

— Era inundaţie şi ai dat goană să scapi pe cineva de la înec?

— Nu.

— Recunoşti?

— Recunosc.

— Semnezi declaraţia?

— Am să întreb mai întâi un apărător, să nu intru la apă.

— De prisos! La apă ai şi intrat. Semnezi, nu semnezi; întrebi un apărător ori nu; declaraţia n-o mai poţi retrage. Şi având în vedere această declaraţie, eu aplic legea! Încât fă-mi plăcerea şi prezintă-te la închisoare să execuţi pedeapsa de trei zile cu care te-am onorat în numele legii – e minimum prescris, şi te asigur că am fost foarte indulgent. Mai cunoaşte că amenda respectivă îţi va fi comunicată ulterior şi că nu va mai fi şi ea tot atât de indulgentă! Poţi să te adresezi şi să consulţi toţi apărătorii din Londra şi din imperiul Marei Britanii; ho-tărârile mele nu le-a sfărmat încă nimeni. Am terminat!

Avocatul femeii care furase o pâine, el nu terminase încă. Dar pledoaria în continuare era lipsită de interes pentru Ion Ozun. Citate de legi, de jurisprudenţe, coduri, celebre autorităţi în dreptul penal: De furtis; Decre-tales; De regulis juris; 27 din nou decretele papilor, Cicero, Justinian, dreptul canonic şi medieval; Daloz, Caraud, Faustin-Hélie, brrr!

— Ei? întreabă Teofil Steriu după ce-a sunat şi a predat slujnicei maldărul corecturilor sale. Mai ai curaj să mai scrii romane după lecţia pe care ne-o dă realitatea şi viaţa?

Ion Ozun a închis tomul şi l-a împins la o parte. Acum regreta că n-a avut răgaz să-şi arunce ochii măcar în fugă şi la versiunea inedită şi cu foile pale pe care o scrisese cândva cu slova lui măruntă Teofil Steriu, ca să n-o mai dea tiparului niciodată. Numai aşa lecţia ar fi fost deplină.

— Adevărat!… mărturisi el, mai pândind încă cu ochii la manuscrisul lui Teofil Steriu, ca atunci când furase bucata de pâine a lucrătorului şi se mistuise în noapte, în viscol. Nici nu mi-aş fi închipuit în ce măsură realitatea depăşeşte imaginaţia scriitorilor.

— Fiecare fapt divers ascunde sub banalitatea lui adesea cel mai fantastic roman. Lupta scriitorului nu-i să mai adaoge ceva! Ci să simplifice şi să facă faptul divers credibil. Pe urmă să-i caute şi să-i descopere iţele omeneşti mai puţin vizibile, de cum se prezintă în faptul divers. Cauzele şi efectele subterane… Căci tot ce-ai citit dumneata, cât mi-am pospăit eu corecturile mele, încă nu înseamnă nimic! Să-ţi mai adaog şi concluzia ultimă, care nu figurează nici în dezbaterile procesului, nici în searbăda mea versiune, la care te văd că tot tragi mereu cu ochii… Dă-o încolo! Am s-o şi rup, ca să n-o publice cumva la postume, după moartea mea, cine ştie ce necrofor literar! Concluzia pe care ai s-o auzi e tot din viaţă culeasă… Cât golim ceştile acestea de cafea, ţi-o rezum la câteva cuvinte. Cum ai constatat, exclusivitatea dumitale în furtul de pâine a fost numai o iluzie. Fructul vanităţii! Mai erau şi alţii… Eu, hai să zic, numai candidat. Înainte de mine şi de dumneata, numita Louise Ménard din Franţa; numitul Smith Adams din Londra. Deocamdată, patru…

Teofil Steriu ridică în aer mâna dreaptă şi răşchiră patru degete. Atât cât îi îngăduia rotunzimea lor de scurţi şi graşi cârnăciori.

— Mai există şi al cincilea!… anunţă răşchirând şi al cincilea deget. Al cincilea caz, cel cu concluzia încă mai neprevăzută, pe care o rezerva realitatea, viaţa, ca să mă mai treacă un rând de sudori… S-a mai găsit acum vreo douăzeci de ani alt om în România noastră, să fure şi el o pâine. În condiţii identice ca ceilalţi şi ca noi… Numai că el a avut mai puţin noroc decât noi doi. A fost prins şi dat în judecată, ca femeia din Franţa, ca lucrătorul şomer din Londra… Norocul era pentru altul!… Pentru un june avocat din Bucureşti, în goană după pledoarii cu efect… Pe atunci era june şi aproape necunoscut. Ple-dează şi el tot atât de patetic şi de zdrobitor, ca avocatul numitei Louise Ménard. Obţine şi el achitarea… Îmi cad sub ochi, într-un ziar, amănuntele procesului. Pe atunci mai citeam ziare şi fapte diverse, cronici judiciare. Iar sub impresia povestirii mele ratate de colea – apăsă cu degetul arătător pe foile pale ale manuscrisului – mă împinge nu ştiu ce geniu rău să pun mâna pe condei şi să scriu un articol în care am ridicat în slavă pe junele şi inimosul apărător. Singurul articol străin de literatură pe care l-am scris în viaţa mea. Dar, din nefericire, tot literatură! Ba încă ce proastă şi nefastă literatură!…

— Nu-mi vine să cred, a întrerupt cu sinceritate Ion Ozun.

— Dacă n-ai răbdare! Aşteaptă… Scriu deci articolul. Îl reproduc şi alte gazete. Îl comentează… Publicitatea gratuită pe care o aştepta junele avocat ca mana cerească. Atâta i-a trebuit!… Ceea ce n-a făcut preşedintele de tribunal din Franţa, când îl invitase Henri Rochefort să ia în antrepriză un sector electoral şi să se aleagă deputat, cu surle şi cu tobe, a făcut el. Şi cu ce surle şi ce tobe! Cu ce discursuri şi ce tirade la adunări!… În trei ani a fost deputat. În şase, o personalitate a partidului… Pe urmă ministru de câteva ori, bineînţeles şi al justiţiei. Unul din cei mai odioşi şlehtani ai politicii din România mică şi din România mare de acum. Unul din cei mai neruşinaţi şi mai cinici demagogi, căruia eu, fără să-l cunosc, i-am servit prima trambulină să se avânte în sferele marilor noştri oblăduitori… Iată deci o concluzie a realităţii, a vieţii, pe care eu n-am ştiut s-o întrevăd. Dar pe care, cu miopia mea de literator, de scrib, am ajutat-o ca un imbecil să se realizeze în numele literaturii!… Ţi-ar fi trecut prin minte s-o scrii asta…?

Ion Ozun clătina muteşte din cap, semn că nu.

Pe dânsul îl rodea nerăbdarea să afle despre ce mare şi cinic oblăduitor era vorba.

Întrebă:

— Şi individul?

— Indivizii, poate că vrei să întrebi? Căci erau doi. Cel care furase o pâine şi cel care-l apărase… Cel care furase o pâine s-a topit în marele anonimat. Salahor pe undeva, sau poate mort de foame în cine ştie ce cocioabă, pe cine ştie ce gunoaie de pe cine ştie ce loc viran! El îşi îndeplinise misiunea. Cine s-a mai întrebat de soarta lui? Nici eu, fiindcă în neghioaba mea miopie nu asupra lui stăruisem, ci asupra tânărului apărător, care mi se părea că încarnează un semn nou al vremilor. Ca să vezi unde duce literatura!… Celălalt, apărătorul, nu ţi-am spus? Astăzi încarnează într-adevăr semnul cel nou al timpurilor, într-un chip care a depăşit cu totul şi cu totul sărmana mea imaginaţie de aşa-zis romancier! încheie Teofil Steriu, zâmbind cu o ironică amărăciune.

Ion Ozun, urmărindu-i privirea, dădu cu ochii de ziarele împăturite în teancul neatins al corespondenţei din acea zi. Acolo, pe prima foaie a gazetei de deasupra, cu litere mari pe trei coloane şi cu o fotografie lată, şi lungă, şi lăbărţată, şi surâzătoare, figura un titlu care-i sări în ochi: Declaraţiile domnului G. Elefterescu, ministrul justiţiei.

— Aş pune capul că ăsta e! exclamă, arătând cu degetul.

— Păstrează capul, fiindcă ţi-o fi de folos pentru altceva mai bun!… îl povăţui cu zâmbet din nou placid Teofil Steriu. Ţi-am spus eu că e ăsta?… Sunt alţii îndestui, vreo duzină măcar.

— Ăsta e! se încăpăţână Ion Ozun.

Teofil Steriu n-a răspuns nici da, nici ba. A strâns numai din umerii imenşi. Şi, căscând, a spus:

— Să ne întoarcem la cele ce te-au adus la mine. Cred că te interesează mai mult şi mai de aproape…

La ceasurile patru, când Ion Ozun ieşi în stradă, ninsoarea îi păru un joc feeric. Asprimea iernii, o amăgire.

Întinse braţele, să cuprindă fulgii. În văzduhul molatic, cu ninsoarea molatică, strânse la piept un prieten nevăzut, să-i spună bucuria. Ştia el că toate aveau să sfârşească! Şi toate sfârşiseră cum a ştiut!

Teofil Steriu i-a oprit manuscrisele. A citit câteva pagini şi le-a oprit, să le trimită, întărite de un cuvânt al lui, la cele trei reviste care sunt mai bănuitoare şi închise numelor încă necunoscute. În buzunar are preţul lor: preţul vieţii pe o lună. Teofil Steriu l-a silit să primească acest împrumut:

— Ca să nu te ofenseze ceea ce numeşti dumneata o pomană, propun o soluţie mai simplă. Administraţia revistelor îmi va trimite mie banii cuveniţi. Astfel, nu-mi datoreşti nimic, nu vei avea de ce să mă ocoleşti ca pe-un odios creditor.

Trei hârtii noi de câte o mie de lei; atât de noi, şi ceruite, şi foşnitoare, încât par trei hârtii falşe.

Intră la o regie, să cumpere o cutie de ţigări. E singurul lux pe care şi-l permite, şi numai pentru o singură dată. Încolo, totul va fi calculat până la ultimul gologan: chiria, lemnele, o maşină de spirt şi un pachet de ceai; rezerve pentru zile de lipsuri.

Iar de mâine dimineaţă se aşterne la lucru. Acum nu se mai teme că nu va găsi un editor…

Aprinse ţigara şi aspiră până în fundul plămânilor fumul delicios, după cele trei ţigări scuturate şi cu fumul iute pe care i le oferise ocrotitorul său pe-un fund de cutie. Îşi pipăi peste palton banii din buzunarul de la piept. Îşi zurui în buzunar mărunţişul metalic; restul de la debitul de tutun. La naiba! Ar fi putut să cumpere încaltea nişte ţigări şi mai şi, specialitate, extra, după re-comandaţiile lui Bică Tomescu! Cine spunea că viaţa e atât de cruntă şi că deznădejdea de ieri lasă urme pe mâine, pe poimâine, pe o viaţă?

În jurul becurilor aprinse, fulgii dansau o horă voioasă. Nici un spectacol nu e mai încântător ca fluturarea lor albă într-o lumină albă, în ceasul indecis când noaptea nu e încă noapte.

La colţul bulevardului, acelaşi ţigănuş îl întâmpină bătând cu cleştele în tava fierbinte:

— Castanele! Faine castanele! Coapte castanele!

E o poftă pe care şi-o poate acum îndeplini, chiar dacă e sătul ca după asemenea copios şi prelungit dejun, cu trei cafele şi trei pahare de coniac. Ce fel de coniac să fi fost acela? Şi de ce se bea în pahare mari şi pântecoase, numai pe fund, încălzite în cupa palmelor?… Hm!… Odată şi odată, mai târziu, tot aşa va trata şi el, mărinimos, cine ştie ce alt june naufragiat din provincie, când îi va bate la uşe să-i ceară o mână de ajutor.

Numără banii de nichel şi, ţinând cornetul de-o ureche, aşteptă să termine ţigara, înainte de a gusta din castane.

Dintr-un automobil luminat înăuntru, Mirel Alcaz, cocolit în blană, îi făcu semn amical cu mâna. Ion Ozun s-a prefăcut că nu-l vede. De o lună, de câte ori îl întâlneşte, întoarce privirea să nu-l salute.

Dar Mirel Alcaz nu e om să ia aminte la asemenea mofturi. Dovadă că a oprit automobilul la bordura tro-tuarului şi a sărit afară, să vină spre el cu mari semne de bucurie.

— De când te caut, mon cher ami! Parcă ai intrat în pământ. Dezasperasem…

Ion Ozun e mulţumit că-şi poate ocupa amândouă mâinile. În una ţinea ţigarea, în cealaltă – cornetul de castane. Astfel, n-are cum să-şi lase mâna strânsă de javra aceasta aferată şi ipocrit afabilă, care se lepădase atât de lesne de dânsul – şi nici nu pare că o face înadins.

Mirel Alcaz nu băgă de seamă, sau numai s-a prefăcut că nu bagă în seamă.

Îi prinse braţul cu autoritate. Lăsă în jos gulerul blănii, ca să poată vorbi mai liber.

— Văd că mă budezi, mon cher ami, şi n-ai dreptate! Să facem câţiva paşi… Am spus că te căutam. Parol! De o săptămână, se împlineşte mâine. Am pentru dumneata o noutate senzaţională, o surpriză a surprizelor, parol! şi nu ştiam unde să te descopăr. Ai aflat poate că am sfârşit-o cu patronul! Lichidare generală! Ufff! Bine că avui energia să isprăvesc în fine!… Un bandit fără pereche! Am plecat de la ziar pe chestii de principii. Am o com-binaţie mai bună. Facem un ziar nou, numai cu elemente tinere şi independente. Un ziar de atac şi de energie. Se numeşte Voinţa. Ce zici de titlu? Titlu tare! Parcă vezi un pumn lovind, care afirmă şi bagă fiori în oasele pe-zevenchilor, ale profitorilor, ale îmbuibaţilor! Hai să-ţi arăt afişul. Ce zici?

Ion Ozun se uită la afişul înflăcărat de pe perete cu o nepăsare voită, muşcând din castana făinoasă şi cercând să se desprindă din strânsoarea lui Mirel Alcaz.

— Ei, ce zici?

— Mda! Frumos afiş…

— Ce frumos, mon cher ami?! Admirabil! Genial! Parol! Mâna aceasta care exprimă voinţa e o capodoperă. E simbolul unei generaţii. Generaţia care-a făcut războiul. I-a plăcut teribil lui Nicu! Şi lui George! Şi tuturor! Uită-te mai bine la afiş. Nu ai nimic de obiectat?

Ion Ozun se uită şi nu văzu nimic…

— Uită-te la colaboratori!… stărui cu tâlc Mirel Alcaz. Lista colaboratorilor…

Ion Ozun citi lista colaboratorilor. Cu o zvâcnire de inimă, se opri la ultimele rânduri, unde se afla şi numele lui.

— Te-am trecut fără să te consult, fiindcă nu mai ştiam unde să te descopăr. Dar vezi în ce companie! Toată floarea unei generaţii, mon cher ami! Se mira Jan cum de i-am putut recruta pe toţi. Secretul, cum ţi-am repetat de atâtea ori, era simplu. Relaţiile, mon cher ami; cine îşi cultivă relaţiile nu rămâne în pustiu! La noi o să ai toată libertatea de mişcare. Scrii cum vrei, despre cine vrei, ce vrei… Ai ocazie să te afirmi din prima lună. Cred că n-am făcut rău dacă te-am socotit al nostru, fără să mai aştept răspuns.

— Vezi că aranjasem altceva… crezu de cuviinţă să se lase greu Ion Ozun, căutând să-şi gâtuie tresăltările bucuriei, care-i tremurau glasul.

— Ce altceva? se scandaliză Mirel Alcaz. Unde ai putut să aranjezi altceva cu bandiţii ăştia de patroni, care te exploatează şi te storc ca pe o lămâie? Tu rabzi, şi ei se înţolesc! Nimic nu poate să fie mai binevenit pentru un debutant ca această ocazie rară. N-o iei de la reportaj şi de la bucătăria redacţiei, din subsolul presei. Din prima zi: prima pagină! Şi toată libertatea, mon cher ami!… Scapi de toată filiera. Îţi mărturisesc că mi-a trebuit mare abilitate să te impun celorlalţi, fiindcă ai făcut greşeala să neglijezi relaţiile. Dar ce vorbim în stradă? Ne urcăm mai bine în maşină şi mergem la redacţie. Semnezi un bon şi primeşti un aconto… La noi se plătesc lefuri foarte bune. Independenţa se plăteşte scump! Parol!

Ion Ozun nu înţelese deplin sensul acestui aforism enigmatic. Puse în buzunar cornetul cu restul castanelor şi sa lăsă târât.

— Veneam de la maestrul, de la Teofil Steriu!… se simţi dator să anunţe. Am luat dejunul la el.

— Ai luat dejunul la el? se bucură Mirel Alcaz. Ei bravo!… Ce-ţi spuneam eu, mon cher ami? Relaţiile, cultivă relaţiile! Amiciţia lui Teofil Steriu e un capital, şi numele lui, un gir. Nu te faci forte să obţii de la el o colaborare şi pentru gazeta noastră?

— De!… Să vedem… poate…

În automobil, Mirel Alcaz îi explică mai amănunţit de ce s-a certat cu fostul patron şi cum noua gazetă, „deocamdată”, apare în tipografia ziarului de tiraj Universul, care i-a închiriat provizor şi câteva camere în palatul său, pentru redacţie. Evită să adaoge şi adevăratele pricini ale acestei mărinimii.

De fapt, directorul Universului îşi anexa o gazetă de mâna stângă, unde, fără prea mare cheltuială şi fără să-şi angajeze vechea firmă, populară în universul moaşelor, pensionarilor şi acarilor de cale ferată, pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial râvnit de douăzeci de ani. Universul păcătuia prin litera cenuşie, prin ilustra-ţiile cenuşii, articolele cenuşii, semnăturile cenuşii. Era un ziar tern, în care nimeni nu ţinea minte să fi citit vreodată un articol de duh ori de curaj, decât demult, la începutul veacului, sub altă direcţie, care făcuse apel la Caragiale, Vlahuţă, alţi scriitori. Directorul actual ajunsese la conducere numai în calitate de ginere şi cultiva o pepinieră de alţi gineri – ai lui. Dar tocmai această egală mediocritate lăţise numărul cititorilor până în cel mai depărtat cătun, unde copiii începuseră să silabisească pe rândurile cenuşii ale Universului şi moşnegii presbiţi adormeau seara cu ochelarii pe nas şi cu Universul în mână. Noul ziar era destinat să întregească prin contrast lipsurile celui vechi. Voinţa se anunţa voinţa dârză a unei generaţii; dar repre-zenta mai cu seamă voinţa unui om mediocru, inodor şi incolor, de a pune mâna pe un portofoliu ministerial. Omul mediocru, inodor şi incolor, devenit proprietarul şi directo-rul Universului prin succesiune şi prin zestrea nevestei, nu mai putea aştepta. Acum, ori niciodată! Din această pricină se arătase atât de generos cu aspiraţiile combative ale tinerei generaţii. Îţi dau, să-mi dai! Aceasta o ştia prea bine Mirel Alcaz. Avea să o priceapă abia mai târziu şi Ion Ozun.

Deocamdată, pe scări, junele combatant se întorcea încântat cu bonul de o mie de lei, căutând ghişeurile administraţiei. Îşi spunea că viaţa e uneori de-o simplitate ne-firească. Acum şase ore nu mai vedea nici o dezlegare. Rătăcea pe străzi cu gândul de sinucigaş. Şi toate se limpezeau deodată. S-ar fi spus că geniul rău care-l prigonise înverşunat până acum, ostenit sau îmblânzit, a chemat în-dărăt toate duhurile vrăjmaşe: „Lăsaţi-l! Renunţ la el. Meargă-i de-acum totul cum a visat!” Iar totul, ca într-un vis devenit aievea, îi alerga într-ajutor grabnic, din cele patru zări, dărâmând obstacolele cu bobârnace în joacă.

— Domnule, dacă eşti bun… Încotro se află ghişeul de mică publicitate?

Tânărul care întreba avea o figură de undeva cunoscută. Ion Ozun nu ştia unde se află ghişeul de publicitate, fiindcă întâia oară intrase în palatul Universului şi fiindcă şi el căuta, dibuind, încăperile administraţiei.

Dar spuse cu hotărâre:

— Poftiţi după mine. Aici, în stânga…

Într-adevăr, ghicise. Inscripţiile de deasupra uşii anunţau birourile administraţiei.

Celălalt salută, mulţumind. Apoi, după o şovăială, spuse

— Mi se pare că ne-am cunoscut. Domnul Ion Ozun, gazetarul, nu?

— El în persoană!

— Eşti salvatorul meu, domnule Ion Ozun! Dacă ţi-aminteşti, astă-toamnă, când a călcat acceleratul o femeie. Dumneata m-ai smuls de pe linie… Venea un expres. A lipsit o secundă…

— Acum îmi amintesc! rosti Ion Ozun, încântat de suvenirul acestui eroism de Saint-Bernard.

— Ştiam că tot o să ne mai întâlnim noi odată şi odată, domnule Ozun. De multe ori mă gândeam. Am căutat în ziare numele dumitale…

Ion Ozun surâse cu modestie, făcând un gest vag, dispreţuitor cu mâna:

— Cred că n-ai avut cum să-mi găseşti nicăieri numele!… Am scris până acum sub pseudonim… Înţelegi şi dumneata, cu lipsa de independenţă a gazetelor, nu e prudent să-ţi angajezi numele. Devii prizonierul unor opinii de care eşti străin. Prizonierul unei prese venale, pe care au zu-grăvit-o Balzac, Maupassant în Franţa; N. D. Cocea, la noi!… Şi, fără nici o ezitare, minţi cu seninătate, ca un om pe care literatura îl îndeamnă la fiecare pas să trans-figure realitatea: Acum va fi altceva! Facem un ziar independent. Un ziar de luptă. Dacă ai văzut afişele: Voinţa! Acolo voi semna cu numele întreg, fiindcă nimic nu mă mai împiedică să-mi apăr ideile mele.

— Te invidiez, domnule Ozun! spuse Costea Lipan. Te invidiez şi mi se pare că te reţin.

— Nu! Nu! Mergem împreună. Şi eu tot cu administraţia de aci am o mică socoteală. Lichidarea unei restanţe…

Ion Ozun intră la administraţie ca la el acasă. Încasă bonul. Costea Lipan plăti un anunţ: „Student serios caută meditaţiuni orice clasă. Preţ convenabil.”

La uşă se aşteptară şi se întâlniră.

— Caut o meditaţiune!… păru că se scuză Costea Lipan. Sunt într-un conflict cu familia şi vreau să-mi organizez viaţa pe cont propriu. Ideile mele cam rebele nu se împacă cu tirania burgheză a familiei.

— Înţeleg… încuviinţă fără convingere Ion Ozun, care rămăsese orfan înainte de cei şapte ani de-acasă şi nu îndurase tirania familiei, crescut de o mătuşă blândă şi mi-loasă, incapabilă să ucidă o muscă.

— Aşa e? se acăţă de această aprobare Costea Lipan. Conflictul dintre părinţi şi copii va dura cât are să dureze umanitatea. Adică nu; burghezia! mentalitatea şi tirania burgheză.

— Turgheniev, Gâde! îşi aminti Ion Ozun. A apărut acum un prim volum dintr-un ciclu mai mare, Les Thibault, al lui Martin du Gard…

— L-ai citit şi dumneata? se bucură Costea Lipan. Nu ştiu ce va urma în celelalte volume. Dar ştiu că în primele volume autorul a disecat virtutea cu o mână de neîntrecut anatomist. Vei fi observat şi dumneata poate că nimic nu discreditează mai mult virtutea ca oamenii virtuoşi…!

Spunând, Costea Lipan se gândea la părintele său, virtuos şi rigid ca un alt Oscar Thibault, şi la conflictele de acasă, înăsprite în ultimul timp. Când ministrul de justiţie îl chemase să-i dea o mică sinecură, Costea Lipan s-a încăpăţânat să refuze. Aceasta dezlănţuise o urgie indignată împotrivă-i. Iar acum căuta o meditaţiune, ca să-şi câştige banii de buzunar, de cărţi şi de ţigări prin propriile puteri, nu din graţia unui individ ca Gică Elefterescu, pe care îl dispreţuia.

Ajunseră în Calea Victoriei.

Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. Trecătorii păşeau voios în alba fluturare. Farurile automobilelor prindeau potopirea molatică în evantaliile albăstrii, soseau de departe, dispăreau, să facă loc altora şi altora, virând, oprindu-se, pornind, încrucişându-se într-o ameţitoare întoarcere. Ninsoarea, năvala luminilor, reclamele aprinzându-se şi stingându-se absorbite de albastrul serii pretimpurii de iarnă, ca să tresară în ghirlănzile altfel colorate, roşii, verzi, galbene; soneria cinematografelor; ferestrele încăr-cate cu sclipitoare bijuterii, paşii elastici ai trecătorilor învioraţi de răceala blândă şi jilavă a fulgilor; totul dădea străzii un aer proaspăt şi festiv.

Ion Ozun era cucerit de acest spectacol.

Uitase zilele de foame; vagabondajul deznădăjduit, când se strecura pe lângă ziduri ca un câine alungat; nopţile de nesomn, cu dinţii clănţănind sub plapomă.

Toate se petrecuseră foarte departe, şi amintirea fugea de la ele.

Îl încânta acum numai oraşul pavoazat de ninsoare.

— Oraş al dezmăţului! exclamă duşmănos Costea Lipan. Dacă ai prinde oricare din aceşti trecători îmbuibaţi de guler, să-l întrebi de unde vine, unde merge, din ce şi-a plătit blana, n-ar şti, încurcat, ce să răspundă. Ar începe că tre-mure. Ai observat în ce nebunie risipelnică trăiesc toţi? Pe mine mă bucură. Grăbesc singuri sfârşitul. Gonesc singuri, fără să-i alunge nimeni din urmă, la răfuiala cea mare, care îi aşteaptă şi n-are să-i ierte…!

Ion Ozun îşi privi noul prieten cu sinceră uimire.

El nu vedea nimic din toate acestea. Uitase că aceleaşi gânduri şi întrebări îi strânseseră pumnii încleştaţi în fundul buzunarelor nu mai departe decât în dimineaţa aceleiaşi zile. Acum, înainte de al treilea cântat al cocoşilor, el nu mai vedea decât un spectacol care desfăta ochii: un spectacol vrednic de zugrăvit într-o nuvelă ori într-un roman.

— De ce? întrebă cu nevinovăţie. Eu găsesc că uneori capitala e un oraş admirabil! Această voie bună nu e un optimism de ţară tânără, de popor tânăr, de oraş tânăr?

Costea Lipan se uită posomorit la lanţul autamobilelor şi la îmbulzeala trecătorilor de pe trotuar.

— Optimism numeşti dumneata aceasta? Inconştienţă, iresponsabilitate, orice… Nu optimism! Îi vezi cum trec, cum se salută, cum se invidiază? Doamnei acesteia, care a trecut pe lângă noi, i se pare că n-are blană destul de scumpă, fiindcă doamna dinaintea ei are una încă mai scumpă. Fiecare haină, fiecare podoabă, automobilul acesta lung cât un vagon şi parfumul pe care îl lasă în urmă fetişcana aceasta prea văpsită, toate sunt preţul unui compromis. Dacă pe fiecare l-ai urmări acasă, când îşi leapădă masca de pe stradă, te-ai înspăimânta cu ce preţ plătesc zâmbetul acesta fudul de fericire mincinoasă şi de bucurie deşartă. Îţi spun că mă bucură! Îi văd alergând şi mă bucură că aleargă la judecata din urmă.

— Dar dumneata eşti un revoluţionar primejdios! glumi Ion Ozun.

— Sunt! Adică aş vrea să fiu. Urăsc societatea noastră, fiindcă trăieşte în această complicitate. Urăsc marii capitalişti, paraziţii burghezi, slujbaşii laşi, politicienii veroşi şi neveroşi, urăsc chiar şi colegii mei de studii!… Domnule Ion Ozun, numai ticăloşii nu pot urî! Fiindcă ticăloşii n-au de ce plânge orânduielile societăţii noastre. Ei se acomodează! Ei răspund răului cu rău! Dar un om de treabă e constrâns să urască. Altfel, devine şi el complice. Urăşti din pricina iubirii de oameni, de omenire. Fără ură nu poate exista iubire, cum nu există lumină fără umbră!

Ion Ozun se simţi şi el complice la această orânduială ticăloasă şi nu regretă de fel.

Spuse râzând:

— Dumneata eşti o excepţie. Noroc pentru lumea aceasta de pe Calea Victoriei că eşti o excepţie! Altfel, ar sări toţi în aer, sau ar merge la spânzurătoare…

— Nici nu merită altă soartă! întrerupse cu aprindere Costea Lipan. Aici, pe bucata aceasta de câteva sute de metri, e bâlciul vanităţilor. Aici se îmbulzesc toţi, din toată ţara, să-şi arate o haină, obrazul bine hrănit, automobilul scump, preţul laşităţilor şi al vânzărilor… Eu, domnule Ozun, n-am sosit în capitală decât de câteva luni. În trenul de-atunci, din noaptea de septembrie, astă-toamnă. Ca orice tânăr din provincie, am sosit cu un mare bagaj de iluzii. Cum ţi-am spus, mi se pare, sunt student. M-am înscris la facultate, şi eram sigur că acolo am să găsesc alţi tineri ca mine, însetaţi de altfel de viaţă decât au dus părinţii noştri. Nu laşă, nu complice. Poate există şi aceştia undeva. Dar nu i-am găsit încă! N-am dat peste ei… Toţi, domnule, toţi câţi i-am cunoscut nu visează să facă altceva decât ceea ce-au făcut părinţii lor. Să ajungă, să se căpătuiască, să se slujească de diplomă, ca să se poată plimba pe Calea Victoriei într-un automobil al lor şi să fie invidiaţi de cei care umblă pe jos. Ce naşte din râmă râmă rămâne!

— Cu ideile acestea ai să ajungi la Jilava, domnule Lipan! continuă să glumească Ion Ozun. Noroc că eşti ca orice român, ca mine şi ca oricare. Ne consumăm indignarea în vorbe. Şi cu aceasta ne-am răcorit. Toate răfuielile se opresc la vorbe. Poporul nostru e prea sceptic ca să treacă la fapte. Prea a îndurat multe, aici, la răspintenea lumilor, „în calea răutăţilor”, cum spune cronicarul. Prea a învăţat din experienţa lui de veacuri că numai „capul plecat nu-l taie sabia”! Această zicală bătrânească ar putea sluji drept moto la cărţile de istorie ale lui Xenopol, Iorga şi celorlalţi; aceasta ar putea sluji şi ca o justificare. Ce-i de vină? S-a adaptat situaţiei, configuraţiei geografice şi condiţiilor istorice; s-a dat şi se dă după păr. Nu crede în nimic şi acceptă totul. Ca dovadă că suntem un neam cu atât de puţini martiri.

— Nu credinţa face martiri! izbucni ameninţător Costea Lipan, oprindu-se să facă loc unei doamne enorme în blană de astrahan, care nu avea nimic de martiră în înfăţişare. Nu credinţa face martiri. Ci martirii fac credinţa! Câţiva numai să se sacrifice, şi vor zgudui nepăsarea. Creştinismul e opera lui Isus. Dar e mai ales opera celor care l-au răstignit!

— Mai bine să mergem undeva şi să bem o cafea ori o ţuică fiartă… spuse nevinovat Ion Ozun, prinzând braţul proaspătului prieten. Discutăm mai în voie.

— Da, discutăm mai în voie! acceptă Costea Lipan, bucuros că a găsit în sfârşit pe cineva să-l asculte şi poate să-i împărtăşească gândurile de atâta vreme nespuse.

Dar Ion Ozun se afla acum departe de asemenea gânduri războinice. El găsea viaţa încântătoare. El era fericit că viaţa, şi lumea, şi Calea Victoriei, aşa cum sunt, sfârşiseră prin a-l accepta pe el, Ion Ozun, aşa cum este; aşa cum îl acceptase Teofil Steriu. Nu se putu abţine să nu spună într-o doară:

— Tocmai vorbeam cu Teofil Steriu…

— Îl cunoşti pe Teofil Steriu?

— Da, chiar azi am dejunat la el. Un dejun cam prelungit, cu dezbateri de-ale noastre, literare… ticlui realitatea, poate fără să-şi dea seamă, Ion Ozun.

— Ce fericit eşti dumneata că ai cui împărtăşi gândurile! îl pizmui Costea Lipan. Eu trăiesc ca într-un pustiu…

Ion Ozun se ruşină de ticluirile sale şi se grăbi să schimbe vorba.

— Splendid ninge! arătă cu mâna în sus, spre fulgii dansând în jurul becurilor cu lumina lăptoasă.

— Da. Ninge ca în martie o mie nouă sute şapte! rosti sibilin Costea Lipan.