IV.

PRIMĂVARA NEAGRĂ.

Într-o singură noapte au înflorit liliecii. A fost ca o erupţie de egrete albe şi violete, revărsate peste grilajuri de fier ruginit.

Şi deodată capitala şi-a dezghiocat crisalida posomorâtă şi sură, ca să apară în soarele dimineţilor cu fraged surâs de copil.

În aerul transparent şi molatic, glasul trecătorilor sună cu timbru de cleştar. Sonor cadenţează şi paşii şcolarilor pe asfaltul zbicit. Iată şi cel dintâi domn fără pardesiu: e un domn bătrâior, sur, uscăţiv, cu bărbiţă; pare provocator şi e intimidat. În vitrinele modistelor au apărut pălăriile de pai. E o modă mult mai simpatică decât cea de anul trecut. Toate fiicele şi surorile Evei vor năvăli să nu cumpere altele întâi fiindcă a doua zi nu vor mai avea nici un haz. Toate au să pară într-o uniformă.

Poate undeva, departe, în câmpuri, au şi sosit de mult cocorii. Pe-o pajişte, tot acolo zburdă şi un miel alb cu roşu ca-naf de lână în ureche.

Acum tristeţea e mai tristă decât întotdeauna.

Te reazemă de perete şi ascultă, sus, de la al doilea etaj, prin fereastra deschisă, exerciţiul monoton de pian. E o mazurcă foarte veche. O mazurcă pentru examenul de prim an. Mâinile aleargă pe clape în acelaşi tact sprinten şi agrest. Se poticnesc, ca să pornească din nou. Aşa de o sută de ori… De ce deodată, ascultând, te-ai întristat fără pricină? Soarele e sus, cerul – de albastrul lichid al acuarelei, aerul – parfu-mat, trecătorii au pasul elastic, parcă toţi au plecat să dea asalt fericirii. Şi tu te-ai întristat fără pricină. Gândeşti la fata închisă în pensionul cu ferestrele văruite să înveţe că suprafaţa laterală a unei piramide se află înmulţind perimetrul bazei cu jumătatea apotemei; la poetul care moare tuşind; la atâtea primăveri câte au fost şi la atâţia oameni câţi nu mai sunt.

Mazurca înaintează voios până la nota fatală. Aci s-a oprit şi începe din nou. Iar în lupta aceasta, cu o rezistenţă perfidă, s-a adunat toată tristeţea primăverilor inutile.

— Doarme?

— După respiraţia regulată, se pare că da.

— Atunci nu-i mai dau picăturile?

— Când s-o trezi. Nu-l deştepta. Somnul acesta e mai meşter tămăduitor decât toate doctoriile din lume.

— Aşadar a scăpat?… E de-acum sigur! se bucură Sonia Viişoreanu.

— Sigur? Sigur e un cuvânt care nu există în dicţionarul nostru, domnişoară! răspunse medicul vârându-şi termometrul în tocul de nichel şi prinzându-l în marginea buzunarului de la piept, ca un stilou. „Sigur” nu există! Dar criza cea mare a trecut… Acum aşteptăm să lupte tinereţea. Ea l-a scos până aici. Ea are să-l scoată până la capăt la liman! Sub aspectul acesta costeliv, e un tânăr viguros. Inima precisă ca un cronometru. Nu l-a trădat o clipă… Inimii şi dumitale îi datoreşte totul! Ai fost o garde-malade 29 admirabilă, domnişoară. Sunteţi rude? prieteni?

— Niciuna, nici alta, domnule profesor. Vecini şi nimic mai mult. înainte de a se îmbolnăvi n-am schimbat douăzeci de cuvinte. Dar îl puteam lăsa?… L-am ştiut singur. Se pare că toată iarna a îndurat lipsuri teribile. L-au ajuns acum… A fost o întâmplare norocoasă, domnule profesor, că în noaptea când a început să delireze l-am auzit. Clădirea aceasta are o acustică absurdă… L-am auzit gemând, am intrat aci, m-am speriat şi am dat fuga la cel dintâi medic. S-a întâmplat să fii dumneata, domnule profesor. Nici nu mi-am dat seama când am sunat!… Nici la cine sun; nici că era ora două după miezul nopţii. Altfel n-aş fi îndrăznit… Nu ştiu cum să vă mulţumesc. Două săptămâni să urcaţi scările acestea de două ori pe zi, până la mizeria noastră!… Ne-aţi făcut o graţie, domnule profesor…

Sonia Viişoreanu vorbea repede, cu un imperceptibil accent peltic, pe care nu izbutise să-l suprime definitiv cursurile laborioase ale Conservatorului de artă dramatică şi declamaţiuni. Vorbea şi îşi apăsa sânii globuloşi în capo-tul de mătase negru şi prea strâmt, întins direct pe pielea goală. Vorbea, iar deasupra buzelor o uşoară umbră de puf bălan brobonise picuri de sudoare.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru o opri, apărându-se de avalanşa cuvintelor cu amândouă mâinile osoase.

— Ajunge, domnişoară… S-ar părea că am săvârşit cine ştie ce eroism! Lucrul e ceva mai simplu. M-ai chemat la un bolnav. Am venit. Mi-am făcut datoria de medic şi nimic mai mult… Singurul lucru regretabil e că s-a întâmplat să se afle clinica mea în reparaţie şi nu te-am putut scuti pe dumneata de atâtea nopţi de nesomn. De altfel, mi-ai spus că te-ai fi opus la o strămutare de aci, ca şi la trimiterea unei surori de caritate… Încât dumneata, nu eu, ai făcut dovada de aptitudini pentru eroism. Mai ales dacă sunteţi numai simpli vecini… Rămânem înţeleşi! Picăturile când se deşteaptă, şi repetate la fiecare oră… În trei-patru zile vedem dacă nu survine vreo complicaţie, ceea ce nu cred. Şi în două săptămâni e zdravăn ca mine şi ca dum-neata.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru avea cu totul altă înfăţişare în camera unui bolnav.

Nu mai părea omul acid şi dispreţuitor care trecea prin lume cu o rece privire, silind capetele să se aplece şi glasurile să şovăie. Era o făptură vibrantă de energie. O energie contagioasă, care îi încorda trăsăturile osoase ale obrazului; îi decolora buzele şi îi altera vocea.

— De mâine nu mai trec decât o dată pe zi, la cinci. La revedere, domnişoară!

Sonia Viişoreanu îi reteză calea la uşă. Roşind, îndrăzni:

— V-aş ruga şi pentru mine o consultaţie, domnule profesor. E ridicolă. Ştiu!… Dar oriunde m-am adresat, n-am obţinut nimic.

— Poftim, domnişoară, cu plăcere! spuse binevoitor Mihai Pop-Spătaru, punând pălăria pe scaun. Ascult!

— Domnule profesor, nu ştiu ce să fac să nu mă mai îngraş.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi pierdu bunăvoia, cu răceala ivită din nou în privire, brusc, ca declicul unui aparat restabilit la punct.

— Foarte simplu. Mănânci mai puţin, domnişoară.

— Dar am redus la minimum mâncarea, domnule profe-sor! se văietă Sonia Viişoreanu, uitând în focul peroraţiei să mai apese capotul pe sâni şi lăsând să se vadă după capriciul gesturilor corpul cărnos, gol şi alb. Am redus la minimum, domnule profesor.

— Redus cantitativ, dar nu ca număr de calorii. Prăjituri?

— Una pe zi…

— Sosuri?

— Din când în când…

— Ouă?

— În fiecare zi, căci asta e baza. Atâta îmi permit mijloacele…

— Ceea ce era de demonstrat!

— Dar, domnule profesor, toată ziua sunt flămândă, şi totuşi mă îngraş!… Am pus şase kilograme numai astăiarnă. E ceva îngrozitor! Gândiţi-vă că sunt actriţă. Ce spune publicul de mine? Ce roluri mai pot să pretind? Eu nu ştiu ce să mai fac, domnule profesor…

— Gimnastică. Mişcare, domnişoară!

— Fac gimnastică. Fac mişcare. Şi mă îngraş! E o adevărată tragedie, domnule profesor. Salvaţi-mă! Daţi-mi un medicament.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru strânse din umeri cu toată indulgenţa dispărută:

— Toate medicamentele în cazul dumitale sunt sau primejdioase, sau mincinoase. Există pe lume oameni graşi şi oameni slabi. Dumneata faci parte din categoria graşilor; eu din a slabilor. N-avem ce face. Ne supunem! Fatalitate organică. Hormoni, glande cu secreţie internă, metabolism, catabolism, prea complicat… La revedere, domnişoară!

— Va să zică, sunt condamnată, domnule profesor?

— Fără apel! Fără recurs! Fără graţiere! rosti impacient medicul, luându-şi pălăria de pe scaun.

Plecă, înaintând cu precauţie în culoarul sepulcral, încă o dată iritat de ciudatele contraste câte încap într-un singur suflet de om. Până adineaori găsea admirabilă solidaritatea aceasta umană a femeii veghind zi şi noapte la căpătâiul unui necunoscut, executând cu simplitate servicii penibile de infirmieră: vasul de noapte deşertat şi urina turbure adunată într-un recipient pentru analiză.

Acum, deodată, îi apăruse în toată deşertăciunea de fe-meie fără nici o substanţă interioară:Ce spune publicul de mine? E o adevărată tragedie… Salvaţi-mă!… Va să zică, sunt condamnată…?”. S-ar crede că e vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Trânti furios portiera limuzinei şi, după ce porunci şoferului să întoarcă, rupse banda unei reviste medicale şi începu să citească un lanţ de comunicări, ca să nu vadă oameni şi să nu gândească la oameni.

Sonia Viişoreanu păşi îndărăt, în camera lui Ion Ozun, intră uşurel în vârful picioarelor cu talpa de pâslă. Bărbia cu guşa pufoasă îi tremura ca la copii înainte de a izbucni în plâns.

La ultima repetiţie directorul de scenă o avertizase în orăcăitul de înveselire al camarazilor că nu-i mai poate da decât roluri de comedie. A ajuns fabula teatrului. Şi nimeni n-o crede! Toţi se simt datori să scornească o ghi-duşie pe socoteala ei: colecţionează glumele şi ilustraţiile din reviste umoristice unde apare femeia-balenă.

Se întoarse tresărind. I s-a părut că Ion Ozun a mişcat. Scâncise numai prin somn. Ca un prunc care visează urât. Îi potrivi perna sub cap cu mâna uşoară. Îl înveli până la bărbie.

Un timp îl privi cu palmele în poale, aşezată pe scaun, cu piepţii capotului desfăcuţi, lăsând să se reverse afară sânii de robustă mamiferă. Privirea avea o înduioşare maternă. Sonia Viişoreanu îşi simţi sufletul eroic şi nobil. Fu sincer şi profund emoţionată de această descoperire.

Tot ce săvârşise până acum, nopţile nedormite, veghea încăpăţânată, serviciile respingătoare au fost fără să-şi dea seamă. Împinsă de o pornire necugetată. „Ai fost admi-rabilă, domnişoară!” i-a spus doctorul Mihai Pop-Spătaru.

Poate era născută pentru altceva, nu pentru teatru. Ea a visat întotdeauna o viaţă casnică, de gospodină. Să crească păsări, să îmbăieze copii, să aştepte bărbatul cu masa şi să-i calce hainele. Să iasă la braţ, împreună, duminica şi, după ce-au fost la cinematograf, să se oprească la berărie. Acum nu mai poate da îndărăt. Până la bătrâneţe are să joace roluri de mâna a doua şi are să suporte poftele bărbaţilor, aţâţaţi de frumuseţea ei planturoasă: directorul trupei, directorul de scenă, camarazi şi cronicari dramatici, toţi cruţând-o şi acceptând-o numai după cum le-a cedat, într-o întâlnire grăbită pe-o canapea scârţâind de cameră mobilată.

Toţi sunt la fel.

Toţi o dezgustă. Toţi îi fac oroare. Pe toţi îi urăşte.

Se miră singură cum şi-a biruit repulsia două săptămâni, cât a îngrijit, mai credincioasă ca o soră, vecinul acesta necunoscut. Poate fiindcă întotdeauna a fost atât de respectuos când o întâlnea în antret. Poate fiindcă a bănuit câte lipsuri îndurase tăcut în cămăruţa lui toată iarna. Poate fiindcă, bolnav, nu-i mai păruse un bărbat din cei cu ochii lubrici, dezbrăcând-o, şi cu mâinile cinic pipăindu-i carnea: era un copilandru fără putere, transportat de delirul febril într-o altă lume, unde nu mai sunt pofte animale şi canapele care scârţâie.

Are un obraz uscat, golit de sânge, cu tuleie în barbă, ca o gravură din cărţile cu sfinţi.

Niciodată n-a respirat în două săptămâni atât de regulat ca acum. Respiraţia pură, de copil. Se întoarce din mormânt. Peste o săptămână ori două are să fie la fel cu ceilalţi.

Pentru el a lipsit de la repetiţii. A pierdut un rol. A renunţat şi la turneul unde a plecat Bică Tomescu.

Încă unul, acela, care nu se încurcă de nimicuri în viaţă! A dispărut într-o bună zi tiptil, lăsând camera goală şi datorii la toţi vecinii, începând de la un capăt al culoarului la celălalt. Îl caută şi acum comisionarii de la amici tapaţi cu cinci poli; nici acum nu-i dă de urmă băiatul de la croitor; e singurul om din Bucureşti care a izbutit să-l păgubească pe chir Panaioti cu o mie de lei. Ca să-i consoleze pe toţi, le trimite tuturor cordiale salutări pe cărţi poştale ilustrate cu vederi din turneu. Peste un an, doi, îl vezi jucând rol de prim-amorez, şi, ceea ce e mai scandalos, culegând aplauze, căci are talent licheaua şi ştie să poarte haina cu morgă britanică de autentic gentleman!

Sonia Viişoreanu se amărî profund, mistuită de această gelozie predestinată breslei actoriceşti, care se adăoga la martiriul obezităţii.

Rândui pe măsuţa de la căpătâiul bolnavului cele câteva reviste şi ziare primite cu poşta şi aşteptând neatinse, sticlele cu medicamente, paharul şi linguriţa, vaza cu florile de liliac alese cu mâna ei.

Privi cu satisfacţie ordinea exemplară şi, în vârful degetelor, trecu în camera ei, să măture, să scuture, să schimbe apa şi să pună un ou la fiert, măcar unul. Tot e condamnată fără apel, fără recurs, fără şanse de graţiere!

Odaia era plină de pernuţe, de panglici, flacoane goale de parfum, fotografii de artişti, ilustrate şi suveniruri de băi recomandate din turneele de vară; ouă de sare de la Slănic, scoici de la Constanţa, vederi lipite pe sticlă de la Mehadia. Într-un colţ, un primus. Patefonul. În cui, iriga-torul, spânzurându-şi intestinul roşu de cauciuc, cu o trivială impudoare.

Sonia Viişoreanu îşi încinse părul bălan şi frizat într-un tulpan roşu şi începu să deretice cu de-amănuntul, ca o vrednică soţie de arhivar.

Din adânc de lac negru şi greu, Ion Ozun se înălţă, împins spre lumină.

Deschise ochii şi lumina îl orbi.

Ce sunt florile acestea? Nu se mai apleacă deasupra lui femeia misterioasă, sinucigaşa în haine fumurii să-i ciocănească fruntea cu degetul de os? Au dispărut gândacii negri cu pântecul respingător, care cresc, se lăţesc, apasă şi înăbuşă?

O rază de soare a intrat oblic prin fereastra deschisă şi o gâză de aur se legăna în hamac nevăzut.

De unde soseşte şi unde-a ajuns?

Lumina-i palpită cald pe obraz. Pe mâini… Ce mâini uscate! Sunt mâinile lui?

Ion Ozun se uită la mâinile lui ca la mâini străine; mâini străvezii, cu falange de schelet. Ca degetul de os al femeii care i-a ciocănit tot timpul fruntea: toc-toc! Ce căuta?… Sunt mâinile lui. Se supun. Cu ele se pipăie. Pe obraz. Are păr pe obraz. I-a crescut păr pe obraz… Dar de unde soseşte? Ce-a fost cu el până acum?

Patul n-a stat niciodată lângă fereastră. Sunt doctorii şi flori pe măsuţă.

E în bursucăria lui chir Panaioti şi n-o recunoaşte. Ascultă. Prin pereţii sonori se aud toate cum au mai fost. Duruitul maşinii de cusut. Foxul impiegatului de la Finanţe, schelălăind încuiat în cameră. Studentul gângav, care-şi prepară cu glas tare eternul examen. Răbufneala ţoalelor scuturate. Fluieră ordonanţa. Fluieră şi trânteşte făraşul. E deci dimineaţă.

Ce divine sunt toate sunetele acestea familiare care-l exasperau! S-a întors la ele dintr-o lume înăbuşitoare şi neagră. Acolo toate treceau şi veneau crescând ca umbre imense şi mute. Numai degetul femeii fără chip suna du-reros în osul frunţii: toc-toc! Pe urmă creştea din toate ungherele negre armata gândacilor negri. Şi totul, toate coborau împreună cu el în întunericul acela din fund de lac, unde se balansa ca un înecat între alţi înecaţi.

Acum sunt flori de liliac pe măsuţă.

Se răsuci în pernă. Peretele grunzuros din faţă nu lasă liber decât o făşie de cer. Dar o făşie atât de albastră! Iar plopul înalt, deşirat, cu crengile sclerozate, plopul cel chinuit şi crescut în piatră, a întins spre fereastră un ram cu frunze mici, pricăjite, închircite, dar cu foşnet atât de dulce, argintiu. Ca un braţ prietenos întinzându-i frăţeşte puţintică ofrandă de care se-nvrednicea…

În sfârşit, înţelege.

Ceva proaspăt, năvalnic şi ameţitor s-a revărsat asupra lumii.

Primăvara a izbucnit în noaptea prea lungă cât el dormea.

Ion Ozun vede lumina într-o păianjenire de lacrimă.

Toate s-au întâmplat fără ştirea lui. În lipsa lui.

Când a ajuns noaptea acasă, cu dinţii clănţănind, era lapoviţă. Ploaie murdară şi rece, înstelată de fulgi. S-a trântit îmbrăcat în pat, cu faţa în sus, cu gândul să-şi lepede hainele mai târziu şi să stingă becul. S-a scufundat îndată în iezerul negru de unde acum se întoarce.

A trecut de atunci o zi? O săptămână? O lună? Cineva a fost să-l dezbrace, să-l culce, să-i împingă patul aproape de fereastra deschisă. Dar cine şi când? Pentru el nu există nimeni în acest oraş. Sunt flori şi flacoane de doctorii pe măsuţă. Mai sunt şi reviste: hârtie tipărită cu mirosul fad de cerneală.

Întinde mâna mecanic şi rupe învelitorile. Numele lui. O nuvelă. Numele lui. Altă nuvelă. Teofil Steriu şi-a ţinut cuvântul. Dar ce ciudat! Toate acestea i se par foarte străine. S-au rupt de el. Au căzut vreascuri. Altădată ar fi socotit ceasul acesta cel mai hotărâtor în viaţă.

Ceea ce-ar vrea el să vadă mai mult decât toate acum e primăvara de afară.

Se ridică în coate şi se zgreapţănă de pat. Aproape să cadă. E atât de înalt, încât ameţeşte când se uită în jos. Picioarele (ale lui sunt picioarele acestea cu fluierul atât de subţire?), picioarele abia îl ţin, mai că se frâng. Se târâie şi a asudat. Dar a ajuns.

Cu pieptul căzut pe pervazul ferestrei, aspiră dureros toată primăvara de afară.

Cerul, sus, e numai o făşie, dar e atât de adânc! Se vede un nor mic ca o scoică de sidef, navigând pe cel mai albastru cer care a existat vreodată.

Zidul din faţă e zgrunţuros şi urât. Jos se zăreşte lada de gunoaie, unde scormoneşte o pisică jigărită. Scormoneşte şi mornăie şi fuge cu un os de peşte.

Întoarce ochii de la priveliştea hâdă. Toată primăvara e numai în albastrul profund de cer şi în plopul cu frunzele mici şi rotunde. Le poate ajunge cu mâna. Rupe una şi-o mestecă în dinţi. Frunza lasă în gură un gust cleios şi dulce, acidulat. Acasă, la dânşii, se afla la geam un tei, nu un plop. Altfel de arbore, cu rădăcinile înfipte în altfel de pământ, mai darnic: copac viguros şi umbros. Teiul lor de la poartă! Din crengi retezate îşi făcea fluier. Coaja desfăcută lăsa tot aşa un clei dulceag şi acidulat. Aduna crenguţe multe şi se aşeza pe movila de zgură şi de fier vechi de la potcovăria din faţă, să fabrice fluiere pentru toţi copiii din mahala. Se auzeau ciocanele izbind în nicovală: bang! bang! Venea miros de copită arsă. Dar primăvara, pajiştea de jur împrejur se întindea măruntă şi deasă ca o catifea moale sub paşi. Şi caişii întindeau peste zăplazuri florile albe şi roze, de-un alb şi de-un roz ireal. În lunca din marginea târgului mergeau să culeagă lăcrămioare. Erau primăveri cum n-au să mai fie niciodată. Aici e un zid vertical şi bubos, cu ferestrele înguste de la closet. Jos, lada cu gunoi.

A ostenit. E atât de ameţitor aerul! Ca o băutură prea tare.

Se târâie înapoi, ţinându-se de perete. S-a urcat în pat şi a tras plapoma până la bărbie.

Priveşte tot spre fereastra deschisă, cu gândurile risipite şi adunate în vălmăşag. O gâză a dat buzna din zbor de-afară. A căzut ameţită pe plapomă. Îşi lustruieşte elitrele aurii, îşi mişcă într-o parte şi-n alta corniţele lungi, cu ciudate şi catifelate canafuri în vârf. Ce gâză să fie oare? N-a mai văzut niciodată până acum o gâzulie cu mişcări atât de graţioase, cu vestmânt atât de fermecător. A ridicat mâna s-o prindă şi s-o pună în palmă, s-o admire mai de aproape şi să se bucure de frumuseţea ei, de viaţa ei. Dar gâzulia a deschis brusc aripile şi, cu o precizie uluitoare, a zburat săgeată spre geam, apoi afară, ducând cu dânsa toată primăvara care îl bucura şi lăsându-l singur, mai singur, în patul unde-a bolit. Îşi înghiţi nodul mâhnirii din gâtlej… Din vălmăşagul de gânduri, un lucru tot nu se lămurea şi-i dădea veşnic asalt. Nu unul – ce zice el? – o sută. O sută de întrebări, care se leagă una ele alta. S-o ia mai încet, metodic: „Când s-a trântit în pat îmbrăcat”…

Ghidul nu merge mai departe. Ion Ozun se scufundă din nou în lacul negru şi fără de fund.

Iar acolo din nou se apleacă deasupra lui femeia cu faţa nevăzută să-i ciocăne fruntea cu deget de os. Femeia necunoscută care-a murit aci. Strigoaica. Se apleacă şi e gata să bată: toc-toc! Iar începe? Orice, numai aceasta nu! Să nu mai înceapă aceasta…!

Cu o smucitură din ultima drojdie a puterilor vrea s-o alunge. Deschide ochii, şi glasul gata să strige cu groază i-a stătut în gâtlej.

Deasupra-i surâde o faţă rotundă, bălană şi fericită:

— Hristos a înviat! domnule Ozun.

Cu oglinda pe genunchi şi cu ligheanul alături, Ion Ozun îşi săpuneşte barba îndelung, aşa cum îl povăţuia unchiu-său, Tăsică, grefierul: „Măi băiete, să ştii de la mine. O barbă bine săpunită e pe jumătate bărbierită! Şi o femeie zdravăn bătută e pe jumătate cuminţită!”

Asta o spunea unchiul Tăsică, grefierul, în glumă; întrucât priveşte partea a doua a zicalei, fiindcă pe nevastă-sa n-a atins-o nici măcar cu o floare, deşi o ameninţa tot în glumă cu ghiveciul muşcatelor din fereastră. Dar în privinţa bărbii şi săpunitului avea toată dreptatea, precum nepotul a avut prilej să verifice prin experienţă proprie de când şi-a ras cele dintâi tuleie şi a început să-i miroase a catrinţă. Tot aşa şi acum, îşi săpuneşte barba cu o atenţie cumplit de încordată, parcă s-ar pregăti pentru cine ştie ce gravă şi decisivă operaţiune. Începe să plimbe Gillet-ul de sus în jos. Îi tremură mâna şi oboseşte.

Maşina de cusut duruie în fundul antretului. Se aude şi studentul gângav, recitând paragrafe. Cineva întreabă cu glas răguşit de domnul cel gras care sforăie.

Ion Ozun s-a reîncorporat deplin în toată viaţa din bursucăria lui chir Panaioti. Îl supără zgomotele. Ştie din nou cine a sosit şi cine pleacă. Noaptea ascultă foşcătul gândacilor negri năvălind puzderie din găuri. Toată primăvara de afară îl cheamă, şi el încă e prizonier în pat, condamnat să reconstituie după sunete viaţa micului univers trivial şi înăbuşitor din antretul îngust cu douăsprezece uşi şi cu viermuiala a douăsprezece biete făpturi omeneşti.

A terminat! Poate spune în sfârşit acum că are un chip ceva mai suportabil…

Se ridică singur să-şi ducă ligheanul. La întoarcere se priveşte în oglinda şifonerului, care-l arată în cămaşa lungă, retezat de la genunchi. E încă deşirat ca o arătare. Îşi cercetează mai de aproape ochii în găvanul orbitelor. E într-adevăr Lazăr, sculat din mormânt cu linţoliul în cap.

A fugit repede la pat şi s-a învelit cuminte până la bărbie, fiindcă a auzit paşii de pâslă la uşă. Sonia Viişoreanu are să-l mustre din nou. Nu-i dă voie să facă o singură mişcare fără ştirea ei. Teribil tiran!

— Iar n-ai stat liniştit? se supără din uşă. Am să te leg de pat. Şi înaintând: A! înţeleg. Domnul a vrut să se facă frumos.

— Eram ca un fachir! se apără Ion Ozun. Şi mă plictisesc, mă plictisesc!… Gândeşte, domnişoară Sonia, că e primăvară afară şi că n-am o sută de ani…

— Mai bine ai lua doctoriile!

— Le-am luat… minţi cu seninătate Ion Ozun.

Sonia Viişoreanu veni neîncrezătoare să verifice sticla.

— Nu prea pare… sunteţi oribili toţi bolnavii! Abia aţi scăpat, şi nu ştiţi să fiţi recunoscători medicamentelor care v-au salvat… Spune drept: le-ai luat, ori nu?

— Am uitat! Ca să-ţi spun drept… mărturisi Ion Ozun.

— Am ştiut eu! Domnul a uitat. Era preocupat să se facă frumos.

Sonia Viişoreanu turnă doctoria în linguriţă şi i-o dădu cu sila. Între ea şi bolnav se stabilise o camaraderie bărbătească. Şi, pe temeiul drepturilor câştigate, îl executa cu neîndurare. Întâia oară găsise un bărbat să i se supună. E drept că bărbatul era un înviat din morţi şi că ea îl asistase la acest miracol. Nici nu-şi amintea alături de el că e femeie. Nici nu observa că Ion Ozun e bărbat şi că n-are o sută de ani. De aceea intra şi ieşea în capotul înfăşurat la întâmplare pe trup, se pieptena în faţa lui şi îl ruga să încheie nasturii corsajului la spate când se gătea să plece în oraş.

— De-acum încep să prind viaţă! spuse Ion Ozun. Am înţeles aceasta de adineaori, de când mi-a venit poftă de o ţigară… Când îmi dai voie să fumez?

— Asta e acum! Nici să nu te-aud! se supără Sonia Viişoreanu. Să-mi stai cuminte şi…

— Bine! Am să găsesc eu prin buzunările hainelor vreo ţigară uitată…

— Că nu te-oi buzunări eu înainte!

— La ce stăpân am intrat! se văietă Ion Ozun.

Sonia Viişoreanu nu ţinu socoteală de aceste căinări de convalescent. Se aşeză pe marginea patului şi istorisi ce-o ardea pe ea de astăzi dimineaţă.

— Uitam să-ţi spun… Prietenul dumitale, domnul Bică, a ajuns la Timişoara. Am primit o ilustrată de la el…

Dublează rolul lui Tony Bulandra. Ştiu că ăsta n-o să moară de modestie!

— Are talent! se dădu cu părerea Ion Ozun, retrăgându-se lângă perete, să-i facă loc. Are talent şi are încredere în el. Încredere – adică tocmai ceea ce-ţi lipseşte dumitale, domnişoară.

— Uşor să vorbeşti. Pentru un bărbat, în teatru e destul să ai talent şi să munceşti… Pentru noi e mai greu… Nici nu-ţi imaginezi dumneata la câte murdării trebuie să închizi ochii ca să capeţi un rol… Şi, după ce l-ai căpătat, abia atunci începe…

Vorbind, Sonia Viişoreanu gesticula şi gesticulând lăsa să se desfacă laturile capotului. Dedesubt, trupul apărea alb şi gras, cu pielea catifelată şi cu falduri de odaliscă la pântec. Sânii erau prea mari, dar tineri şi pietros ridicaţi în lături. Subsuori se ivea la fiecare mişcare părul mătăsos şi negru. Ion Ozun nu-şi putea desprinde ochii. El fusese sigur până atunci că o femeie cu părul blond trebuie să aibă neapărat şi subsuorile bălane.

— Eu am pierdut un rol acum doi ani… continuă să povestească Sonia Viişoreanu.

Ion Ozun simţea căldura trupului gras transmiţându-se prin plapoma subţire. Toată fiinţa era concentrată în privire, urmând jocul rotund al liniilor la fiecare mişcare, scormonind ascunzişuri invizibile pe linia dintre sâni, în jos, unde capotul de mătase neagră era strâns între picioare.

Şi deodată, pe neaşteptate, când Sonia Viişoreanu po-vestea mai cu foc, o cuprinse cu o mână de după ceafă şi, cu cealaltă strivindu-i sânul, începu s-o sărute pe gură, muşcându-i buzele până la sânge.

Femeia se smulse, şi în luptă rămase pe jumătate goală.

— Ce-ţi veni? gâfâi, ştergându-şi apăsat gura. Şi dumneata?… Ce murdărie! De surprindere şi de indignare, nu-şi găsea cuvintele. E nemaipomenit!… Toţi sunteţi nişte brute. Da, brute… Brută! Şi eu, care de trei săptăinâni… Cum am să mai dau ochii cu dumneata?… În mijlocul camerei îşi aduna în jurul corpului capotul sfâşiat, tremurând de mânie şi înghiţindu-şi lacrimile. De ce ai îndrăznit aceasta? întinse braţele şi iar le retrase, amintindu-şi şi strângând mătasea neagră pe sâni… Erai singurul bărbat care n-o făcuse aceasta…!

Ion Ozun, palid, încercă să surâdă nepăsător.

— De ce atâta teatru? îngăimă. Ai spus singură că nu ţi se întâmplă întâia oară. Nu-s eu doar cel dintâi…

Spunând, se silea s-o găsească ridicolă în această explozie, ca să-şi păstreze pentru mai târziu o scuză. Dar înaintea lui nu se afla decât o femeie ofensată şi umilită, fără nimic grotesc în cărnurile grase şi în toată furia dezordo-nată, fiindcă revolta o transfigura.

Când uşa se trânti, rămase cu faţa în sus, cu privirea înfiptă în tavan.

De ce făcuse aceasta? Ce duh rău şi nebunesc l-a împins?

Îşi acoperi faţa şi ochii.

Rămase nemişcat aşa, poate un ceas, poate două. Ridică mâinile de pe ochi, târziu, când uşa se izbi de perete.

În uşă, Costea Lipan.

Zvârli pălăria.

— Uff! De când te caut!… Am scăpat! M-am certat cu toţi ai mei. Am plecat! Sunt liber! Liber!

Intimidat de neclintirea rece a lui Ion Ozun, vorbi deodată cu glas mai domol şi cu toată bucuroasa pornire împotmolită:

— Te rog să mă ierţi… N-aveam cui să spun. Simţeam nevoia să strig cuiva. Te-am căutat la ziar. Am aflat că ai fost bolnav. Ţi-am descoperit adresa. Am dat fuga.

Pe obrazul lui Ion Ozun nu se mişcă nici un muşchi. El era cu gândul la întrebările lui: De ce-a făcut aceasta? Ce nebunie l-a prins…?

Celălalt continuă cu însufleţirea definitiv stinsă, ca o poveste care acum nu-l mai interesa:

— Închipuieşte-ţi! M-am certat cu toţi ai mei… Am plecat de-acasă. Am sfârşit cu dânşii… Dar mai bine spune-mi cum te-ai îmbolnăvit. De ce nu mi-ai scris?… Eu mă consideram îndestul de prieten ca să merit aceasta!