III.

CEAIUL DANSANT.

Din sicriul sonor al patefonului gemu muribund o strună de banjo. Pe urmă alte instrumente bizare şi triste au început să se tânguie cu gâlgâiri de plâns, şi încă mai sfâşietor decât plânsul, cu râsul acela inuman şi întrerupt de sincope al clapelor de saxofon.

Domnişoara care răsucise manivela şi schimbase acul vorbi către tânărul cu ochelari înrămaţi de baga neagră, aşa cum toţi poartă acum ochelarii lui Harold Lloyd:

— Eu ador havaianele acestea, Alec! Aş vrea să le văd dansate de sălbatici, în Honolulu. Visez câteodată o viaţă elementară, plină de primejdii şi de peripeţii sălbatice…

Pentru domnişoara anemică, pală şi lipsită de vlagă, care nu trecuse de cinci ori în viaţă dincolo de bariera capitalei, ca şi pentru tânărul cu ochelari americani, Honolulu e un sat cu pitoreşti colibe de lut, în smârcuri toride, undeva, în apele Pacificului, nu un oraş prosper, ca oricare altul, cu hoteluri de beton armat, cu docuri, silozuri şi garaje, cu tramvai zgomotos şi vitrine, ghişeuri de bancă şi agenţii de transport maritim.

Ei cred că instinctele elementare colcăie şi se dezlănţuie numai la antipozi, la sălbaticii goi şi împungând cu lănci înveninate. Nu văd că sălbaticii sunt oriunde şi mai ales aici. Că poartă veston negru, piepţii cămăşii ripolinaţi, ochelarii lui Harold Lloyd, iar când se vânează unii pe alţii, nu au nevoie de arc cu vârful săgeţii înveninat.

Ana Lipan îşi aşeză pălăria cu delicată artă, să nu strivească buclele fragile şi frizate în simetrice spirale. Se dădu doi paşi îndărăt. Se privi în oglindă din faţă, din profil, din trei sferturi; cu o oglindă ovală, plimbată de sus în jos, din dreapta şi stânga, îşi examină ceafa şi cutele rochiei în spate.

Surâse. Se uită grav. Se înclină graţios. Ridică din sprâncene surprinsă şi se încruntă în glumă, ironic, sceptic, cochet, mustrător. Se apropie atât de mult, încât îşi văzu amănunţit în sticla poleită porii obrazului astupaţi de pudră.

Îndepărtă taburetul şi se aşeză gânditoare; pe urmă atentă la spusele unui vorbitor invizibil; pe urmă jucându-se distrat cu mărgelele de cristal; pe urmă ameninţând gingaş, cu arătătorul ridicat, acelaşi vorbitor nevăzut şi de-o impertinenţă simpatică.

Toate aceste exerciţii de mimică în faţa oglinzii, în ca-mera cu perdele trase şi cu luminile aprinse, ar fi surprins poate un martor indiscret care cunoştea numai o domnişoară Ana Lipan (Annie Lippan, cu doi n şi cu doi p), solemnă, severă şi distantă. Dar ce tânără fată în faţa oglinzii ar fi făcut oare altfel?

Rochia era nouă, pălăria nouă, nou colierul de cristal, şi peste o singură oră avea să păşească, în sfârşit, într-o lume nouă şi în atâtea reverii râvnită.

Domnul, doamna şi domnişoara Lipan erau invitaţi la ceaiul din saloanele doamnei şi domnului ministru Gică Elefterescu.

Iar Gică Elefterescu, la telefon, astăzi dimineaţă, amintind această invitaţie, lăsase destul de lămurit să se înţeleagă că va juca un rol decisiv în viitorul domnişoarei Lipan. El nu era om să-şi uite prietenii şi nu era un ingrat, să nu se gândească la tăinuitele lor griji şi amaruri.

Evenimentul adusese agitare în casa familiei Lipan şi turburare în bugetul casei Lipan.

De-o săptămână împlinită, Ana alerga de la croitoreasă la modistă, de la pantofar la magazinele cu piepteni, coliere şi poşete, alegând, încercând, plătind şi aducând îndărăt, pentru o modificare îndelung meditată acasă şi confruntată cu teancul revistelor de modă: Vogue, Fémina, l'Offi-ciel de la Couture sau Jardin des Modes. Astăzi dimineaţă, două ore împietrise neclintită pe scaunul de supliciu al coaforului cu fire şi cârlige electrice în păr, ca prizoniera unui cabinet de chinuri savante, cum n-au ştiut să născo-cească nici călăii Inchiziţiei, nici torţionarii subtili din China mandarinilor. Da, toate erau răsplătite cu prisos! Annie Lippan întrupa cu desăvârşire oricare din gravurile revistelor cu pagini cretate – oricare ducesă celebră în carnetul monden al Parisului şi al Rivierei, coborând aerian treptele de marmură ale unei somptuoase vile, cu lampa-dare, parc, valeţi şi scumpe automobile la scară.

Elena Lipan adusese o croitoreasă cu ziua în casă, să-i prefacă şi ei o rochie neagră, în vârstă de peste un deceniu, adaptând-o aproximativ la moda timpului. Constantin Lipan îşi trimisese hainele de solemnitate la spălătoria chimică, de unde sosiseră întinerite şi fără mirosul farmaceutic de camfor.

Acum bătea cu degetul uscat în uşă:

— Annie, e cinci fără un sfert! Cinci fără paisprezece…

— Gata, papa! sări Annie de pe taburet, aruncând o ultimă privire în oglindă.

Deschise uşa, şi toţi intrară s-o examineze cu exagerate exclamaţii vocalice de extaz.

Sabina descoperi o cută imperceptibil deranjată.

Se îndoi de genunchi să o tragă în jos, se repezi la pulverizator să-şi învăluie sora într-un halo de pulbere lichidă şi parfumată. Constantin Lipan se uită peste oche-lari, din toate flancurile, amănunţit şi atent ca la un decisiv corp delict. Elena Lipan, în hainele ei sărăcăcioase, de rudă scăpătată sau de guvernantă, întâia oară uită să eva-lueze costul acestei transfigurări în perechi de ghete cu preţul dinainte de război.

Acest obicei devenise de mult o manie. Leafa servitoarei, cursa cu birja, tona de lemne şi transformarea unei pălării reprezentau pentru dânsa trei, patru sau zece perechi de ghete în valuta anului o mie nouă sute paisprezece. Adineaori calculase că din cei opt mii de lei cheltuiţi de Annie, de altfel cu avară chibzuială, altădată ar fi cumpărat pentru copii 333 perechi de ghete a 24 lei perechea, rămânând încă o fracţiune zecimală de 3,33 lei. Iar constatarea o înfricoşase… O uită acum! Cu degetele încrucişate, îşi admira copila nevinovat şi sincer, ca o ţărancă în faţa vitrinei cu busturi de ceară.

Îşi simţi ochii năvăliţi de lacrimi înduioşate.

Poate o singură clipă, scurtă şi îndată întunecată, se re-văzu în această făptură născută din făptura ei, aşa cum va fi fost cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în după-amiaza când Constantin Lipan, proaspăt supleant de tribunal, o aştepta în salonaşul părintesc, în redingotă şi incomodat de un buchet de trandafiri albi şi ţapeni în cornetul de carton cu dantelă de hârtie ajurată, să-i ceară mâna.

— Trimitem pe Catinca să oprească un taxi! spuse Constantin Lipan, cercetându-şi încă o dată ceasul cu îngrijorarea unui şef de staţie în aşteptarea expresului.

— Mă duc eu! se oferi Nellu. Catinca e o netoată. E în stare să vină cu un hârb de Ford!

Elena Lipan, în paltonul modest şi reajustat cu un supliment de guler ieftin, mai cercetă o dată cheile şi încuietu-rile, mai repetă porunci Catincăi, apoi, refugiată în birou, reciti în grabă, pe furiş, a zecea oară, scrisoarea de la Iaşi, de la Matilda.

Bolnava anunţa că se simte slăbită cu totul şi chema pe cineva să-i vegheze la căpătâi. O cerea pe Annie, dacă „se poate desprinde de la distracţiile capitalei”. În acelaşi plic, servitoarea bolnavei adăogase cu un creion chimic şi cu litere strâmbe o rugăminte simplă şi imperioasă în simplitatea ei: „Veniţi imediat. Cucoana e tare Rău. Domnu doctor spune Că no mai Duce nici cinci zile. Am pregătit Odaia pentru Duduia ana. Şaru mâna Frăsina.”

De astăzi dimineaţă scrisoarea îi ardea degetele. De câteva ori fusese gata s-o citească bărbatului şi Anei; de fiecare dată însă o oprise gândul că aşa va turbura fără folos un ceas de mult aşteptat. Cu minuţiosul lui respect al datoriei, Const ar fi fost poate în stare să renunţe la invitaţia ministrului şi s-o trimită pe Ana cu primul tren. Şi chiar fără aceasta, atât Annie, cât şi el ar rămâne toată vremea preocupaţi, cu mustrarea de cuget că se desfată la un ceai dansant, când tanti Matilda îşi dă poate sufletul. Tăinuind conţinutul scrisorii până la întoarcere, toate aceste complicaţii se aflau înlăturate.

Iar cu trenul de noapte sau de mâine dimineaţă, Annie avea când să ajungă neîntârziat la datoria unde o chema muribunda şi interesul lor, al tuturor.

După întâia lectură a dublului apel, se gândise să n-o lase pe Annie singură, ci să plece împreună cu Costea. Un bărbat, chiar când e numai abia trecut de vârsta copilăriei, are alţi ochi şi altă prezenţă de spirit în asemenea împre-jurări. Cine ştie dacă la căpătâiul tanti Matildei nu s-au adunat de pe acum rubedenii îndepărtate şi cupide, gata să facă dispărut un testament sau să smulgă bolnavei cu voinţa şovăielnică altul, dictat de neomenia lor?

Aşa cugetase, pregătind ferit de ochii celorlalţi bagajele de drum pentru Costea şi Annie, împăturite şi numărate, numai să şi le orânduiască singuri în valiza de pergamoid.

Dar a fost destul să simtă privirea lucidă şi rea a lui Costea urmărind-o, ca şi cum ar fi înţeles ceva; de îndată hotărî să renunţe în orice caz la o asemenea companie pentru voiajul Anei şi socotelile lor. Copilul acesta presimte tot şi o turbură de câte ori îi citeşte răutăcios, ca într-o carte deschisă de osândă, gândurile cele mai ascunse… Nu vrea să înţeleagă că tot ce face şi tot ce prevede e numai pentru dânşii. Averea Matildei aşa modestă cum e – două rânduri de case cu câte două apartamente de închiriat şi o jumătate de milion în bonuri – ar însemna o zestre onorabilă pentru Annie şi Sabina, câte o casă de fiecare, iar bonurile ar acoperi anii de studii în străinătate pentru doctoratul lui Costea şi pentru diploma de inginer a lui Nellu. Astfel, soarta copiilor s-ar uşura printr-o singură semnătură a unei văduve avare, care n-a făcut nici un bine în viaţă. Ea şi Const ar aştepta bătrâneţea şi pensia cu sufletul împăcat, bucurându-se de îndestularea şi fericirea altora. În faţa oricărei judecăţi oricât de aspre, s-ar prezenta senină. Nimic n-a dorit şi nimic n-a făcut decât pentru a cruţa tihna bărbatului şi a apăra viitorul copiilor.

Numai Costea o sileşte să-şi plece ochii de câte ori se întrerupe din lectura cărţilor lui cu idei monstruoase, s-o urmărească, pe ea şi pe toţi din casă, cu privirea încărcată de batjocură, de dispreţ şi de compătimire.

Acum chiar, în agitarea bucuroasă şi nerăbdătoare a tuturor, el singur stă la o parte, pe divanul din sufragerie, citind absorbit o asemenea carte otrăvitoare, cum e de mirare că legile prea blânde lasă să fie scrise, tipărite şi împrăştiate, pentru stricăciunea minţilor şi înveninarea inimilor.

Nellu trânti uşa de la antret, important şi satisfăcut:

— Am adus maşina, papa! Un Buick limuzină. Dacă n-ar scrie pă tăbliţă taxi, ai crede că e un automobil dă legaţie. Superb! Un Buick-Master, tipul ăl mai nou!

Elena Lipan transformă preţul cursei în ghete de copii a 24 lei perechea.

Coborâră scările. Se îmbarcară. Annie la mijloc, pe marginea banchetei, să nu-şi şifoneze pliurile de mătase.

Sabina rămase rezemată de uşorul sufrageriei, în şorţul negru şi scurt de uniformă, ca o mică şi tristă cenuşereasă.

— Au plecat mondenii faivoclocişti? ridică în sfârşit ochii de pe foile cărţii Costea.

— Da!… Şi păcat că n-ai venit s-o vezi şi tu pe Annie! vorbi cu înfrigurare Sabina. Era delicioasă! Orice-ai zice tu, Costea, numai Annie dintre noi toţi ştie să păstreze un aer distins… cum să-ţi spun? princiar…

— Spune: înţepat! de aspidă! râse răutăcios Costea. Înţepat şi fals, ca în jurnalele de modă! Mă mir cum de nu te umileşte gândul că sora ta e dusă aşa, în complicitatea tuturor, la vedere. Tot aşa cum îşi ţesăla şi îşi peria juncanele, când le scotea la iarmaroc, la vânzare, bunicu, dascălul de strană, Costache Lipan.

— Cum poţi să compari, Costea, pentru Dumnezeu? Eşti oribil când vorbeşti aşa…

— Oribil sunt eu, sau ei?… Oribil sunt eu, sau tu, Sabina, când cazi în extaz la toate mofturile şi farafastâcurile Anei? Râvneşti să ajungi ca ea? Să te poarte peste patru-cinci ani, ca pe-o marfă de vânzare, pe sub nasul cine ştie cărui imbecil? „Poftiţi ce sâni are, priviţi ce talie! Ce ochi şi ce picioruş fin! Pot să vă mai spun că aşteptăm şi o moştenire. Avem o mătuşă bogată, care poate dă Dumnezeu să plesnească din ceas în ceas”… Tu nu le vezi acestea, Sabina? Nu le înţelegi şi nu le auzi? Şi nu înţelegi că pentru tine îţi doresc altă soartă? Tu meriţi altceva, Sabina…

— Pe tine nu te mulţumeşte nimic niciodată…

— Cum să mă mulţumească?! Mă asfixiază atmosfera de aici… Uite şi tu cum ne-am strămutat cu toate hleaburile de mobile, pretenţioase, uzate şi triste printre care am crescut, şi cum îndată maman şi papa s-au grăbit să reconstituie exact, ca într-un muzeu istoric, atmosfera sordidă de mici şi poltroni burghezi provinciali. Pentru dânşii laşitatea cotidiană li se pare eroismul cotidian… Sunt oneşti? da! Papa, un magistrat integru şi, după cum scrie în ziare, un procuror general temut, cum n-a mai fost de mult nimeni… Aceasta nu-l împiedică însă să aibă admiraţie pentru un om de nimic, pentru un sforangiu de cea mai mârşavă teapă, ca Gică Elefterescu; să se simtă flatat că e primit în casa lui şi să-i rămână recunoscător dacă îi va găsi un nerod să-l colăcească cu o logodnică înţepată ca Ana!… Virtutea nu-l împiedică să invidieze soarta celor mai puţin virtuoşi, care măcar riscă şi ies la larg, să înfrunte riscurile. Tristă virtute, Sabina, care n-a dus la alt rezultat decât să facă un copil să-şi urască şi să-şi dispreţuiască părinţii!… Acuma de ce plângi? Ce sunt copilăriile acestea…?

Sabina îşi ascunse obrazul în îndoitura cotului şi plângea cu sughiţuri.

— Tu… tu eşti imposibil, Costea! Vrei să mă faci şi pe mine să nu-i iubesc… N-am să te mai ascult niciodată… Eşti un… Nici nu ştiu să spun cum îmi pari tu când vorbeşti aşa…

— Sunt un monstru… Da? Spune cuvântul, Sabina! Aşa se naşte câteodată în cele mai paşnice şi inofensive familii un pui de năpârcă… Ai să mă înţelegi însă odată… Atunci când are să te sufoce şi pe tine viaţa aceasta de familie respectabilă, cârpită din mărunte socoteli şi ambiţii şi invidii. Acuma fii fată cuminte şi înţelegătoare: şterge-ţi lacrimile…

Costea închise cartea şi se ridică să şteargă lacrimile Sabinei cu batista. Îi ridică obrazul de bărbie şi o privi dureros în ochii ca luciul antracitului. Ochii ei, de galoşi Tretorn.

— Eu am să scap de aici!… spuse cu glas tremurat. Am să plec şi am să-mi fac singur viaţa… Dar tu, tu, Sabina?… Tu ai să rămâi captiva lor… Aş vrea să înţelegi că aceasta mă doare.

— Când pleci? se sperie Sabina.

— N-avea grijă. Nu azi, nici mâine! Peste o lună ori peste două; când voi ajunge să nu datoresc nimănui nimic. Până atunci, mai bine să-ţi ajut la traducerea ta. Vezi că n-am uitat?

— Tocmai! se bucură Sabina, trecând cu nestatornicie copilăroasă de la plâns la voioşie. Aşteaptă un moment, să-mi aduc caietul şi cărţile.

Alergă de zor, se întoarse şi le răvăşi pe masa din sufragerie cu învelitoarea de muşama cadrilată. Costea deschise cartea şi începu să dicteze: „At vero Aeneas adspectu, dimpotrivă, la această privelişte, Aeneas obmituit amens, rămase mut, împietrit, îşi ieşi din minţi, camaeque arrectae, părul i se ridică măciucă, horrore, de groază, et voxhaesit faucibus”…

Sabina scria, între pauze rozând cu dinţii mărunţi capătul de lemn moale al creionului A. W. Faber nr. 3 şi cu ochii întredeschişi întrevăzând cu extatică admiraţie pe Annie, în rochia ei vaporoasă şi fină, ca praful albastru de pastel. O Annie anturată de tineri sportivi şi fotogenici, târând ca o trenă prin mijlocul saloanelor festiv luminate dâra de priviri invidioase a tuturor celorlalte femei. Orice ar spune Costea, viaţa nu e întotdeauna atât de posacă şi de respingătoare! Pare aşa numai unui morocănos ca el.

— Cum ai spus, Costea? Te rog mai repetă o dată…!

— Nox erat, era noapte, et corpora fessa, şi trupurile ostenite, carpebant per terras, gustau, se bucura pe pământ, soporem placidum, de un somn liniştit, silvaeque et aequora”…

În saloanele doamnei şi domnului Gică Elefterescu lucrurile nu se desfăşurau chiar aşa cum le întrevedea, ca într-un fastuos film, Sabina.

Apariţia Anei nu provocase nici o emoţie. Trecu neobservată, fiindcă lumea era multă şi pestriţă.

Aceste ceaiuri fuseseră născocirea şi deveniseră slăbiciunea doamnei Elvira Elefterescu, persoană înaltă şi vastă, cu trup de jandarm călare şi cu suflet inocent de prunc.

Doamna Elvira Eleftercscu simţea o irezistibilă atracţie pentru toate evenimentele mondene: baluri şi înmormântări, serate şi premiere, recepţii şi vernisagii.

Mai mult însă decât pentru toate arăta predilecţie pentru nunţi şi logodne.

Fără copii, dar cu un numeros contingent de nepoţi şi nepoate, de veri şi verişoare, de fini şi fine până la a douăsprezecea crengătură a rubedeniilor care de care mai vagi şi îndepărtate, mai nevoiaşe şi oropsite de soartă, era îndeosebi posedată de un tiranic demon matrimonial. Univer-sul i se înfăţişa ca un inepuizabil rezervoriu de „partide” viitoare ori posibile. Nimeni nu-i cunoştea o figură mai desăvârşit fericită ca atunci când, sprijinind o enormă lumî-nare cu flori şi panglici albe, în rolul sacru de nună, în dreapta unui mire adesea mai puţin emoţionat decât dânsa, asista cu lacrimi de bucurie în ochi la schimbul de inele, şi când înconjura masa cu paşi săltaţi, ca o morăriţă la horă, în psalmodia greco-orientală, în care biblicul Isaia dănţuieşte de vreo două mii de ani la atâtea sute şi sute de milioane de nunţi!

Pentru satisfacerea acestei pasiuni inaugurase ea ceaiurile dansante, frecventate de cel mai bizar amestec de lume al capitalei.

Cu un ochi providenţial, descoperea la un invitat şi la o invitată care abia s-au cunoscut tăinuite indicii că au fost născuţi unul pentru altul şi că nu-şi vor îndeplini destinul pe acest pământ decât după ce-şi vor pune cununiile pe cap. O dată fixată această alegere, doamna Elvira Elefterescu îşi pierdea odihna şi somnul, născocind toate intervenţiile făţişe sau tăinuite care puteau ajutora destinul în misterioasele lui intenţii.

Gică Elefterescu strâmbase la început din nas când îşi văzuse casa transformată în dancing intermitent. Pe urmă înţelesese că nimic nu-i putea servi mai bine şi sub o aparenţă mai inofensivă complicatele înnodări şi deznodări de iţe politice. Invitaţii erau ai nevestei, nu ai lui. El se socotea mosafir, zeflemisind cu strângeri din umeri un pueril capriciu feminin.

Dar în alegerea invitaţilor uita să adaoge ori să şteargă un nume, după cerinţele momentului. Şi în vreme ce încăperile răsunau de sughiţul saxofonului, de zornăitul cimbalului şi de suspinul extenuat al banjoului, în jilţurile moi din birou izbutea să adune întotdeauna, ca din întâmplare, cei mai înverşunaţi adversari politici. Îşi strângeau cordial mâinile. Se pomeneau discutând foarte paşnic pe un teren ospitalier de armistiţiu şi legând, între două ţigări de foi şi două zvelte pahare de lichior, un pact care a doua zi răspundea într-o manevră neaşteptată la Cameră, o interpelare senzaţională şi un vot uluitor, când nu izbucnea în explozia unei declaraţii fulminante şi imprimată cu titluri de o şchioapă în ediţiile speciale de ziar.

Apartamentul părea dinadins construit pentru asemenea retrageri strategice.

În salonul din dreapta dansa şi se desfăta tineretul, sub privirea ocrotitoare şi complice a doamnei Elvira Elefterescu. Holul era o zonă repauzantă şi prielnică moţăielilor pentru al treilea sex: mame şi cocoane vârstnice care nu dansau şi nici nu discutau remanieri ministeriale, domni cu reumatisme şi pensionari ai bugetului ori ai politicii, care nu pierdeau prilejul unui ceai parfumat şi al tartinelor cu icre negre, udate cu un pahar de vin autohton sau de şampanie franţuzească. În salonul din stânga se adunau selecţionaţi prin imperioase afinităţi elective invitaţii pentru care muzica şi dansul nu existau nici măcar ca pretext. Bancheri şi parlamentari, foşti şi viitori miniştri, oameni de afaceri şi preşedinţi ai consiliilor de administraţie, directori de ziare şi reprezentanţi ai consorţiilor străine.

De acolo, când din discuţia generală se desprindea o chestiune vrednică numai de un mai restrâns şi discret auditoriu, partenerii se ridicau cu o aprobare complice a pleoapelor şi treceau în biroul lui Gică Elefterescu, lipind uşa capitonată, să nu străbată glas străin şi să nu audă ureche iscodelnică.

Gică Elefterescu fuma, staţionând de la un grup la altul, şi îşi freca mâinile ca un fericit regizor, norocos după fiecare premieră.

Când pleca ultimul mosafir şi servitorii începeau să măture, să deschidă ferestrele, să pulverizeze esenţa de brad şi să întindă covoarele, nu uita niciodată să mulţumească nevestei, înălţându-se în vârful picioarelor, să-i ajungă cu buzele pe frunte, într-un sărut cast şi recu-noscător.

— Dragă Elviro, minunat ceaiul tău! Cel mai izbutit din tot sezonul… Eşti o comoară, nu o soţie!

Elvira Elefterescu ştia ce înseamnă aceasta. Un plan urmărit de mult, o întâlnire abil pusă la cale ori un angajament cu tact smuls recompensau risipa de sandvişuri şi de lichioruri lipicioase, bomboanele strivite sub tălpi, olanda mesuţelor pătate de ceai, de vin negru sau cocktail, fumul care cătrănea perdelele şi sfărmiturile scrâşnitoare ale paharelor de cristal, desperecheate din serviciul periodic, reîmprospătat prin grija şi din bugetul preagentilului soţ.

Soaţa pleca fruntea sub casca de păr oxigenat, zâmbind cu modestie şi cu oarecare întristare.

Ea avea mai rar prilej să se arate tot atât de satisfăcută de rezultatul unui asemenea ceai. Invitaţii săi din salonul din dreapta soseau, dansau, deşertau pahare de ceai şi de lichior; se remontau cu piperment sau cu şampanie; experimentau reţete inedite şi cu totul eretice de cocktail spre stupoarea barmanului improvizat de la bufet şi plecau cu buzunările pline de ţigări de foi, dar se dovedeau rebeli proiectelor matrimoniale. Cu o piruetă scăpau de sub ameninţarea săbiei lui Damocles, fatal suspendată deasupra capetelor, şmecherind fatalitatea ca să apară tot atât de voioşi şi imuni la ceaiul viitor, pentru a înnoda iarăşi firul întrerupt al flirturilor cu smuncituri sportive de mână şi cu guturale exclamaţii anglo-americane.

Într-un astfel de amestec dezlănţuit din plin, păşise intimidat „trio Lipan” – cum i-ar fi numit fără doar şi poate Sabina dacă i-ar fi văzut în acea clipă, cu totul departe de mirajul închipuirilor sale.

De la intrare, uşuraţi de vestmintele groase, escamotate de valeţi cu mănuşi albe de aţă, aruncaseră priviri disperate de naufragiaţi ca să se agaţe de o figură cunoscută. Annie Lipan simţi mai umilitor ca niciodată cât de sărăcăcioasă şi demodată e rochia Elenei Lipan şi cât de stângaci e în miopia lui Constantin Lipan.

Ca atare, puse distanţă de un pas între amândoi, cu o instinctivă desolidarizare.

O doamnă în vârstă, cu fire sure şi rare de scapet spân în barbă, o măsură prin lornion de jos în sus, pe urmă continuă să vorbească nepăsătoare principelui Anton Muşat.

Un copil fugărit de alţi doi descrise un semicerc, căutând un refugiu, pe care-l găsi după rochia Anei Lipan.

Urmăritul chicotea agăţându-se de pliurile rochiei; urmăritorii luptau să-l captureze.

Ana Lipan se silea să surâdă angelic, ca un model pentru o replică a tabloului Lăsaţi copiii să vină la mine!

Intrarea n-avu astfel nimic triumfal.

A fost totuşi un noroc că în acel moment de derută, i-a văzut Gică Elefterescu prin uşa deschisă a salonului din stânga. Se repezi cu largi gesturi afabile şi, după ce sărută familiar mâinile femeilor de parcă le cunoscuse de când lumea, aruncă un apel sonor spre salonul din dreapta:

— Elvira!

Apel tot atât de ineficace în momentul acela ca un strigăt deasupra cataractei Niagara, cea cu ecoul huruind noaptea pe o rază de şaizeci de kilometri. Jazul urla la paroxism. În delirul epileptic al instrumentelor, dialogurile continuau răcnite la ureche, ca între surzi.

Mai mult succes avu telegraful cu semnalizări mute.

Gică Elefterescu ridică mâna în sus, agitând simbolic un steguleţ invizibil, pe care totuşi Elvira Elefterescu îl văzu din celălalt capăt. Răspunse de îndată la apel şi se prezentă să ia în primire invitaţii cunoscuţi până acum numai după o vagă şi sumară descripţie a bărbatului. Dinainte, pe nevăzute, decisese că Ana Lipan ar putea fi o partidă acceptabilă pentru un nepot stângaci, sentimental şi tom-natic: Guta Mereuţă, jude de şedinţă adus în capitală la ultima mişcare în magistratură, tocmai din Cadrilater.

Spre a sa încântată surpriză, descoperi că Annie Lipan întrecea aşteptările. Şi hotărî că nimic în lume nu va putea conspira de-acum înainte să le împiedice fericirea.

Strâns încătărămată în mătăsuri foşnitoare, escortă pe Elena Lipan spre persoanele de al treilea sex: mame, mătuşe şi pensionari. O conduse apoi pe Ana Lipan spre salonul care o aspiră în mişcarea giratorie a dansului.

— Am să-ţi prezint trei nepoate ale mele. Trei surori: Lola, Lulu şi Lili… Trei creaturi admirabile!… Doresc şi sper că veţi deveni prietene inseparabile. Prin ele ai să cunoşti toată lumea de aci… Iată-le! Lola! Lulu! Lili!

Cele trei nepoate, în trei rochii de trei culori diferite – ca spicul grâului, ca albastrul cerului şi ca verdele câmpuluiîşi tăiară drum şerpuind, plecându-se şi sărind ştrengăreşte printre perechile de dansatori.

— Gata la apel, tăntiţo! chicotiră tustrele, gâfiind şi făcându-şi vânt să se răcorească.

Nu erau frumoase, deşi Elvira Elefterescu nu le pomenea tripla lor existenţă fără o tenace aluzie la cele trei mitologice graţii. Cam bărbătoase, ciolănoase şi musculoase graţii! Dar se arătară îndată foarte prietenoase, şi cu glasurile lor virile o copleşiră pe Annie Lipan sub o avalanşă de complimente, căzând asupră-i din trei părţi, ca trei împroşcări de multicolore confeti.

— Mă întrebam de ce întârzii, spuse Gică Elefterescu, punând mâna protectoare pe spatele încovoiat, de miop, al lui Constantin Lipan şi mânându-l spre salonul discuţiilor lipsite de frivolitate. Se află câţiva prieteni, care ţineau să te cunoască. Să încep cu principele Barbu Muşat…

— Încântat să cunosc pe marele nostru inchizitor! îi scutură mâna cordial Barbu Muşat, om înalt şi spătos, care, cu portul înadins neglijent şi cu barba fluvială, căuta să-şi dea o înfăţişare cât mai democrată şi să-şi facă iertat blazonul, arborele genealogic şi toate deşertăciunile atât de scumpe vărului său ruinat, Anton. Încântat, multtemutule al nostru mare inchizitor!

—.profesor doctor Mihai Pop-Spătaru…

Omul cu profil metalic şi dur întinse degete osoase, adâncind o cută subţire între sprâncene, în sforţarea să-şi amintească unde a mai văzut acest chip stafidit, insipid, incolor şi inodor.

— Mirel Alcaz, directorul politic al Voinţei…

—.care v-a adresat uneori săgeţi inofensive, domnule procuror general! completă cu veşnicul surâs dezinvolt Mirel Alcaz, proaspăt bărbierit şi scos din cutie. O publicitate gratuită, domnule Lipan! Înţepăturile Voinţei sunt cea mai bună publicitate…

— Fredy Goldamm.

Bancherul cu trăsăturile moi, gelatinoase şi cu ochelari americani prinse degetele lui Constantin Lipan într-o mână flască şi umedă de sudoare.

—.general Ignaţiu Zalomit, doctorul Ionescu-Strehaia, domnul Evghenie Condoritios, directorul Casei „Condoritios et Macridian” din Salonic. Stanica Ţifescu, marele nostru elector de la Vlaşca, şi deocamdată atât… Te rog, ia loc. Ceai? Lichior? Vin sau şampanie?

Constantin Lipan se instală cu precauţie, ca întotdeauna, numai pe trei sferturi din scaun. Răspunse cu modestie, ca un pasager econom într-un bufet de gară:

— O cafea neagră. Dacă se poate, cu zahăr puţin.

Toţi îl examinară cu oarecare surprindere.

Se aşteptaseră la un om feroce, cum îl anunţaseră rechizitoriile prompte şi neîndurate. Aveau înainte un individ timid şi miop, cu înfăţişare neînsemnată de copist suprabugetar, îmbătrânit fără speranţe de înaintare.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi descruntă profilul subţire. Îşi amintise. Era părintele de familie din tren de astătoamnă; perechea posacă, târând după ea o trupă de copii plicticoşi, printre care o singură fetiţă vioaie distona, ca un neastâmpărat pui de leopard închis laolaltă cu vulgare şi triste resignate creaturi domestice.

Îl măsură cu ochi mai atent. Pe urmă trecu, dintr-un vechi obicei, cu privirea de la unul la altul. Le cunoştea tuturor metehnele ascunse. Ca un duhovnic, le aflase sufe-rinţi secrete, slăbiciuni absurde – ştia sfârşituri inevitabile, care nu iartă. De aceea îi îngloba pe toţi într-o crudă luciditate, şi totuşi, într-o generoasă compasiune profesională de confesor laic.

— Vorbeam tocmai despre procesul Osias-MladoveanuContinentala! rosti Mirel Alcaz, lăsându-se pe spate în jilţul scund, întinzând picior peste picior şi potrivindu-şi dunga pantalonilor peste ciorapii fini, străvezii, aproape feminini. Nu ştiu dacă a făcut un serviciu guvernului…

— Justiţia n-are drept să se întrebe dacă face ori nu un serviciu guvernului! întrerupse ca înţepat de o viespe Constantin Lipan, ştergându-şi ochelarii cu batista, ca să privească mai de aproape la directorul politic al Voinţei.

— Nici nu voiam să spun aceasta! se apără surâzând serafic Mirel Alcaz. Voiam să spun că nu ştiu dacă a adus un serviciu guvernului; dar ştiu sigur că a adus unul teribil presei… Ne-a urcat tirajul gazetelor. Aceasta dovedeşte că toată lumea e însetată de dreptate! Eu pe chestiunea aceasta am părăsit un ziar unde lucram de la înfiinţarea lui. Am preferat să întemeiez altul, liber şi în spiritul vremii. Poate aţi observat, domnule procuror general, că dacă Voinţa şi-a permis inofensive agresiuni la adresa justiţiei, o făcea numai când mi se părea că justiţia ezită. Noi am căutat să întreţinem o atmosferă favorabilă iniţiativelor de curaj şi de energie.

— Dragă domnule, justiţia nu se preocupă de atmosfera favorabilă sau nefavorabilă! o ţinu înainte cu încăpăţânare Constantin Lipan. Ea îşi face datoria chiar când opinia publică, indusă în eroare, vede victime acolo unde sunt numai vinovaţi.

„E cum l-am ghicit eu! gândi Mirel Alcaz asimilându-l de îndată lumii în mijlocul căreia trăia, pe care o cunoştea şi nu pierdea nici un prilej să-i exploateze metehnele. Un ipocrit. Un individ primejdios şi de o şiretenie lucidă, regizată la rece, care şi-a pus masca de fanatic serv al justiţiei până ce şi-o da o dimisiune zgomotoasă, ca să intre a doua zi într-un partid de opoziţie. Chiar haina de pe el e o modestie făţarnică. Adună bani, cine ştie cum, şi afli după un an ori doi că-şi durează o casă cu trei etaje pe numele nevestei”…

Acestea le gândea, după cum dicta scepticismul şi experienţa profesională, dar cuvintele rostite spuneau cu totul altceva:

— De perfect acord, domnule Lipan! Justiţiei, justiţiei probe şi intransigente, puţin îi pasă de atmosfera favorabilă ori nefavorabilă din jurul ei! Îi ajunge propria sa conştiinţă. Însă e cu atât mai fericită coincidenţă când opinia publică bine luminată anticipează ea opinia pe care şi-o face justiţia. Cum sperăm că vom căpăta satisfacţiune – vorbesc în numele opiniei publice! – peste câteva zile, când justiţia va avea să avizeze într-o chestiune evitată până acum de toţi predecesorii dumitale.

— Îmi pare că vrei să vorbeşti despre afacerea „Petro-lul-Iordan Hagi-Iordan”? interveni cu nevinovăţie minunat jucată Fredy Goldamm.

— Poate de „Petrolul-Iordan Hagi-Iordan”, poate de altceva! se apără tot atât de nevinovat Mirel Alcaz.

— Aceasta va fi o chestiune mult mai delicată! se dădu cu părerea principele Barbu Muşat. Fiindcă Iordan Hagi-Iordan…

— Prezent! afirmă teatral, cu voce de bas, Iordan Hagi-Iordan în carne şi oase, oprit în cadrul uşii. E prezent şi vă depune toate omagiile la picioare, principe, fiindcă e sigur că i-aţi luat o apărare de care nici n-avea nevoie de altfel.

Înaintă legănându-şi trupul scund şi vârtos.

Rânji sub mandibulele puternice, ascunse de mustăţi uriaşe. Aşa cum se apropia, părea ultimul om cu mustăţi preistorice din Europa. Ultimul om ascuns până acum în caverne.

Haina era însă impecabil tăiată; cămaşa, cu piepţi de zăpadă.

Roti ochii şi, când găsi ce căuta, exclamă cu exagerată încântare:

— Bună seara, frate Gică! După surpriza pe care ţi-o citesc în ochi, se pare că nu mă prea aşteptai…

— De ce?… Mă gândeam… Ce idee!… Chiar adineaori… se împletici în vorbă Gică Elefterescu.

Iordan Hagi-Iordan râse zgomotos şi apucă mâna lui Gică Elefterescu, scuturând-o să i-o smulgă din umăr.

— Nici nu mă îndoiam, excelenţă! Excelenţă şi frate Gică! Nu mă îndoiam că mă aştepţi, chiar dacă o fire înclinată suspiciunii ar fi interpretat cine ştie cum subita dizgraţie cu care mă tratează buna doamnă Elvira Elefte-rescu de câteva luni, uitând să mă mai invite la preadistinsele voastre ceaiuri dansante, unde unii dansează în salon pe parchet şi alţii la cabinetul secret, pe sârmă! Eu sunt mai simplu şi mai puţin sclav al acestor deşarte forme. Treceam acum un sfert de oră pe sub ferestrele voastre. Am văzut lumină. Mi-am adus aminte. Zic: Mă reped acasă, îmbrac pentru orice eventualitate o haină mai decentă, trec, dau bună seara şi plec! În afară dacă nu mă onorezi şi pe mine cu un pahar de coniac, frate Gică! Ca în vremurile cele bune, când semnai scrisorile – (îţi aduci aminte care scrisori? eu le-am păstrat pe toate) – când le semnai: „al tău frate, Gică”…

Toţi ascultau cu uimire, curiozitate şi cu oarecare bucurie răutăcioasă.

Se ştia că un dosar „Petrolul-Iordan Hagi-Iordan” se afla în mâinile lui Constantin Lipan şi că în câteva zile scandalul multaşteptat avea să urmeze scandalului „Osias-Mladoveanu-Continentala”. Marele rechin, Iordan Hagi-Iordan, era citat la Parchet sub grave învinuiri. Cu cinică temeritate, se invitase deocamdată oaspe în casa ministrului de justiţie, ca să dea pentru a doua zi ce şopti şi răstălmăci întregii capitale.

Constantin Lipan clipea mărunt, neînţelegând în ce cuibar viperin a intrat. Căută ochii ministrului. Gică Elefterescu îi ocoli privirea.

Dar i-o surprinse Iordan Hagi-Iordan. Marele petrolist şi afacerist se apropie, întinzând amândouă mâinile, aspre şi vânjoase:

— Ce surpriză, domnule procuror general! Numai fratele Gică ştie să rezerve prietenilor asemenea surprize! Doream de mult să te cunosc mai de aproape şi să stăm de vorbă mai pe îndelete… Ehei! Că de vorbit, te asigur eu că avem ce vorbi să ţi se ridice părul măciucă în cap! Fiecare cu dosarele şi arhivele sale. Dar să lăsăm astea!… Mi-a vorbit mult despre dumneata băiatul meu, Nicki. E coleg şi cel mai bun prieten cu un fiu al dumitale, şi n-am avut niciodată nimic de obiectat când îmi cereau unul din automobile să facă o plimbare nevinovată în jurul capitalei. Pot spune că m-a bucurat asemenea prietenie între copii. Eu am cultul prieteniei, cum foarte bine mă înţelege fratele Gică!

Pipăind cu mâna de orb, Constantin Lipan căuta ochelarii pe măsuţa din lemn de trandafir. Fără ei nu putea desluşi în ceaţa tulbure chipul lui Iordan Hagi-Iordan. Îl ghicea numai rânjind, cu fălcile puternice şi cu dinţii laţi, să sfarme ciolanele, ca maxilarele de fiară.

Din discreţie, Mirel Alcaz făcu un gest de plecare. Iordan Hagi-Iordan îl surprinse şi îl opri:

— Vrei să pleci, prietene Mirel? Aceasta înseamnă că n-ai fler de gazetar nici de două parale. Cum, părăseşti terenul tocmai când ceaiul dansant al fratelui Gică începe să fie mai interesant? A propos! Am ceva pentru Voinţa, care poate să-ţi pară încă mai interesant. Nişte scrisori senzaţionale, să-ţi dubleze tirajul în douăzeci şi patru de ore… Dacă ai răbdare, trecem mai acuşi în camera jurămintelor! – făcu semn spre biroul lui Gică Elefterescu. Ştii tu! La secret! Mă cunoaşte bine această chilie a spovedaniilor. Nu intru întâia oară acolo! Aşa e, frate Gică?

Gică Elefterescu se chinuia să râdă înveselit foarte, ca de cea mai plăcută şi bucuroasă surpriză.

— Admirabil tip! Dintr-o bucată! se adresă către ge-neralul Ignaţiu Zalomit, fiindcă era cel mai aproape vecin. Ce zici, generale?

Generalul Zalomit, surd ca un dovleac, înţelese în felul său:

— Prea mult pentru artilerie şi prea puţin pentru infanterie! Infanteristul e inima armatei… Eu, domnule, am spus-o încă de la 99-900 lui Miţita Sturză.

Constantin Lipan îşi descoperise ochelarii şi privea deznădăjduit spre celelalte încăperi, unde se aflau Elena şi Annie.

— Şi dumneata vrei să pleci? ghici Iordan Hagi-Iordan, punându-i o mână pe genunchi cu un gest de luare în posesiune. Ce curios, domnilor! Toţi vor să plece… E o epidemie.

„Aceasta se întâmplă numai din pricina Elenei, cu mofturile ei de relaţii mondene şi cu vânătoarea ei după ginere!” îşi descărcă Lipan conştiinţa, şi rămase cu un oftat captivul mâinii tari şi păroase.

Elena Lipan se afla şi dânsa prizonieră în holul rezervat persoanelor de al treilea sex.

După câteva întrebări distrate, care n-aşteptau nici un fel de răspuns, Elvira Elefterescu dispăruse, făgăduind că se întoarce peste o clipă.

Plecase şi o uită, irezistibil atrasă de secţia dancing, unde supraveghea, intervenea, încuraja şi respira cu nesăţioasă fericire atmosfera aţâţătoare de parfum, de mâini transpirate, fum de ţigări orientale cu opium şi englezeşti cu miere; aroma răcoritoare de oranjade şi împestriţatele miasme de cocktail.

Dar plecând, doamna ministru o predase unui octogenar ogârjit şi friguros, cu gâtul înfăşurat într-o legătură cadrilată de lână şi cu ochii lăcrimoşi de cimpanzeu răpus de oftică în vitregele noastre regiuni septentrionale. Elena Lipan nu-i auzise numele în hilara explozie a jazului; atât doar…:”savantul nostru profesor”.

Savantul profesor muia pesmeţi în ceai şi molfăia melancolic. Păru îndată foarte încântat că a găsit pe cineva să-i asculte o senzaţională comunicare în chestia ţiparilor.

Căpătă viaţă, ca un cadavru animat de experienţa lui Galvani.

— Ce părere aveţi despre ţipari, doamnă? întrebase sever. Ce ştiţi despre ţipari?

Elena Lipan făcu un apel disperat la toate cunoştinţele sale despre fauna acvatică. Răspunse şovăind, ca la examenele de acum treizeci-treizeci şi cinci de ani în urmă:

— E un peşte de baltă… De nămol. Lung ca un şarpe. Un peşte ordinar, pentru oameni săraci. Mai ales ţiganii se dau în vânt după el…!

Savantul râse atât de înveselit, încât împroşcă printre gingiile văduvite de dinţi o mică planetă cu mai mulţi sateliţi de pesmet transformat în pastă gălbuie.

— O, sfântă ignoranţă! ridică mâinile spre plafon. Dar, doamnă, ţiparul e cel mai ciudat fenomen din apele noastre!… E peştele misterios. Un mister pe care ne-am pus cu toţii pe-atâta să-l clarificăm, şi-l vom clarifica. Ştiinţa nu admite mistere! Tot ce-a fost ieri mister azi e banalitatea cea mai banală. Pretindeţi că nu?

— Nu pretind nimic… se apără vinovată Elena Lipan. Sunt o profană.

— Aha! Profană? Bine zis! Ca profană, ştii dumneata că ţiparul vine în apele noastre numai în vilegiatură? Cam lungă, dar tot vilegiatură se cheamă! Ştii dumneata că în fiecare toamnă, cum s-a întremat şi a ajuns la maturitatea deplină, pleacă din bălţile noastre pe râuri la vale, şi dacă nu poate pe râu, o ia pe uscat, ca şarpele, până ce ajunge în fluvii, şi din fluvii în mare, şi din mare în ocean, ca să parvină cu orice preţ în Marea Sargaselor, tocmai la şase mii de kilometri?… De unde să le ştii acestea, ca profană?… Ei bine, află, stimată doamnă, că acolo şi numai acolo, la patru mii de metri adâncime, îşi depune ouăle şi moare… Stimată doamnă, e unul din cele mai stranii şi deocamdată mai enigmatice fenomene ale naturii, şi e de mirare că oamenii aceştia din jurul nostru discută despre schimbarea guvernelor, despre slugi, pălării şi scumpirea lemnelor, în loc să se minuneze cu evlavie şi să ia învăţăminte de la asemenea tainice orân-duieli ale naturii… Eu am să vă explic aceasta. Sunt încântat că am dat peste o persoană care dispreţuieşte vulgarele preocupări ale unei societăţi ignorante, şi mai jalnic decât ignorante, fericită în ignoranţa ei.

Elena Lipan suspină şi rămase să se iniţieze în misterele ţiparului voiajor, trudindu-şi ochii să descopere în cealaltă încăpere pe Annie. Surâdea fericită când, o clipă, Annie apărea şi dispărea în melstromul circular al dansului, în braţele unui tânăr cu părul lipit ca o carapace de email negru şi cu jumătate de obraz paralizată în crispaţia monoclului.

A treia oară o vedea dansând cu acelaşi ins. Acesta îi păru un indiciu. Era fără îndoială nepotul doamnei Elvira Elefterescu, la care, în fugă, doamna ministru, cu un zâmbet complice, făcuse o atât de discretă aluzie.

Gândul îi aduse o destindere în obrazul ei ostenit şi pământiu. Revărsă o lumină de participare voioasă şi plină de speranţe la tot ce se petrecea în juru-i.

Savantul profesor luă această metamorfoză drept o victorie personală:

— Aşa e că începe să fie interesant, doamnă?… Doamna, şi mai cum, dacă îmi permiteţi?

— Elena Lipan…

— A! Da… Soţia temutului nostru procuror general. Mă scuzaţi de aceste trădări ale memoriei… La vârsta mea!… Aşa e că începe să vă pară interesant? Citesc pe figura dumneavoastră, stimată doamnă Lipan…!

Stimata doamnă Lipan luă aminte la un fenomen cu mult mai apropiat de ritualul îndeletnicirilor sale de toată ziua decât expediţiile transoceanice ale ţiparilor.

Observă pe haina octogenarului savant nepermise pete de scrum, de pesmete fărâmiţat, de pricomigdale, de ceai. Ca o grijulie mamă şi soaţă prin predestinările profesiei sale casnice, scoase batista din poşetă şi se ridică de pe scaun, întrebând:

— Îmi permiteţi, domnule profesor?

— Mă rog, mă rog!… îi îngădui bătrânelul, nedumerit şi cam contrariat că fusese întrerupt la jumătatea cea mai interesantă a odiseii ţiparilor, pe care o relata cu atâta avânt.

Elena Lipan, conform atribuţiunilor sale domestice, îi şterse delicat petele şi îi scutură scrumul cu batista, mai tipărindu-i cu dosul palmei şi reverul straiului, nodul legătoarei de la gât. Iar pricepând în sfârşit despre ce anume fusese vorba, cu un gest galant şi neaşteptat, ridicându-se la rândul său de pe scaun, Homerul ţiparilor îi cuprinse mâna şi îi sărută vârful degetelor cu graţia unui june muşchetar.

A fost ceva atât de desuet şi de înduioşător, de pe vremea valsului şi a mazurcii, atât de deplasat în această casă, atât de nepotrivit cu vârsta şi înfăţişarea lor, a amândorura, încât orice privitor ar fi găsit scena de un comic irezistibil.

Dar nu se afla nici un spectator să-l intereseze episodul. Şi de altminteri, dacă s-ar fi găsit unul, mai ciudat decât întreaga scenă i-ar fi părut îmbujorarea subită şi feciorelnică din veştedul obraz al doamnei Lipan.

Aşezându-se iarăşi pe scaun, bătrânelul îşi reluă firul povestirii.

— Cum spuneam, aşadar, stimată doamnă, ţiparul femelă, după un stagiu de cinci ani în apele noastre, coboară în estuare. Acolo e întâmpinat de ţiparul mascul şi pornesc împreună până la sud de insulele Bermude, par-curgând şase mii kilometri în şase luni. După acest voiaj de nuntă, ţiparul femelă depune peste un milion de ouă, ceea ce veţi recunoaşte, multstimată doamnă Lipan, că e o cifră impresionantă!

Multstimata doamnă Lipan, silindu-se zadarnic să fie atentă şi să-şi concentreze gândurile la spusele povestitorului, îşi revenise şi dânsa la vechea-i şi netămăduita-i obsesie. Transformă imediat kilometri în lei, milionul de ouă în lei, şi suma totală, în perechi de ghete. Apoi la acest total mai adăogă şi o evaluare a trusoului Anei, tot în ghete a 24 lei perechea, cu preţul şi valuta dinainte de 1914. Cifrele; o cutremurară. Şi o deznădăjduiau. Trusou? De unde şi cu ce? Nici cu leafa lui Const pe trei ani înainte nu se vor învrednici dânşii să-i înjghebe un trusou măcar la fel cu cel de care s-a bucurat ea când se măritase!

Prin firească asociaţiune de idei, se gândi la boala Matil-dei şi strânse instinctiv între degete încuietoarea poşetei unde se afla scrisoarea. E a treia oară când medicul o so-coate pierdută, şi de două ori până acum a revenit la viaţă. De ce-o fi chinuind oare Domnul o fiinţă care nu mai poate aştepta nimic de la ziua de mâine? Acum doi ani voia să vândă casele şi să plaseze banii în bonuri. Mai bine că n-a făcut! Bonurile s-au depreciat la jumătate. Iar preţul imobilelor a crescut.

—.din ouşoare iese atunci o larvă transparentă ca sticla, continuă savantul profesor, clătind restul de ceai rece în fundul paharului.

Dacă moare Matilda, vor trebui să poarte toţi doliu şi să meargă la Iaşi, la înmormântare! gândi Elena Lipan. Altă cheltuială!… Privirea i se destinse însă, fiindcă întrevăzu prin uşa deschisă pe Annie la braţul tânărului cu părul de smoală. Pare un tânăr foarte simpatic. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri şi de petreceri. Aşa sunt toţi până ce se însoară. Annie e însă destul de voluntară şi are destul tact pentru a şti cum să-l reţină acasă. Totul depinde de tactul femeii. Şi Annie e neîntrecută în acest simţ înnăscut al chiverniselilor casnice, moştenit de la ea.

O învălui într-o privire înduioşată, peste mese şi capete, tocmai în faţa bufetului, unde tovarăşul Anei o oprise şi îi întindea un pahar înalt, cu un lichid de culorile curcubeului.

Annie gustă şi se oţărî, râzând.

Râdea şi tânărul.

— Chestie de obişnuinţă! spuse. Eu am o reţetă mai fudroiantă. Saratoga cocktail. O jumătate de pahar de coniac, jumătate vermut, câteva picături de angostura-bitter şi câteva picături de curaçao. Două măsline la fund. Nimeni nu rezistă la a treia doză… Dar adevăratul, incomparabilul, neîntrecutul maestru e Tom. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Tom. Hello! Tom!

— Hello, Scarlat!

Tom sosi patinând pe parchet şi ţinând de mână pe una din cele trei nepoate ale doamnei Elvira Elefterescu, nici Annie nu ştie exact care: Lola, Lulu sau Lili?

Junele Tom, ca şi prietenul său Scarlat, părea croit după chipul şi asemănarea ilustraţiilor mondene din revistele londoneze. Cel mai pur şi mai autentic gen englezesc, ba încă la superlativ. Prezentându-se tot după cea mai autentică manieră englezească, ba încă la superlativ, îi înălţă mâna, smucindu-i-o din cot, şi i-o zgâlţâi, ca să-i dea drumul apoi ca unei cioare electrocutate.

— Spuneam că eşti un as în materie de cocktailuri, lă-muri Scarlat.

— O! se apără cu modestie Tom, ridicând sprâncenele subţiri şi plivite cu cimbistra. E o legendă ca oricare alta şi e mincinoasă ca toate legendele.

— Ce urât îţi şade când încerci să-l faci pe modestul, Tom!… îl mustră Lola, Lulu sau poate Lili, în orice caz una din cele trei graţii. Nu-l crede! Are acasă un bar de toată frumuseţea. O să mergi odată cu noi… Numai să nu sufli nimic tăntiţei. Acestea sunt escapadele noastre secrete… Tom are patefon, radio, cea mai completă garnitură de bar… Păcat că nu iubeşte femeile. Jură numai pe Gâde, Coc-teau şi Oscar Wilde!

Ana Lipan roşi plecând ochii, deşi înţelegea numai pe jumătate.

Lola, Lulu sau Lili – în orice caz aceeaşi din cele trei graţii – adaogă, aruncând o privire provocatoare:

— Noroc că şi noi ne răzbunăm! Ştim să ne dispensăm de dânşii. Pe urmă, desfăcându-şi braţul din mâna lui Tom şi prinzând-o pe Annie de mijloc, poate prea strâns, îi suflă la ureche: Fiindcă îmi imaginez că o să devenim foarte, foarte bune prietene, permite-mi să-ţi dau un sfat de prietenă. Lasă urâcioşii aceştia şi sacrifică cinci minute pentru dezolatul meu văr, Gută!… Uite-l ce mutră nefericită are!… Observ că tăntiţa te urmăreşte de un sfert de oră cu dezaprobare. Îi contrazici proiectele. Şi e păcat! Guta al mamei, cum îi spunem noi, Guta cel mic şi necăjit are să fie un bărbat foarte comod. Priveşte cum i s-a lungit nasul aş-teptând…

Guta Mereuţă aştepta într-adevăr trist, cu un nas prelung şi proboscodian. Nu ştia să danseze. N-avea nimic în figură sau în vorbă care să atragă o femeie. Cu ochii împinşi în lături, spre tâmple, de rădăcina lată a apendicelui olfactiv, dezvoltat peste măsură; în sala plină de râsete, de vuiet şi de trepidaţie, stătea nemişcat de două ore, pe un scaun, lângă uşă, ca un posomorât cioclu al acestei tumultoase desfătări.

Se bucură cu cea mai desăvârşită şi vizibilă candoare când Ana Lipan veni să se aşeze alături. Elvira Elefterescu îl dresase dinainte, îi spusese autoritar că această aleasă a sa, aceasta numai şi nu alta, are să-i facă fericirea vieţii; iar el a şi început, subit, s-o iubească.

Din lumea de unde venea, târg strâmb şi prăfos, cu singurele reprezentante ale sexului slab şi frumos doar câteva necăjite şi robace neveste ori fete de bulgari şi tătari, Ana Lipan îi apăru o creatură celestă. Fire aproape de pământ, îşi mai făcuse îndată socoteală că o asemenea căsnicie, pe lângă protecţia doamnei ministru al justiţiei asigurată pentru totdeauna, îl încorpora şi într-o înaltă dinastie a magistraturii. Ana Lipan nu însemna numai o viitoare soţie: era o carieră.

— Aţi ostenit dansând, domnişoară? întrebă stupid, încheind şi descheind nasturele hainei, fiindcă nu ştia ce să facă cu degetele, cam lăboase şi extrem de păroase.

— De loc! răspunse cu un ton mai sus Ana Lipan, pri-vindu-l peste umăr. N-am ostenit de loc. Dar am venit să te invit pe dumneata la dans, dacă am văzut că dumneata nu…

— Regret, dar nu ştiu să dansez… declară umilit de această infirmitate Guta Mereuţă, şi în aceeaşi clipă se mustră cu dezgust de el însuşi: „Nu aşa, gogomanule! Nu se răspunde aşa unei viitoare logodnice! Trebuia să spui: Este întâia dată, domnişoară, când regret într-adevăr că n-am luat lecţii de dans, ca oricare fericit muritor din această sală.”

Constatarea acestei incurabile inferiorităţi în arta conversaţiei îl demoraliză definitiv. Tăcu, trăgând din aţele nasturelui.

Ana Lipan continuă să-l privească, palpitându-şi genele cu o impertinentă răceală. Acesta era bărbatul pe care i-l destinau? Cu ce drept complotau toţi să-i lege viaţa de o asemenea făptură grosolană şi ridicolă? Măcar de-ar avea alt fel de nas şi de-ar şti unde să-şi ţină mâinile!

— Locuiţi de mult în Bucureşti? îl întrebă, ca să spună ceva.

— M-a mutat unchiul Gică de două luni. Eu, de după război, tot în Cadrilater am stat, de mi s-a acrit. Mă crezi mata, domnişoară, că n-am fost până la mutare niciodată în Bucureşti?

„Se şi cunoaşte!” era să răspundă Ana Lipan. Dar spuse cu totul altceva:

— Capitala e un teren prea prielnic pentru toate vanităţile. Numai în provincie se formează adevăratele caractere. Omul se adânceşte! Are mai ales prilej să se confrunte cu el însuşi.

— Nu e aşa, domnişoară? se animă pentru scurtă durată Guta Mereuţă, considerându-se un adevărat caracter îndelung clocit şi răsclocit în provincie.

Pe urmă nu mai ştiu ce să răspundă şi iarăşi tăcu.

Ana Lipan îşi cercetă în oglinda poşetei obrazul şi răsuci roşul în tocul de metal, sigilându-şi buzele. Guta Mereuţă o admiră cu ochi de dulău fidel de la stânele Cadrilaterului, unde-a mâncat el odată telemea grozavă, într-o anchetă judiciară…

Din fundul sălii, Elvira Elefterescu îi cuprinse într-o aprobare protectoare: „Admirabilă pereche! Au fost născuţi unul pentru altul!” Şi înaintă, virând în altă direcţie, printre perechile dansând, în zalele foşnitoare de mătase, să ocrotească providenţial alte viitoare fericiri.

Jazbandul izbucni mai întărâtat. După două ore de aproape neîntreruptă dezlănţuire, s-ar fi spus că o nouă vigoare nervoasă, un spasm frenetic de dervişi urlători s-a transmis de la unul la altul, dezarticulând din bălămăli pe cei cinci muzicanţi. Toba detuna cutremurând geamurile, saxofonul gâlgâia un plâns terminat în hohote guturale, pianul împroşca sunetele prin dinţii de fildeş; la vacarmul instrumentelor se adăoga răcnetul glasurilor şi fluieratul dansatorilor contaminaţi de aceleaşi crampe epileptice. Pudra se topise de pe obraji, negrul curgea de sub gene, lărgind orbite de craniu, gulerele erau muiate, mâinile lăsau umede pecetea degetelor pe toaletele de mătase, şi totul se învârtea nesfârşit, târând în picioare cleiul pateurilor şi lichidul bomboanelor cu lichior.

Prin acest tumult vibrant, principele Anton Muşat se plimba impasibil, cu mâinile la spate, ca un sultan arab într-o expoziţie europeană. Îl ajunse din urmă Mirel Alcaz.

— Înainte de plecare, trec să depun respectele mele la picioarele amfitrioanei, mon prince. Păcat că n-ai asistat la conclavul politico-economico-financiar! A fost o scenă care nu se poate vedea în fiecare zi.

— Mă lasă rece asemenea scene, scumpe Mirel, spuse principele Anton prinzându-i braţul. Ştii că nu calc niciodată acolo. Nu înţeleg nimic şi nu mă pasionează nimic din aceste intrigi lipsite de fineţe. E destul că văru-meu, Barbu, nu pierde nici o ocazie… El e născut pentru aceasta şi trăieşte pentru aceasta! Când se întâmplă de mă aduce

aci cu automobilul lui, ne despărţim la uşă şi ne regăsim la uşă. Pe mine mă amuză mai bine acest spectacol al tinereţii.

— Spuneai, cu toate acestea, mon prince, că dispreţuieşti tineretul din zilele noastre. Îl găseai lipsit de stil. Mai deunăzi te întorseseşi chiar de aci scandalizat şi fulminând! îşi aduse aminte Mirel Alcaz.

Principele Anton Muşat privi circular prin sticla monoclu-lui sala agitată de spasm şi surâse:

— Mă scandalizează şi revin. Acest tineret, scumpe Mi-rel, mă irită şi mă atrage. Mă irită fiindcă e lipsit de mister şi de stil. Mă atrage, fiindcă îl văd trecând prin viaţă ca un obuz… Caut să-l pricep! Şi fiindcă nu-l pot pricepe, mă pasionează ca orice problemă irezolvabilă, de care te lepezi seara şi la care revii a doua zi…

— Mon prince, distracţiile şi sentimentele şi plăcerile altora ni se par întotdeauna absurde! rosti aforistic Mirel Alcaz. Cu atât mai mult ambiţiile şi viciile.

— Posibil!… În orice caz, femeile sunt şi acum frumoase, cum au fost întotdeauna. Deşi nici pe ele nu le mai înţeleg… Pe vremea mea inima lor era un melancolic sanatoriu. Acum inima lor e un zgomotos jaz. Sunt după chipul şi asemănarea bărbaţilor de acum, care nu ştiu să le mai iubească. Uzează numai de ele! N-au timp să le cucerească. Le smulg cu brutalitate şi se scapă de ele tot cu brutalitate!… Pe timpul meu, înainte de diluviul războiului, un bărbat adeseori se mulţumea cu atâta glorie cât îi trebuia ca să seducă o femeie şi pentru ca să aibă la ce renunţa pentru o femeie. Acum e o chestie doar de alcov. De alcov la figurat, termen anacronic şi impropriu, în garsonierele de unde alcovurile de odinioară sunt excluse. Un amănunt divers între două curse de automobil şi o serată de dans. Observă pu-ţin… Ce te frapează la toate aceste treizeci-patruzeci de perechi, câte se învârt aci în ritmul acesta acrobatic?

Mirel Alcaz privi şi nu observă nimic. Strânse din umeri, recunoscând:

— N-am spirit de observaţie nici de două parale, mon prince, deşi profesia mea mai întâi asta o cere.

— Nu observi, fiindcă ai mers o dată cu timpul, scumpe Mirel, şi fiindcă eşti cu vreo treizeci de ani mai tânăr ca mine. Eu am perspectiva! Am rămas în urmă, şi aceasta îmi îngăduie perspectiva… Uite ce constat şi ce mă uimeşte. Toţi tac! Sunt numai corp lipit de alt corp. A dis-părut plăcerea conversaţiei… Toată fineţea acestui duel cu lame subţiri. N-au de schimbat o idee ori un sentiment… Viaţa aceasta de tam-tam nu le mai permite conversaţia. Aci jazul; pe drum eşapamentul maşinii deschis… De altfel, ce-ar vorbi? Ce şi-ar avea de spus? Râsul lor e fără ironie, plăcerile lor – elementare. Am un nepot, băiatul lui Barbu. Un tânăr de altfel admirabil. Mă tachinează întotdeauna când îi vorbesc despre suvenirurile mele din tinereţe şi se miră cum am putut, în asemenea timpuri, să-mi toc trei moşteniri. Se miră cum am putut trăi într-o vreme când nu existau automobile, avioane, şalupe cu motor… Pentru dânşii existenţa e un sport, şi universul – o pistă. Ambiţiile lor sunt cele de pe şosea, direct şi figurat. Când văd un automobil înainte, sună, te împing la dreapta pe marginea şanţului şi-ţi trec înainte cu insolenţă… Dar iată doamna Elefterescu! Ea mai păstrează încă romantismul din epoca valsului şi din cele dintâi timpuri ale tangoului.

— Îmi bârfiţi copiii, principe, şi dumneata, domnule Al-caz, cu indiscreţia dumitale de jurnalist!… îi ameninţă cu degetul doamna Elvira Elefterescu, dând gestului o intenţie de cochetărie copilăroasă în strigător contrast cu proporţiile sale masive.

— O, nu, doamnă! se apără într-un glas principele şi gazetarul. Dimpotrivă, admirăm acest teribil antren.

— Şi mai cu seamă admirăm atâtea femei şi fete delicioase! adăogă principele Muşat. Nici nu ştiu unde aţi găsit atâtea femei frumoase în Bucureşti! Sunt sigur că n-a mai rămas una acasă, doamnă.

— Eşti incorigibil, principe! Bagă de seamă! Les hommes qui regardent les femmes ne voient pas la vie.28

— E o învăţătură care-mi vine prea târziu, doamnă. Cel mult ar putea să profite de ea prietenul meu Mirel.

Doamna Elefterescu se uită lung la Mirel Alcaz şi îşi rosti un gând care atunci îi mijise – instantaneu – sub casca oxigenată a părului:

— Prietenului dumitale, domnului Alcaz, văd că au început să-i răsară ghiocei la tâmple şi încă nu s-a decis să se uite mai atent la o femeie. Trebuie să te însori numaidecât, domnule Alcaz! Am să meditez mai serios la cazul dumitale… Acum vă las, fiindcă nu pot lipsi copiii de prezenţa mea. Nu mă uita la ziar, domnule Alcaz! Am să-ţi trimit o listă de toate personalităţile prezente.

Se depărtă, navigând printre perechi, cu un cap mai înaltă decât toţi dansatorii, căutându-şi din ochi nepoatele. Lola, Lulu şi Lili dansau cu ţigările în colţul gurii, cu părul lor tuns băieţeşte şi cu perechi care nu erau bărbaţi.

„Au să mă omoare cu zile nepoatele acestea! constată Elvira Elefterescu, plină de aceeaşi candoare a nepotului său Guta Mereuţă. De ce nu vor fi vrând să se mărite? Sunt nişte fiinţe inexplicabile. Într-o zi mă voi hotărî să fiu mai energică. Trebuie! Am o singură misiune, să impun altora fericirea cu sila, fiindcă nu ştiu să o vadă şi nu pot să şi-o câştige singuri.”

Tânărul cu păr de smoală se înclină cartilaginos în faţa Anei Lipan.

— Ultimul shimmy, domnişoară. Permiteţi, domnule?

Ana Lipan lăsă poşeta în braţele lui Guta Mereuţă. Îl prezentă, aristocratizându-i numele cu autoritate, din oficiu:

— Domnul Georges Mereutza! Domnul Scarlat Bosie.

Guta Mereuţă observă că dansatorul Anei poartă la mâna stângă un lanţ subţire de platină.

„Aşadar, alesul doamnei Elvira Elefterescu nu era tânărul cu părul negru, gândi dezamăgită la plecare Elena Lipan. Este acest Guta Mereuţă, cu nasul prelung şi cu glasul molâu.”

Pe urmă se consolă. E poate mai bine aşa! Are o înfăţişare mai serioasă. Pare un om statornic. Un bărbat bun n-are nevoie numaidecât de mutra seducătoare, provocă-toare, suspectă a unui erou de film.

Oftă şi strânse între degete geanta cu scrisoarea de la Matilda. De n-ar sosi prea târziu Annie! Şi de nu s-ar ivi cine ştie ce complicaţii! cine ştie ce nepoţi şi strănepoţi care pândesc moştenirile ca să aibă ce toca!

Iar cum Constantin Lipan plătea după ce coborâse orele de aşteptare şoferului, Elena Lipan transformă cei patru sute de lei în ghete a 24 lei perechea, cu promptitudinea unei maşini de calculat ultima patentă.