I.

CHEIA VISURILOR.

Se aflau adunaţi la fosta grădină, foştii copii de odinioară.

Era un restaurant cu muzică şi cabaret, zidit în locul pavilionului vechi şi romantic, în locul arcadelor cu trandafiri. Un restaurant foarte modern.

Întâmplarea îi adunase la supeu, după teatru, fără să ştie unul de altul, printr-o misterioasă convocare telepatică. Cei doi băieţandri de atunci şi fosta fetiţă, Mumu; doamna de-acum, cu soţul care tăcea şi asculta.

Povestiseră amintiri şi deveniseră trişti.

— Îţi aminteşti, Mumu, când ne-am ascuns în pavilion fiindcă te chema preparatorul la lecţie? În pavilion se aflau aţe de painjen şi ţie îţi era frică. Eu învăţam să fumez, iar tu, Mumu, mi-ai cerut să tragi un fum. Ţi-am dat. Ai lăcrimat. Ţi-a venit să tuşeşti. Pe urmă am intrat în casă pe uşa din dos şi am dat fuga să ne clătim cu Odol, ca să nu mirosim.

Bărbatul actual al fostei copile, Mumu, se uită nemulţumit la străinul care-i spunea nevestei pe nume şi amintea întâm-plări de la care a lipsit.

Mumu rămase o clipă surâzând melancolic nevăzutului.

Apoi vorbi:

— Cred că pavilionul era în locul unde e masa cea cu domnul în smoching şi cele două doamne cu părul platinat.

— Iar pe aici era aleea cea mare cu trandafiri! spuse al treilea fost copil, potrivindu-şi ochelarii şi ştergând aburul de pe fereastră, să privească afară, pe geam. Acum e o stradă pavată cu granit şi e linie de tramvai, staţie de automobile şi chioşc de ziare. Parcă n-a fost niciodată aci grădina bunicului!… Nici jocurile noastre parcă n-au fost niciodată…!

Toţi tăcură şi visară. Numai bărbatul lui Mumu nu înţelegea de ce erau trişti, fiindcă vorbiseră despre timpuri şi locuri care nu mai sunt.

Toţi tăceau şi încercau să se revadă cu genunchii goi, cu pantaloni scurţi, cu părul asudat după jocuri nebune, aşa cum au fost. Erau cu început de chelie, cu început de miopie, cu început de burtă. Acum dânşii aveau copii. Şi nu ştiau de ce nu simt nici o bucurie că s-au văzut adunaţi aşa cum de atâta vreme se căutau.

— E curios… începu cel cu ochelari, care fusese întotdea-una căpitanul briganzilor în jocurile de atunci.

— Ce e curios? întrerupse bărbatul lui Mumu. Nimic pe lume nu este curios.

O femeie în rochie roşie ca flacăra dansa pe estradă. Toţi se uitară la ea şi n-au mai vorbit.

Mama şi fata nu-şi mai găsiră nimic de spus. Dură o tăcere jenată ca între două străine care s-au cunoscut la o vizită.

Ana Mereuţă avea o rochie verde-jad: un model de la Paris. Elena Lipan, o haină de casă, ponosită, săracă şi neagră.

— Ar trebui schimbată mobila aceasta de salon. Prea miroase a mucegai şi a provincie!… spune Ana ridicând degetele înmănuşate spre pereţi şi unghere. Şi prea n-are nici o baftă. Mobilă de salon într-un apartament fără salon…!

Elena Lipan, urmărind traseul degetelor lipsite de orice îndurare, se uită şi ea la oglinda cu apa înceţoşată, la scaunele cu pluşul uzat, la tablourile palide de familie cu figuri ţapene şi costume demodate. Sărmana ei zestre, când s-a măritat.

— Ştiu, Annie… Dar se pare că ai uitat cât de limitat ne este bugetul. Sabina s-a făcut mare. Îi trebuie şi ei o rochiţă mai acătării, pe lângă uniformă. Nellu, de când e student, mai are şi el nevoie de bani de buzunar. Acum ne-a mai urcat şi chiria!… Mă mir că tu le-ai uitat aşa de curând…

Ana îşi pipăi colierul de la gât şi privi în vid.

Socoti mustrarea drept o aluzie la prosperitatea menajului său şi la indiferenţa cu care se dezinteresează de tot ce-a lăsat în urmă, acasă. Şi aceasta o împietri, în egoismul ei de trei ani netulburat.

De când se măritase şi de când moştenise toată averea tântei Matilda, se ferea instinctiv de necazurile şi lamen-tările în care crescuse. Venea cât mai rar, în fugă; bănuia sub fiecare cuvânt o intenţie de a aduce discuţia pe un teren primejdios. Când intrase în stăpânirea moştenirii, lăsase vag să se înţeleagă că va purta grijă să rezerve o parte îndestul de generoasă pentru Sabina şi pentru fraţi. Pe urmă descoperise că venitul ei şi leafa lui Guta Mereuţă, devenit sub autoritatea ei Georges Mereutza, abia îi ajun-geau pentru viaţa la care visase şi pe care şi-o organiza cu o răbdurie perseverenţă. Se achitase deocamdată, alegând din bijuteriile tântei Matilda, multe şi multe mai de preţ decât se aşteptau, câteva inele şi brăţări subţiri şi neînsemnate, pe care le dărui Sabinei. Iar când Georges, în primele luni, căutase o mai strânsă apropiere cu familia ei, se împotrivise energic:

— Tu n-ai de ce să te amesteci! Ei au viaţa lor; noi a noastră. Sau vrei să ne-aducem stăpâni în casă?

Lucrurile au rămas aici. Guta Mereuţă era ginerele lui Constantin Lipan mai mult la Palatul de Justiţie decât în raporturile de fiecare zi.

— Am nişte rochii pentru Sabina! îşi aminti Annie. Le-am purtat foarte puţin. Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine.

— În orice caz, mi le trimiţi mie… spuse Elena Lipan. N-aş dori să se considere, cine ştie cum, umilită… Va fi nevoie de puţină diplomaţie ca să le accepte…

— Aş vrea s-o mai văd şi pe asta!… se indignă Ana. Eu îmi prefăceam de trei ori o pălărie… De altfel, n-ar fi de mirare. Se cunoaşte cât de colo influenţa nenorocitului de Costea.

— De ce-i spui nenorocit? îi luă apărarea, oftând, Elena Lipan. Costea de trei ani n-a cerut nimănui nimic. Îşi vede de învăţătura lui. A crezut că e mai bine să facă aşa cum a făcut. Ne doare pe toţi că a plecat din casă mai ales în condiţiile în care a plecat… Dar nu pricinuieşte nimănui nici un rău… Cel mult, răul acela şi-l face numai lui…!

— Crezi, maman? întrebă ironic Ana.

— Cum să nu cred? îl apără mai departe Elena Lipan. De el sunt sigură ca de mine. Ştii ceva? Ai aflat tu ceva?

Ana se răsuci pe scaun şi tăcu un timp, privind în palma mănuşilor.

Abia într-un târziu se hotărî şi vorbi:

— Văd că trebuie să-ţi spun şi aceasta, maman. Dar e mai bine să fii prevenită. Află că domnul Costea al matale e pus sub supravegherea Siguranţei generale. Mi-a spus Georges… S-a luat cu nişte derbedei, cu nişte reformatori ai lumii, nici eu nu mai ştiu cu ce fel de oameni suspecţi. Umblă cu ei, se duce la întruniri secrete… mâine ne trezim că face cine ştie ce ispravă! Georges e foarte afectat. Siguranţa îl menajează deocamdată, fiindcă ştie că e fiu şi cumnat de magistrat. Dar cât are să meargă aceasta?… Crezi că e convenabil pentru cariera lui papa sau a lui Georges o asemenea situaţie? Eu, drept să-ţi spun, nici nu-mi pot închipui ce inimă are, ca să nu se gândească la toţi… La urmările pentru ceilalţi, dacă el e un bezmetic şi n-are nimic de pierdut! Ar trebui să-l chemi mata o dată şi să-l aduci la realitate…

— Dar cum? Dar de unde să-l găsesc, dragă Annie? întrebă Elena Lipan cu glasul înecat de aceste ştiri neaşteptate. De unde să-l chem când nici nu ştiu unde şade?… De trei ani n-a dat un semn de viaţă. Const nici nu vrea să audă de numele lui. De unde să-l chem? Şi dacă îl chem, ce l-ar putea face să vină?

— Adresa lui e uşor de aflat… A devenit, în felul lui, un personagiu cunoscut. Cel puţin pentru Siguranţa ge-nerală. Un simplu telefon din partea lui papa, şi afli nu numai adresa, dar şi ce-a făcut cu de-amănuntul ieri, şi alaltăieri, şi toată săptămâna trecută.

— Ce zile am ajuns să trăiesc!… începu să plângă în batistă Elena Lipan. Copilul acesta are să mă bage în mormânt… Eu nu l-am înţeles niciodată.

— Nici nu era ceva de înţeles, maman! Nici el nu ştie ce vrea. A crescut ca un duşman în mijlocul nostru… Cât timp nebuniile lui erau inofensive, mai mergeau. Îl privea numai pe el. Dar acum, când începe să ne compromită, a ajuns o situaţie intolerabilă. Ar trebui să luaţi măsuri. Sau mata să-l chemi şi să-i vorbeşti omeneşte. Sau papa să-l cheme şi să-i interzică pur şi simplu… Însă poate că papa nici nu ştie. Cei de la Siguranţă l-au menajat. Dar l-au avertizat pe Georges. Dacă durează, îşi declină orice răspundere. Eu, în locul lui papa…

Elena Lipan duse degetele la buze, făcându-i semn să tacă, fiindcă se auziră paşi în antret.

— Te rog, Annie, să rămână pentru moment acestea numai între noi. Am să mă gândesc şi să vedem ce e de făcut… Aceştia sunt paşii Sabinei. Nu cred că e bine să afle.

Sabina intră şi nu arătă nici o surprindere plăcută dând ochi cu Ana.

— Bonsoar, Annie.

— Bonsoar, Sabina.

Se sărutară cu răceală.

Fetiţa zglobie şi drăcoasă de odinioară era acum o domnişorică înaltă, puţin poate prea subţire, dar zveltă şi proaspătă în sveterul alb de lână. Se întorcea de la patinaj, iar obrazul îi dogorea încă de gerul înţepător. Era singura ei plăcere, simplă şi necostisitoare.

Se aşeză într-un jâlţ cu pluşul decolorat şi începu să răsfoiască un album vechi şi de o mie de ori răsfoit. Avea acum ochii mai arzători, dar genele lungi îi îndulceau privirea.

— Te-ai întors cu Nellu? întrebă Elena Lipan, întorcând capul să-şi ascundă pleoapele roşii de plâns.

— Nu, maman… Nellu a rămas cu Nicki şi cu Viorica Hagi-Iordan. Au să-l aducă cu automobilul. Putea el să renunţe, mai ales acum, când a început să înveţe a conduce?

— E nostimă de tot Viorica Hagi-Iordan! declară Ana. Am cunoscut-o la Eleftereşti… Mi-a vorbit foarte bine despre tine. Nu seamănă de loc cu Hagi-Iordan. N-ai crede că e fata unui om atât de grosier!… Are ceva fin şi câteodată straniu, ostenit în privire. Sunteţi prietene?

— Relativ! răspunse Sabina, fără să ridice ochii de pe album, fiindcă nu-i plăcea să dea socoteală despre prie-tenele ei nimănui şi mai ales Anei. Relativ! Diferenţă de vârstă şi de condiţii sociale.

— Iar papa ce spune? Cum admite aceasta? întrebă curioasă Ana, plecându-se avidă să afle şi privind pe rând când la Sabina, când la Elena Lipan. La început am fost şi eu stingherită când am făcut cunoştinţă… Era o situaţie destul de delicată. Papa l-a cercetat pe Hagi-Iordan, l-a chemat la Parchet, a început urmărirea… A fost un mare scandal judiciar. M-am simţit jenată…

— Bine, dar aceasta e o poveste veche acum! interveni Elena Lipan. Chestiunea s-a încheiat, Hagi-Iordan ştie că n-a fost vorba de ceva împotriva lui direct, personal. Const şi-a făcut datoria, şi nimic mai mult.

— În orice caz, Iordan Hagi-Iordan nu e un om care să uite. E unul din cei mai primejdioşi indivizi!… stărui Ana. Mai ales acum, când partidul lui Gică Elefterescu vine din nou la putere şi când Gică va lupta să fie din nou la Justiţie. Nimeni nu se îndoieşte că va încerca să deschidă iarăşi afacerea sub altă formă. Şi cum e sigur că papa are să capete din nou delegaţie de procuror general, e tot aşa de sigur că va fi silit să ia castanele din foc cu mâna lui, pentru Gică Elefterescu.

Elena Lipan privea cu uimire şi cu admiraţie la fiica ei, atât de repede şi de precis iniţiată în toate tainele vieţii bucureştene, politice şi juridice, din care dânsa niciodată nu pricepuse nimic. Ana vorbea cu autoritate şi cu oarecare dispreţ, cum s-ar adresa cuiva incapabil să-i urmă-rească toate subtilităţile argumentărilor.

Într-adevăr, câteva zile după episodul memorabil din casa lui Gică Elefterescu, guvernul căzuse. Tot săpându-şi groapa unul altuia, se rostogoliseră cu toţii într-o groapă comună.

Noul ministru retrăsese delegaţia lui Constantin Lipan. Afacerea fusese părăsită. Dar în trei ani de opoziţie, jocul lui Gică Elefterescu se lămurise şi dăduse roade. Îşi întărise situaţia în partid. Se ştia că el va prelua şefia, fiindcă înlăturase toate ambiţiile periculoase şi câştigase o mare popularitate în masele alegătorilor, unde era socotit ca un viteaz apărător al dreptăţii, cum o dovedise încă din tinereţe, în procesul omului care furase o pâine. De atunci încoace, în loc să capituleze ca alţii, nu se înver-şunase el oare să urmărească frauda şi vinovaţii chiar în propriul lui partid? Acum se vorbea de o nouă venire la guvern. Constantin Lipan era indicat să reia opera de purificare. Gazetele începuseră să-i pomenească numele, întotdeauna asociat la numele viitorului ministru al justiţiei.

— Aşa stau lucrurile!… sfârşi Ana. Papa va obţine din nou delegaţia. Dar nimeni nu-l invidiază. Are să se afle în una din cele mai critice situaţii. Cum spunea Georges, chiar ieri, că se vorbea printre avocaţi, printre magistraţi în tot palatul de justiţie, la „Urlătoare”, pe scări, la bufet, în pauzele dintre şedinţe… Gică Elefterescu face o eroare fundamentală! Nu-l cunoaşte încă bine pe papa. Crede că are să-l poată utiliza, şi atâta tot! Iar papa, cum e omul datoriei, n-are să se oprească atunci când va spune ministrul: ajunge! Are să meargă până la capăt, cu orice risc… De aceea mă mir că tolerează lui Nellu să fie prieten cu băiatul lui Hagi-Iordan, şi tu, Sabina, cu Viorica Hagi-Iordan. Papa are să se mai întâlnească o dată cu el, şi atunci nu-i mai scapă Hagi-Iordan din mână!… O ştie toată lumea, şi mai bine decât toată lumea o ştie chiar Hagi-Iordan.

— Eu nu pricep nimic din toate acestea!… suspină Elena Lipan, alarmată de ameninţarea atâtor primejdii şi complicaţii pe care ea nici nu le bănuise. Copiii sunt prieteni. Cine-i poate împiedica?… Mie mi se par foarte gentili şi binecrescuţi. Sabina e invitată des la Viorica Hagi-Iordan. Nicki vine la Nellu; Nellu se duce la el. E adevărat că despre acestea toate Const nu e în curent. Dar ce-ar avea de obiectat?

— Ştiu eu?… strânse din umeri Ana. Am spus o vorbă… Papa e atât de curios în excesul lui de scrupule! În privinţa aceasta Georges e mult mai raţional. Trăieşte mai pe pământ.

Încheind, Ana îşi îmbumbie mănuşile şi se pregăti de plecare.

— De ce nu mai stai, Annie? întrebă Elena Lipan. Poate soseşte şi Const. Nu te-a văzut de o lună.

— Imposibil, maman! În astă seară mergem la teatru. E premieră Cheia visurilor – un poem dramatic de Leon Mătăsaru. Se spune că e o piesă foarte reuşită. Are să fie tot Bucureştiul…

Elena Lipan se gândi să întrebe de ce nu o iau cu dânşii şi pe Sabina. Aşteptase întotdeauna ca invitaţia aceasta să vină de la Ana.

Dar Ana părea că a uitat cu desăvârşire lunile îndelungi când o asemenea seară i se părea un rar şi emoţionant, un decisiv eveniment.

— La revedere, maman! La revedere, Sabina!

Sărutul fu indiferent, ca între străini.

În antret, Ana îşi îmbrăcă blana. O blană de vizon pe care Elena Lipan o şi evaluă îndată la vreo cinci mii de perechi de ghete a 24 lei perechea.

Uşa se trânti în urma Anei, închisă să despartă două lumi între care nu mai exista de mult nici o comunicare.

Rămasă numai cu Sabina în încăperea cu mobila urâtă şi uzată de salon, Elena Lipan vru să spună ceva. Făcu numai un gest de resemnare cu mâna ei deformată de grosolanele îndeletniciri ale gospodăriei.

Sabina îi ghici poate gândul nerostit. O văzu mai împuţinată la trup, mai înbătrânită şi mai tristă decât întotdeauna. Fără să ştie de ce, fugi în camera ei, care-a fost camera Anei, şi, fără pricină, începu să plângă, cu capul înfundat în pernă.

Odaia îşi schimbase stăpâna, dar pereţii apăsau tot atât de strâmţi şi înăbuşitori, ca zidul cel negru din poveste, ridicat până la cer.

Guta Mereuţă aştepta pe taburet, cu mănuşile pe ge-nunchi. Ca un Constantin Lipan numărul doi, în copie fidelă, dar mai puţin izbutită, scotea din buzunarul vestei ceasul şi îl punea îndărăt la fiecare cinci minute, cu o elocventă, deşi mută mustrare.

— Lasă, frate, ceasul, că acuşi nu mai merg! Renunţ! Rămâi tu cu dosarele tale, şi am terminat! îşi pierdu Ana răbdarea, gesticulând în faţa oglinzii cu periuţa neagră de rimel în mână.

— Dar n-am spus nimic, Annie! se apără Guta Mereuţă. Mă uit la ceas, şi atâta tot! Orice cetăţean din Ro-mânia Mare e liber să se uite la ceas.

— Mai faci şi hazuri acum? Ca să faci hazuri, trebuie să te prindă.

Guta Mereuţă nu mai crezu oportun să întrebe de ce el e singurul cetăţean din România căruia îi e interzis să se uite ia ceas şi să facă spirite.

Tăcu resemnat. Ştia altfel ce urmează şi cum se sfârşeşte discuţia.

Ana muia periuţa în cutia cu tuş, năclăia genele, arcuindu-le în sus, se trăgea îndărăt şi revenea să mai adaoge un strat. Când genele deveniră groase ca părul de perie şi tari ca firele de sârmă, îşi zâmbi satisfăcută.

Acum era în toată puterea cuvântului „frumoasa doamnă Georges Mereutza”, cum nu omitea niciodată s-o pomenească în termenii cei mai ditirambici, cu cele mai mirobolante epitete şi adjective, rubrica mondenă a ziarelor din capitală.

Îşi schimbă colierul cu altul mai adaptat la culoarea rochiei. Sună şi ceru capa de zibelină: „Înţelegi? Cea de zibelină, nu cea neagră, de catifea.”

— Ei, cât am întârziat? întrebă triumfătoare.

Guta Mereuţă, obţinând libertatea să se uite la ceas, profită de autorizaţie cu o grabă perfidă, dar constată consternat că n-au întârziat de fel. Dimpotrivă! Vor mai avea de aşteptat.

— Ca să vezi şi tu cum eşti! îl iertă generoasă Annie. Mai bine apropie-te să-ţi înnod funda… Parcă n-ai mai purtat smoching şi parcă acuma vii din suburbiile tătarcelor tale, de calci opărit ca în străchini! Ce Dumnezeu, acolo purtai şalvari şi târlici?…

Guta Mereuţă, imunizat la aceste aluzii asupra trecutului, nici nu se supără, nici nu zâmbi, fiindcă şi una şi alta nu sfârşeau bine. Se apropie docil şi, prăvălind capul pe ceafă, îşi lăsă înnodată altfel cravata.

Ana, vrând-nevrând, îl privea aşa până în fundul nărilor cu o luxuriantă vegetaţie păroasă. „Măcar de-ar avea altfel de nas!” gândi cu repulsie. Guta Mereuţă, care se obişnuise din fragedă juneţe cu nasul lui, crescut o dată cu el, nu bănui nimic din reflecţiile Anei.

Se admiră foarte voios în oglindă cu funda renovată şi se găsi acceptabil, ca soţ al preafrumoasei doamne Georges Mereutza.

Recunoscător, o sărută pe gât

— Ce-s apucăturile astea de rândaş care ghemuieşte servitoarea prin colţuri? se indignă Ana. Mi-ai şters pudra cu buzele tale ca ventuzele!

Guta Mereuţă din nou nu găsi nimerit să protesteze.

Povestea lor dura aşa din primele luni. Ana nu lăsa să străbată faţă de nimeni dinafară nimic din tainele căsniciei lor. Părea o soţie foarte fericită de asemenea soţ, cita cuvinte şi păreri de ale lui Georges, adeseori chiar cuvinte de duh inventate şi date pe socoteala lui. Astfel, pentru toată lumea păstra aparenţele celui mai armonios şi fericit menaj. „Binomul ideal!” cum se minunau unii; nu „tusea şi cu junghiul!” cum pretindea fratele rebel, Costea, înainte de a se despărţi de familie. Dar acasă binomul ideal lua cu totul alt aspect. Preafrumoasa doamnă Annie Georges Mereutza izbucnea măcar de douăsprezece ori în douăsprezece ceasuri în adevărate crize de iritare, când sarcastice, când furioase, exasperată de tot ce făcea şi ce nu făcea soţul stângaci, nesărat, cu ochi de iepure şi nas de proboscidian. În schimb, Guta Mereuţă se descoperea tot mai îndrăgostit de nevastă, pe măsură ce Ana îl maltrata mai crunt. Iar aceasta se adăoga încă la înverşunarea femeii.

— Ai biletul la tine? întrebă, gata de plecare.

— N-am nici un bilet. E la Scarlat…

— Dar ştii măcar numărul lojii?

— Nu ştiu nici un număr, dragă!

Ana se întoarse din uşă şi îl fulgeră cu privirea:

— Se vede că eşti complet idiot! Cum o să mergem atunci? Să începem a horhăi prin teatru, căutând loja?

— Dar, dragă Annie, ce sunt eu de vină? Scarlat Bosie ne-a invitat. El are biletul. A spus că ne aşteaptă la intrare. Ce puteam să-i fac?

— Să stea omul în frig?

— Lasă, că e destul de bine înţolit şi nu răceşte el! Chiar mă mir, om fără nici o profesie, fără nici un venit şi fără nici o meserie, de unde-i dă mâna să poarte blană de o sută de mii de lei şi să piardă în fiecare seară, la club, sume astronomice…

— De multe te mai miri tu!

— Nu numai eu! Se miră toată lumea, dragă Annie. Se miră şi vorbeşte…

— Lasă atunci în grija lumii treaba asta! Tu mai bine te-ai mira în ce hal de meschinărie ai ajuns! Adică, pardon! Erai din născare… Cum? Te invită omul la teatru te aşteaptă în frig laolaltă cu toţi gură-cască din cei care nu-şi pot cumpăra bilet, şi tu bârfeşti pe socoteala lui, ca mahalagioaicele… De asta mai bine te-ai mira! Acum dă ordin să stingă luminile în urma noastră.

Guta Mereuţă porunci slujnicei cu şorţ de dantelă să stingă luminile şi păşi în urma Anei, de-a lungul camerelor vaste, cu mobilă cubistă şi covoare moi.

Niciodată el nu visase şi nu aspirase la asemenea apartamente, la asemenea mobile şi asemenea slujnică. Nici nu se închipuise vreodată păşind în urma unei femei frumoase, cu toaletele descrise amănunţit la rubrica „Tout Bucarest” 30. Totul întrecuse dorinţele lui simple, molcuţe şi călduţe.

Dar, în loc să se simtă fericit, trăia cu nelinişte o existenţă înfricoşată şi teribilă, sub o necunoscută ameninţare.

Târât de Ana la spectacole şi baluri, la curse şi la recepţii, la supeuri şi la reprezentaţii de binefacere, tânjea după timpul când, burlac, îmbrăcat nu chiar cu şalvari şi târlici, ci într-un surtuc vechi peste cămaşa de noapte oltenească, citea seara Universul, în papuci, la gura sobei, în camera lui cu luna din Cadrilater. Viaţa îi părea atunci solidă, ferită de surprize.

Acum, bănuitor, se trezea în fiecare dimineaţă cu o tresărire din somn, ca osândiţii la ghilotină în zorii execuţiei.

De unde venea acest presentiment nu-şi putea explica. Ştia însă că mâine ori mai târziu ceva înfricoşat şi irevocabil avea să curme această existenţă pe care n-o meritase şi nu era pe măsura lui.

— Ci aşază-te o dată! Strânge-ţi picioroangele!… se răsti Ana în automobil.

El îşi strânse picioroangele şi aprinse o ţigare.

Ana tuşi.

— Acum ţi-ai găsit să mă afumi?

Gută Mereuţă strivi ţigarea în scrumiera limuzinei şi tăcu. Tăcu şi Ana, privind ţintă înainte, ştiindu-se privită în interiorul maşinii de toţi trecătorii de pe Calea Victoriei.

Era ceasul când Bucureştii, după ce şi-au închis ghişeurile băncilor, uşile magazinelor şi cele zece mii de birouri, suspendându-şi pentru douăsprezece ore rumoarea afaceri-lor, aleargă la desfăt. Automobilele se încrucişau purtând perechile spre teatre, cinematografe, cluburi şi cabarete. Trecătorii aveau alte vestminte şi arătau alte feţe. Cei care toată ziua se îndârjiseră să-şi mărească agoniseala cu figurile crispate într-o încordare de pândă mergeau acum, noaptea, să-şi risipească agoniseala cu o destindere bolnavă şi nerăbdătoare în ochi, alungaţi din urmă de ceasurile prea scurte şi de panica suspendată a deşteptării de mâine: „La unsprezece prezintă-te la minister!… Delegaţia morarilor!… Scadenţa de la Blank!… Interpelarea lui Duca!… Rata la mobile!… Dacă Goldstein nu-mi oferă decât opt sute de mii, rup tratativele! Ar fi o adevărată catastrofă să mai piardă acţiunile Creditului Minier încă treizeci de puncte!… O singură soluţie: să-mi primească banca de la Brăila porumbul în gaj!… Comanda furniturilor pentru Ministerul de Război ar rezolva totul… Adina mai cere, tot cere, de unde să-i dau?… La fiecare metru cub 40 lei comision, aceasta ar face la 2.000 metri o sumă frumuşică! Blank! Banca comerţului! Reşiţa! Finanţe! Fisc! Sechestru! Filodormă! Cifre, cifre, cifre…!”. Începutul gândurilor şi întrebărilor tresare în fiecare creier, drojdie încă neaşezată a zbaterii de azi şi subconştientă organizare a atacurilor pentru lupta acerbă de mâine; dar gândul şi întrebarea sunt îndată alungate, amânate, înecate în însetarea de a sorbi numai plăcerea nesăţioasă a clipei. Toţi grăbesc; toţi râd; toţi au preţul fericirii din această noapte, împăturit în buzunar, la piept, peste zvâcnitul tic-tac al inimilor.

Încruntările sprâncenelor sunt pe mâine şi pe mâine din nou, goana neogoită.

Paşii scârţâie plăcut în zăpadă. Roţile automobilelor derapează la virajii. Vitrinele revarsă lumina lor cretoasă. Firme incandescente, roşii, galbene, verzi, albastre se sting, se aprind, clipesc, sar rapid de la o literă la alta: Ciorapi Monica, Şampania Mumm, Şoşoni Tretorn. Fii frumoasă prin săpunul Elida! Deasupra e un cer de catran, la care nimeni nu înalţă ochii.

E ceasul când în toată ţara satele au adormit în misterioasa lor neagră tăcere. Când în uzini se schimbă echipele de lucrători; în hrubele subpământene echipele de minieri; în cazărmi, pe patul de fier, adorm soldaţii cu fălcile strămutate de plutonieri, să geamă prin somn, visând la paradisul de-acasă, măcar că paradisul acela e numai un infern. E ceasul când dincolo de Chitila, pe mii şi mii de kilometri, numai vântul mai cutreieră bezna în mutele pustietăţi.

Aici, neogoita capitală a ţării a schimbat doar o viaţă pe altă viaţă.

Automobilele se înşiră acostând la bordura trotuarului, în faţa restaurantelor şi a cabaretelor cu orchestră în smoching şi frac. Grigoraş cântă plecat pe vioară: Amedia Luz. Corul rusesc, orchestra vieneză, Johnson Jazz. Dintr-o sută şi o sută de cârciumi la periferie, izbucnesc prin uşile deschise suspine scârţâite de lăutari şi explozia pianelor mecanice. Pe străzi cu becurile în agonie au apărut femei cu obrazul tragic văpsit, prelingându-se pe lângă ziduri ca fricoase şi întristătoare creaturi ale nopţii.

Cum să mai gândească oare cineva că în aceleaşi ceasuri, într-o mie de mii de umile sălaşuri, de magherniţe, de bordeie, pe laviţe tari de lemn, mii şi mii de ploduri omeneşti s-au încovrigat zgribulind de frig, clănţănind din dinţi, cu maţele ghiorăind de foame? Că în boarfele sleite, mii şi mii de prunci, abia născuţi şi seceraţi de molime, au început să se răcească, înainte de a fi apucat şi dânşii să se bucure de lumina zilei, de căldura soarelui? Că mii şi mii de gârbove femei şi de gârbovi unchiaşi, după ce-au trudit o viaţă întreagă pentru un dărăb de pâine uscată şi neagră, zac acum pe-un culcuş de paie şi trag să moară, fără un ţol deasupra, să le aline durerea cuibărită în ciolanele bătrâne, şi fără sâmburul de lumină al unui opaiţ în bezna tot aşa de neagră, de umedă, de rece ca a mormântului care-i aşteaptă? Cum să se mai gândească oare cineva, cum să-şi mai amintească oare că aici chiar, foarte aproape, de jur împrejurul târgului de desfăţ şi de înveselire, în cartierele mărginaşe, în bojdeucile cu lut pe jos şi cu spărturi pe unde suflă vântul de sus, mii şi mii de pumni se încleaştă eu deznădejde şi cu mânie şi cu revoltă, ca într-o ameninţătoare centură a mizeriei şi revanşelor, care va purcede într-o bună zi a judecăţilor să scuture de piept şi să ceară socoteală celor ce se îmbuibă, râd, se veselesc, aleargă alungaţi de nesaţiile lor?… Toate acestea par foarte departe, în coloniile altui continent, în altă planetă, din alte constelaţii! Şi mai ciudat încă! Până şi cei care-au venit cândva de-acolo, care s-au născut cândva acolo şi mai au încă fraţi, părinţi, bunici acolo; până şi aceia parcă au uitat ori nu vor să-şi mai amintească, pentru ca amintirea să nu le tulbure cumva desfătul şi veselirea.

Aleargă şi dânşii de-a valma cu toţi. Aleargă mistuiţi de aceeaşi înfrigurare.

Că dincolo de ziduri, într-o încăpere scundă şi gheţoasă, un ucenic cărturar, şcolar ori student, aplecat deasupra tomurilor deschise pe masa de brad, se trudeşte cu altfel de nesaţiu să pătrundă tainele lumii şi ale vieţii – cui îi mai pasă şi cine ar mai crede-o? Că undeva, în altă încăpere de dincolo de ziduri, alţi ucenici ai altor învăţăminte dezbat cu o altfel de îngrijorare legile care vor îndrepta strâmbăţiile lumii şi ale vieţii – cui îi mai pasă şi cine-ar mai crede-o?

Încolo cu ele! Încolo cu ei!

Pe Calea Victoriei e o revărsare fără istov, din toate ungherele capitalei, din toate cotloanele ţării. Amestec de glasuri şi de limbi, de pofte şi de nerăbdări. Deputatul din Bălţi şi fabricantul din Timişoara; cântăreaţa din Cernăuţi şi inginerul din Cluj; exportatorul din Brăila şi arendaşul din Craiova; falitul din Iaşi şi moştenitorul din Vlaşca; toţi se strigă, râd, fredonează, se întrec, se îndeamnă, aruncă privirea la ceasul de la Fundaţie şi de la palat, să vadă cât au întârziat, se interpelează în toate graiurile şi dialectele României pestriţe, şi toţi dispar, magnetic absorbiţi de uşile luminoase unde se vinde plăcerea de-o noapte, uitarea de-o noapte, uscatul triumf al vanităţii de-o noapte sau scrâşnetul voluptăţii de-o noapte.

Ana savura parcursul acesta înfăşurată în mantaua de zibelină, privită de ochi poftitori şi invidioşi prin geamurile de cristal, ca un fragil şi inaccesibil exemplar al umanităţii, aşa cum se văzuse în ambiţioasele ei reverii de pension.

Răspundea la saluturi cu o înclinare patriciană din cap. Observă cu iritare că nici acum Guta Mereuţă n-a învăţat cum să-şi scoată pălăria. Înalţă mâna pieziş şi surprins, smulge pălăria stângaci, parcă mereu s-ar teme să nu i-o fure vântul.

Scarlat Bosie nu se afla la uşa teatrului. Îl căutară în mulţimea gălăgioasă şi ghiontită, înălţând gâturile, să privească peste capete. Ana se descărcă şuierând printre dinţi crude aluzii la lipsa de creştere şi la originile obscure ale lui Guta Mereuţă.

— Iată-l! se bucură Gută.

— Mă iertaţi, doamnă? Mă ierţi, Georges?… M-a târât într-un colţ, să mă tapeze, un amic de club. Abia am scăpat. Cretinul se simţea dator să-mi mai şi mulţumească, lungind explicaţiile şi asigurările de recunoştinţă…

Când Scarlat Bosie se înclină să sărute mâna, Ana primi în nări parfumul fin al părului, lipit carapace neagră de lac chinezesc.

Toată iritarea îi dispăru. Obrazul se lumină.

— Pe noi să ne iertaţi, domnule Bosie. Noi am întârziat! Cu Georges, aceasta se întâmplă întotdeauna.

— Tot eu sunt de vină, Annie? încercă să protesteze Guta Mereuţă.

Ana îl reduse la tăcere cu o singură privire. Privirea rezervată numai pentru el, între patru ochi.

Spintecară cu greu drum în mulţimea compactă.

Ana înainta în lojă, cum fac toate femeile când se oferă admiraţiei publice. Silindu-se să pară preocupată cu totul de altceva decât de fiinţa ei, ca eroii păşind în zonă de foc. Clipi mărunt, lăsându-şi desprinsă de pe umerii goi mantaua de blană, şi se aşeză verificând cu o miopie distinsă nimicurile minuscule din poşetă. Ştia că o sută de ochi şi binocluri au întâmpinat-o din loji şi din staluri, şi că o sută de întrebări şi răspunsuri i-au comentat culoarea rochiei, ondulaţiile părului, colierul şi floarea de catifea. Murmurul şoaptelor de sus şi de jos, acea incon-tinuă vibraţie surdă a sălilor pline, îi sună în urechi ca o muzică ameţitoare şi exaltată după primele cupe de şampanie.

Numai după aceea ridică privirea şi cuprinse ghirlanda toaletelor şi decolteurilor expuse în vitrinele lojilor de catifea roşie şi de aur; potrivi binoclul cu mâner de sidef şi începu să examineze amănunţit sala.

Recunoscu unele prietene; răspunse la numeroase să-luturi. Întoarse profilul spre Scarlat Bosie şi declară:

— Ai avut dreptate!… E o sală splendidă, cum n-am văzut încă la o premieră bucureşteană.

— Explicabil, doamnă! încuviinţă Scarlat Bosie, reze-mându-şi mâna pe balustrada de pluş şi lăsând lanţul subţire de platină să se balanseze în gol. Explicabil, fiindcă e o premieră de trei ani mereu anunţată şi mereu amânată. Leon Mătăsaru n-a mai scris nimic de zece ani. Critica îl consideră un om sfârşit. Piesa aceasta îi va decide soarta. Unii spun că e o lucrare genială. Alţii, că e o operă ratată… În orice caz, e un spectacol senzaţional şi plin de surprize, indiferent dacă va fi un apogeu glorios ori o cădere catastrofală.

— Spectacolul e deocamdată mai mult în sală!… vorbi de la spatele lor Guta Mereuţă, pe care tonul atotştiutor şi plin de sine al lui Scarlat Bosie îl agasa întotdeauna.

Scarlat Bosie îşi potrivi monoclul şi privi în jos, la şirul lucioaselor chelii de fildeş din parter.

— Ai dreptate, Georges! aprobă el împăciuitor. Câinii îl sfâşie de pe acum pe bietul poet. Văd critica înveselindu-se anticipat, ca în ajunul marilor masacre.

— Şi ce e, mă rog, în definitiv, această Cheia visurilor? întrebă Ana.

— Ştiu eu? Un basm. Poate ceva istoric. Poate o le-gendă… Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească informaţiile mele sunt foarte vagi.

Guta Mereuţă ştia ceva mai mult, dar mai ştia că părerile lui n-au nici o importanţă pentru Ana.

De aceea tăcu, desfăcând programul şi citind cu de-amă-nuntul rezumatul piesei şi distribuţia, ca un dosar înaintea şedinţei.

— Văd şi pe principele Anton Muşat!… descoperi Ana. Pare cu totul descompus. E o adevărată mumie. Unde a dispărut doi ani?

— E o poveste întreagă, doamnă. Acum doi ani s-a certat cu Barbu, văru-său… A vândut tot ce-i mai rămăsese: suveniruri de familie, arme, mobile de preţ, tablouri, covoare. A plecat în străinătate, să retrăiască un trecut care a făcut pe vremuri epocă. Se pare că s-a întors cu totul dezamăgit. Pretutindeni a căutat o lume dispărută… Ceea ce e sigur e că a revenit fără nici un ban. Locuieşte la un hotel mizerabil de pe Calea Griviţei şi a refuzat pen-siunea pe care a vrut să i-o servească principele Barbu Muşat. Un bătrân cam zevzec şi romantic. Ne-a recunoscut şi salută!… E uimitor cum la vârsta lui şi după viaţa lui mai păstrează o memorie atât de intactă…

Într-adevăr, jos, principele Anton Muşat îşi împărtăşea impresiile vecinului de fotoliu, care se întâmplase să fie în acea seară tocmai Ion Ozun.

Un Ion Ozun metamorfozat în trei ani de viaţă bucu-reşteană şi de un zgomotos succes jurnalistic. Chiar şi principele Anton, cu memoria lui atât de intactă, nu recunoscuse la început pe tânărul acesta plastronând în smoching, ras, pudrat şi pomădat; da, numai cu greu a mai recunoscut în el pe băieţandrul atât de timid şi neşlefuit de odinioară, cu bastonul lui ridicol terminat în cap de raţă.

— Am crezut, tinere prieten, că mă simţeam deplasat aici, în ţara românească, unde îmi spuneam că toate prefacerile s-au petrecut prea rapid… Am constatat însă că oriunde, la Paris, la Cannes, la Deauville, la Biaritz, la Nisa, procesul a fost identic. În timpurile dinainte de diluviu (aşa numesc eu epoca dinainte de război) lumea dansa după muzică vieneză şi iubea încă după tipicul din vremu-rile lui Musset. Aujourd'hui la musique est aux négres et l'amour a Freud 31. Pretutindeni slugile au devenit stăpâni, iar plăcerile lor au rămas brutale, de foste slugi! E dureros să te supravieţuieşti… A! uite şi prietenul nostru Alcaz. Ce noutăţi, Mirel? Te aşteptam să mă pui în curent cu tot ce s-a petrecut în scumpul meu Bucureşti în lipsa mea…

Mirel Alcaz străbătuse spaţiul de la uşă până la fotoliul liber distribuind, ca întotdeauna, strângeri de mână şi prietenoase salutări de la distanţă.

Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tânăr, din părul cărunt numai atât cât să-i sublinieze ca o perucă pudrată din cochetărie juneţea roză a chipului şi contagioasa voioşie inocentă a privirii.

Strânse mâinile bucuros, ca şi cum întâlnirea ar fi fost cel mai fericit eveniment pe care îl mai spera în viaţă.

— O! Ce surpriză! Bine aţi sosit, mon prince! Pa, Ionel! Articolul tău din astă seară e o adevărată bijuterie. M-a oprit Gică să-mi vorbească despre tine. E încântat!

— Gică?… se miră Ion Ozun.

— Da, Gică Elefterescu, preaiubitul şi popularul nostru fost şi viitor ministru al dreptăţii. De ce te miri?

— Nu m-aş fi aşteptat! Ştii, după afurisitul ăla de articol cu pâinea, cu omul care a furat o pâine, şi cu generosul său apărător…

Într-adevăr, nu mult după ce se ridicase din patul de boală, Ion Ozun, sub impresia celor povestite de Teofil Steriu la memorabilul dejun şi mai ales sub influenţa revoltelor lui Costea Lipan, scrisese un foarte violent pamflet împotriva lui Gică Elefterescu, presărat cu usturătoare sarcasme şi crude bilanţuri ale unei tipice cariere de sfruntat demagog din România Mare. Articolul fusese publicat în fruntea unei bătăioase şi efemere reviste de avangardă. Făcuse oarecare vâlvă. „Îi urcase acţiunile mai dihai decât ale Reşiţei!” după limbajul lui Mirel Alcaz, şi el atunci se umfla păunatic în pene, încântat de gălăgiosul succes. Dar acum regreta că l-a scris. Prea se dăduse din senin, imprudent, la fostul şi viitorul ministru, băiat bun!… Şi ca atare, în sinea sa, cu sucitele sofisme din firea omenească, dădea vina pe Teofil Steriu şi pe Costea Lipan, găsindu-i pe dânşii răspunzători că l-au asmuţit să se pună rău cu un atotpu-ternic al zilei, deşi niciunul nu-l îndemnase la aşa ceva!

— Ce copil ai rămas, Ionele!… îl dojeni Mirel Alcaz, cu o zeflemistă şi superioară intenţie de consolare. Articolul tău e o poveste veche acum. Ţi-a servit mai mult decât crezi. Căci Gică e prea deştept să nu cultive presa, a treia putere din stat… L-ai împuns bine, să simtă? Te preţuieşte cu atât mai mult! Ia notă!… Şi, fiindcă veni vorba, păcat că te limitezi numai la relaţiile de la „Capşa”. Ar trebui să mai vii cu mine la Cameră, să intri în contact şi cu animalul politic… Te asigur eu că sunt relaţii profitabile! Apoi, întorcându-se spre Anton Muşat: Vezi, mon prince… Dacă ţi-aminteşti, acum trei ani te asiguram că acest tânăr va face să se vorbească de el. L-am ghicit de pe atunci tobă de talent! S-a întâmplat măcar o dată să fie cineva profet în ţara lui… Întrebai noutăţi? Să trecem în revistă tout le gratin 32. S-o luăm de la frumoasa doamnă Georges Mereutza. Cum observai, menajul Mereutza a devenit trio-stabil. Dar numai pentru gurile rele! De fapt, a rămas tot binomul ideal! Doamna Annie Mereutza e de o virtute inexpugnabilă. Virtute consolidată în provincie şi frumuseţe conservată în frigider. Nimic de făcut!… Îl compătimesc pe bietul Charles. Sărmanul Bosie pierde timpul cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună. Ce urmăreşte, nici eu nu înţeleg! Orice femeie din lume, mon prince, nu merită atâta timp pierdut. Que de longues histoires pour une şi courte chose! 33. Fiindcă, la urma urmei, aceasta ori alta, ce-ţi poate da mai mult decât îţi oferă oricare?

Mirel Alcaz flecărea şi clevetea zâmbind serafic, cu nevinovăţia din totdeauna, ca un om imparţial şi dezinteresat, pentru care toate ciudăţeniile şi pidosniciile de pe lume sunt numai un pretext de amuzante reflecţii şi de filosofice aforisme. Ion Ozun, care ştia acum ce se ascunde sub aspectul acesta de simpatică odraslă a Bucureştilor, amic cu toată lumea, veşnic îndatoritor, veşnic surâzând, veşnic gata să apere din oficiu pe cei calomniaţi, ca funia pe spânzurat, şi doar poate cam prea flecar – ca un medic cunoscând o boală secretă şi hidoasă – nu-şi putea stăpâni mirarea că-i vede ochii atât de candid limpezi şi că nu-i surprinde niciodată glasul şovăind.

Voinţa cucerise cititori şi câştigase autoritate. Însă Ion Ozun nu mai ignora cu ce preţ. Şi nu mai ignora că Mirel Alcaz, din independenţa Voinţei iscusit arendată în dreapta şi în stânga, îşi cumpărase o casă impunătoare în „Parcul Filipescu”, mobilată cu piese de stil şi covoare autentic persane, împodobită cu sumedenie de tablouri şi sculpturi înhăţate pe gratis de la artişti cu prilejul expoziţiilor în schimbul unei cronici elogioase în ziar; cum nu ignora că ajunsese acum membru în trei foarte bănoase consilii de administraţie. Se simţea complice, irevocabil legat de soarta ziarului, fiindcă acolo îşi făcuse faimă de talentat polemist şi fiindcă acolo îşi câştiga existenţa, îndestul de îmbelşugată. Dar cu spaimă se ferea să nu lunece mai jos, să nu fie într-o zi după chipul şi asemănarea lui Mirel Alcaz, gata la orice tocmeală, cu surâsul nevinovat pe buze şi fără tresărirea nici unei remuşcări.

Tipărise cu doi ani în urmă un volum de nuvele lăudat de toată critica. Toţi descoperiseră în el o mare speranţă. Se oprise însă aci. Succesul zilnic al articolului de ziar îl furase definitiv. Ştia că niciodată de acum înainte, în acest Bucureşti al timpului risipit, nu va mai găsi tăria şi tihna să se refugieze în el şi să mai scrie a doua carte. De aceea adineaori trecuse stânjenit pe lângă Teofil Şteriu, cu mal-dărul lui de grăsime prăbuşit între braţele unui fotoliu. I s-a părut că cetise în ochii lui mici şi înecaţi în osânză o scurtă lucire de ironie, poate de milă, când i-a dat bună seara. Numai o clipă, şi poate că a fost numai o părere.

— Ai ochi mai buni, Ionele! îl deşteptă Mirel Alcaz din aceste inoportune gânduri. Ai ochi mai buni şi te rog să-mi vii tu în ajutor. Cine se află, rogu-te, în loja de lângă Hagi-Iordan? Nu vreau să las neisprăvit raportul meu prinţului Anton…

Ion Ozun se răsuci şi identifică îndată persoanele din lojă:

— Dar e doamna Elvira Elefterescu şi nepoatele sale celebre: Lola, Lulu, Lili, care-au avut atâta succes la revista de binefacere a „Ocrotirii” în rolul de paji, de boy, de cowboy, de dansatori argentinieni, de orice în afară de rolurile feminine.

— Exact! aprobă Mirel Alcaz. N-o mai recunosc pe doamna Elefterescu de când şi-a tuns părul şi l-a vopsit într-o altă culoare a curcubeului. Iar pe cele trei graţii nu le mai văd decât în costumul sexului urât, dar viril. Apoi, revenind la „raportul” său, continuă: Doamna Elvira Elefterescu a devenit, mon prince, mai impunătoare decât un tambur-major. Părul tuns şi revăpsit a întinerit-o cu zece ani. Arată acum ca un tambur-major reangajat. E însă neconsolată!… Cele trei graţii i-au scos peri albi, încât au silit-o să-şi dea coafura la atelierul de renovaţii, reparaţii şi reajustări. Păcat că n-ai fost să le vezi la reprezentaţie!

Au fost delicioase tustrele… Dar mai ales Lola cântând cântecul lui Carol al VI-lea, nebunul: „J'ai fait pipi dans le jardin, Pour fair' pousser les coccinelles…” 34.

— Ce folos! urmă Alcaz. Băieţoase şi condamnate să poarte fustă numai printr-o glumă idioată a naturii, nu vor în ruptul capului să se mărite. Să sperăm că acum, când va veni Gică din nou la Justiţie, va şti să descopere trei partide din floarea baroului. Altfel, nu-i mai văd zi bună în casă… Alături, precum vezi, mon prince, Iordan Hagi-Iordan este etern radios. A mai încheiat o afacere, din care-a ieşit cu vreo cincisprezece milioane. Şi mai operează undeva, misterios, nu ştiu ce misterioasă afacere în stil mare. Ceva tot cu petrol, prin Moldova, prin ţinutul Căli-manului. Chiar o să mă interesez mai de-aproape. Da, da!… Cum de mi-a scăpat? petrolul… Staţi, da, da! Rumanian Company for the Development eţetera. În acest caz, nici în cot nu-l doare tot ce manevrează amicul Gică. Are la spate rezerve cu care un biet Gică, Giculet, Giculică n-o să poată ţine la probă! Numai de i-ar rezista arterele lui Hagi-Iordan până la sfârşit şi de n-ar face erupţie ca la sondă de ţiţei…!

Iordan Hagi-Iordan, în smoching şi cu piepţii cămăşii de zăpadă, părea într-adevăr mai stacojiu decât întotdeauna.

S-ar fi spus că e în ajunul unui atac de apoplexie.

Aceasta nu-l împiedica să râdă cu toţi dinţii sub buza acum rasă de mustăţile gigante, întors pe spătarul scaunului spre un domn lung, gălbejit, cu faţa scofâlcită şi cu ochii pieziş, ca un intrigant de melodramă. Pe un scaun în faţă, absentă de la ce se vorbeşte alături şi de la ce se petrece în sală, Viorica Hagi-Iordan privea în gol. Avea un oval fin, părul blond-cenuşiu, ochii imenşi încadraţi în cearcăne viorii, gura chinuită, transmiţând întregii făpturi o mască dureroasă şi ostenită, peste care nici o privire nu putea trece cu indiferenţă.

— Pentru mine, fata lui Hagi-Iordan e o enigmă! mărtu-risi Mirel Alcaz în continuarea expozeului său. A adus-o din străinătate de doi ani. Nu dansează, nu cochetează, nu frecventează nici un ceai. N-am văzut-o râzând niciodată. Nu-i ştiu nici un flirt. Atât doar: patinajul şi tenisul. Şi cel mult o dată într-un an, o premieră… Cred că n-are de ce se simţi fericită cu un asemenea părinte şi cu reputaţia unui asemenea părinte… Altceva nou ce să-ţi mai spun, mon prince? Am terminat tot repertoriul. Erai aici când s-a însurat Fredy Goldamm cu Marie-Jeanne Ghica. Ai sosit exact când a început divorţul. Dar Fredy s-a purtat ca un adevărat gentilom. I-a pus cinci milioane pe numele ei… şi, după cum îl vezi, e tot atât de radios ca Iordan Hagi-Iordan! Numai că e pentru alte motive… Priveşte în sală şi priveşte în loji: îşi verifică lista din carnetul amorurilor secrete; câte din ele figurează în indexul lui alfabetic şi cât l-a costat fiecare. Te asigur că toate sunt prezente la apel. E singurul mijloc ca banul să circule. Am să-ţi povestesc în legătură cu aceasta o scenă nostimă. Mi-o spunea ieri Puiu…

Mirel Alcaz se opri. Sunase a doua lovitură.

Principele Anton Muşat părea de mult că nu mai ascultă. În faţa osoasă şi în ochii înceţoşaţi se stinsese orice interes pentru tot ce-l înconjoară. Avea o figură chinuită, bătrână şi devastată; iar cum plecase fruntea spre piept, se vedea o ceafă subţire şi slabă de copil, aţele gulerului scrobit, haina prea largă, făcând cute ca pe-o sperietoare de câmp.

Gongul vibră a treia oară. Cortina se ridică şi freamătul sălii muţi.

La picioarele unei mănăstiri voievodale, pe câmpul mătăsos, în lumina aurie de primăvară, păşi înalt şi zvelt cel dintâi fecior de domn din baladă. Păşi în zale subţiri de argint, alături de căpitanul cel credincios, crunt şi bărbos.

Şi viersul sună de cleştar – viersul prinţului.

Viersul sună grav, de aramă – viersul ostaşului.

Cu o singură mişcare, mulţimea se simţi captivată, şi nimeni în sală nu mai tuşi.

Iar Ion Ozun înţelese de îndată că asistă la ceva rar şi nespus; la una din minunile acelea când o mie de oameni evadează din mizeria lor ascunsă, din ambiţii şi deşertăciune, din griji vulgare şi din rânjetul fiecărei zile, să se ofere purificaţi de o văpaie arzătoare bucuriei de a admira.

Cunoştea poemul, fiindcă era unul din puţinii care-l citise şi care mai credea în talentul singuratic al lui Leon Mătăsaru, cu respiraţia largă pentru vastitatea altitudinilor. Se temuse că nu va fi înţeles, în cutezătoarea fuziune de legendă şi realitate, de adevăr istoric şi de superstiţii, cu fire împletite din trecut şi prezent, din simbol şi din ade-vărul brut, nestrujit, pietros. Acum îşi dădea seamă că teama i-a fost deşartă. Şi avu o pornire de recunoştinţă şi de iubire pentru publicul acesta, care, dincolo de vani-tatea toaletelor şi de frivolitatea bârfelilor, se reabilita, simplu şi unanim, în cele o mie de feţe transfigurate.

Întoarse ochii, şi în umbră descifră pe fiecare obraz miracolul divin: neclintirea lui Iordan Hagi-Iordan, din care dispăruse aroganţa; dezmorţirea din ochii coagulaţi ai principelui Anton Muşat; bucuria pură de pe figura lui Mirel Alcaz; extazul din ochii frumoasei doamne Annie Mereutza, care uita să se mai supravegheze; participarea celor o mie de oameni fascinaţi de lumina scenei, respirând în ritmul viersului, strămutaţi magic pe alt tărâm, unde în clipele acelea nimic din spurcarea de acum un ceas şi de peste două ceasuri nu-i mai atinge şi le e străină.

Toţi uitau ce sunt într-adevăr. Cine sunt. Cum sunt…

Toţi erau numai ce-au dorit cândva a fi cu însetare, în elanuri de foarte de mult, secrete, când în nesaţiul cosmic al adolescenţei fiecare s-a vrut mai bun, şi o aspiraţie spre înălţimi a înnobilat omida din care o singură dată se desface fluturele cu aripi de azur, să zboare în azur.

Cheia visurilor era aceasta. Era pentru aceştia. Era pentru toţi.

Ion Ozun găsi nespus de minunat şi de alinător miracolul prin care sala a ştiut să presimtă şi să preţuiască atât de spontan, atât de total ceasul acesta unic, cu un atât de fin şi de precis instinct; că atât de îndată s-a oferit incantaţiunii care-i desprindea pe toţi din terestrele lor rădăcini, să-i înalţe pe aripi de vis în azur.

Iar bucuria lui fu amară.

Căci cu amar măsură tot ce-a pierdut. Tot ceea ce nu se mai întoarce. Cărţile pe care nu le va mai scrie. Lumea de acum înainte, pentru totdeauna sufocată în el, la care a renunţat pentru articolul de ziar cu viaţa de o zi, pentru camera confortabilă, pentru haina de cioclu de pe dânsul. Şi de ce toate? Doamne, de ce? Numai fiindcă, laş, el nu s-a mai simţit în stare să mai îndure încă o iarnă cruntă de foame şi de ger, nopţile cu foşcăitul gândacilor dezgustători şi cu arătarea neagră a femeii moarte plecându-se deasupra lui, aşa cum şi astăzi amintirea îi încrâncenă carnea.

Pe scenă, actorii intraseră şi ei în vestmântul personajelor, cum de mult nu se mai văzuse un joc mai armonios.

Lui Ion Ozun nu-i venea să-şi creadă ochilor că fiul împăratului Verde, întinzând braţe inspirate, e acelaşi Bică Tomescu pe care-l aşteaptă creditorii la uşă şi care în antret va împrumuta o sută de lei chiar de la Verdeleâmpărat în persoană; că Ileana Cosânzeana, bălană în spuma străvezie a costumului, e aceeaşi Sonia Viişoreanu, mereu torturată de panica obezităţii, în camera ei unde a rămas şi acum, cu sfârâit de primus şi cu irigatorul spânzurat în perete, maţul de gumă roşu şi cinic.

Viersul săvârşise miraculoasa încarnare. În decorul de alt veac veneau, plecau, sufereau, iubeau şi mureau oamenii de alt veac, de departe, din timp, unde legenda a înălţat în neguri nehotărâte şi biserica păstorului Bucur, străbunul acestui blestemat Bucureşti al tuturor pierzaniilor, arză-l focul!

Cortina rupse magia.

A fost ca un semnal al exploziei, cutremurând sala în tumult de aplauze şi chemări. Publicul aclama în picioare; nu găsea cuvinte îndestul de aprinse şi gesturi îndestul de expresive pentru a descărca emoţia comprimată, viers cu viers, în religioasa ascultare. Din loji zburară arcuit flori smulse de la piepturi, toţi căutau în jur şi regretau că n-au venit înarmaţi cu braţe de trandafiri: femeile uitară că nu trebuie să plângă cu rimelul genelor strivit de batiste şi cu şiroaie de negreală prelingându-se pe fardul obrajilor. Şi frenezia mai crescu încă atunci când împăratul Verde izbuti să târâie din culise, de mână, un Leon Mătăsaru orbit de lumina rampei şi pipăindu-şi cravata.

— Fumăm o ţigară, mon prince, Ionel? întrebă Mirel Alcaz, pregătindu-şi tabachera plată de argint. Pot spune că am asistat la cea mai entuziasmată sală care a existat cândva la Naţional! Sunt curios să ascult oracolii…

Ieşiră în fumoarul ticsit şi ăuind de glasuri şi de exclamaţii, ca vuietul mării, închis în ghioc, când îl pui la ureche.

Toţi arătau triumfal şi copilăros palmele înroşite de atâtea aplauze; ca nişte bravi luptători întorşi de pe câm-purile de bătălie încărcaţi de trofee, cu răni glorioase şi cu armele frânte, strâmbe, rănite şi ele. Toţi uitaseră surâsul sceptic cu care acum câteva ore, pe stradă şi în cafenea, spuneau că vin din simplă şi crudă curiozitate să asiste la înmormântarea unei cariere.

Întrebau şi răspundeau oameni necunoscuţi. Străini, din provincie, fără nici un prieten, cu pretextul unei ţigări aprinse, intrau în vorbă şi rosteau păreri inspirate şi naive.

Criticii şi cronicarii declarau între două fumuri de ţigară că niciodată nu s-au îndoit de succesul piesei.

— Şi e curios, Ozun, ai observat? Nici un actor n-a fost deplasat în rol. Unic în analele Naţionalului! Chiar Sonia Viişoreanu, în rolul Cosânzenei.

— Cine? Ileana Osânzeana? întrebă Ion Ozun, incapabil să reziste calamburului survenit înainte de a-i măsura sensul crud.

— Cum ai zis? Ileana Osânzeana? îi smulse la clipeală cuvântul de pe buze un confrate entuziasmat. Asta e nos-timă! Ascultă, Alecule, Pol, Vidraşcule, ascultaţi una bună a lui Ion Ozun… Ionel, îmi dai voie s-o pun în cronică? Îi dedic un paragraf special: „Ileana Osânzeana sau Venus Hotentota din Jardin des Plantes”… Ştiţi, Venus cea cu buci de cinci ocale din albumele de artă africană… Bineînţeles, atingând-o prin tangentă şi lăudând-o cu atât mai mult cu cât a fost atât de admirabilă în rol, încât ne-a făcut să uităm dimensiunile supraplanturoase de Ileană Osânzeană!

Ion Ozun muşcă în dinţi cartonul ţigării şi se depărtă scârbit de el însuşi.

De ce spusese aceasta?

El şi acum pleca privirea în pământ când dădea cu ochii de Sonia Viişoreanu.

De când se mutase din bursucăria lui chir Panaioti o vedea rar. Ea nu făcea nici o aluzie şi părea că a uitat. Iar el îi rămăsese recunoscător pentru această delicateţe. Şi iată că acum, stupid, pentru o glumă neghioabă, aruncase un cuvânt care va circula fără îndoială în toate cronicile dramatice şi va rămâne pentru totdeauna legat de cariera teatrală a Soniei Viişoreanu. „Sunt o canalie! Devin din zi în zi o mai mizerabilă şi sinistră canalie!” se admonestă cu dezgust, încleştând pumnii în fundul bu-zunărilor.

— Te căutam, Ion Ozun. Te-am văzut de sus…

Se întoarse.

— Tu erai, Costea?

— Precum mă vezi… răspunse posomorit Costea Lipan.

Era îmbrăcat în haine de stofă ordinară, cenuşii, cu guler moale, nebărbierit şi cu ghetele galbene, ude de zăpadă topită.

— Te-am văzut de sus, din cucurig, de la plebe! Vorbi mai departe Costea Lipan. Ca, de altfel, cum am zărit-o şi pe sora mea, frumoasa doamnă Georges Mereutza, nelipsită de la orice premieră!… Te-am văzut şi abia am răzbit printre gealaţi să ajung până aci. Vreau să-ţi vorbesc ceva neapărat. Am o rugăminte. Nu pentru mine, fiindcă pentru mine am învăţat să nu mă mai rog nimănui niciodată! O rugăminte pentru altcineva, un prietin, un tovarăş…

— Spune! rosti Ion Ozun, retrăgându-se într-un colţ mai umbrit, să nu-l vadă lumea vorbind cu un tip îmbrăcat ca un vagabond.

— Dar nu pot aici… E ceva mai lung şi mai complicat. Spune-mi locul şi ora unde ne întâlnim…

— Un moment numai! se scuză Ion Ozun, fiindcă prietenul cronicar de adineaori îi făcea semne disperate să vină la el mai repede şi fiindcă voia şi el acum să intervină cu o rugăminte; anume, cu rugămintea să nu facă uz de stupidul lui calambur. Un moment numai, dragă Costea…!

Se scuză gesticulând şi se lăsă dus la braţ.

— Am să-ţi arăt ceva nostim! îl anunţă confratele. Soţul doamnei Venus Hotentota. Priveşte…!

Pe-o banchetă, cu programul spectacolului atârnând gata-gata să cadă dintre degetele grase, Teofil Steriu, nedeprins să piardă serile, dormea senin, cu gulerul muiat de sudoare.

— „.gloria noastră naţională sucombând zdrobită de emoţie…!”, făcu teatral cronicarul ghiduş şi colecţionar de calambururi.

— Pentru asta m-ai chemat?… Nu ţi-e ruşine?… Hai sic…

Ion Ozun se gândi o clipă să-i ia programul dintre degetele lui Teofil Steriu şi să i-l pună uşurel pe genunchi. Să-l deştepte într-un fel ori altul, cât mai delicat, ca să nu mai dea prilej de înveselire lichelelor ghiduşe. N-o făcu însă, nici el nu ar fi putut spune de ce, şi reveni în colţul unde-l lăsase pe Costea Lipan. Dar Costea Lipan dispăruse. „S-a supărat?… Ce-o fi vrând să-mi spună? De altfel, îl priveşte! E din zi în zi mai insuportabil cu exaltarea lui revoluţionară de conspirator din filmele poliţieneşti”… Se mai uită peste capete, mai căutându-l încă o dată, aşa, de mântuială, numai ca să nu rămână cu o drojdie de conştiinţă încărcată.

Nici o urmă.

Soneria anunţa începutul actului. Culoarele se goleau. Grăbi în urma celorlalţi şi din treacăt aruncă o privire satisfăcută lui Ion Ozun din oglindă, cu smoching impecabil, cu părul reţinut luciu pe creştet de gomina argentina şi cu obrazul proaspăt ras şi dichisit, ca al unui Mirel Alcaz oarecare. În ceaţa din lumea ireală, de dincolo de oglindă, se depărtă în sens invers o umbră acum indecisă. O umbră pletoasă, cu pălărie mare, cu haine sărace, cu mersul împovărat şi cu o tristă mustrare în figura înecată de pâclă.

Dar Ion Ozun nu o văzu.

După spectacol, doamna şi domnul Georges Mereutza au întârziat până la trei să supeze la „Elysée”.

Scarlat Bosie a dispărut un ceas şi s-a întors, cu o veselie rea şi nervoasă în ochiul crispat sub monoclu.

— Aveam o întâlnire la club, într-o chestiune gravă! lămuri desfăcând şervetul apretat şi dând la o parte din faţă vasul de cristal cu flori. Am aranjat lucrurile într-un sfert de oră… N-am putut rezista tentaţiei când am auzit bancul de licitaţie. Şi priviţi rezultatul! În douăzeci de minute, am ridicat cincizeci de mii de lei, după ce la pri-mele arozagii pierdusem treizeci…

Spunând, jucă în mână portbiletul cu hârtiile de o mie îndoite ca foile unui caiet. Smulse una, o mototoli şi o aruncă pe estradă orchestrei.

— De ce joci? îl mustră Ana.

— De ce?… Poate ca să ucid în mine o pasiune încă mai necugetată… vorbi încet după mâna în care ţinea ţigara şi unde spânzura legănat lanţul subţire de platină.

Ana încruntă sprâncenele, reduse la o linie de un milimetru, şi se uită la Guta Mereuţă, să vadă dacă a auzit ori nu. Bărbatul citea însă ultima pagină a unui ziar de seară, ultima ediţie. „N-a auzit!” gândi. Dar dacă ar fi privit sub faţa albă de masă, Ana ar fi observat poate cu mirare că mâna bărbatului era încleştată cu unghiile în genunchi, aşa cum oamenii tari îşi înăbuşe o durere a sufletului cu altă durere a cărnii.

La plecare, Scarlat Bosie ţinu Anei haina de zibelină, întârziind mâinile în jurul gâtului, ca începutul unei îmbrăţişări. Ana se îndreptă de mijloc, învăpăiată de indignare. Drept ce o lua?

— Vă conduc până acasă? Avem acelaşi drum şi am oprit maşina afară! se oferi Scarlat.

— Mersi! Vreau să fac câţiva paşi pe jos! spuse apăsat Ana.

Scarlat Bosie înţelese şi nu insistă. Înţelese şi Guta Mereuţă, şi-i fu recunoscător Anei.

Afară, doi domni urcau într-un automobil, de subsuori, pe un al treilea.

— Ce e? S-a întâmplat un accident? se sperie Ana, ducând mâna la inimă.

— Nu s-a întâmplat nimic! se întoarse râzând şi îm-proşcând, o dată cu râsul, o năprasnică duhoare de vin unul din cei doi. E autorul, Leon Mătăsaru… Şi-a serbat succesul, dar şi-a pierdut echilibrul şi cheia.

— Mmăi pă-ătosule, ă-mi cheia… Am găsit eilibru ş-am pe-edut cheia… Ă-mi cheia, pă-ătosule…!

Leon Mătăsaru vorbea cleios de unul singur şi, urcat în maşină pe o uşă, se muncea să iasă pe cealaltă, ca să caute cheia.

Cheia de la cameră. Cea a visurilor, o dăruise generos tuturor.