II.

NU EXISTĂ „CEAS RĂU”

E o întunecoasă şi umedă încăpere, cu semne cabalistice de aur şters pe fond de catifea neagră. În tavan zodiacul a fost zugrăvit de un meşter stângaci după un almanah oarecare: Gemenii şi Cumpăna, Racul şi Săgetătorul, Fecioara şi Păstorul. Pisoiul somnoros cască şi îşi ascute ghearele: din bufniţa împăiată au zburat penele, şi un ochi de cristal a sărit.

Totul e grosolan înscenat, calic şi întristător. Nicăieri minciuna şi sărăcia n-arată o mai mizeră haină. Totuşi, acolo, la celebra prezicătoare, se strecoară oamenii pe furiş, ca răufăcătorii, ruşinaţi de atavica lor credinţă într-un destin dinainte scris, să afle din semnele aştrilor şi din palmă, din drojdie de cafea şi din cărţi sleite soarta proceselor şi a boalelor, a moştenirilor şi a iubirilor, moartea duşmanilor şi izbânda întreprinderilor.

— Este un om blond, domnişoară, care sufere pentru dumneata! Şi o femeie de verde, care-ţi vrea răul. Mai văd omul cel bălan întorcându-se dintr-o călătorie lungă pe apă şi femeia de verde ţinându-i calea. Vei avea o supărare, dar de o scurtă vreme. Pe urmă bălanul are să vină tot la dumneata şi se arată mare fericire, fiindcă te iubeşte mult şi-i cu inimă nobilă. Femeia de verde o văd zăcând de necaz. Poate să şi moară din asta. Nici nu merită altceva. O aşteaptă ceasul cel rău, intriganta!

„Prostii! înşelăciune ordinară. Acelaşi clişeu pentru orici-ne. Naiv cine le crede!… gândeşte domnişoara, întorcându-se pe trotuarul strâmb şi păşind prin bălţi până la trăsura lăsată să aştepte la colţ. Cel puţin mi-am satisfăcut o curiozitate. Păcat că n-am fost mai multe să râdem”…

Dar o aţă de gând subţire se strecoară roşie prin celelalte gânduri. „El e blond. Deci tot numai el sufere pentru mine. Şi de la dânsa nici nu mă aşteptam la altceva, decât să-i aţină calea. Cine spunea oare că în tot neamul ei toţi au murit înainte de treizeci de ani de ftizie?”

Manichiurista a întins pe masa de cristal toate ustensilele complicate şi multe, cu o încetineală tacticoasă de maniacă. E bătrână şi sufere de astm. După zece minute, respiraţia ei începe să agaseze, ca uruitul monoton al unui ventilator.

Tot aşa, ca un uruit de ventilator, e plicticoasă şi eterna ei poveste, aceeaşi întotdeauna. Are o fată care-a fugit cu un chelner. Chelnerul vine după miezul nopţii. Şi vine întotdeauna beat din resturile paharelor deşertate la iuţeală, când se schimbă muşteriii la mese. O bate şi o alungă să doarmă pe scândura goală. Oare domnul judecător n-ar putea să-l cheme şi să-l ameninţe că-l bagă în zuhaus 35? Şi-ar face o mare pomană!

Acestea le ştie Ana de mult pe toate, şi toate o scufundă într-o nemărginită plictiseală.

S-a hotărât de atâtea ori să se descotorească de pacostea asta de manichiuristă bătrână, astmatică şi maniacă, în-locuind-o cu alta, mai tânără şi mai vie, dar n-a găsit niciuna să vină la ceasurile ei. Acum e ultima dată! decide, şi după această tresărire a energiei, îndată, ca o apă turbure şi mâloasă trăgându-şi la fund înecatul, o cuprinde din nou lehametea.

În bolul de porţelan cu apă fierbinte, degetele au devenit ca nişte cârpe zolite. Nici nu le mai simte.

Madam Keller le prinde delicat, pe rând în mâna ei grasă şi pistruiată, rotunjeşte oval unghiile, taie pieliţele, lustruieşte, pensulează cu lac şi geme, respiră, oftează, ca şi cum ar duce la capăt cu un supraomenesc eroism cea mai teribilă misiune care-i sleieşte puterile pe-o săptămână, pe-o lună, pe toată viaţa.

Din flacoanele de lac şi văpsea se împrăştie un miros farmaceutic de eter şi dulceag de sirop, care-a devenit pentru Ana inseparabil pe veşnicie de răsufletul penibil al bolnavilor de astm.

— Astupă, te rog, flacoanele, madam Keller! Nu pot suporta mirosul acesta infect…

Madam Keller mânuieşte flacoanele cu precauţia conspiratorilor preparând în laborator explozibile de o sută de ori mai puternice decât dinamita.

Alege o plută, o şterge cu cârpa, o apasă încet şi mai şterge o dată flaconul întreg. Îl potriveşte în cutie.

Ana îi urmăreşte fiecare mişcare descompusă cu un început de ură adunat din toată drojdia după-amiezelor ei deşarte.

— F-am spus, toamna judecător… Panditul acela mi-a ucis iar copila în bătaie!… începu să se tânguie madam Keller.

Ana a închis ochii şi-ar vrea aşa, cu o singură mişcare a pleoapelor, să suprime totul: figura tumefiată cu vinişoare vinete a manichiuristei, lapoviţa murdară de afară, tic-tacul atât de trândav al minutelor şi mai ales plictiseala aceasta, care aşterne ca o ploaie de cenuşă peste tot ce-o înconjoară, peste tot ce face, pătrunzând cu un gust fad în tot ce gustă, în nări, în gură, în paharul brumat de apă şi în miezul mustos şi parfumat al fructelor. De două luni nu poate scăpa de senzaţia aceasta a vidului. Şi nu poate reconstitui cum a venit, aşa cum se instalează durerile de cap, treptat şi perfid, până ce toropeşte toată fiinţa.

—.i-am spus: Pantit ce eşti, am să merg la poliţie şi-am să fin cu un tomn comisar…

— Madam Keller, te rog, lasă acestea! Le ştiu… Am vorbit cu bărbatu-meu. Justiţia nu se poate amesteca dacă nu este o plângere. Acum mă doare capul.

Madam Keller a tăcut ofensată.

A început să strângă foarfecele şi pilele cu mâner de fildeş; le şterge cu pielea de căprioară, le înveleşte şi le adună la valiza de muşama neagră şi jupuită, punând în fiecare mişcare un reproş de femeie nevoiaşă, care a avut naivitatea să creadă că poate găsi ascultare şi înţelegere la atotfericiţii pământului.

— Fă rog să mă scuzaţi, toamnă Annie.

— Nu e nimic, madam Keller, sunt nervoasă de o bucată de timp.

— La o persoană tânără şi nerfoasă ca tumneata este nevoie de un copil… Un copil este toctoria cea mai bună pentru turere de cap şi pentru nerfi.

— Mulţumesc pentru consultaţie, madam Keller! puse capăt conversaţiei Ana, sunând servitoarea şi ridicându-se. Conduci pe madam Keller şi deschide ferestrele, să iasă mirosul…!

Se mută în salon. Din salon, în birou. Din birou, în sufragerie.

Deschise o carte şi nu întoarse foaia. Se uită în revistele ilustrate şi le aruncă. Desfăcu o batistă cu monograma începută de-un an. Împunse de câteva ori cu acul şi o lepădă. Oribil cum toate ceasurile – al ei, de la mână, cel din birou şi pendulul din sufragerie – toate îşi mişcă minutarele cu aceeaşi tărăgăneală de convoi funebru!

De două luni, după-amiezele ei sunt toate la fel. E cum s-ar fi rupt deodată resortul unui mecanism. O plictisesc ceaiurile, o dezgustă vizitele, nu poate privi un film până la sfârşit; când e acasă o sugrumă tăcerea şi ar vrea să fie în stradă; când e în stradă o enervează mersul trecă-torilor, orăcăitul claxoanelor şi privirile necunoscuţilor. S-a deşteptat deodată într-un mare gol, pe care nu-l poate umple nimic. Iar mai intolerabil supliciu e cel de la mese sau seara, când se află faţă în faţă cu omul care-i zgârie nervii, şi când tace, şi când vorbeşte, şi când mestecă, şi când stă nemişcat, şi când despătureşte ziarul sau şi când numai îl ştie în cealaltă cameră, în baie, bărbierindu-se, sau în birou, citind dosarele. Zgomotul furculiţei atinse de farfurie sau mişcarea cuţitului presărând sarea nu şi-a închipuit niciodată că pot răscoli o ură atât de înverşunată. Fiecare gest şi mişcare îi par dinadins premeditate împotriva ei, ca să-i exaspereze răbdarea.

Abia îl aşteaptă să plece. Să rămână singură. Şi atunci schimbă un chin pe altfel de chin.

Tot ce-a încântat-o trei ani, mobilele masive şi încăperile vaste, îi sunt reci şi ostile. N-au nimic prietenos. Nu-i spun nimic. Nu radiază din ele atmosfera aceea caldă din casele unde fiecare lucru s-a impregnat din viaţa stăpânilor şi fiecare a căpătat un suflet. A trecut ca prin camerele unui hotel şi-o resping ca pe-o pasageră oarecare.

Cu spaimă vede că n-are nici o prietenă; că nu e nimeni căruia să-i spună această descoperire neliniştitoare; că în jurul ei egoismul şi vanitatea, îndestulate până la saţietate, au pus între restul lumii şi ea un vid izolator, cum se află vidul anume închis în aparatele special construite ca să nu elibereze nimic din răceala lor şi să nu primească nimic din căldura de afară.

Ana se târâie în haina capitonată cu puf dintr-o cameră în alta, şi toate îi par glaciale, chiar când se aşază cu jâlţul în faţa focului cu flăcări straniu de decolorate şi reci.

După reprezentaţia poemului dramatic Cheia visurilor, se întrebase nu o dată de unde venea farmecul acela melancolic, parcă mustrător, care dura dincolo de cadenţa inspirată a versurilor. Abia cu încetul s-a lămurit, căci toate o ajutau de două luni încoace să se lămurească. Toţi oamenii urmăresc încă din copilărie, din adolescenţă, un vis. Dar nu e cel care trebuia. Un vis după chipul şi asemănarea lumii lor. Când nu se împlineşte, încă tot e bine! Aspiri la îndeplinirea lui, speri, uneori lupţi – şi aceasta îţi întreţine amăgirea. Dar vai şi amar când visul acela, după chipul şi asemănarea lumii tale, după chipul şi asemănarea egoismului, vai şi amar când se realizează! Ce rămâne din el? Ce rămâne din toate? Ca un fluture pe care l-ai prins lacom în palmă şi i-ai strivit aripile cu care zbura în azur. Rămâne un slut viermişor, zbătându-se în agonie. Cheia visurilor? Cheia amăgirilor, cheia deşertăciunilor pedepsite – aceasta poate că înseamnă şi aceasta poate că a vrut s-o spună poetul.

Acum înţelegea ce i-a lipsit şi ei; ce era mai scump decât tot. Braţul de care să se rezeme strâns, pieptul de care să-şi lipească tâmpla, ascultând nemişcată misterioasa şi calda bătaie a unei inimi, glasul care sună mlădios şi grav, ca o dezmierdare a vibraţiilor înfăşurând într-o înfiorare. Cum e câteodată glasul lui Scarlat, care învăluie sfârşitul frazelor într-un tremur de coardă care-şi mai prelungeşte ecoul după ce a tăcut. De ce a fost cu el atât de aspră? Era singurul om care ar fi înţeles acum golul acesta mai sfâşietor decât o suferinţă precisă, înfiptă în carne; şi pe care, fiindcă o ştii, pe aceea, da, atunci o poţi vindeca.

De la gura sobei se mişcă la fereastră. Afară ninge mur-dar, cu amestec de ploaie, trecătorii păşesc posomorâţi în gropi lichide, tramvaiul duce din necunoscut oameni zgribuliţi spre destinul lor necunoscut, cerul e vânăt, şi totul e trist, ca într-o lume unde n-a mai fost şi n-are să mai fie soare cândva.

N-a pus mâna ei pe mânerul telefonului. N-a fost glasul ei care-a chemat. Altă putere, altcineva a mânat-o în birou; vorbeşte pentru ea.

La capătul firului, din nevăzut, răspunsul a venit atât de repede şi irevocabil, încât s-ar fi spus că omul pândea de mult, cu pâlnia de ebonită în ureche, aşteptând.

— Cum bolnav? întrebă Ana. Şi noi să nu ştim? Să nu anunţi?

— O! nimic grav… răspunse glasul care-şi păstrează prin firul de sârmă timbrul, învăluind-o ca o şoaptă dez-mierdătoare, apropiat, aici, în ureche. O simplă răceală. Atât cât să mă silească să stau singur în casă şi să-mi măsor singurătatea.

— Aşadar, şi dumneata?… Alo! Da, da! Dar numai atât: trec cinci minute şi-ţi aduc volumul. Uşa a doua, zici; la parter?… Alo! Fireşte că acum! spune Ana, închizând ochii, cum se arunca în baia rece când era copilă.

Ea a vorbit? Ce glas vorbeşte pentru ea?

Când deschide ochii, privirea se încrucişează cu ochii lui Guta Mereuţă din fotografia de pe birou. Fotografia unde nasul e încă mai absurd şi unde fotograful a izbutit să-l înlemnească încă mai ţeapăn, cu cele două decoraţii ridicole, ca două buline, pe piept.

A lăsat încet receptorul pe suport. A şters cu degetele un fir invizibil jucând înaintea ochilor. A sunat slujnica:

— Pregăteşte-mi rochia taupe. Ştii ce-i taupe?

— Ştiu, coniţă, se indignă servitoarea, cum să nu ştiu?! Rochia cu care aţi fost alaltăieri.

— Aia. Şi pantofii de la rochia taupe. Trimite pe Toader să aducă o maşină. Repede!

Repede! Glasul nerăbdător nu e al ei. Mâna mototolind panglica hainei capitonată nu e a ei.

Afară alt tramvai duruie pe sub fereastră, în lapoviţa gheţoasă, cu oameni zgribuliţi trecând din necunoscut spre destinul necunoscut.

În şedinţă, Guta Mereuţă făcea opinie separată în procesul Max Weintraub cu Aglae Stambridinos pentru adulter.

Nici o antenă nu-l avertiza prin spaţii şi ziduri că ora cea dureroasă a început.

— În orice caz, acest Max Weintraub e o mare canalie. Şi dânsa, mare neruşinată! Femeie cu cinci copii… cu bărbatul paralizat în camera de alături! Teribile canalii! se minună Guta Mereuţă la urechea judelui vecin.

— De unde poţi şti, frate? Poate că a fost într-adevăr, cum spun ei, ceasul cel rău…

— Ce e aia ceasul rău? Nu există ceas bun sau ceas rău! rosti Guta Mereuţă scoţându-şi nasul prelung din dosar.

Judecătorul vecin, un bătrân mâncat de scepticism şi de reumatisme, îşi frecă genunchiul sub robă.

— Bine, bine! Crede ce vrei!… Numai să dăm rasol mai repede. Mai sunt şapte procese, şi azi e ziua mea de masaj electric. Iar m-au apucat reumatismele cu ticăloşia de-afară…!

Scarlat Bosie închidea toate fotografiile compromiţătoare într-un sertar. Actriţe, dansatoare, femei din lumea de sus şi de jos: toate necunoscându-se între ele, nebănuindu-şi reciproc existenţa şi toate aruncate laolaltă, să se asfixieze în comun, la rebut, în întunericul strâmt al cavoului.

Pe urmă, expuse pijamalele pe divan, să aleagă pe cea mai potrivită momentului. În dulap se aflau pregătite, ca întotdeauna, sticla neatinsă de porto, cutia cu biscuiţi şi coşul de castane zaharisite. Pulveriză o ploaie măruntă de parfum. Presără pe mesuţele scunde cutiile de ţigări egipţiene.

Fluieră răsucindu-se într-un picior, ca un om care n-a fost bolnav niciodată.

Şi începu să se uite nerăbdător la ceasul-brăţară.