IV.

ARIZONA-BAR.

Sunt dimineţi când toată viaţa oraşului palpită spumos să inunde din paharul prea plin. Ai spune că toţi s-au trezit dintr-un vis care anunţa un miracol. Şi că toţi au ieşit să-l aştepte.

Pentru aceasta s-a pregătit şi cerul cu albastrul spălat, unde un singur nor alb îşi flutură mătasea festivă. Pentru aceasta şi soarele şi-a lustruit peste noapte alama strălucitoare.

Totul a devenit deodată mai luminos şi mai simplu; mai plin de speranţe de cum a fost ieri.

Priveşte gestul aerian al copilului cu haina străvezie!

Dacă încă o dată mai sare, o singură dată, va rupe plasa subţire a legilor care-l ţin trist legat de pământ şi va zbura graţios în haina lui străvezie spre soare.

Chiar cerşetorul din colţ a uitat să întindă mâna cu tân-guitu-i milog. Surâde orb la dezmierdarea bună a luminii: el, care n-a văzut niciodată lumina cu ochii lui de albuş, sub sticla ochelarilor, urâtă şi neagră.

Sunt dimineţi când toată viaţa oraşului s-a eliberat din fortăreţele sure.

Acum trecătorii sunt voioşi fără pricină. Cu pasul elastic, porniţi să dea un ultim asalt fericirii.

E ceasul când nimeni nu poate admite că la capăt există un irevocabil sfârşit. Opreşte-l din nerăbdătorul avânt şi îi spune: „Unde grăbeşti? Aminteşte-ţi că nu e departe vremea când din toţi care trec şi vin şi se duc nu va rămâne nici măcar suvenirul numelui. Eu văd numai schelete fugind. Eu în fiecare râs fraged văd dedesubt un craniu rânjind!” El scutură capul şi te priveşte cu milă: „Ce nebunie te-a apucat?

De unde-ţi mai veniră şi aceste gânduri inepte?” Şi se întoarce să alerge la asaltul lui care sfârşeşte în nimic.

Lasă-l s-alerge! Reazămă-te de bara unei vitrine. Priveşte-i. Şi vezi dacă nu e înspăimântător gândul ca în cinci-zeci de ani, din toţi câţi vin şi trec şi se duc, câţi râd şi iubesc şi se bucură, nu va mai rămâne niciunul. Niciunul! Nici nu-mele. Închipuie-ţi strada atunci golită de toţi câţi nu mai încap acum. O stradă pe care ar fugi schelete.

Lasă-i să alerge! Seara întoarcerea e extenuată. Fosforul ochilor, sleit. Pasul se târâie. Toţi au tăcut şi calcă privind posomorât în pământ. Reintră în celulele lor sure.

Se închid cu zăvoare. Pentru ce se închid cu zăvoare?

Numai cei îndărătnici să prelungească minciuna mai merg să cumpere de un ban minciuna cea ieftină, care se vinde c-un ban.

Moartea lui Teofil Steriu a fost neaşteptată şi simplă. Când servitoarea, Hanţi, a venit ca întotdeauna, la ceasul fix, să-i anunţe felurile de mâncare din acea zi, l-a găsit rece, în jâlţul biroului, ca un funcţionar adormit în lipsa şefului. Nu era nici o urmă de luptă cu moartea. O pagină întreruptă şi condeiul aşezat cuminte alături.

Teofil Steriu, care, în dezinteresarea lui pentru orice spectacol al vieţii, adormea pe unde îl prindea vremea, în tren, la reprezentaţii şi la şedinţele Academiei, trecuse în somnul cel mare cu aceeaşi simplitate. Cum se afla între braţele scaunului, cu bărbia în piept, oricine s-ar fi aşteptat să-l vadă tresărind, ştergându-şi cu mişcarea obişnuită sudoarea din jurul gulerului şi apucând tocul să continue rândul început.

Dar gândul se oprise răcit; iar corpul imens nu mai secreta prin porii pielii năduşeala cu atâta vervă popularizată de caricaturile revistelor umoristice.

A fost o moarte simplă, discretă şi fără de mister.

Medicul a trimis după doi oameni puternici din stradă, doi salahori cu şorţ de pânză verde, să-l ridice şi să-l poarte până în camera unde să-i pregătească toaleta mortuară.

— Trebuie să tragă ca la vreo sută douăş' dă chile! spuse unul dintre dânşii, ştergându-şi fruntea cu mâneca şi îndrep-tându-se de şale, după ce l-au aşezat în pat.

— Pă puţin! încuviinţă celălalt. A fost cumplit om!

— Zice că scria istorii prin cărţi…

— Tot ce se poate! În lumea asta sunt tot soiul de meşteşuguri la care nu te bate nici vântul, nici ploaia. Stai în şezut pe scaun şi faci osânză la inimă. Ian te uită le el! Câtu-mi-ţi-i buhaiul!… Văd că nu-l boceşte nimeni. Parc-a murit în casă pustie…

— O fi fost un zgârcit! Un zgripţuroi d-ăla de-şi goneşte neamurile, să nu se mai înfrupte nimeni din talerul lui… Acum ce mai aşteptăm, Vasile?

— Poate ne-om căpăta c-o pomană dă straie, cevaşi! Dintr-un surtuc d-al lui îţi ajunge d-o scurtă blănită şi mai rămâne.

— Eu m-aş mulţumi barem c-o pereche de pantaloni.

— Ca să nu te mai găsească acasă nevasta într-înşii? râse cel care se numea Vasfle. Să vorbim cu bucătăreasa. După cum îmi pare mie, tot dânsa-i tare şi mare acilea.

— Nu-i închidem ochii?

— Ce-s eu, tocmit să închid ochii la morţi? N-au decât să-i închidă slugile lui. Destul l-am cărat…!

Amândoi ieşiră să umble prin camerele goale, cu uşile vraişte, în căutarea bucătăresei.

Teofil Steriu, întins cu faţa în sus, în patul unde îl aştepta în fiecare dimineaţă, la căpătâi, tava cu ceştile de lapte şi chiflele rumenite, privea cu ochi ficşi, ceţoşi şi indiferenţi, spre uşa deschisă, spre uşa pe unde nu mai putea de-acum înainte să intre nimeni care să-l mai intereseze, măcar cât tânărul deşirat şi lihnit ce furase şi el cândva o pâine.

Pe măsuţă, plicurile nedesfăcute zăceau teanc.

Se afla şi o telegramă. Era veche de două zile, cu timbrul lipit. Ce i-ar fi putut spune o telegramă? El nu aştepta de mult nimic de la nimeni. El pentru viaţă de mult era mort.

În celelalte odăi se auzeau chei zângănind şi sertare trântite.

Hamalii trecură prin antret, tropăind cu toată talpa, vor-bind tare şi ţinându-se pe urma bucătăresei. Soneria telefonului chema îndărătnic şi neîntrerupt.

Pentru capitală, înmormântarea a fost un eveniment vrednic de memoria marelui dispărut. Au sosit delegaţii din oraşe îndepărtate şi s-au anunţat discursuri unde fiecare, vorbind despre marele mort, n-avea să se uite mai cu seamă pe sine.

Cortegiul a plecat în după-amiaza cu soarele firav de primăvară de-a lungul străzilor mişunând de lume voioasă, fiindcă ieşise întâia dată după o iarnă urâtă şi lungă cu haine uşoare şi noi. Era un cortegiu foarte impunător. Lan-ţul trăsurilor şi cupeurilor se înşiruia atât de prelung în urmă, încât tramvaiele se îngrămădeau imobilizate, aşteptân-du-l să defileze. Erau şi perdele negre la becuri. Se afla şi muzică, şi soldaţi.

Toţi se numărau, mirându-se că sunt atât de mulţi. Când vedeau un fotograf ori un operator de la jurnalul cinematografic pregătind din balcon ţeava neagră a aparatului, nu ştiau dacă trebuie să surâdă sau să plece capul smeriţi. Îşi întorceau faţa în orice caz, ca să intre în raza aparatului, pentru a se admira a doua zi în ziar şi sâmbătă pe pânza de cinematograf.

Erau atât de mulţi, fiindcă o asemenea înmormântare însemna un norocos prilej să se vadă şi să schimbe păreri după atât de precipitatele întâmplări din ultimul timp.

Guvernul fusese înlocuit. Se pregăteau alegeri. Opoziţia proaspătă şi cu opoziţia mai veche nu găsiseră încă puncte comune să cadă la înţelegere pentru lupta umăr la umăr. Unii se căzneau să încheie cartel. Ceilalţi se căzneau să-l împiedice.

Acum se întâlniseră în urma dricului şi, în pas încet, discutau, puneau la cale întrevederi, pipăiau anumite dificultăţi şi se prefăceau că au uitat anumite cuvinte grele, schimbate doar cu câteva săptămâni înainte.

Gică Elefterescu strângea mâinile toate câte îi ieşeau în cale şi părea atât de mâhnit, încât s-ar fi spus că aşteaptă personal condoleanţe; deşi după articolul scris de defunct odinioară, nu mai ştiuse altceva despre Teofil Steriu decât că a fost un om curios, care s-a izolat de urâţeniile şi frumuseţile lumii, să scrie un maldăr de cărţi.

Când uita însă tristeţea solemnă de circumstanţă, schimba ochiri scurte de complicitate şi de satisfacţie, cu toţi căpi-tanii gărzii sale electorale în păr. Tactica lui triumfase încă o dată. Revenise la Justiţie, izbutise să îndepărteze de pe lista ministerială doi concurenţi decapitaţi. Dăduse din nou delegaţie de procuror general lui Constantin Lipan, şi îna-inte de alegeri chiar se pregătea să lichideze ultimele fortăreţe ale taberei adverse din guvern. Ceea ce-l îngrijora deocamdată mai mult erau conciliabulele de la spatele său. Trei fruntaşi ai opoziţiei, deşi din trei partide deosebite, conversau de când a pornit cortegiul, cu o cordialitate suspectă. Aceasta nu-i plăcea!

Rămase înadins în urmă şi se intercală între dânşii. În-cleşta mâinile îndelung, cu o durere neconsolată.

— Bietul Steriu!… Mare pierdere pentru ţară! I-am spus întotdeauna că asemenea viaţă… De altfel, mie mi se datoreşte că am decis guvernul să-i facă funeralii naţionale. Nu fiindcă îi datoram o poliţă de recunoştinţă, ca unuia care m-a cunoscut mai bine decât toţi şi mai înainte de toţi, cu ochiul lui de neîntrecut psiholog. Avea el nevoie de recunoştinţa mea? Am făcut-o fiindcă o ţară nu trăieşte numai prin politică… Despre noi nimeni n-are să mai ştie nimic când om fi oale şi ulcele, măcar că ne sacrificăm viaţa pentru binele obştesc…

Ceilalţi tăcură. Îşi făcură semn să continue discuţia lor după înmormântare.

Gică Elefterescu aprinse o ţigare, fumând în pumn, cum proceda la şcoală, discret. Fumul se înălţă uşor şi albastru în aerul străveziu.

— Se spune că n-a suferit de loc. Fericită moarte! Ce zici, doctore?… întrebă generalul Ignaţiu Zalomit, îmbălsămat în uniforma de mare ţinută, care mirosea a magazie de echipamente şi a ladă de campanie.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru tocmai alegea din cutia de email o pastilă parfumată.

Răspunse, ţinând bomboana în vârful degetelor înmănuşate:

— Pentru el a fost o moarte fericită. Pentru noi, nu!… Cred că preţuia mai mult decât jumătate din turma aceasta care ne târâm tălpile după dânsul. Era încă în puterea vârstei. Mai putea lucra zece-cincisprezece ani.

— Asta mă miram şi eu! înţelese cu urechea lui de surd generalul Zalomit. Pentru un simplu locotenent de rezervă prea mult tămbălău!… Am auzit că era şi antimilitarist, pacifist şi alte isturi. Boala vremii…!

Convoiul trecea şi se oprea în străzi cu soare, în primă-vara bună şi caldă pe care Teofil Steriu tot n-ar fi observat-o.

Era ceasul când la masa de scris, în haina lui îmbumbiată pe corpul enorm, cu ferestrele închise, înşira slova măruntă pe hârtie, absent de la tot ce există în univers.

Teii din marginea trotuarelor dăduseră frunză subţire şi fină, de-un verde fraged, peste care nu se aşternuse încă praful murdar. Trecătorii se opreau să-şi ridice pălăriile; mulţi nu ştiau cine e mortul şi nici n-ar fi ştiut mai mult dacă i-ar fi aflat numele; pe urmă porneau cu pasul viu spre viaţa lor. Erau şi perechi cu braţul strâns cald, plecându-se să privească unul în ochii celuilalt cu o însetare nemărginită, care mâine va sfârşi în oboseală şi saţietate, certuri, gelozie, reproşuri.

— Au sosit rândunelele! Priveşte colea, pe sârma de telegraf!… spuse cu bucurie o fată cu ochii albaştri umbriţi de pălăria albă, de pai.

Teofil Steriu, chiar dacă nu s-ar fi aflat în sicriu, cu pleoapele închise vieţii, tot n-ar fi ştiut că rândunelele au sosit.

Mirel Alcaz ajunse convoiul cu un automobil şi sări sprinten, aruncând ţigarea şi distribuind o dată cu strângerile de mână ştirile ultime. Se alătură de cortegiu, răsucind capul în dreapta şi în stânga, îndărăt şi înainte, să-şi memoreze cine-i prezent şi cine lipseşte.

Şopti la o ureche:

— Astăzi s-a redeschis dosarul Petrolul-Iordan Hagi-Iordan. Nebunul de Lipan de astădată o face lată… Are să-i joace şotia lui Gică precum te văd…!

Vestea trecu din ureche în ureche. Unii mai curioşi se desprinseră să vină la Alcaz, ca să capete informaţii directe.

Dricul înainta încet, încărcat de toate florile primăverii. Teofil Steriu tot n-ar fi mirosit aceste flori.

De altfel, toţi îl uitaseră. Din tot cortegiul lungit dâră în urma carului mortuar până la capătul străzii, el era cel care interesa acum mai puţin pe cei veniţi să-l întovărăşească în drumul final. Rezerva de la început se risipise. Toţi vorbeau tare. Fumau şi comentau evenimentul senzaţional al după-amiezii. Unii pistuiau vânzătorii de gazete şi aruncau din mers ochii pe Ultima Oră. Poeţii tineri îşi aduseră aminte cât s-au zaharisit cei bătrâni. Scriitorii bătrâni îşi schimbau amabile răutăţi de confraţi. Se vorbea cu satisfacţia dintot-deauna despre expoziţiile ratate şi despre premierele căzute. Despre un scandal conjugal, un divorţ şi o descindere într-un cuibar de stupefiante. Soldaţii scoşi din cazarmă să dea onoruri unui mort despre care nu mai auziseră până acum îndreptau priviri îmbietoare slugilor din acest cartier necunoscut. Se hotărau să revină în permisia de duminică.

În cutia închisă de metal, Teofil Steriu trecea legănat în pasul celor şase cai cu mantii negre şi pompoane, printr-o lume şi un soare şi o primăvară pe care tot nu le-ar fi văzut, chiar dacă nu s-ar fi aflat cu negrul capac astupat peste ochi.

Pe aceleaşi străzi mai trecuse şi printre aceiaşi oameni în toate primăverile câte au fost; dar pentru el încă de pe atunci nu existau. Nu exista decât masa de scris, cu foile albe lucioase şi o lume care era numai a lui, crescută şi însufleţită din el.

— Nu văd pe nimeni din familie. N-avea nici o rudă? întrebă Mirel Alcaz.

— A venit azi-dimineaţă o băbătie!… informă repede un reporter pipernicit şi vioi. Un fel de ţărancă bătrână sau o mahalagioaică. Lăptăreasă, cică… Am găsit-o acasă la el, bocindu-se… Eram cu sculptorul Han, când i-a luat masca. O femeie foarte simplă. Spunea că-i mama lui. Îl bocea: „Puiul mamii, pui!” Şi nu-l recunoştea. Pesemne că-l vedea tot băieţaşul din clasa întâia de liceu, când a plecat pentru totdeauna de acasă. La început se văitase că nu-i băiatul ei… Parcă avea să i-l fure cineva!… „Puiul mamii, pui!” Cred şi eu că n-avea cum să-l recunoască. Un pui de o sută douăzeci de kilograme!… Zice că-i făcuse o pensie!… A rămas acasă, să păzească lucrurile. Cică să nu i le fure nimeni!… Se pare că-i o babă foarte avară… Nu mai văzuse tablouri. Întreba cât costă. Nu mai văzuse cărţi şi întreba unde-s cărţile pe care le-a scris puiul mamei, pui! Cum, numai atâtea au rămas? Că el, după câte a auzit, scrisese cu duiumul, să umple toată ţara!… Pe urmă a început să strângă cheile. Şi a cerut slujnicei, Hanţi pe nume, să-i facă o listă de tot ce se afla în casă, fiindcă ea nu ştie să scrie. Slujnica o sfătuia să rămână în casa puiului mamei, pui, fiindcă era proprietatea lui, şi nimeni n-are drept s-o alunge. Ea, nu! Că nu poate lăsa vacile. Are două vaci. Şi la gândul că le-a lăsat acasă, pe mâini străine, a început să le bocească şi pe ele: vacile mamei, vaci! Iată un subiect de nuvelă pe care Teofil Steriu nu s-a gândit s-o scrie niciodată…!

— A trimis şi regina o coroană! îşi exprimă uimirea generalul Ignaţiu Zalomit.

— Te cred şi eu, don general Sesotris! A fost doar cel mai mare scriitor al nostru. Preşedintele Academiei! îi răcni în ureche reporterul.

— Foarte bine! pricepu generalul surd în felul său. Foarte bine! Să pui la ziar. Prea mult pentru artilerie şi nimic pentru infanterie. Aceasta am spus-o eu pe la 1899-1900 lui Miţita Sturză şi nu m-a ascultat… De asta ne du-cem pe râpă!…

— De ce nu-ţi cumperi un microfon, domnule general? Au ieşit un fel de aparate… Microfon. Mi-cro-fon!

— Ştiu! Ştiu! Lasă, nu striga aşa, că doar nu-s surd. Am să vând „Creditul Minier” şi am să cumpăr „Reşiţe”.

La cimitir serviciul religios a fost lung, iar jalnicile cu-vântări, numeroase.

În jurul mormântului cu hâda gură de ţărână căscată făcuseră cerc, în haine solemne şi negre, toţi cei care ascultau vorbitorul, aşteptând ca pe urmă vorbitorul să treacă în locul lor şi să-i asculte pe dânşii. Unii, grăbiţi au călcat rân-dul, luând înaintea celor înscrişi; alţii au avut atâtea de spus, încât le venea lor singuri să caşte. Erau şi acei care toată viaţa îl bârfiseră şi îl descopereau acum gloria neamului.

Soarele, cu toţi milostiv, îşi juca razele calde în toate cheliile lucii.

La spatele acestei gărzi negre se afla, ridicându-se în vârful degetelor, mulţimea cea simplă, pentru care într-adevăr Teofil Steriu existase. Tineri şi femei, liceeni în uniforme, oameni pe care nu-i observă nimeni niciodată pe stradă şi cărora nu le-ar şti nimeni numele chiar dacă i-ar vedea: cititori care-au crezut, au suferit şi au sperat cu lumea din cărţile lui Teofil Steriu. Aceia nu veniseră să fie prezenţi, să se arate şi să fie văzuţi; dar dânşii nu aveau parte acum să vadă nimic alt decât un perete de capete şi de cefe, de spinări negre, astupându-le mortul lor. Mai vedeau doar aţele albastre de fum din căţuiele cu tămâie şi fumul elastic şi negru al lumânărilor, înălţându-se molatic spre cerul primitor.

— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!… rosti Leon Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.

Îşi făcură loc prin mulţime.

Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi mare uitare.

Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale.

Departe, se înmuia linia viorie a orizontului peste câmpuri, şi de cealaltă parte, oraşul îşi îneca vârful acoperişurilor în fum de furnale.

Leon Mătăsaru privi într-acolo, pe urmă cuprinse rotund oastea fără număr a crucilor de aici.

Făcu un gest neisprăvit cu mâna, pe rând, spre oraşul de departe; spre crucile din jurul lor.

— Dacă toţi, când suntem acolo, ne-am aduce aminte, o singură dată pe zi, că există şi aceasta, poate viaţa noastră ar fi altfel…

Pe urmă, după un timp:

— Ştii că eu de douăzeci de ani nu mai vorbeam cu Teofil Steriu? Am fost prieteni foarte buni. Fraţi într-o zi ne-am certat de la un nimic. Un cancan de cafenea. Poate nici atât!… Bunăvoinţa prietenilor!… Aceasta s-a întâmplat pe vremea când el mai venea o dată pe lună la cafenea, înainte de a se închide în viaţa pe care a dus-o. L-ai cunoscut mai bine?

— Nu mult… Dar îndestul! vorbi Ion Ozun. Destul ca să preţuiesc în el ceea ce puţini poate au cunoscut. Sub înfăţişarea întotdeauna placidă şi de atâtea ori morocănoasă, eu am avut prilej să aflu ce ascundea… M-a ajutat când am sosit singur aici, sărac şi străin. Mi-a dat chiar să mănânc.

Ion Ozun respinse cu mâna o prezenţă supărătoare.

Nu amintirea iernii de ger şi de foame; după-amiaza când Teofil Steriu a lepădat deodată indiferenţa dintotdeauna să-l cheme la el. Ci respinse suvenirul privirii de mustrare şi de ironie şi, poate, de milă, cu care simţea că Teofil Ste-riu îl urmărise în drumul lui de mai târziu.

Se simţea vinovat. Îl înşelase. Nu fusese vrednic de încrederea lui: el, care renunţase la tot ca să devină acum aproape un alt Mirel Alcaz, doar încă nu destul de abil şi încă nu destul de cinic.

— Să mergem pe cealaltă potecă… Prietenii mei sunt mai departe! spuse Leon Mătăsaru, pornind alături printre gri-lajuri, cu pardesiul lui dezbumbiat, cu pălăria pătată gras şi cu ghetele care n-au mai fost lustruite de un an. Ţi-am spus că am fost într-o vreme eu şi Teofil nedespărţiţi, şi că după aceea nu ne-am mai vorbit. Regret acum şi ştiu că regreta şi el. Am amânat întotdeauna!… Spuneam: „Am să mă duc mâine, să-i apuc mâna şi să-i trec braţul celălalt după gât: Prietene Teofil! Frate Teofile…!”. Poate şi el va fi gândit la fel. I-o citeam în privire, când întorcea ochii. Ne oprea nu ştiu ce. Fără îndoială, ne oprea şi siguranţa că puteam amâna aceasta pe „mâine”. Acum, mâine pentru el nu mai există. De altfel, nici pentru mine… Stătu să vorbească, rezemat cu spatele de piatra unui cavou: Era singurul dintre confraţi pe care într-adevăr îl stimam. El singur înţele-sese că nu e destul să fii sau să te crezi născut cu talent. El ştia că talentul implică o teribilă răspundere. Că din momentul ce ţi-a fost dăruit, trebuie să devii sclavul lui, să-l serveşti… Ceilalţi, cei care au scris o carte şi o târâie după dânşii o viaţă, îl acuzau că se izolează să lucreze în afară de contactul cu realitatea. Ca să creezi, nu e nevoie numaidecât să paşti realitatea cu ochii, ca viţeii iarba cu botul, pentru a da minţii ce rumega şi condeiului ce scrie! În cei dintâi ani el trăise viaţa din greu şi amar. Învăţase ce înseamnă realitatea epocii noastre, să-i ajungă pentru o sută de cărţi!… Căci de la o anume limită înainte ce-ţi mai poate spune nou? Şi ce săvârşeşte nou această realitate în care trăim?… Bănci şi uzini, ca să îmbogăţească mai fără măsură pe unii şi ca să flămânzească mai fără milă pe alţii. Politicieni neobrăzaţi, ca domnii miniştri pe care i-ai auzit jelindu-l în numele patriei şi al poporului! Judecând bine, într-un stat se află concentrată toată umanitatea, cu martiri, cu tirani, cu pezevenchi, cu naivi… Dacă l-ai privit o dată şi l-ai înţeles o dată, nu mai ai ce afla nou asupra umanităţii. Doar, toate, pe alta scară… De altminteri, bănuiesc că singurătatea şi izolarea aceasta a lui erau mai mult un fel de pudoare. Uneori pleca, dispărea cine ştie pe unde… Nu m-ar mira să aflu că-şi împrospăta şi-şi verifica anume ştiinţe mai vechi… N-ai observat ce ochi teribili avea sub aspectul somnolent şi-placid? O singură sclipire a privirii îi ajungea să cuprindă totul şi să pătrundă dincolo de ceea ce vedem noi în oameni, în natură, în viaţă… Viaţa?… Pe mine viaţa m-a risipit!… De zece ani n-am scris un sin-gur vers. Piesa care mi-a dat aşa-zisul mare succes mi-e străină… N-o mai recunosc!… E desprinsă de mine de atâţia ani! Nu e bună nici pentru ceea ce-mi dă. Îmi dă bani, cu care n-am ce face, fiindcă nu mai pot cumpăra cu aceşti bani timpul pierdut. Altceva ce-aş cumpăra? Pe mine mă dezgustă şi o haină nouă… Teofil Steriu a avut tăria să se apere de aceasta. S-a salvat la timp. Ştiam că pentru un lucru nu mă iartă. Pentru ceea ce n-am făcut! Pentru acest timp pierdut. Nu mi-o ierta cu o durere de frate!… Acum e prea târziu să-i spun că l-am înţeles şi că durerea lui mă durea încă mai mult pe mine… Să mergem. Într-acolo sunt prietenii mei. Tovarăşii tinereţii, care nici ei n-au făcut nimic; n-au lăsat în urmă aproape nimic. Ei au însă o ier-tare!… Au murit înainte de timp, ca mai toţi din generaţia mea… La începutul tinereţii. Ca această necunoscută de-o pildă.

Arătă din treacăt o fotografie pe sticlă, prinsă în marmura unui monument. Un cap de copilă, cu ochi sclipind de râs tânăr şi cu obrazul tânăr.

— Citeşte anul morţii… 1887… Cine-şi mai aminteşte de ea? Îi mai rosteşte cineva numele? Trăieşte în vreun su-venir? Revine în vreo conversaţie de bătrâni?… Aceasta e moartea totală. Neantul!

— Totuşi, ceea ce cred eu că e mai îngrozitor decât aceasta, spuse Ion Ozun, e poate că pentru dânsa a fost mai bine să moară aşa! Să moară atunci! Uită-te şi dumneata! Ce minunat îi sclipeau ochii în tresăltarea aceasta de râs ţî-năr şi fără grijă! Cu râsul acesta şi cu obrazul acesta fraged, neîntinat a plecat din viaţă aşa cum o arată această imagine. Ar fi fost astăzi o babă plicticoasă, cu umbrelă şi pelerină demodată. O pensionară care se ceartă la ghişeul de percepţie şi pe care o dă uşierul afară. Aşa, a luat tinereţea cu ea. N-a cunoscut moartea din viaţă! Moartea înceată şi respingătoare.

— Poate!… încuviinţă Leon Mătăsaru. Am ajuns. Aceştia sunt. Aici sunt.

Locul era mai tăcut şi pustiu. Morminte sărace. Morminte părăsite; definitiv redate pământului. Cu iarbă deasă şi cu flori de câmp. Crucile – scufundate şi fără nici un nume.

Un fluture trecea prin aer ca o floare vagabondă.

Ion Ozun se trase în lături, să nu turbure gândul poetului.

Leon Mătăsaru, cu pălăria în mână, cu fruntea în soarele trandafiriu al asfinţitului, privea pământul gol. Ion Ozun îl văzu aşa cum îl arătau gravurile de acum zece şi cincisprezece ani: cu fruntea înaltă şi pură, cu ochii umbriţi de acea tristeţe cosmică a poemelor, pe care el le învăţase pe de rost pe băncile şcoalei. Dar gura era acum chinuită şi părul de pe tâmple căzut.

— Erau trei… spuse înecat Leon Mătăsaru. Erau tineri şi aveau drept să spere orice de la viaţă…

Le rosti numele. Ion Ozun cunoscu astfel că acolo, sub pământ şi sub iarbă, se afla un pictor, un poet şi un cronicar, pe care manualele îi pomenesc drept trei mari făgă-duieli secerate în cea dintâi tinereţe.

— Eram nedespărţiţi… O ceată foarte zgomotoasă şi insuportabilă, clocotind de proiecte! Nu poţi şti cum iubeam viaţa şi cum ne iubeam meşteşugul nostru. Nu ne încăpea lumea!… Credeam că n-or să ne mai ajungă anii pentru câte aveam de isprăvit… Poate e mai bine aşa, cum spuneai adi-neaori. S-ar afla acum, poate, alături de ceilalţi, rostind un plicticos şi plin de vanitate discurs. Am fi poate duşmani, de la cine ştie ce neînsemnată glumă. Poate ne-ar roade invidia… Poate nu ne-am întinde mâna şi am aştepta un „mâine”, amânându-l până ce devine ireparabil… I-a cruţat moartea de asemenea sfârşit! Căci aceasta e soarta pe care ne-o rezervă şi la care ne condamnă societatea în care trăim… E vina ei? Vina noastră?… Poate a amândorura… Sigur că da!… Mă hotărâsem, îţi mărturisesc, mă hotărâsem să le ridic trei cruci de marmură când am văzut că piesa îmi aducea atâţia bani câţi nu-mi trebuiau. Vorbisem cu prietenul Han să le făurim pentru o grădină busturile de bronz.

Prostii! Deşertăciune pe care ei ar fi respins-o. Le stă mai bine aşa!… Mormintele şi catedralele abandonate îţi vorbesc altfel… Să plecăm! Au să ne închidă aci, cu morţii…

Grăbiră pe potecile strâmte.

Cimitirul se golise.

Teofil Steriu rămânea în urmă, cea dintâi noapte sub pă-mântul ud, cu toată movila de cununi proaspete pe piept, din care în scurtă vreme n-au să mai fie decât sârme urâte şi un mototol putred de frunze. Rămânea cea dintâi noapte – cea mai grea – până când cimitirul îl încorporează poporului său pacificat, imobil şi mut.

— Eu ştiu un vin bun, într-un local unde sunt servit bine! anunţă Leon Mătăsaru târziu, când au ajuns în Bulevardul Academiei. Am nevoie în astă seară întâi să-mi amintesc. Apoi să uit. Mergi?

— Dacă bineînţeles mutra mea… acceptă Ion Ozun cu modestie, bucuros să se afle împreună cu unul din idolii adolescenţei sale.

— Lasă mutra! O dată n-are să devină obicei. Trebuie să ştii că eu am oroare de toată familia noastră: scriitori, pictori, gazetari, actori… Eu îmi petrec nopţile cu nişte funcţionari necăjiţi şi obscuri, care habar n-au de literatură şi de veninurile noastre. Aceasta nu-i împiedică să fie nişte oameni foarte de omenie. Dimpotrivă!… N-au de împărţit cu mine nimic. Nu-mi azvârl cu paharul în cap pentru cine ştie ce controverse estetice; iar veselia lor nu-i spurcată de nici un rânjet confrăţesc. În astă seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalţi, rămaşi acolo sus, ca pe urmă, pentru încă o bucată de vreme, să uit… Haidem! Îţi spun că vinul e bun şi că sunt servit bine… Am să-ţi fredonez un cântec pe care îl cântam cu ei… Cântecul nostru…

Aşa au plecat şi aşa au cutreierat noaptea în localul unde exista un vin bun şi unde Leon Mătăsaru era servit bine; pe urmă în alte şi alte localuri, cu băuturi mai puţin bune şi unde au fost serviţi mai puţin bine.

Aceasta nu mai avu de la o vreme nici o însemnătate nici pentru Leon Mătăsaru, nici pentru Ion Ozun. Au fost pe rând fericiţi, trişti şi veseli; au lăcrimat şi s-au sărutat. Au cântat şi au observat apoi că mesele încep să se depărteze şi să se apropie bizar: ceea ce li se părea totuşi foarte normal şi plăcut.

Pe urmă, târziu, după ce s-au tras pretutindeni toate obloanele, un taximetru – cel mai ciudat taximetru din capitală, cu mers în zigzag şi cu facultatea de a trece vertiginos prin ziduri şi prin stâlpii de felinar – i-a adus la „Arizona-bar”.

Un picolo în vestă roşie şi cu tichia pe o ureche le-a dat ajutor să coboare. Aveau neapărată nevoie.

Apoi le-a deschis uşa, poate fiindcă voiau să intre pe fereastră. Însă Leon Mătăsaru nu s-a lăsat convins decât atunci când Ion Ozun l-a ameninţat cumplit de mânios că-l bate, fiindcă îl compromite.

— Ai da tu în mine, Ozunule? se miră îndurerat Leon Mătăsaru. M-ai bate tu?

— Sigur! Intri pe uşă sau te bat? afirmă cu tărie Ion Ozun, care, aşa cum se afla atunci, n-ar fi simţit nici o remuşcare să-şi ia la scărmănat idolul adolescenţei ca pe-un mardeiaş din mahalaua lui.

— Ei bine, atunci, na, intru pe uşă! renunţă cu mărinimie Leon Mătăsaru. Eu nu-s încăpăţânat ca tine!

Intră pieziş. Şi constată că există o providenţă, de vreme ce singura masă liberă se afla chiar lângă uşă, dispensându-l de riscurile unui aventuros voiaj până în celălalt capăt.

Bătu în lemn şi se aplecă repede după pumn, să-l prindă îndărăt, fiindcă i se păru că pumnul avea o condamnabilă tendinţă să evadeze, desprins din încheietură.

Bătu şi comandă, global:

— Vin! Şampanie! Whisky! Orice; de toate…!

Chelnerul, mai sceptic în evaluarea capacităţii de consum a clienţilor, aduse deocamdată numai o frapieră cu şampanie.

Barul era lung, lăcuit, geometric; numai lemn lustruit şi metal nichelat.

Dar atmosfera era înăbuşitoare. Ventilatorul, vâjâind, nu prididea să absoarbă fumul compact în spirale. Becurile opalescente luminau ca într-un fund de mină. Un quator rusesc, în cazacă neagră, cânta Luntraşii de pe Volga, şi Ion Ozun, la înfăţişarea frunţilor plecate sub suflul vast de tristeţe, simţi o neapărată nevoie să suspine, să ofteze, să plângă, zdrobit de durerea şi amarul luntraşilor de pe Volga. Se birui cu o ultimă încordare adunată din drojdia conştiinţei, la gândul că în sală se aflau atâţia prieteni şi încă mai mulţi cunoscuţi. Avu aceeaşi tărie când jazul cântă o havaiană cu modulaţii de jale ancestrală, deşi i se păru insuportabilă amintirea că Teofil Steriu n-a trăit niciodată momentul acesta şi că de acum nici nu o să-l mai poată trăi.

Prin irizaţii care făceau să se clatine totul în fâşii lumi-noase de curcubeu, văzu că Leon Mătăsaru, de unul singur, se deda unei îndeletniciri stranii, spre înveselirea vecinilor de la celelalte mese. Prinsese un căţel jigărit, scăpat înlăuntru printre picioarele celor care intrau şi ieşeau. Îl îndopa cu o răbdare de doică, turnându-i pe gât şampanie cu linguriţa. Pe urmă îl ridică de pielea cefii şi îl boteză cu un gâlgâit de şampanie în cap, dându-i numele singurului cronicar dramatic care i-a terfelit piesa de nu mai făcea nici două parale.

Ion Ozun nu se miră de loc. Găsea aceasta chiar foarte firesc. Entuziasmat, deşertă două pahare unul după altul pe gâtul său, nu al căţelului jigărit, după care îndată se volatiliză într-o lume ireală şi celestă, fără legile gravităţii şi fără dimensiuni.

Nu-i mai păsa de cei care-l văd şi-l cunosc.

Erau cu toate acestea îndestui…

Chiar la masa din faţa lor, Iordan Hagi-Iordan se afla înconjurat de o lume zgomotoasă şi cu veselie foarte înaintată. În smochingul gata să arunce în aer nasturii, era stacojiu la maximum, încât s-ar fi crezut că aceasta e seara atacului inevitabil de apoplexie. Râdea cu maxilarele late, parcă mai late de când îşi răsese mustăţile uriaşe, ascultând glumele individului cu faţa scofâlcită şi verzuie. Individul cu privire piezişă de intrigant şi cu o aţă de păr făcând virgulă pe fruntea untdelemnoasă, nedespărţit de el în ultimul timp. Avea un fel deosebit de a istorisi anecdotele cele mai scabroase, fără nici o tresărire a feţei: corect, grav şi glacial. Iordan Hagi-Iordan exploda în hohote groase de râs şi arunca priviri triumfale în jur, ca unul care ar fi contribuit cu ceva la paternitatea acestor istorii.

Venise înadins şi aici, după ce colindase toate localurile de noapte.

Astfel, dovedea tuturor cât de puţin e îngrijorat el de ameninţările justiţiei şi de manoperele lui Gică Elefterescu. Se ştia cu arme tari în mână şi cu aliaţi puternici în spate. Îşi făgăduia o repede şi totală revanşă. Însă râsul îi rămânea feroce, iar în fundul ochilor creştea pe măsura paharelor un întuneric răutăcios şi ameninţător.

La masa de alături, Fredy Goldamm, prudent, încercase de două ori să plece. Dar tovarăşa lui, o femeie tuturor necunoscută, înaltă, cu ochii mari şi superbi, se împotrivise, fiindcă îşi găsise un dansator pe măsura ei, Scarlat Bosie.

Când lunecau împreună, în lumina becurilor schimbată – verde-violetă – celelalte perechi se opreau să-i priveas-că. Rochia fluidă a femeii oscila înfăşurându-se în jurul bărbatului, ca firele de algă într-un fund legănat de ocean. Lanţul subţire de platină de la mâna lui Scarlat Bosie îi dezmierda uşor catifeaua albă a pielii. Erau într-adevăr o incomparabilă pereche, vrednică de-o placardă – reclamă a barului; alcătuind un singur şi elastic trup. Iar ea nu-l îndemna din ochi decât la dansurile cu mişcări lascive şi lungi.

Atunci două fiinţe se aflau în sală care se uitau cu buzele strânse, silindu-se să pară nepăsătoare şi să surâdă: Fredy Goldamm la o masă, Ana Mereuţă la alta. Scarlat Bosie venise împreună cu Ana şi cu Guta Mereuţă. Dispăruse, se întorsese şi iar plecase.

De fiecare dată cu ochiul mai turbure sub sclipirea de sticlă a monoclului.

Ana ştia acum. Se ducea la club. Pierdea. Se întorcea şi pleca iar.

În ultimele săptămâni mereu a pierdut, şi din pricina aceasta se poartă cu dânsa din ce în ce mai nesuferit. E mereu preocupat. Răspunde duşmănos la întrebări. Se poartă cu dânsa mai tot aşa cum îi vorbeşte ea acasă lui George când devine Gută. Iar acum a mai apărut şi femeia aceasta!

Îi fu recunoscătoare când Scarlat îşi aminti că şi ea dansează şi o invită.

— De ce mă torturezi, Charles? îl întrebă şuierat, pre-făcându-se a surâde, ca şi cum rostea cea mai şăgalnică şi răsfăţată glumire.

— Începi iar? replică el cu acelaşi surâs pentru ochii spectatorilor, care făceau prin contrast răsteala stăpânită a glasului încă şi mai crudă.

— De două săptămâni te porţi cu mine, Charles, într-un mod!… Nici nu mai ştiu ce să cred…

— Crede ce pofteşti!… continuă Scarlat Bosie să zâm-bească suav. Crede ce vrei! Înţelege că nu pot să am grije numai de năcăfalele tale. Sunt într-o situaţie disperată. Ţi-am spus! Două sute de mii, care nu erau ai mei; pe lângă sfertul de milion al meu, ultimul fond de rezervă. Mâine nu-mi rămâne decât.

— Ce vrei să faci, Charles, pentru Dumnezeu? se sperie Ana strângându-i încleştat mâna.

Continuau să danseze printre celelalte perechi, izbutind să păstreze figură şi privire şi vorbă şi surâs de oameni care se amuză la acest ceas, cu toate desfătările pe care le îngăduie acest ceas şi acest loc. Dar surâsul şi vorba şi privirea, toate lăsau să străbată pentru un ochi mai atent, de sub faţa lor înşelător voioasă, strigătul singuratic al fiecăruia. Poate că nici nu erau numai ei doi din acest bar încercând să se mintă într-asemenea veselie crispată.

— Ce vrei să faci, Charles? Şi de ce mă mai torturezi cu femeia aceasta?

— Uit!… Vreau să mă ameţesc şi să uit! Gândeşte că mâine…

Lanţul subţire de platină îi alinta acum şi mâna Anei la încheierea pumnului, cu o dulce senzaţie fizică înfiorată de amintiri, memoria cărnii; acolo unde Scarlat începea să o sărute de obicei, urcându-şi buzele spre umăr.

Muzicanţii, înfierbântaţi de şampania trimisă de Hagi-Iordan, păreau atinşi de paroxismul delirului acrobatic. Dopurile pocneau. Chelnerii se strecurau şerpuit printre perechi. Afară era o noapte de april cu sclipet de stele – dar cerul pentru cine mai exista?

— Şi nu se poate face nimic? întrebă Ana.

— Ce să se poată face?… Am banii mâine? s-a terminat! Plătesc şi n-a fost nimic. N-am…?

— Charles… tu ştii bijuteriile mele! Sunt multe şi de preţ. Nu le port niciodată… Sunt o moştenire. Mă mulţumesc cu coliere de cristal, de jad, de perle japoneze; tocmai fiindcă cele moştenite sunt prea grele şi lucrate în stil de epocă… Am şi nişte acţiuni despre care Georges nu se interesează niciodată… Dacă într-adevăr înţelegi ce însemnezi tu pentru mine…

— Ce-ţi veni? Cum ţi-ai putut imagina aceasta? întrebă indignat Scarlat Bosie.

Dar mâna lui o strângea captivă mai încleştat şi indignarea sună moale, fără convingere.

— Uite… Mâine dimineaţă trec pe la tine. N-are să ştie nimeni niciodată… Însă nu mai dansa cu femeia aceea, Charles! Tu pentru dânsa vii aci când nu eşti cu noi?

— Cum poţi să-ţi închipuieşti aceasta, Annie? E întâia oară când o văd…

— Adevărat?

— Când ţi-am minţit eu? Să ne oprim. Pauvre Georges! I s-a lungit nasul privind la noi şi aşteptând… vorbi Bosie, generos şi cu glas îmbunat.

Într-adevăr, Guta Mereuţă aştepta în faţa paharului neatins, cu o resignare de martir. El nu găsea nici o plăcere în aceste nopţi pierdute, unde îl târa Ana şi pe care le-ar fi schimbat cu un jâlţ înaintea sobei, unde să citească ziarele în papuci şi în halat.

Se ridică să le facă loc. Nopţile acestea sau poate altceva i-au mai lungit încă nasul prelung de proboscidian şi i-au mai înceţoşat ochii, de la o vreme parcă mai mici şi parcă mai îndepărtaţi spre tâmple. Gulerul smochingului îl gâtuia. Se uită la ceas. Ana se uită în oglinda poşetei.

Dar ea privea cu gândul dus. Urzind planul cum să ia mâine inelele, colierul şi brăţările, pachetul de acţiuni din birou fără să ştie Georges niciodată. Va spune că le-a pierdut. Că i le-a furat cineva. De altfel, explicaţia nu cere nici o grabă. Va veni târziu… Cine ştie când! Acum, important e numai să-l convingă pe Charles să primească.

Scarlat Bosie privea în scrumul ţigării. Aşa de amar şi departe şi adânc, ca într-un străfund de negru abis, încât Ana i-ar fi prins tâmplele în palme, să-l strângă la piept şi să-l facă să uite. În orice caz, va pune o condiţie. Îl va ruga să jure că nu mai pune mâna pe cărţi niciodată.

De undeva, din alt local de noapte, apăru prinţul Anton Muşat.

Se aşeză la una din mesele acum goale, adică mai mult căzu decât se aşeză. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească. Nu-l mai privea cu slu-gărnicia mieroasă de odinioară. Căci prinţul Antoni Muşat nu mai păstra nimic din vestigiile glorioase de odinioară. Nici nu mai era acelaşi om. Nici nu mai era om.

Un vagabond cu hainele destrămate şi cu gulerul murdar, cu barba de o săptămână. Obrazul găvănit şi ochii stinşi în cavernele orbitelor, buzele albe şi nările arse mărturiseau surparea cocainei în ultima fază. Schimbase mor-fina pe praful alb, fiindcă era mai uşor de găsit. Când n-avea cu ce să-l cumpere, îl cerşea. Ca acum, când se ridică împleticindu-se să meargă până la masa lui Iordan Hagi-Iordan. El poate să-i dea oricât şi oricând. Numai un semn să-i facă, şi toate femeile de aici îi întind cutioara de fildeş.

Iordan Hagi-Iordan se afla însă într-un ceas turbure şi crud. Încordarea îndârjită după aceste zile ale lui de luptă şi băutura acestei nopţi, care nu izbutise să-i aducă o destindere, se descărcau într-o duşmănoasă clocotire împotriva întregului univers.

— Nu şi-a permis nimeni să te invite la masa noastră, prinţule, în compania unor mitocani ca noi, fără blazon!… rânji mestecând capătul havanei între dinţi. Încât măria-ta poate rămâne la distanţă. Aduci oarecare insecte. Şi măria-ta ar putea să ne scutească în astă seară cu dragostea şi cu milogeala… Le cunoaştem! Au plictisit toată lumea cu ele. Fii ceva mai demn, prinţule, că se răsucesc în morminte ciolanele tuturor Muşatinilor!

Quatorul rusesc cânta o melopee gravă şi tristă.

Anton Muşat rămase în picioare. Aşa se vedea întreg, cu hainele spânzurând pe schelet, cu mâinile lui albe şi lungi tremurând gelatinos. Nu mai avea tăria să plece. Uitase mândria să răspundă. El ar fi plătit cu orice, dacă ar mai avea cu ce, un singur dram de praf pe unghie sau pe mica paletă de fildeş. Rămase în picioare, fiindcă şi creierul era golit de gând.

Ceilalţi, din jur, priveau. Ion Ozun moţăia cu ochii închişi şi cu fruntea în palmă. Leon Mătăsaru urcase câinele botezat pe masă, iar cu spatele întors la toată sala, îi jura duios că l-a adoptat, încât nu vor mai fi amândoi singuri pe lume, ca nişte orfani.

— Am să te duc la baie, pă-ătosule! Şi-o să ne cumpă-ăm amândoi aine noi… Am să-ţi cumpă-ă on zu-ăgălău ş-on paadesiu, o să ne p-imbăm ca i-şte bo-ei, pă-ătosule!

Individul cu faţa verzuie şi cu glumele fără nici o tresărire în obraz se plecă să şoptească o inspiraţie la urechea lui Iordan Hagi-Iordan.

— Ei bravo! Asta e o idee! se înveseli rânjind Iordan Hagi-Iordan. Şi întorcându-se către chelner: Cheamă pe Mitzi, garderobiera. Să se prezinte imediat.

Garderobiera veni. Corul sfârşise.

— Asculţi, prinţule? Ştiu prea bine ce vrea măria-ta, dar şi măria-ta ştie că orice pe lume se plăteşte… Cred că eşti convins de asta ca unul care o viaţă întreagă ai plătit cu banii moştenirilor!… Poţi să plăteşti şi acum.

— N-am! râse idiot Anton Muşat, cu această unică tresărire a realităţii în creierul lichefiat.

— Ştiu şi asta! Măriei-tale n-are ce impozit progresiv pe venit să-i mai ia fiscul lui Vintilă. Cu toate acestea, putem cădea la înţelegere… Prietenul de aci mi-a dat o idee… Măria-ta vrea să-şi plătească o plăcere. Nu? Eu vreau să-mi plătesc un gust. Nu? E simplu?

— Simplu! repetă maşinal Anton Muşat.

— Atunci ne-am înţeles. Nu eşti atât de rasolit cum spune lumea, prinţule!… Eu nu-ţi cer mare lucru. Pui genunchiul frumuşel în pământ şi pupi cu ardoare talpa lui Mitzi. Nu e întâia oară când săruţi pantoful unei femei. Pentru aceasta, plata e aci!… (Puse pe masă cutia rotundă de os, trimisă de o femeie din mână în mână, pe sub mese.) Haide! Miuzik!

Garderobiera vru să fugă.

— Stai! o prinse cu mâna de fier Iordan Hagi-Iordan. Aceasta e pentru tine! îi mototoli o hârtie albastră în pumn.

— Ei, prinţule! Ce aştepţi? Uite aicilea; au apărut două cutii. E lumea generoasă cu măria-ta în astă noapte… Două cutii; ai pe o săptămână! Grăbeşte, căci îmi retrag oferta! ameninţă Hagi-Iordan în termenii săi curenţi de bursă şi licitaţii.

Prinţul Anton Muşat privi împrejur cu ochii goi. Poate nici nu vedea nimic. Poate îi păreau toate ireale. Poate îi erau toate indiferente.

— Îmi dai? scânci neîncrezător.

— Suntem între oameni de onoare! se scandaliză Iordan Hagi-Iordan. Un cuvânt am! Uite-aci! puse laba păroasă pe ambele cutii.

Anton Muşat se pregătea să-şi îndoaie genunchii, cum îi îndoia când era copil în faţa altarului, dus de guvernantă în dimineţile de sărbătoare, în haine de catifea al-bastră cu guler de valansienă.

— Cum poţi face aceasta? sări împingând mesele şi smucindu-l de mână femeia cu ochii imenşi şi cu rochia de alge, care stătuse alături de Fredy Goldamm. Cum poţi face aceasta? Şi dumneata cum poţi cere aceasta? Dum-neata, brută! îl fulgeră cu ochii fosforici pe Hagi-Iordan. Şi voi toţi cum puteţi tolera aceasta, voi toţi, care vă pregătiţi să priviţi, brute?… se adresă tinerilor sclivisiţi, cu râsul vâscos şi poltron, care toată noaptea o asasinaseră cu ocheadele.

— Bravo, Eumenido! Bravo!… aplaudă Leon Mătăsaru, care atunci observă că se întâmpla ceva.

Căţelul ingrat, cu toate jurămintele de frăţie ale lui Leon Mătăsaru, profită de ocazie şi o tuli de fugă pe sub mese.

— Ascultă, fetiţo! mormăi ameninţător, râşnind din măselele maxilarelor, Iordan Hagi-Iordan, încă mai stacojiu.

Femeia îl măsură fără să răspundă şi-i întoarse spatele.

Anton Muşat se lăsă dus de mână la masa ei, ca un copil care s-a rătăcit.

Dar Fredy Goldamm dispăruse. Găsise că e mai prudent.

Patronul făcu semn jazurilor, iar alămurile izbucniră un dans voios, frenetic, nebun, ca să acopere glasurile.

Când au plecat toţi cei de la masa lui Iordan Hagi-Iordan şi alţii de la alte mese, Scarlat Bosie rămase în urmă şi vru să cheme cu o implorare languroasă privirea femeii. Femeia răsuci dispreţuitor capul şi începu să toarne cafea neagră în ceaşca lui Anton Muşat. Prinţul Anton stătea cu mâinile pe genunchi şi poate nici nu pricepuse ce s-a întâm-plat cu el.

— Ţine-mi, te rog, haina, domnule Bosie! rosti Ana.

Guta Mereuţă i-o luă din mână şi se oferi să i-o ţină el. Prin oglindă, Ana îl văzu deodată învăluind-o cu o privire pe care nu i-o cunoştea. O privire care era, desigur, cea adevărată, a lui, când credea că nu i-o surprinde nimeni. Iar din privirea aceea Ana înţelese cu o rece cutremurare până în tălpi că el ştie.

V

„GROAZNICUL ASASINAT”

Brusc, în larma voioasă şi fără presentiment a străzii un strigăt strident a săgetat:

— Citiţi ediţia speciala!… Speciaaalaaa!

Şi îndată o ceată de demoni cu pieptul în dezmăţ, cu picioarele desculţe, cu părul vâlvoi au izbucnit întrecându-se în răcnet:

— Ediţie specială!… Groaznicul atentat! Primul-ministru asasinat!

Demonii negri zvâcnesc printre automobile şi cai, şerpuiesc pe sub oişti. Dau buzna, şi într-o singură clipă au împroşcat strada până la celălalt capăt cu chiotul care poate e mincinos.

Cinci mii de mâini au smuls foile cu litera udă. Zece mii de ochi devoră avid litera lată, gigantă. Surâsul de adineaori a încremenit uluit.

În văzduhul electric cutreieră suflu de catastrofă. Glasurile s-au înecat de stupoare.

Au apărut din pământ, patrulând cadenţat, soldaţi cu arma la umăr, încinşi cu cartuşiere pline. Semnale ascuţite, stră-punse sfâşie timpanul prelung din gardist în gardist. De unde tălăzuieşte atâta norod? Tumult de întrebări şi răspunsuri. Braţe agitate. Urlet de claxon. Tropot sonor de copite. Fâlfâie peste capete foile ziarelor albe cu litere negre: „Speciala! A apărut speciala! Groaznicul asasinat!”

Trece vertiginos un automobil ministerial, spintecând zăga-zul de piepturi. Şi altul. Şi încă unul. În toate sunt oameni cu haine întunecate şi uniforme, oameni cu buzele strânse şi cu privirea gravă în gol. Şi toate gonesc într-acolo.

Acum ştii că telefoanele zbârnie neîntrerupt, şi ca pe spiţe de sârme vestea a fulgerat centrifug până la marginea ultimă a ţării.

— Primul-ministru asasinat!

Ce importă? Undeva, într-o vâlcea de sub cerul imobil şi indiferent, un plug trage cuminte brazda cea grasă.

Sună lin o talangă de turmă. Scârţâie care pe drumuri do-moale de ţară. Vântul alină lanul cu verdele fraged.

Se aude în luncă şi un cântec. Totul e calm, cum a mai fost.

Viaţa nu se opreşte pentru atât!

Costea Lipan se întoarse de la fereastră. Deschise ser-tarul mesei şi scoase revolverul, mic, negru şi plat.

Îl jucă în palmă, cum văzuse şi invidiase. Îl aruncă, îl prinse, îl răsuci, până când metalul fu cald de căldura sorbită din sângele lui.

Îl puse la loc şi abia a trântit sertarul, că iar îl deschise şi iar începu jocul cu arma fascinatoare.

Nu s-a oprit să asculte decât când a auzit paşi separându-se de ceilalţi paşi şi înaintând pe scările lui. Paşi uşori de femeie. Cu o zvâcnire scurtă a inimii, s-a răsucit aşa cum se afla, în picioare, rezemat de masă, cu jucăria de oţel în palmă. Paşii aceştia parcă îi recunoaşte. I-ar fi vrut ai femeii din noaptea şi ceaţa de atunci.

De când o aştepta!

Îi salvase poate viaţa. Acum voia s-o vadă cum arată. Şi cât s-a schimbat. Cât de deplin salvase o viaţă. Pentru altceva de ce-ar fi aşteptat-o oare?

Paşii s-au oprit. Dincolo de uşă ghici o şovăială inti-midată. Poate nu crede că mai stă aci. Poate până sus ho-tărârea s-a sleit. Cunoaşte aceasta. Prea bine, din tortura propriilor sale hotărâri de atâtea ori ostenite, el cunoaşte aceasta. Desluşi foşnet de manta cauciucată, de ploaie.

Aşteptarea fu peste puterea oricărei răbdări.

Chemă:

— Intră! fără ca mâna de afară să fi bătut.

Uşa se deschise cu precauţie. Prea încet. Prea încet. Prea…

— Sabina! exclamă dezamăgit.

Era numai Sabina. Iar ca să-şi stăvilească bucuria care, împotriva vrerii, îi năvălea totuşi fiinţa, îşi încruntă sprân-cenele, săpând între ele cutele adânci din anii când era încă acasă. Anii când Sabina descoperise că această încruntare îi gravează în frunte un U; „Iniţiala ta! Stigmatul tău… U! Ură!”

— Costea! Bine că te-am găsit, dragul meu Costea! înainta Sabina, înaltă şi sprintenă, după cea dintâi şovăire, din prag.

Se repezi să-i cuprindă gâtul. Nu se văzuseră de patru ani.

Costea Lipan se feri.

— Bagă de seamă să nu atingi aceasta! anunţă, săltând revolverul în mână, şi în aceeaşi clipă se simţi scăzut în ochi lui, fiindcă i se păru că a rostit cuvintele teatral.

De altfel, teatral era tot jocul cu această jucărie a morţii. Fiindcă mai rămăsese ceva copilăros în el, cu toate încruntările dintre sprâncene şi privirile-i sumbre. De atunci nu poate rezista ispitei. Dar foc n-a tras niciodată şi nici nu i-a venit în gând să încerce a învăţa să ochească la ţintă.

Bagă de seamă!… repetă încă şi mai cavernos.

Sabina nu ţinu socoteala de avertisment, strângându-i umerii şi îmbrăţişându-l.

Numai după aceea, când se desprinse de el, se alarmă:

— Ce însemnează aceasta, Costea? Ce e aceasta?

— Cum vezi… Un revolver şi nimic mai mult! vorbi Costea cu o tărăgăneală indiferentă, de care fu şi de aceea îngrijorat, fiindcă şi aceea îi suna nefiresc.

— De ce umbli cu un revolver? Ce vrei să faci cu un revolver, pentru numele lui Dumnezeu, Costea? se sperie şi mai copilăros Sabina, deşi nici ea nu mai era o copilă.

— Nu vreau să fac nimic alt decât ceea ce se poate face cu un revolver. Mă amuz! Eu lovesc întotdeauna aici! spuse, atingând tâmpla Sabinei cu ţeava circulară şi râzând, cum credea el, satanic.

Sabina se trase un pas îndărăt, înfiorată de atingere.

— Costea? Ce sunt glumele acestea sinistre?… Ah! ai rămas tot aşa! Strânge, te rog, oroarea aceasta şi ascultă-mă, să-ţi vorbesc. N-am venit pentru glume, Costea!

Costea Lipan aruncă revolverul în sertar şi împinse cutia. Nu fiindcă aşa îi ceruse Sabina. Ci fiindcă atât cât îl simţea în mână, nu putea rezista ispitei să-şi dramatizeze gestul şi glasul.

E tot ce-i lăsase în urmă omul străin şi poate nebun, poate fanatic, impostor poate. Celebrul Spartacus, sau parodia lui poate. Acum nici n-ar mai şti ce să creadă.

Când arunca arma în sertar, închidea acolo şi fascinanta ispită.

Din nou era el, cel dintotdeauna. Costea Lipan, cu, U, semnul urii, brăzdat pe frunte, dar incapabil să strivească, o furnică sub talpă.

— Te ascult! se aşeză pe marginea mesei, cu picioarele atârnate. Ia loc, te rog! N-ai prea mult de ales. Aci, pat! Dincoace, scaun!

Cu neplăcere se întreba dacă şi în această insistenţă să atragă luarea-aminte asupra mobilierului sumar şi a încăperii sărăcăcioase nu scotea cumva corniţe subţiri o fanfaronadă absurdă şi inutilă. „De ce nu sunt natural? De ce nu mai pot oare să vorbesc cum ne înţelegeam când eram copii?”

Sabina îşi desfăcu nasturii impermeabilului pudrat ar-gintiu de bura de afară. Îl dezbrăcă şi îl atârnă în cuierul pe care l-a descoperit îndată, cu instinctul de interior al oricărei femei, în câteva minute, la dânsa acasă oriunde. Gândi: „Aici se cunoaşte lipsa unei mâini de soră sau de iubită: Totul e prăfuit şi lipsit de graţie. Rece şi trist! Masa trasă colea, ligheanul acesta de tablă acoperit, oglinda îndreptată în cui; aceste mărunte modificări ar fi luminat îndată totul. Aici n-a fost niciodată o floare într-un pahar. Cât e de singur! Cât e de singur şi de nefericit!”

Se aşeză pe marginea patului. Amândoi se priviră.

Au măsurat cât se schimbaseră amândoi.

Sabina îl găsi mai colţuros, voluntar, agresiv şi enigmatic, în înfăţişarea aceasta cu începutul de bărbăţie împlinită, suprapus pe trăsăturile adolescentului rebel, de ieri. Pentru dânsa fusese întotdeauna un inspirat, un om tare, un răzbunător social. Era numai un tânăr chinuit de lupta cu el însuşi.

Dar ea îl admiră fiindcă a plecat de acasă şi fiindcă a rupt cu toţii, ca să-şi împlinească destinul lui mesianic, deşi dânsa venise tocmai ca să-l întoarcă de unde plecase.

Costea o admira altfel. Nu mai recunoştea în domnişoara aceasta frumoasă şi zveltă pe Sabina lui de acum patru ani. Se mlădiase în linii subţiri şi în curbe fine. Doar ochii mai erau aceiaşi, cu lucirea lor neagră de an-tracit: „Ochii ei, de galoşi Tretorn”. Şi poate în ei chiar lucirea din adânc era alta. În domnişoara aceasta, parcă străină, nu mai exista nimic din Sabina drăcoasa, cu nasul turtit de geam, când privea afară spectacolul vieţii şi se bucura de toate, de tot, ca de tot atâtea nebunatice desfătări, ca de tot atâtea făgăduieli ale zilei de mâine.

Se scutură:;Cad în sentimentalism. M-am eliberat de tirania familiei, şi iată că e destul să apară unul dintre ei, ca să mă înclei în duioşie mălăiaţă. A devenit ceea ce trebuia să devină. O domnişoară probabil cu fumuri şi care fără îndoială a început să charlestoneze. Are desigur un flirt. Mâine va aştepta să se mărite, ca Ana, cu cel dintâi imbecil pus de alţii în cale. Ce vrea de la mine? Ce mai vor de la mine?”

— Aştept! anunţă scurt.

Sabina veni la el şi îi puse mâinile pe umeri, privindu-l în ochi cu blândă iubire.

— Costea, te rog să nu-mi vorbeşti aşa!… Nu merit să-mi vorbeşti cum faci tu cu ceilalţi. Şi te rog să nu întrebi nimic, numai să mă asculţi… Să mergi cu mine să o vezi pe maman. Te roagă ea să vii. Te rog eu!

Costea îi desprinse mâinile încet.

— Ai urcat scările degeaba, Sabina. Ştii bine că am plecat să nu mă mai întorc niciodată. Nu mai avem nimic de spus.

— Dar te roagă maman, Costea… E în interesul tău. Pentru tine.

— Dragă Sabina, de mine îmi port eu de grijă. V-am spus că…

— Tu nu ştii cât e de grav, Costea! întrerupse nerăb-dătoare Sabina. Altfel nu veneam… Îţi mărturisesc că am plecat cu gândul să te mint.

— Începi frumos! observă el ironic.

— Lasă-mă, te rog, să urmez. Ascultă…

— Poftim! se uită Costea în tavan, ca să arate cât de puţin e dispus să asculte dacă Sabina crede că există ceva care să-l poată aduce acasă.

— Mă gândeam să te mint, Costea. Să-ţi spun că maman e bolnavă grav şi că de aceea te cheamă. Am ţinut hotărârea până aci sus, la uşă. Şi aci am înţeles că nu te pot minţi. Între noi n-a fost niciodată minciună şi ipocrizie… Am să-ţi spun aşadar lucrurile cum sunt, adevărul.

Sabina se aşeză la loc, pe marginea patului acoperit cu pătura sură, şi povesti.

Erau într-adevăr ştiri care nu puteau să-l lase nepăsător pe Costea Lipan, oricât îşi impunea el să pară că ascultă în silă, uitându-se în tavan, pe pereţi, la vârful ghetelor, ca un om obligat să aştepte sfârşitul unei istorii plicticoase.

Înţelese că a devenit un obiect de precupeţire, ca ostaticii de război. Înţelese că îl aşteaptă un ceas greu.

Întâmplările ajunseseră aci prin peripeţii turburi, pe care Sabina le pricepea numai pe jumătate.

Gică Elefterescu, din cine ştie ce pricini, hotărâse să facă pace cu Iordan Hagi-Iordan. Se pare că se temea acum de el. Îl chemase pe Constantin Lipan şi îi ceruse să suspende urmărirea şi să închidă dosarul. Constantin Lipan refuzase. Îşi înaintase demisia. Ministrul nu i-o primise. Avea tot interesul ca afacerea Petrolul-Iordan Hagi-Iordan să fie închisă numai de cel care o deschisese, fiindcă actualul procuror general se bucura de prestigiul unui fanatic al justiţiei, incoruptibil. Numai el ar fi putut înmormânta cu toate onorurile această istorie care dura de patru ani.

Discuţia s-a oprit aici acum câteva zile. Ieri ministrul l-a chemat din nou şi i-a pus înainte un dosar al lui Costea, alcătuit de Siguranţa generală. I-a arătat că dacă nu s-a atins nimeni de Costea până acum, aceasta a fost numai graţie lui. Dar că acum nu mai poate tolera un ase-menea scandal. De altfel, chestiunea e de resortul justiţiei militare şi al ministerului de Interne. După cele ce s-au întâmplat la grevele de cărbuni, ciocniri cu armata, salve, răniţi şi morţi într-o parte; după sângeroasele ciocniri studenţeşti pe de altă parte, guvernul e dator să ia măsuri severe… Concluzia a fost netedă: ori procurorul general renunţă la capul lui Iordan Hagi-Iordan, ori Costea va fi dus în douăzeci şi patru de ore la Jilava. Constantin Lipan, fireşte, a respins târgul, anunţând totodată că-i este indiferent ce se întâmplă unui individ pe care de mult nu-l mai consideră copilul său.

Astăzi ministrul a schimbat tactica şi ordinea de bătaie şi a reluat atacul pe alt front. A sunat pe Elena Lipan la telefon şi i-a vorbit. A trimis-o pe Elvira Elefterescu să-i arate în culori patetice tot ce-l ameninţă pe Costea. Amândoi au rugat-o să pună toată energia de soţie şi de mamă pe lângă Constantin Lipan ca să-şi salveze copilul. Sunt interese mari la mijloc. Dictate din loc înalt. Gică Elefterescu pretinde că el numai transmite dorinţa celor hotărâţi să-l cruţe pe Iordan Hagi-Iordan cu orice preţ. Dacă până diseară la nouă procurorul general nu înţelege să se supună acestor interese superioare de stat, atunci la noapte, cel mult mâine dimineaţă, Costea va fi dus între sentinele, cu lanţuri la mână.

Elvira Elefterescu n-a uitat să pomenească şi tot ce-a făcut bărbatul ei pentru dânşii şi ceea ce s-ar putea să mai facă pentru toţi: pentru Constantin Lipan, pentru Annie, pentru Nellu şi chiar pentru Sabina, când va termina facultatea. Şi-a exprimat îndestul de bine simţit decepţia că la atâtea dovezi de prietenie li s-a răspuns cu atâta ingratitudine.

Pe urmă Elvira Elefterescu a plecat. Telefonul şi-a încetat zbârnâitul. Acasă a rămas Elena Lipan să-şi frângă mâinile.

— Costea, mă asculţi? se apropie Sabina de încheiere. Trebuie să vii! Gândeşte la biata maman… Ea nu îndrăz-neşte să spună ceva lui papa. Ştie că nici nu suferă să-i vorbească nimeni, niciodată, despre asemenea lucruri. Tot aşa, nici pe tine nu vrea să te împiedice de la nimic. Dar vrea să te vadă. Să ştie ce ai intenţia să faci… Haide, spune că vii! Costea, la ce te gândeşti? Unde te uiţi tu acum?

Costea, balansând picioarele pe marginea mesei, după ce sfârşise de privit tavanul, pereţii şi vârful ghetelor, căscă, deşi nu-i venea de fel să caşte.

Întrebă:

— Aceasta e tot?

— Ce mai vrei să fie, Costea? Cred că atât e destul…

— Ascultă, Sabina… La ce facultate te-ai înscris tu?

— La Litere… De ce întrebi? nu înţelese Sabina.

— Credeam că la Drept. Ca să continui dinastia ilustră de jurisconsulţi Lipan-Mereuţă, spre gloria dreptăţii, patronată de domnul Gică Elefterescu. Eu m-am lăsat de astea! Am renunţat…

— Cum? Ai părăsit facultatea? se sperie Sabina. Atâţia ani pierduţi…?

— Te asigur că nu-s pierduţi! Pierduţi erau dacă aş fi continuat… Ce mare ispravă să fac eu cu o diplomă de jurist? Să ajung un magistrat ca papa, victimă a intrigilor şi a târgurilor pe care vii să mi le propui tu? Sau ca pro-boscidianul nostru cumnat, Guta Mereuţă, alias Georges Mereutza? Să ajung o caiafă a baroului ca Gică Elefterescu, ministrul Justiţiei şi fariseul dreptăţii? Mai va, scumpă surioară! M-am supus acum patru ani la dorinţa familiei fiindcă nu aveam încotro… Şi-am mers stupid înainte, în virtutea inerţiei… Abia acum m-am luminat! Mă înscriu la Medicină. Cel puţin aşa am libertatea totală să pot fi de folos cuiva. Celor mulţi, care suferă şi mor cu zile şi fără lumânare în ţara asta oblăduită de feluriţii Gică Eleftereşti.

— La Medicină? Atunci e bine, Costea! se împăcă Sabina cu gândul. Poate chiar foarte bine!… Să revin la ce-ţi spuneam…

— Revino, dar scurtează povestea! Pledezi şi lung, şi slab, şi inutil o cauză pierdută. Ai dreptate! Recunosc şi eu: e bine, chiar foarte bine că nu te-ai înscris la Facultatea de drept, să preiei tradiţia familiei Lipan-Mereuţă. Fiindcă nu avem încă femei magistraţi, ce-ţi rămânea să faci cu diploma?… Te apucai de avocatură, în loc să iei mătura de coadă, şi, după cât de anemic şi fără efect constat că pledezi, aveai toate şansele să devii o celebritate somniferă a baroului…

— Costea, n-am venit la tine ca să mă supăr pe glumele tale răutăcioase. N-am urcat scările până aici pentru aceasta…

— Regret, Sabina. E tot ce-ţi pot servi! sări Costea de pe marginea mesei unde stătuse şi ducându-se lângă fe-reastră să privească jos strada şi nu numai strada.

Ci mai ales locul din faţa oglinzii de frizerie, unde ştia că se află întotdeauna, la ceasul acela, un om care îl aşteaptă.

Omul lipsea. Curios! Acum mai mult decât oricând era firesc să fie prezent. Acum, când în astă seară ori mâine dimineaţă avea să-i bată la uşă: „În numele legii, te declar arestat!”

Sabina se apropie de el. Îi puse braţul pe după gât şi îl întoarse spre ea.

— De ce nu vrei să mă asculţi, Costea? Fă aceasta pentru maman. Vezi, eu n-am trecut niciodată peste cu-vântul tău. Mi-ai spus să nu te caut niciodată. M-am supus… Poate simţeam nevoie să vin la tine. Eu numai cu tine mă înţelegeam. De multe ori mă sufoca şi pe mine viaţa aceasta uscată de acasă. Ne vedeam risipiţi în oraşul acesta toţi, parcă am trăi fiecare în altă planetă. Deoparte Annie, de alta tu; acasă eu şi Nellu, străin; papa şi maman, cum îi ştii, cu toată discuţia lor redusă la o sută de întrebări şi răspunsuri monosilabice. Îmi era dor atunci de tine. Nu-ţi închipui tu ce dor! Şi totuşi, nu veneam! Dar acum mi-am călcat cuvântul pentru biata maman. Fă aceasta pentru dânsa!… Tu nici nu vrei să mă asculţi, Costea… Unde te uiţi?

Costea de desfăcuse din braţul ei cuprins după gât şi privea absent, pe fereastră, în stradă, unde soarele se amesteca oblic cu bura de ploaie, într-un joc luminos şi plin de gingăşie al cerului.

— Unde te uiţi tu? repetă Sabina.

— Mă uit jos, cum vezi. La această Calea Victoriei, pe care probabil n-am s-o mai pot contempla multă vreme de la aceeaşi înălţime. Adun ultimele impresii…

— Ce vrei să spui, Costea?

— Nu vreau să spun nimic. Doar tu m-ai anunţat destul de clar că în astă seară sau mâine dimineaţă cel mai târziu voi fi înţărcat de acest spectacol. E întâia oară când am să regret Calea Victoriei. Priveşte şi tu, Sabina!… Îmi plăcea de aici să mă uit în fiecare zi. Este un om care m-a învăţat să văd cu ochii reci, lucizi. De aici văd viermii şi pe cei care strivesc viermii. Învăţ să-i urăsc şi pe unii, şi pe alţii. Pe viermi, fiindcă se lasă striviţi. Pe ceilalţi, fiindcă strivesc. Îi vezi…?

Sabina aruncă o distrată privire de-a lungul străzii, cum se vedea de sus, în irizaţia fină a picăturilor aurite de soare, cu lanţul vehiculelor şi cu furnicarea neagră a trotuarelor. Gândul ei nu-i era însă acolo, ca altădată, când o copilandră trepida de nerăbdare într-un vagon de tren, abia aşteptând să contemple mai repede freamătul mulţimii de pe Calea Victoriei.

Stărui, scuturându-l de umeri şi căutându-i în ochi:

— Te-ai decis, Costea? Nu e timp de pierdut.

— Ce să decid? N-am nimic de decis. Rămân aci şi aştept. Ceea ce poate să se mai întâmple e fără importanţă şi banal. Se întâmplă câtorva sute de oameni în ţara românească pe an. Şi câtorva zeci de mii, în toată lumea. Regret, doar, că timpul acela care-mi era preţios l-am pierdut. N-am făcut nimic. L-am pierdut vorbind şi trân-dăvind. Amânând… Nu bănuiam că am să devin atât de repede ostatic în mâna domnului Gică Elefterescu. Poate că, dacă ştiam, m-aş fi grăbit să fac altceva, orice, în aceşti ani, când m-am mărginit la vorbe şi iar vorbe, fugind laş de fapte. Acum nu-mi rămâne decât să aştept mesagerii domniei-sale.

Vorbind, Costea se întoarse la masă, trase sertarul şi începu să joace din nou revolverul în palmă. Aruncându-l, prinzându-l, răsucindu-l, până metalul răcit se încălzi şi prinse viaţă.

Sabina îl privea cu inima golită de sânge. Nu-şi putea înăbuşi o ciudată pornire de admiraţie. Ce tare era, aşa, cu fruntea lui pătrată şi încruntată! Cu semnul urii scris deasupra sprâncenelor şi cu părul lui aspru, de sârmă! N-are să se dea în lături de la nimic. El trăieşte pentru alţii.

Mai încercă o dată, punând mâna pe oţelul plat:

— Încetează, te rog, Costea! Şi haidem!

— Ţi-am spus că nu mă mişc de aici. Rămân să-i aştept. Vreau să vadă că nu mă tem şi că nu fug. Iar dacă ţii să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur… Am hârtii de ars. Scrisori. Trebuie să mă pregătesc pentru o ispăşire pe care o merit după judecata mea, nu a lor, şi care nu se ştie cât va dura. Nu vreau să te găsească şi pe tine aci. Complici inutil situaţia domnului procuror general.

Spunând, desprinse pardesiul Sabinei din cuier şi o sili să îmbrace mânecile. O duse până la uşă.

— Lasă-mă să te sărut măcar, Costea.

— Despărţirea condamnatului de moarte? Traviata! râse Costea, dar întoarse capul, să nu i se vadă ochii.

Paşii Sabinei se mai auziră un timp coborând treaptă cu treaptă. Pe urmă se topiră în ceilalţi paşi.

În Calea Victoriei, Sabina nu ştiu încotro să apuce. Norii retraşi dezveliseră o jumătate de cer. Albastrul se boltea mai adânc. Pudra străvezie de picuri dura încă, pulverizată din senin şi scânteind diamantin în snopii de raze.

Văzduhul era înviorat de capricioasa scrimă dintre ploaie şi soare. Asfaltul ud se zbicea văzând cu ochii, în insule albe. Trecătorii îşi încetiniseră mersul, ca să se bucure mai îndelung de clipa aceasta rară, când şi cerul voios pare că şi-a luat încruntările în joacă.

— Unde alergi, păpuşico? spurcă puritatea clipei, cu zâmbet libidinos, un băieţandru fardat şi cu tăietura hainelor exagerată până la caricatură, rezemat de bara unei vitrine.

Sabina trecu mânioasă, fără să privească în urmă. Alerga într-adevăr. Atâta lumină, şi atât soare, şi divinul aer împrospătat îi strânseseră inima, gândind la Costea cel rămas în camera deşartă şi ostilă de sus să aştepte ceasul când o mână va bate implacabilă ca destinul în uşă. Fusese prea copilă. Costea n-o luase în serios. Ea nu ştiuse să-i clintească hotărârea. Era nevoie de altcineva, autoritar. Un prieten. Îşi amintise că acum patru ani, înainte de a pleca de acasă, Costea vorbea despre un asemenea prieten. Ion Ozun, redactor la Voinţa; tânărul acela cu pălărie mare şi cu părul pletos, care i-a smuls de pe linia ferată, din calea expresului, în noaptea când soseau în Bucureşti.

La el alergă.

Poate întâmplarea din noaptea aceea fusese un avertisment profetic. El, cu mâini puternice, îi trăsese din faţa primejdiei. Tot el va şti acum, cu un braţ tot atât de puternic, să-l ocrotească pe Costea. Să-i dea un sfat, să-l adăpostească undeva, să-l convingă ce zădarnică bravură e să aştepţi cu mâinile încrucişate o ameninţare care s-a anunţat. Poate încă de-o mai gravă şi urgentă importanţă, să-l împiedice de la cine ştie ce nebunie. De ce revenea Costea mereu la revolverul oribil? „Eu lovesc întotdeauna aici!” Părea hipnotizat de arma ucigaşă.

Sabina mai înteţi paşii.

Urzea cu imaginaţia scene sângeroase, după chipul şi asemănarea peripeţiilor de film, cu lugubre tainiţe de conspiratori şi cu mai lugubri spioni, dând târcoale în noapte, cu mâinile încleştate pe revolver. Uşa de sus, zăvorâtă… O somaţie, două, a treia: un umăr aruncând scândura în ţăndări! Costea rezemat de masă, cum l-au găsit, descărcând calm gloanţele până la ultimul…

Urcă într-un suflet scările redacţiei, printre afişele roşii, unde un pumn gigant zdrobea infime gângănii omeneşti:Voinţa! „Citiţi Voinţa! Voinţa exprimă dârz voinţa tinerii generaţii!”

În patru ani, Voinţa îşi afirmase cu succes, mai mult decât voinţa dârză a unei generaţii, îndeosebi dreptul său nu mai puţin dârz la viaţă. Din gazeta sărăcuţă dar bătăioasă, ospitalizată în cele trei camere dosnice ale Universului, în schimbul unor servicii achitate cu prisosinţă, astăzi devenise un abil şi mare cotidian, temut şi linguşit de oamenii tuturor partidelor, cu local propriu, cu o armată de reporteri şi cu anticameră întotdeauna ticsită de toţi necăjiţii pământului. Astfel se împlinise enigmaticul oracol al lui Mirel Alcaz, când afirmase că independenţa e un ce foarte preţios, care se vinde foarte scump.

În această spaţioasă, impunătoare şi totuşi prea strâmtă sală de aşteptare pentru alaiul de solicitanţi fu invitată şi Sabina:

— Domnul Ion Ozun e în conferinţă cu domnul director. Pe cine să anunţ?

Sabina îşi înscrise numele pe foaia de hârtie şi începu să aştepte, alături de inventatorul nenorocos, chel, cu frun-tea bombată şi cu barbă de gnom. Inventatorul se strânse politicos în capătul banchetei. El aştepta resignat în această anticameră a speranţelor, cum aştepta în fiecare zi de ani şi de ani, oriunde credea că va descoperi în sfârşit cineva să-l asculte. În chelia sferică şi lucie radiau fire de păr diafane ca un nimb de argint în bătaia soarelui revărsat pe fereastră. Se simţea în elementul său, în toate sălile cu oameni pe scaun, gemând, consultând ceasurile, oftând, citind de două şi de trei ori aceeaşi pagină de ziar şi tresărind de câte ori se deschidea uşa. Poate uitase ce mai căuta şi ce mai spera. El pornea în fiecare dimineaţă de acasă şi se întorcea în fiecare seară la planurile, devizele şi laboratorul lui, după ce colindase toate anticamerele din Bucureşti. Şi poate ultima descope-rire şi cea mai de preţ era aceea pe care o purta filosofic cu el din anticameră în anticameră, ignorând-o: Elixirul răbdării.

— Poftiţi, domnişoară! Domnul Ozun vă aşteaptă.

Sabina păşi după uşier.

Inventatorul cu nimb subţire de argint nu se miră şi nu fu indignat că alţii, veniţi mai târziu, îi trec înainte. L-ar fi surprins desigur o abatere de la această imuabilă rânduială.

Prin săli reporterii şi redactorii ucenici plescăiră din limbă, admirativ:

— Teribil braconier, Ozunul nostru! Numai lui îi pică toate nevăstuicile extra! Vin singure la laţ…!

— Luaţi loc, domnişoară. Vă stau la dispoziţie.

Ion Ozun aşeză un scaun în faţa biroului. Avea un birou cum visase: cu telefon şi cu numeroase butoane de sonerii.

— Daţi-mi voie să vă prezint mai întâi pe directorul nostru… Domnul Mirel Alcaz.

Mirel Alcaz rămăsese înadins ca să afle ce poate voi de la dânşii fiica procurorului general.

Cunoştea conflictul dintre el şi ministru pe chestia Petrolul-Iordan Hagi-Iordan.

Gică Elefterescu îl rugase chiar să pregătească atmosfera pentru o apropiată închidere a dosarului. Şi dăduse să înţeleagă că nu i-ar displace de fel oarecare aluzii mai apăsate la excesul de zel al unor magistraţi atinşi de delir persecutoriu şi primejduind cu şicanele lor reputaţia oamenilor de muncă şi de energie, care salvează prosperitatea întreprinderilor financiare şi industriale într-o vreme când creditul ţării e atât de zdruncinat. Iordan Hagi-Iordan îşi asigurase la rândul lui bunăvoinţa Voinţei prin omul cu faţa măslinie, confident nedespărţit în timpul din urmă şi mijlocitor care condusese cu machiavelică feroci-tate condiţiile împăcării cu Gică Elefterescu.

Procurorul general n-avea astfel de ce se bucura la Voinţa de o presă prea blajină.

Sabina privi drept în ochii lui Ion Ozun. Aşa cum privea ea întotdeauna. Nu-l recunoştea pe tânărul acesta cu haină croită după ultimul jurnal şi cu părul lins, pomădat, domesticit din romantica dezordine a pletelor de odinioară.

Presimţi că altfel ar fi vorbit „celuilalt”, mai hirsut şi mai direct, mai simplu, în portul lui boem.

Dar „celălalt” nu mai exista!

— Domnule Ozun, ştiu că sunteţi prieten cu fratele meu, Costea! De el e vorba…

Sabina se opri şi ridică genele lungi spre Mirel Alcaz.

Directorul Voinţei înţelese şi îşi luă ziua bună:

— La revedere, domnişoară! Şi ţin, înainte de a pleca, să vă asigur că ziarul nostru vă stă la dispoziţie oricând şi oricum pentru fiica domnului procuror general şi pentru sora frumoasei doamne Annie Mereutza… Dragă Ozun, când termini treci pe la mine!… Se întoarse un pas din prag, să adaoge confidenţial: Domnişoară, simt datoria să vă previn. Nu-i ascultaţi madrigalele!… Acest Ozun e cel mai teribil braconier al redacţiei noastre! Dă zbranca, vânând pe teritorii străine şi în special prin vânatul interzis. Pentru el nu există lege, teamă de Dumnezeu, măsură…!

Ion Ozun râse încântat de sine şi de această pizmuită reputaţie, puse o ţigară între buze, oferi alta Sabinei şi fu surprins că e refuzat.

Sună.

Avea chibrituri, dar nu putea rezista plăcerii să se afle servit, să sune, să distribuie ordine, să flecărească la telefon, să concentreze în jurul lui toată atenţia celor mai puţin privilegiaţi de ursitoare!

— Foc, Niculae! Am cerut foc… Lasă chibriturile aici… Şi pentru oricine mă caută, sunt plecat. S-aştepte!

Neculai servi foc. Lăsă cutia cu chibrituri şi se duse să împărtăşească uşierilor celorlalţi că domnul redactor Ion Ozun iar a pus mâna pe o bombonică de fată. Degeaba mai cerea foc, că i se aprinseseră călcâiele şi fără chibrit, la clipeală!

Era acelaşi Neculai care într-o dimineaţă cruntă de foame îi adusese lui Ion Ozun, pe o tavă, paharul de apă rece, după ce aşteptase alături de inventatorul ne-norocos, cu barba de gnom şi fruntea nimbată. Neculai se strămutase de la celălalt ziar după Mirel Alcaz.

Atunci Ion Ozun îşi jurase să-l copleşească de bacşişuri princiare, fiindcă n-avusese de unde să-i arunce o singură monedă de doi lei. Acum îl copleşea cu amenzi de câte zece ori pe-atâta. Neculai nu se mâhnea. Îl admira.

— E vorba de frate-meu, Costea! reluă Sabina. Fiindcă ştiu că sunteţi prieteni buni…

— Eram, pot spune, domnişoară. Eram!… De un timp încoace mă evită. Îi par desigur un prea infam burghez.

— În acest caz… vru să renunţe Sabina.

— Aceasta nu însemnează nimic, domnişoară. Eu îi păstrez aceeaşi prietenie… Sunt câteva luni de când nu ne-am văzut. Aş fi încântat să găsesc un pretext şi să ne apropiem din nou… Mai ales când aceasta s-ar face prin mijlocirea unei domnişoare atât de nostimă şi irezistibilă ca mata…

Sabina roşi de indignare. Pentru ce venea ea! Şi ce-i spuneau oamenii aceştia!

Înciudat pe cele ce spusese era şi Ion Ozun. Cum de nu găsise alt compliment mai puţin uzat decât ieftinul „nostimă domnişoară”?

— Vă rog, continuaţi, domnişoară…

Prin fumul ţigării, Ion Ozun admira frumuseţea mlădie şi fragedă a Sabinei, minunându-se prin ce extravaganţă a naturii a apărut într-o familie cu oameni zidiţi din aluat vârtos, ca fostu-i prieten Costea Lipan, sau uscaţi şi mecanizaţi, ca maniacul Constantin Lipan, sau cu înfumurarea patriciană de contrabandă, ca doamna Annie Mereutza.

Sabina povestea. Ion Ozun privea.

Când sfârşi, hotărârea lui era luată. Va merge la Costea. Dar nu pentru el, fiindcă de mult nu-l mai interesau toate rătăcirile lui de copil bătrân. Ci pentru această domnişoară cu genele lungi şi frizate, cu negrul ochilor atât de adânc şi cu însufleţirea glasului într-adevăr atât de irezistibil convingătoare.

— Numai dumneata, domnule Ozun, poţi să-l împiedici de la cine ştie ce nebunie. Mă tem pentru dânsul. Mi-e penibil să mărturisesc aceasta unui om pe oare abia l-am cunoscut…

— Dar, dragă domnişoară, prietenia dintre Costea şi mine îmi dă dreptul să nu mă consider un necunoscut pentru mata! spuse Ion Ozun cu emafază. Că v-aţi gândit la mine, aceasta îmi pare o…

— Cu adevărat! Poate am avut o fericită inspiraţie. Aş fi regretat toată viaţa dacă nu aş fi încercat şi acest ultim mijloc… se ridică Sabina, întinzându-i mâna.

Ion Ozun duse la buze degetele lungi şi subţiri.

— Termin în câteva minute cu directorul nostru, domnişoară, şi într-un sfert de oră voi fi la Costea…

— Şi încă mai cer ceva, domnule Ozun! Eu plec direct acasă şi stau sentinelă la telefon. Aştept să-mi comunici dumneata în ce măsură ai izbutit să-l convingi.

— Domnişoară, dorinţele matale sunt ordine! se înclină Ion Ozun cu o curtoazie larg gesticulată, care l-ar fi lăsat cu gura căscată şi cu ochii boldiţi pe Bică Tomescu, primul său mentor şi iniţiator când a descins el din tren în acest Bucureşti.

Deschizându-i uşa, o conduse până la scări.

Sabina descoperi afară că lumina clementă a soarelui e mai suportabilă şi că voioşia trecătorilor e mai puţin respingătoare.

— Ce voia bibilica? întrebă Mirel Alcaz când Ozun intră în biroul directorial.

Lui Ion Ozun niciodată directorul Voinţei nu i s-a părut o mai desăvârşită canalie.

— Nimic interesant! răspunse cu nepăsare. Un mic serviciu pentru un frate al ei, cu care am fost prieten… Costea Lipan, dacă-ţi aminteşti, cel care vorbea astăiarnă la întrunirile risipite de poliţie.

— A propos de acest Costea Lipan… Chestia Iordan Hagi-Iordan se complică. Se pare că amicul s-a impacientat şi că pune condiţii feroce lui Gică. Bietul Elefterescu m-a chemat la telefon extrem de alarmat. Mi-a spus, atât cât se pot spune lucrurile acestea la telefon, că Hagi-Iordan i-a fixat termen până mâine la douăsprezece. Altfel, dă drumul la scrisorile lui autografe… După cât cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulaţie pe Gică. Mă mir cum a lucrat atât de imprudent, chiar dacă e o poveste veche de acum şapte ani… Elefterescu a înnebunit! Constantin Lipan e nebun complet! Am spus eu că ăsta are să-i frângă gâtul lui Gică!… Lui îi trebuia un om mai suplu… O mănuşă s-o întorci pe dos şi pe faţă; să se dea după mână… Acum ar fi bucuros să scape de el, dar vrea să-l forţeze să-şi dea demisia, fără ca publicul să facă apropiere între această demisie şi scandalul Hagi-Iordan… În consecinţă, ne roagă să-i dăm o mână de ajutor. Să-l somăm pe el, ca ministru de justiţie, într-un articol cât mai violent, să ne răspundă cum tolerează un procuror general de speţa catârului de Lipan, al cărui copil e unul din cei mai primejdioşi agitatori şi rebeli. Probabil e vorba de acest Costea al dumitale.

— Dar nu-l văd agitator primejdios de loc! exclamă Ion Ozun. Îl cunosc bine. E un băiat foarte de treabă, cu o scrânteală revoluţionară la cap… Aceasta are să treacă o dată cu tinereţea.

— Îl priveşte personal dacă are să-i treacă ori nu! strânse din umeri Mirel Alcaz. Principalul e că trebuie să-l servim neapărat pe Gică. Îi suntem obligaţi până peste cap. Toţi de-aici, şi tu nu mai puţin. Plăcut ţi-ar fi să-şi amintească de articolul cu hoţul de pâine şi cu demagogul său apărător, care şi-a făcut carieră cu asta?… De altfel, obligaţi am rămas şi faţă de marele pirat, Iordan Hagi-Iordan… M-am gândit la tine. Un simplu articolaş. Un aldin. Patruzeci de rânduri. Uite chiar titlul: Lipan şi Lipan. De o parte Lipan, procurorul; de alta Lipan, agitatorul. Colo, gardianul neînduplecat al ordinii şi al legii, dincolo, duşmanul tot atât de neînduplecat al ordinii şi al legii. Simetrie, paralelă, totul pe tavă, gata servit…!

— Dragă directore, aceasta n-o pot face…

— Pentru bibilica de adineaori? râse printre dinţi Alcaz.

Ion Ozun îşi înghiţi răspunsul care-i venise prompt pe buze. Numai târziu, după ce-l alungă, răspunse cu alte cuvinte, mai calm:

— Nu pentru domnişoara Lipan… Pentru fostul meu prieten, Costea Lipan… Ştiu că nu e agitator şi că nu e primejdios…

— Prea multe ştii! ricană directorul Voinţei.

— Da, ştiu prea multe… Şi chiar am să te rog, directore, să-mi faci şi mie o singură dată o concesie. N-am cerut Voinţei nimic. Ţii minte? Chiar de la început, când m-a pus dracul să scriu articolul ăla împotriva lui Gică Elefterescu, ţi-am ascultat sfatul şi nu l-am publicat în Voinţa, ca să nu-ţi produc complicaţii… Am alergat cu el în dinţi, să-l plasez aiurea… Aşa că înţeleg ce se poate cere Voinţei şi ce nu! Trăiesc cu picioarele pe pământ… Dar nu pot admite să-l atacăm pe procurorul general nici pe chestia aceasta stupidă şi nici pe oricare alta. Eşti şi dumneata tot atât de convins ca şi mine că e un om onest şi scrupulos până la manie.

— Ce e aia onest? Maniac, da!

— Bine, maniac. Dar un maniac al onestităţii. Nu se prea găsesc asemenea maniaci pe toate drumurile! Facem o crimă… Nu e omeneşte şi nu e în interesul gazetei…

— Ta-ta-ta!… Ai început să mă înveţi pe mine ce e şi ce nu e în interesul gazetei?… Ozun dragă, ţi-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi şi trei mişcări. Nu te-am crezut aşa de slab de înger. Am înţeles şi eu măcar atâta…

— N-ai înţeles nimic, directore…

— Ascultă, Ozun! îşi pierdu răbdarea Mirel Alcaz. Nu vrei să scrii articolul? Haide, admit! Nu te constrâng… Dar te rog să nu-mi dai mie lecţii. Aici eu sunt stăpân şi eu dau directive! Au început să mă plictisească ifosele de moralişti, de cugetători şi de independenţi. Dacă-ţi place!… Dacă nu!… (Arătă cu mâna spre uşă.) Necesari sunt toţi, indispensabil nu e nimeni.

Ion Ozun avu o clipă fulgerarea amintirii, când un alt individ, la alt birou de director, aproape cu aceleaşi cuvinte şi cu acelaşi gest, arăta uşa reporterului politic Mirel Alcaz. Atunci el, într-o dimineaţă de foame după alte dimineţi de foame şi de ger, în camera alăturată, de unde fără voie ascultase, îşi spunea că n-ar fi răbdat să tacă aşa cum a tăcut Mirel Alcaz nici pentru toate dimineţile de foame până la sfârşitul vieţii. Rolurile se schimbaseră. Mirel Alcaz se afla într-un jâlţ de director – iar el, Ion Ozun, tăcea.

Tăcea, cum tăcuse celălalt.

Directorul Voinţei bătu cu o mişcare impacientată car-tonul ţigării în tabachera lată de argint, gata să rostească încă o dată: „Am terminat!”

N-a avut însă când să repete cuvintele, căci atunci uşa se trânti de perete şi zvâcni în mijlocul cabinetului di-rectorial Dima, reporterul fără pereche, care, ca Balsamo, e în aceeaşi secundă în douăsprezece locuri prezent.

— Aţi auzit? Şefule, dă ordin să oprească ediţia de provincie! Cum? Nu ştiţi?… Primul-ministru a fost asasinat! Hârtie! Sună tipografia…

— Nu!… Ce-s basmele acestea? refuză să creadă, sărind de pe scaun, Mirel Alcaz. Am vorbit cu el la Cameră acum o jumătate…

— Şefule, de la Cameră vin. Acolo s-a întâmplat… Sub ochii noştri… Daţi-mi hârtie… Fă-mi loc… Mişcaţi-vă, fraţilor, că pierdem ediţia…

— Dar e imposibil, Dima…

Reporterul, scurt, gras, asudat şi gâfâind încă, se aşeză la birou, înşfăcând blocul de hârtie.

— Eu scriu faptele… Tu, Ozun, toarnă-i câteva rânduri despre lipsa măsurilor de pază… Primul-ministru plăteşte, fiindcă guvernul a fost prea tolerant cu agitatorii. Şefule, tu scrie necrologul… Mort la datorie et eţetera, et eţetera…

— Tot nu înţeleg… Cum s-a întâmplat, mon cher ami? nu voia încă să admită Mirel Alcaz…

— Nu e timp de poveşti, şefule!… Ne iau ceilalţi cu ediţia specială înainte! scria Dima, zvârlind foile cu ieroglife zgâriate cu creionul… În câteva vorbe, aceasta e… După ce-a răspuns la interpelarea lui Ioaniţeanu, primul-ministru pleca la Senat!… Pe scări i-a ieşit un individ înainte… Pac-pac! două gloanţe în tâmplă… Primul-ministru n-a zis nici au, nici vai, nici pis; s-a lungit jos, şi veşnica pomenire!… Individul a dispărut… Ceea ce e nostim e că asasinul venise cu Turel Lampagiu, inspectorul de poliţie. De-o lună se învârtea tot printre oamenii poliţiei. Se dăduse drept agent secret străin. Îi dusese cu zăhărelul pe toţi… Gugumanii!… E, după cât se pare, un anarhist celebru şi nu e la primul atentat… Dă ordin la secretariat să pună un clişeu mare… Îl avem pe cel de la banchetul de-acum două luni, la aniversarea lui de naştere! E bun şi pentru necrolog… Sold general din cauză de deces!

În câteva minute, redacţia Voinţei fu un infern de sonerii zbârnâite, de uşi trântite, de ordine strigate şi contramandate, de oameni gonind şi întorcându-se de la tipografie.

Peniţele scârţâiau.

Foile nepaginate zburau pe măsură ce erau scrise, în subsolul unde rotativa înţepenise, aşteptând să zvârle într-o jumătate de oră ediţia specială cu litere ude, de-un lat de palmă.

— În ce an era născut?… La 64 sau la 65?

— Parcă-şi luase doctoratul la Paris.

— De cinci sau de şase ori a fost prim-ministru? Ia vezi, bre, colecţia…!

— Echipa! Dă ordin să fie gata echipa de vânzători!

În toate pâlniile telefoanelor, glasurile zbierau răguşit. După stupoarea din primul moment, senzaţia evenimentului cutreieră toate încăperile.

— A adus o fotografie!… Costin a adus o fotografie de la faţa locului… Avea din întâmplare aparatul la el.

— Fuga la zincografie! Clişeu lat, pe trei coloane…

— Alo! Alo! Lasă-mă, domnişoară. Aci Voinţa.

Vo-in-ţa! Dă-mi Siguranţa generală! Daţi-mi Internele! Alo! Camera…!

Mirel Alcaz încheiase necrologul şi adăogă câteva rânduri bine aduse din condei despre succesorul defunctului, care nu putea fi altul decât Gică Elefterescu… Aşa îl cerea ţara, aşa îl voia partidul! Gândi că acţiunile lui Iordan Hagi-Iordan au crescut vertiginos, ca şi ale lui Gică. O singură scrisoare publicată mâine, în autograf, ar decide pentru totdeauna soarta lui Gică Elefterescu. Îl vedea pe Iordan Hagi-Iordan frecându-şi mâinile.

Îşi frecă şi el mâinile.

Din asemenea complicaţii turburi un om îndemânatic poate obţine orice dacă e îndestul de independent să joace pe amândouă tablourile.

Sună telefonista.

— Domnişoară, dă-mi casa Iordan Hagi-Iordan! Pe el personal. Dacă nu e acasă, dă-mi biroul Hagi-Iordan, sau „Petrolul”.

Aşteptând, deschise uşa de alături, să vadă ce face Ion Ozun.

La birou, Ion Ozun scria de zor un scurt şi fulgurant articol, veştejind lipsa de energie a guvernului, care n-a ştiut să stârpească din timp plaga agitatorilor şi acum plăteşte. Uitase cele făgăduite Sabinei Lipan. Uitase existenţa lui Costea Lipan. Muşcând din cartonul ţigării, se opri să rotunjească în gând o frază de încheiere destul de patetică. Surâse încântat când o găsi.

Mirel Alcaz se plecă şi citi peste umăr:

— Ei bravo! Aşa mai vii de-acasă, puiule!

— Vă cheamă la telefon casa Iordan Hagi-Iordan! anunţă un uşier.

În cabinetul înalt, rece şi luminos, procurorul general Constantin Lipan nu semăna niciodată cu omul cenuşiu şi timid care se strecura miop, confundându-se cu mulţimea fără nume a străzii.

Aici, un simţământ aspru şi drept al datoriei îi îndrepta umerii şi îi învârtoşa glasul. Pentru aceasta trăia. Aceasta îi vibra ca o strună întinsă toată fiinţa.

Iar când intra şi ieşea de-a lungul culoarelor hâde, cu haotica larmă care transformă acest palat al dreptăţii într-un birt vulgar de gară, într-o cafenea de bursă şi într-o hală de precupeţi la taraba justiţiei, apariţia lui amuţea deodată toate glasurile. Toţi se fereau la o parte respectuos. Puzderia de martori, de împricinaţi gălăgioşi, de avocaţi târând după dânşii ghiozdane uzate, toată mulţimea cu miros de sudoare şi cu masca de pe figuri sfâşiată să arate goale aviditatea, teama, vicleşugul şi minciuna – toată această mizerabilă puzderie deschidea potecă despicată să-i facă loc.

Chiar şi în viesparul înveninat al „Urlătoarei”, de unde porneau slobozite poreclele infame şi tocmelile cinice să cutreiere bâzâind din sală în sală şi din etaj în etaj, chiar acolo numele lui era rostit fără rânjet. Nimeni nu-i descoperise o articulaţie şubredă în armura-i intact lipită de trupul lui slăbănog dar călit de-un jar lăuntric îndată ce păşea pragul intrării.

Constantin Lipan întrupa mistica justiţiei şi toată haita scepticilor, care la început îl asemuiseră cu un grotesc Don Quijote luptându-se cu morile dreptăţii pentru o Dulcinee legată la ochi; sfârşise prin a recunoaşte că ministerul a avut o mână mai ferice decât merita.

În cabinetul înalt, rece şi luminos, procurorul general Constantin Lipan veghea după parapetul dosarelor, cu spatele rezemat de spătarul scaunului înalt şi drept. Numai de câteva zile umerii coborau însă treptat şi ochii se stingeau sub sticla ochelarilor, arătându-l aşa cum îl cunoştea lumea dinafară de Palului Justiţiei, când se strecura neobservat, anonim şi ghiontit printre trecători. De câteva zile, trupul trudit se scorojea, încât părea că numai haina îl susţine în cutele metalizate. Mâna osoasă întârzia pe foile dosarelor. Creionul roşu îi luneca dintre degete.

Îşi aducea aminte tresărind. Corpul revenea la loc, cu umerii rectificaţi, ca o armă care s-a încărcat din nou, automat.

Aşa l-a găsit acum două ore soneria telefonului, când Gică Elefterescu i-a vorbit ceva şi el a răspuns: „Nu!” Aşa l-a găsit şi acum a doua chemare a ministrului.

Cu pâlnia la ureche, Constantin Lipan nu putea şti ce culoare cadaverică i-a golit obrazul de ultima picătură a sângelui pe măsură ce asculta.

Răspunse totuşi şi de astă dată, răspicat: „Nu!”

Aşeză cu meticulozitatea lui de miop pâlnia pe suportul de nichel. Dar mâna îi tremura. Îşi strânse cu o mare sfâr-şeală între oasele degetelor tâmplele în care s-au înfipt dureros doi dinţi de cleşte. Primul-ministru asasinat, şi omul acela nu gândeşte decât la târgul lui…!

Îşi trosni încheieturile degetelor. Se ridică şi reveni la loc. În câteva clipe, vestea uciderii va cuprinde instantaneu tot oraşul. Iar cea dintâi represiune va fi urgia împotriva tuturor suspecţilor. A tuturor – şi a lui Costea!

Se ridică iarăşi. Nu mai orândui hârtiile cu minuţioasă grijă de maniac. Nu mai închise sertarele. Îşi luă pălăria din cuier şi ieşi, grăbindu-se atât de neînfirea lui, încât uşierul rămase privindu-l din urmă, cu mâna la gură şi cu ochii holbaţi.

Colcăitul sălilor era acelaşi dintotdeauna. Încă n-a ajuns ştirea. În cinci minute, toată mulţimea aceasta se va îmbulzi spre ieşiri, împinsă de bestiala curiozitate să afle, să strige, să alerge!… Constantin Lipan nu răspundea la saluturi. Nu le vedea.

Răsuflă uşurat câpd căzu pe pernele taximetrului.

— Mai repede! Am spus, Calea Victoriei!

— Acilea e numărul?

— Aici.

Constantin Lipan plăti. Verifică mai bine numărul după însemnarea de pe-o hârtioară.

Urcă scările cum nu făcuse niciodată, nici în tinereţea lui cumpănită. Câte două şi trei trepte. Se opri în faţa uşii, să-şi astâmpere bătăile inimii pretimpuriu bătrână şi slabă. E uşa aceasta? E alta?

— Intră!

A fost glasul lui Costea.

Era glasul lui Costea, şi pornirea lui Constantin Lipan a fost să străbată distanţa până la dânsul, să-i prindă fruntea strâns la pieptul lui uscat, cu un gest fierbinte de ocrotire.

— Bună ziua, Costea!

Atât spuse. Şi cu atât se opri în prag.

— Bună ziua, papa!

Costea se ridică fără grabă de pe scaunul din faţa sobei de fier, unde se află un morman de hârtii arse; iar glasul i-a sunat cu îndepărtare.

Nu-şi întinseră mâinile. Costea nu-l pofti să şadă. Constantin Lipan alese marginea patului de fier şi se aşeză, cu pălăria pe genunchi. Nu-şi închipuise vreodată că are să se simtă atât de stingherit şi străin, în faţa copilului său. Costea văzu că a mai slăbit şi că din gulerul larg gâtul i se deşiră mai lung. Constantin Lipan constată că ochii lui Costea sunt mai adânc scobiţi sub fruntea aspră şi încăpăţânată, cu cele două brazde dintre sprâncene.

Vorbi.

De la început, cu sentimentul că se izbeşte într-o rezis-tenţă stâncoasă, pe care nimic n-are s-o poată sfărâma.

Costea ridică privirea surprinsă numai la episodul atentatului. Aşadar, acela s-a ţinut de cuvânt! Îi recunosc mâna.

Două gloanţe în tâmplă. „Eu lovesc întotdeauna aici!” S-a ţinut de cuvânt, iar el, în vremea aceasta, stătea la adăpost, aşteptând o arestare pe care o dramatiza anticipat, cu o fanfaronadă de cabotin al revoluţiei. Chiar dacă nu admitea aceasta şi chiar dacă îşi dădea seamă că aceasta tot nu rezolvă nimic, ba dimpotrivă va dezlănţui alte urgii, nu-şi putea opri o absurdă admiraţie. Cel puţin acela îndrăznise ceva! Săvârşise ceva! Se ţinuse de cuvânt!

— Asasinul a dispărut, continuă Constantin Lipan. Dar sperăm, pentru scurtă durată… Nu poate să scape…

— Pe acela nu-l prinde niciodată nimeni! rosti Costea.

— De unde ştii?… Sunt copilării!… Asemenea oameni sfârşesc întotdeauna unde trebuie să sfârşească şi cum tre-buie să sfârşească.

— El nu! Ştiu că nu va sfârşi aşa, fiindcă îl cunosc.

Constantin Lipan înclină fruntea, biruit de o ameninţare mai grea decât o aştepta el când a urcat până aici. Dacă l-a cunoscut într-adevăr, cercetările vor ajunge din fir în fir până la Costea. Copilul acesta va fi strivit ca o gâză sub talpa unui om cum e cel care i-a vorbit adineaori la telefon.

Se hotărî:

— Costea!… Să uităm tot ce-a fost…

— Eu nu am nimic de uitat.

—.te iert, pentru…

— Nu am nevoie de nici o iertare, pentru nimic.

— Înţelege, Costea, că sunt la mijloc ani din viaţa ta. Poate toată viaţa ta…

— Sunt major. Dispun de viaţa mea…

— Costea, este un mijloc… Lasă camera aceasta şi vino acasă. La mine nu are să te caute nimeni. N-au să cuteze… Pe urmă, îţi găsesc o posibilitate să pleci… Până se uită…

— Papa, când eram copil m-ai învăţat să am curajul faptelor mele. Să răspund pentru faptele mele.

Constantin Lipan coborî mai jos fruntea.

După o tăcere în care străbătu de jos, din stradă, răcnetul vânzătorilor de ziare anunţând ediţia specială, mai încercă:

— Cel puţin vei spune că n-ai cunoscut omul acela… Asasinul acela… Sau vei spune că n-ai ştiut cine era şi ce avea de gând să facă… Poţi spune că te-a indus în eroare. Că l-ai crezut un om inofensiv, cum l-a crezut toată lumea…

Costea vorbi apăsat, privindu-l în ochi:

— Papa, când eram copil, tot dumneata m-ai învăţat să nu mint niciodată. Şi n-am minţit. E greu să învăţ aceasta acum… Şi s-o învăţ de la dumneata…

Constantin Lipan nu putu suporta privirea copilului.

— Aceasta e ultima ta hotărâre? întrebă cu ochii în pământ.

— Papa, nu există nici ultimă, nici primă hotărâre. E una singură! Aceea care se potriveşte cu tot ce m-ai învăţat când eram copil.

Se ridicară amândoi în acelaşi timp. Constantin Lipan îşi spuse că poate ar fi plecat cu o uşurare dacă discuţia sfârşea altfel; dar cu o urâtă uşurare. Nu-şi putu înăbuşi, ascuns, într-o firidă tăinuită şi neştiută a sufletului, mulţumirea, aproape recunoştinţa, că într-acest ceas Costea a vorbit într-acest chip.

— Cu bine, Costea!

— La revedere, tată!

De astă dată şi-au strâns mâinile. Poate Costea şi-ar fi apropiat fruntea de buzele lui Constantin Lipan; poate Constantin Lipan şi-ar fi apropiat buzele uscate de fruntea lui Costea.

Dar îi ţintui orgoliul, sau altceva mai puţin deşert, pe amândoi.

Coborând scările, Constantin Lipan zări firma biroului de publicitate.

Intră şi întrebă unde e telefonul.

— Sunt procurorul general! Doresc, vreau să comunic ceva urgent ministrului de justiţie…

— Înţelegem, domnule procuror general! spuse un tânăr roşcat cu ochelari, care citea lacom ediţia specială. Poftiţi p-aci!… Înţelegem, cu oribilul acesta asasinat…

Se trase respectuos şi discret la o parte.

— Alo! chemă Constantin Lipan în gura neagră de ebonită. Alo, domnul ministru al Justiţiei?… Da, da! Procurorul general Lipan… Chiar pentru aceasta chemam… Am meditat şi am ajuns la concluzia că aveţi dreptate… Fireşte, domnule ministru!… Exact, domnule ministru, cum mi-ai cerut dumneata. Facă-se voia dumitale, domnule ministru!

Pe scări, de la etajul biroului de publicitate, coborî în Calea Victoriei un om încă mai adus de spate decât cel care se pregătise să urce, cu privirea încă mai împâclită şi parcă acum vinovată, miloagă, ocolind să înfrunte alte priviri. Un om gârbovit, cu mersul lui şovăielnic, în straiele lui de cioclu, care de îndată pieri contopit în fluviul celorlalţi oameni, câţi alergau zorind, ghiontindu-se, îmbrâncindu-se, încruci-şându-se, călcându-se, vociferând, smulgând lacom ziarele din ghearele vânzătorilor să afle mai repede alte şi alte senzaţionale amănunte, despre oribilul asasinat. Ce măsuri a luat poliţia? Ce face guvernul? Ce va urma mâine? Cine va fi noul preşedinte de consiliu?

Faţada de la casa domnului ministru de justiţie Elefte-rescu, preapopularul Gică, băiat bun, omul zilei şi al evenimentelor mai mult decât oricând, nu dădea direct în stradă.

Până la stradă se întindea o vastă peluză de gazon cu bordură de flori şi arbuşti mahonii şi trandafiri pitici. Peluza era despărţită spre latura dinafară, spre trecătorii de pe trotuar, de un grilaj de fier şi aramă, cu zăbrelele ascuţite în chip de lance. Înlăuntru, spre zidurile clădirii şi peronul intrării cu scările late de marmoră, marchiză de sticlă şi lampadare, era despărţită de-o alee în arc de cerc, pavată cu dale simetrice de granit roşcat şi cu fire de iarbă, de trifoi mărunt şi de portulace mijind printre intervalele lespezilor.

Superbă intrare, superbă faţadă! Vrednică de asemenea clădire, care rivaliza cu locuinţa faimosului petrolist Iordan Hagi-Iordan de la Şosea şi care, de altminteri, îi slujise de model.

Numai că aceea era copie; pe când aceasta – originalul autentic, creaţia marelui arhitect Mincu.

Fostă casă de boier cu numeroase latifundii pe vremuri şi fumuri occidentale, de mult scăpătat şi odihnit întru Domnul. Singurul vestigiu al avuţiilor părăduite în tinereţe şi în prima parte a vieţii fusese numai această construcţie cu parc în dosul casei, cu peluză şi scări monumentale în faţă, cu mobilier de epocă şi covoare persane, pe care nu l-a răbdat inima să le abandoneze pe mâini străine. Nici măcar să le împovăreze cu ipoteci. Era ceva tabu; mândria lui şi o fală arhitectonică a capitalei. Moştenitorii, tot aşa de scăpătaţi ca şi dânsul, dar mai puţin sclavi ai prejudecăţilor sentimentale, se grăbiseră să le lichideze la trei luni după înmormân-tarea defunctului bunic, unchi, văr, frate, cumnat.

N-aveau timp şi fonduri de rezistenţă să se judece şi să-şi dispute unul altuia prioritatea drepturilor. Mai ales că se vorbise despre un testament prin care răposatul făcea casa danie pentru un muzeu, lăsându-i cu buzele umflate. Despre testament ştiuse Gică Elefterescu, avocatul proprietarului scăpătat. După moarte, curios, testamentul dispăruse. Şi mai curios, nici Gică Elefterescu, deodată, nu mai ştia nimic.

Îi îndemna însă cu subînţelesuri:

— Sfârşiţi mai repede! E o succesiune nesigură… Ce-i în mână nu-i minciună!

Au căzut deci repede la înţelegere, arbitraţi tot de Gică Elefterescu. Bun băiat! Nici tu onorarii, speze, nimic. Totul pe gratis.

Iar fracţionatelor fărâmituri de la împărţeală, câte au re-venit fiecăruia, fiecare le găsi de urgenţă întrebuinţarea cea mai potrivită cu firea şi cu visurile lor. Nu degeaba tot aşteptau de ani şi de ani să moară matusalemicul lor unchi, bunic, văr, frate, cumnat – şi el tot nu mai murea!

Unii din cei mai puţini la număr, dar cică mai chibzuiţi, îşi depuseseră partea lor la bancă sau au cumpărat acţiuni, să aibă de ronţăit dobânzi şi cupoane până la sfârşitul vieţii. N-au făcut însă mare ispravă, căci devalorizarea leului după război şi scumpirea vieţii au redus veniturile la te miri ce şi mai nimic. Alţii, cei mai mulţi şi mai aventuroşi, s-au urcat în vagonul de dormit şi au dat fuga la Monte-Carlo, să-şi încerce norocul la ruletă, după o martingală îndelung studiată şi infailibilă. Pare-se însă că şi martingalei lor, îndelung studiată şi infailibilă, îi lipsea totuşi ceva. O mică scrân-teală de calcul. Căci toţi s-au întors în ţară cu vagonul de clasa III-a mai scăpătaţi şi fără speranţă decât înainte de a se procopsi cu moştenirea. Şi unii şi alţii, fireşte, l-au afurisit tot pe mort, cu afurisita lui de moştenire. Le încurcase viaţa!

Calculele lui Gică Elefterescu s-au dovedit mult mai infailibile. N-au dat greş. Nici o scrânteală şi nici un neprevăzut.

În plină ascensiune, el ochise de multişor casa şi operase cu alte chibzuieli, să nu piardă ocazia, cum se pierduse testamentul.

Era tocmai ce-i trebuia lui! Cum să piardă ocazia?

O casă arătoasă, al cărei trecut şi prestigiu avea să se răsfrângă prin natura lucrurilor şi asupra noului proprietar, cum s-a şi întâmplat.

Un dublu şi iscusit plasament – material şi moral – al feluritelor tantieme, onorarii, picuşuri, comisioane şi învâr-teli, pe care le agonisise cu osârdie în calitatea sa de avocat inimos şi de parlamentar serviabil. Pe atunci nu ajunsese încă preapopularul Gică, ministrul-băiat bun! Era numai as-pirant. Numai băiat de viitor, cu popularitatea în vertiginoasă creştere.

Arsese deci testamentul cu daniile lui stupide, care, curios, se pierduse prin dosarele sale avocăţeşti; arbitrase în modul cel mai imparţial cu putinţă împărţeala moştenirii; se făcuse luntre şi punte să împlinească suma din chiverniselile pro-prii cu adaosul unui împrumut picat din senin de la cine se aştepta el mai puţin; pusese banii gheaţă în palma moştenitorilor nerăbdători şi a intrat în stăpânirea casei de mult râvnită şi pândită. Cine are cap de băiat deştept şi inimă de băiat bun nu le are de haram în ţara românească! Asta-i lege.

Înainte de a se instala, noul proprietar a introdus oarecare modificări în distribuţia interioară a încăperilor, adaptate la nevoile şi interesele sale. Şi, astfel, casa de mult râvnită şi pândită a devenit cu adevărat o comoară inestimabilă pentru amândoi soţii Elefterescu. Atât pentru interesele şi iţele politice ale lui Gică, ajuns în sfârşit popularul ministru-băiat bun, cât şi pentru pasiunea de infatigabilă şi providenţială pe-ţitoare a doamnei Elvira Elefterescu, cu ale sale ceaiuri dan-sante şi sindrofii prelungite până târziu după miezul nopţii.

Acum, însă, iarăşi curios, nu se zărea nici o aţă-aţişoară de lumină la ferestrele dinspre stradă, care îndeobşte revărsau pe scări, pe peluză, până departe, o hipnotică orgie incandescentă, chiar ca de dancing, de bar, de prosper şi veşnic animat cabaret nocturn, în serile de recepţie şi de pomină ale doamnei Elvira Elefterescu.

Întuneric total. Lampadarele, stinse. Voleurile şi obloanele, trase. Uşile, ferecate. Relaş pe toată linia!

Nici o ţipenie.

Numai sergentul de la poartă, imobil în ghereta lui de santinelă.

Şi numai câţiva soldaţi, patrulând doi câte doi, în răstim-puri egale, cu arma la umăr, cu cartuşierele pline şi cu paşi sonori pe trotuarul din faţă, fiindcă după asasinarea pri-mului-ministru poliţia şi Siguranţa generală nu excludeau perspectiva unui şir de alte atentate. Poate asasinatul de la Camera deputaţilor fusese numai un semnal. Poate temutul şi misteriosul anarhist, Spartacus, nici nu plecase din ţară şi chiar nici din oraş, plimbându-se sub cine ştie ce altă fantasmagorică deghizare, cum circula legenda. Poate că avea alţi complici, cu misiunea altor atentate înscrise pe o listă, să împrăştie panica, dezordinea şi teroarea, smintita lor anarhie. Iar în acest caz, cine altul s-ar afla înscris în fruntea listei, primul vizat, decât popularul ministru de justiţie şi marele arbitru al partidului de la guvern, cu cele mai multe şanse indicat să preia succesiunea politică a victimei încă neîngropată?

Paza era aşadar strictă, pe picior de mobilizare, cu ochii în patru. Pază întărită de agenţi secreţi în straie civile, dosiţi prin ungherele întunecoase, prin curţi şi pe la ferestrele vecine.

Văzută din stradă, casa părea trecătorilor singuratici o fortăreaţă blindată, un bastion inexpugnabil, gata să înfrunte orice atac: mitraliere, bombe, maşini infernale şi toate satanicele arme ale anarhiei şi terorismului.

Simplă şi amăgitoare, naivă impresie!

Înlăuntru, dincolo de porţile şi uşile baricadate, dincolo de ferestrele negre, domnul ministru al justiţiei şi viitorul preşedinte de consiliu numai la atentate nu se gândea el şi numai de asemenea asalturi anarhiste nu se temea. Avea el alte păsuri şi îl munceau alte griji, de care urma să se scuture definitiv în astă seară, pentru a se şti în sfârşit cu mâinile libere şi să se poată avânta cu inima uşoară la asaltul său cel mare de mâine, aşteptat şi pândit de viaţa în-treagă.

Pe stradela îngustă şi de obicei pustie din flancul casei – un fundac numai cu câteva locuinţe de rentieri tihniţi, de văduve bătrâne şi de foşti înalţi funcţionari la pensie – se mai afla încă o intrare discretă, rezervată numai prietenilor intimi şi câtorva iniţiaţi, care preferau să intre şi să iasă ferindu-se de văzul lumii. Portiţa se deschidea automat, la un semnal electric. Câteva trepte. O uşă de stejar ghintuită cu ornamente de fier forjat. Un ochi rotund de sticlă cât o lentilă de ochelari. Alt semnal electric, şi vizitatorul pătrundea într-o anticameră strâmtă şi dinadins scufundată în penumbră. De acolo, valetul sau un secretar de încredere îl introducea direct în cabinetul lui Gică Elefterescu; camera jurămintelor, chilia spovedaniilor şi sediul, viesparul tenebroaselor puneri la cale.

Pe acolo intra acum Iordan Hagi-Iordan, după ce a coborât la colţul străzii dintr-un taxi de piaţă, nu din automobilul său imens ca un vagon şi arhicunoscut de tot Bucureştiul. În taxiul de piaţă îşi lăsase amicul inseparabil din ultima vreme. Omul care îl însoţea ca o umbră, când nu se călă-torea emisar peste graniţe, la băncile şi centralele socie-tăţilor ce finanţau împrumuturile şi întreprinderile din România Mare; el fiind cam slăbuţ cu amestecul lor babilonic de limbi, multe şi pestriţe, câte se întâmplau paradoxal a mai fi şi limbile lui Voltaire, Shakespeare, Goethe, Dante sau a psalmistului David. Omul cu faţa lividă ca a unui intrigant de melodramă, cu şuviţe de păr căzute pe frunte chiar când purta pălăria pe cap şi cu privirea ochilor oblică, verzuie ca apa putredă a bălţilor stătute. Cu privirea lui putredă şi neliniştitoare.

— Faci o plimbare la Şosea!… îi recomandase Iordan Hagi-Iordan. Nu-ţi strică să iei un pic de aer curat. Prea arăţi ca o ciumă, cu boala care te-a atins la ficaţi! Îţi iese fierea şi veninul în obraz.

— Mie?

— Lasă asta!… Te întorci peste o oră şi aştepţi tot acilea.

— O oră?… Cred că-i prea puţin pentru toate răfuielile pe care le ai cu onorabilul!

— Aş!

— Să-ţi recapitulez…

— Scuteşte-mă cu recapitulările tale, că le-am recapitulat eu destul! Toate au să meargă în mare viteză. I-am pregătit hapurile!

— Poate că şi el ţi-a pregătit altele ţie! Nu te-ntrebi?

— Ce ştii tu?! Ale lui? Nici hapuri de pântecăraie! Ale mele? Hehe!… îi bag hapurile pe gât unul câte unul, să le înghită, gogâlţ-gogâlţ! Şi o să le înghită, paştele şi mama lui de lichea, unul câte unul, gogâlţ-gogâlţ! Cum te văd şi cum mă vezi. P-ormă ţi-l consolează bădia cu cofetul ăl mare, al nostru, dulce şi tăvălit în zaharicale, pe care o să-l înghită frecându-se pe burtă şi cerând: mai dă-mi! mai dă-mi! mai vreau, bădie!

— De… Numai să iasă aşa! Eşti optimist.

— O să iasă! Ţi-l cunoaşte bădia până-n fundul bojocilor şi ţi-l joacă pe deşte. Vorba aia, a ta. Cum îi ziseşi?

— A voleur, voleur et demi! 36

— Aia e! Şi aialaltă?

— Les grands voleurs pendent les petits! 37

— Aia e! ăstea sunt!…

Astea şi fuseseră! Când Iordan Hagi-Iordan a intrat în camera jurămintelor, Gică Elefterescu vorbea foarte febril la telefon. S-a ridicat în picioare de pe fotoliul de la birou fără să îndepărteze pâlnia receptorului de la gură, continuând a vorbi şi bucuros de această simplificare a primului şi celui mai dificil moment al întrevederii. Din cap îi făcu semn prietenos de bun venit şi din ochi se scuză că nu-şi poate întrerupe convorbirea.

Cu mâna liberă i-a indicat fotoliul cunoscut, prea bine cunoscut de Iordan Hagi-Iordan, invitându-l să ia loc.

Iordan Hagi-Iordan nu avea nevoie de asemenea invitaţii şi ritualuri de politeţe.

O luase înaintea invitaţiei. Se trânti în fotoliu, tolănindu-se de-a coasta şi răscăcărându-şi un picior pieziş, peste braţul elastic, îmbrăcat în piele. Îşi legănă piciorul atârnat aşa în pantoful bombat, cârn, american, de bizon; aprinse o havană ca întodeauna enormă şi zvârli cu o sfârlă golă-neaţă chibritul jos, pe covor, deşi o scrumieră ovală de cristal îi stătea sub ochi.

Părea că nu ascultă, dar asculta.

— Vorbişi cu Miţita? întrebă când Gică Elefterescu a terminat, a depus pâlnia telefonului pe suport şi s-a apropiat făcând înconjurul biroului să-i strângă mâna. Cu el vorbişi?…

— De unde-ai ghicit?… întrebă Gică Elefterescu la rândul său, în loc să răspundă direct.

— Că mare scofală era să ghicesc! Pricepui de la cele dintâi cuvinte mieroase ale tale…

— Mieroase? de ce mieroase?

— Alifioase! Cataplazme!… Uiţi că sunt o caiafă mai bătrână şi niţel mai cevaşi decât tine!

Iordan Hagi-Iordan, ca o caiafă mai bătrână şi mai cevaşi decât dânsul, l-a lăsat câteva momente cu palma întinsă, căutându-i mâna prin aer; el, tot răsucindu-şi havana între maxilare cu degetele mâinii stângi, iar cu degetele mâinii drepte tot căutând şi el ceva în buzunarul de la piept, fără a găsi ce căuta. Mormăi – adică mârâi – câteva cuvinte cu totul neinteligibile şi câteva pomeniri despre sfinţi-părinţi, Hristoşi, Născătoare, cruci, evanghelii, mult mai clar rostite şi mai expresive. Gică Elefterescu se temu că Iordan Hagi-Iordan a uitat acasă ceea ce tot căuta el în buzunar. Alt truc al banditului!

Banditul abia după toate acestea se îndură şi îşi lepădă şi el mâna în palma întinsă a ministrului de justiţie. O mână moale, flască şi inertă ca o balegă, deşi Iordan Hagi-Iordan avea pumni vânjoşi şi pietroşi să doboare un bivol cu o singură lovitură. Mâna plescăi în palma ministrului chiar ca o balegă. Ministrul o scutură cu frenezie s-o stoarcă.

Banditul nici nu se uită la el. Privea în tavan.

— S-a făcut, frate Iordan! Gata! Chestie definitiv clasată! anunţă Gică Elefterescu jovial şi fericit la culme. Să facem şi noi pace, iubite şi vechi prieten!

— Eu nici nu m-am considerat în război.

— A fost o prostie, recunosc, o prostie la care am fost constrâns!… stărui Gică Elefterescu, aşezându-se şi el între braţele fotoliului din faţă şi aprinzând şi el o ţigară, dar de dimensiuni mult mai modeste. Dacă aş fi un mare pişicher…

— Dacă!… a clătinat din cap Iordan Hagi-Iordan, cu o foarte elocventă lipsă de consideraţie pentru aptitudinile de mare pişicher ale ministrului-băiat bun. Aia e! Dacă… Numai că nu e!

Socotind mai prudent şi mai abil să nu ţină seamă de întrerupere, Gică Elefterescu se menţinu la planul dinainte şi pe îndelete ticluit al expunerilor sale avocăţeşti. Începu să înşiruie lanţul argumentărilor, verigă cu verigă, sigur că atunci când va ajunge la capăt orice dubiu şi orice suspici-une vor fi irevocabil înlăturate:

— Dacă aş fi un mare pişicher, cum insinuează unii şi alţii, aş spune că toate mi-au fost comandate de interese superioare de stat! Patrie, datorie, răspundere şi alte bombe, tiribombe! Astea însă, dragul meu, sunt bune pentru gazete. Bune pentru întrunirile publice şi discursurile parlamentare, la tribună… Gogoşi! Moşi-pe-groşi!… Cu tine însă am datoria să fiu sincer, cum am fost întotdeauna. Şi sincer îţi mărturisesc că nu interese superioare de stat mi-au impus măsurile inepte, care… Cunoşti îndestul de bine că aveam şi eu un stăpân, cunoşti şi tu cine; un stăpân care mi-a forţat mâna… Ce puteam face?… Vrei, nu vrei, bei, Grigore, aghiazmă! Oricât am încercat să rezist, imposibil!… Am dat drumul atunci chestiei… aşa… numai de formă, păstrând rezervele mele. Ştiam prea bine că până la sfârşit chestia tot avea să se rezolve de la sine… Bietul şef, Dumnezeu să-l ierte, m-a ţinut veşnic sub presiune! Am avut şi îndestule conflicte cu dânsul; conflicte foarte serioase şi unele extrem de violente! Degeaba! El, că nu şi nu şi nu!… Deştept, onest, cap politic, bun organizator, dar ce folos? Ăsta era defectul lui capital. Când o lua razna, cine să-l mai oprească? Şi acum?… Îşi mai găsise şi un instrument mărginit în concepţii, un fel de inchizitor, un constipat, maniacul ăla de Lipan. Lumea crede că eu l-am inventat. Eu? Ce, eram nebun ori tâmpit să-l caut pe dracu cu lumânarea?… Adevărul este că el mi l-a impus… Primea, probabil, adică sigur, nu probabil, primea ordine confidenţiale de la el, peste capul meu. Altfel, cum de-ar fi cutezat să-mi reziste şi pe ce se simţea el forte să-mi reziste?… Dovadă că acum, când nu mai are pe cine se bizui, i s-a dus pe copcă toată rezistenţa. Să-l fi auzit la telefon, ţi-ar fi făcut scârbă. Scârbă de atâta slugărnicie, laşitate şi turpitudine omenească; nu milă! Behăia ca mielul la tăietoare!… Şi într-o oră s-a prezentat cu dosarul şi concluziile de clasare. Alte salamalecuri de slugă: „Da, domnule ministru! Exact, domnule ministru! Trăiţi, domnule ministru! Vă salut, excelenţă, şi vă rog să iertaţi!” Scârbă, frate Iordane, scârbă! În ce lume de poltroni trăim!… Dosarul şi concluziile de clasare sunt aci, pe birou, la dispoziţia ta! Nu vrei să le vezi…?

Iordan Hagi-Iordan pufăia imperturbabil din havana cât ştiuletele de porumb şi slobozea spre tavan norii vârtejiţi de fum, urmărindu-i cu ochii cum se înalţă, cum se răsucesc în spirale, cum se destramă şi se risipesc. Cu ceafa proptită în spătarul fotoliului şi cu piciorul încălecat pe bra-ţul elastic, care gemea sub el, prăvălat de-a coasta, nici nu se milostivea să arunce ochii la vorbitor şi nici nu părea că-i aude vorbele, necum să le dea vreo crezare.

Brusc, opintit, îşi îndreptă spatele, coborî piciorul, puse havana pe marginea scrumierei, aşeză amândoi pumnii enormi şi încleştaţi pe masă, privindu-l drept în ochi:

— Ascultă, mă Gicule! Eu venii acilea de plăcerea mea, fiindcă m-a lovit amorul şi dorul de tine? Nu tu mă che-maşi?

— Eu, sigur că eu!

— Pe tine te păli dorul şi amorul! Tu ai ţinut neapărat să mă vezi, nu?

— Eu!

— Şi pentru ce anume?

— Ţi s-a comunicat şi pentru ce anume ţineam neapărat să ne vedem. Pentru o clarificare definitivă… Ţi-am explicat care era situaţia; permite-mi să-ţi explic şi cum văd eu acum situaţia nouă, care… înţelegi… o situaţie, în definitiv, încă nu definitivă, dar care…

— Mă Gicule, mă! Nu te mai bâlbâi! Vorbişi destul şi ai obosit. Lasă-mă să vorbesc şi eu. Să te judece banditul!

— Dacă mă iei aşa…!

— Te iau cum meriţi. Bine, mă Gicule, cum îţi închipui tu că venii aşa, de florile mărului, numai ca să ascult balivernele tale, ca nătăfleţii care te aplaudă?… Simţeai nevoia să-mi serveşti niscai scuze şi explicaţii?… Eu nici nu ţi le-am cerut şi nici nu mă aşteptam la ele. Dar, fiindcă aşa ai socotit de trebuinţă, de ce nu eşti sincer şi cinstit ca mine? De ce dai vina pe mort?… Spune pe şleau, în câteva cuvinte!… Aia ţi-a fost piesa ta! N-a mers… N-a mers, fiindcă aveam şi eu piesa mea, cevaşi mai grea. Şi mărturiseşte cinstit că, văzând că n-a mers, îţi veni mintea românului cea de pe urmă. Te-ai convins că o pornişi strâmb din capul locului… Greşii, frate, ştergem cu buretele! Aia e tot! Asta mă aşteptam s-o spui…

Ce-mi umbli mie cu aşa şi pe dincolo?… Eu venii cu alte gânduri, nu să-ţi ascult toate palavrele tale, pe care le îndrugi şi care încep să mă şi supere, mă ofensează…

— Dar n-am avut intenţia să te ofensez, frate Iordane! Dimpotrivă…!

— Leagă căţeaua! Taci! Eu vorbesc… Mă ofensează fiindcă toate palavrele tale îmi fac dovada că mă socoţi mai nărod decât sunt! Aista nu înghit, cum ştii că n-am fost omul să înghit de când mă cunoşti. Şi sunt ceva anişori de atunci. Ia zi, câţi?…

— Vreo şaisprezece…

— Optsprezece! am ţinere de minte mai bună decât tine. Ei, în optsprezece ani aşa învăţaşi să mă cunoşti?… Eu venii să-ţi spun neted, acilea, între patru ochi, unde nu vorbim întâia oară: „Mă, din piesa ta, care n-a mers, şi din piesa mea, care ţi-a luat piuitul, dacă suntem oameni deştepţi şi de înţelegere, poate să iasă o piesă nouă, care să meargă strună şi să ne fie cu folos la amândoi. Hai s-o facem! Tovărăşie cinstită. Te-am ars eu vreodată? Nu! Cu mine nu-i primejdie să te arzi nici mâine!”. Aşa se vorbeşte cinstit şi aşa se fac treburile; aşa venii să-ţi vorbesc. Când colo, tu m-aşteptai cu gogoşi, cu moşi-pe-groşi, cum bine le-ai zis!… Mă Gicule, să-ţi intre în cap o dată pentru totdeauna că în manevre d-alde ăstea, în care tu te crezi grozav şi dat dracului, eu sunt cel mai tare şi eu am să rămân întotdeauna cel mai tare! Eu ies deasupra. Nu c-oi fi mai mare pişicher decât tine! Nici nu dau două parale pe vorba asta; nu mă prinde! Pe mine m-ar strânge ca o buleandră d-a altuia, prea strâmtă, care plesneşte pe subţiori. E o vorbă ş-o boarfă, ca pe calibrul borfaşilor cu care lucrezi tu acuma. Rămâi pişicher, mic, mare, mijlociu, cum te-ajută puterile. Nu mă băga şi pe mine în tagma voastră. Nu încap! M-ar înăbuşi! Mi-ar sta toate acilea, în gâtiţă… Eu sunt un bandit!

— Bandit! De unde ai scos-o şi pe asta, frate Iordane?

— De la tine am scos-o! Bandit, marele bandit, gangsterul numărul unu al României Mari, primejdia naţio-nală!… Nu de la tine am scos-o? Nu aşa ai binevoit să te exprimi în consiliul nostru de miniştri, când ai decis să mă târâi pe la Parchet şi alte ălea?… Cum îţi închipuiai tu, că nu s-au găsit alţi binevoitori de teapa voastră, să mă informeze înainte de a se împlini douăzeci şi patru de ore? Până-n seară am şi primit raportul!… Stai liniştit, nu te agita fără spor, cum se agită pe loc căţeluşul doamnei Elvira Elefterescu, apucat de bâţâieli când intră în laba unui dulău… Te am acilea!… În labă…!

Iordan Hagi-Iordan descleştă pumnul mâinii drepte, în-tinzând palma deschisă peste masă, sub nasul şi sub ochii omnipotentului şi popularului ministru de justiţie, băiat bun, ca să se încredinţeze cu ochii lui unde şi cum îl are el în labă.

— Te am acilea!… rânji Iordan Hagi-Iordan. Încât degeaba te bâţâi întrebându-te cine anume a dat goană cu ştafeta. N-avea grijă… Că n-a fost numai unul! Au fost trei-patru; ba, ca să fiu exact, chiar cinci; cinci binevoitori, numărând bine. Chiar şi amicul cu care vorbeai adineaori atât de mieros la telefon, cu nini-ni şi fifi-fi, cu dragă, scumpule, iubite…

— Chiar şi Miţita?

Gică Elefterescu scăpase întrebarea fără voia lui, şi acum zadarnic, prea târziu, mai dusese mâna la gură, parcă ar fi vrut să-şi împingă cuvintele îndărăt.

Strângând din umeri, Iordan Hagi-Iordan se grăbi să-i risipească orice îndoială:

— Da, chiar şi el, chiar şi Miţita! De ce te miri? Întreabă-l şi adu-l faţă în faţă cu mine, la confruntare cu martori, să văd dacă poate crâcni! Crezi că pe el nu-l am tot acilea?

Deschizând şi închizând iarăşi palma, ca să-i arate unde-l are şi pe Miţita, Iordan Hagi-Iordan continuă, strângând iarăşi din umeri cu acelaşi rânjet:

— Dacă îţi închipuiai că nu-l am şi pe dânsul, prost mă crezi! Pişicheri! Pârlaci!… N-aveţi ce face, aia e piesa! Rămâneţi pişicheri şi pârlaci, că asta vă e meseria. Eu, ca mare bandit, am să fiu întotdeauna mai tare decât toate pişicheriile voastre şi am să ies întotdeauna deasupra, nu fiindcă oi fi cumva mai deştept decât voi, cum nici n-am pretenţia că sunt. Ci fiindcă marele bandit are capitalul la spate, şi capitalul ăsta vă ţine pe toţi în mână. Pe voi toţi, drângăleţii politici. N-aveţi încotro! Asta n-o ştiai încă? Trebuia să te învăţ eu?

Puţin cam descumpănit de maniera făţişă şi brutală în care Iordan Hagi-Iordan prezenta lucrurile, fără nici o perdea, poate puţin şi cam contrariat de adevărul acestei realităţi, Gică Elefterescu îl ameninţă cu degetul, încercând să întoarcă discuţia pe-un ton mai glumeţ.

— Cave ne cadas! Cave ne cadas, frate Iordane!

— Ce e aia? Nu mă lua pe după piersic…!

— Cave ne cadas! Bagă de seamă să nu cazi!… Prea te crezi tare!… Asta o spuneau romanii consulilor, cezarilor şi auguştilor care se întorceau în triumf după răz-boaie şi bătăliile câştigate. Puneau un sclav la spatele lor, să le aducă aminte din când în când şi să le mai moaie trufia!

— Şi asta vrei să mă înveţi tu pe mine?

— Nu să te învăţ, dar zic…

— Mai cuminte ar fi să ţi-o spui ţie, dacă e pe aia şi ai niţică minte!… Uite, ţi-o spune frăţeşte vechiul şi bunul tău prieten: Cave ne cadas, cada şi cădelniţa ta de pişicher, mă Gicule!… Tu nu te umfla tocmai acuma, în ajun de-a câştiga bătălia, că-i cu primejdie să plesneşti! Plesneşti de-a mai mare mila şi paguba, când ţi-era lumea mai dragă…!

Gică Elefterescu îşi pierdu tot elanul şi pofta de citate latineşti, cu întorsături glumeţe.

Se posomori, mai pierzându-şi şi glasul.

Avea dreptate banditul! Prea se grăbise, fără să-şi asigure toate garanţiile. Acum, când dosarul Petrolul-Iordan Hagi-Iordan era închis, banditul, piratul, brigandul, gangsterul, rechinul putea să-l frece şi să-l joace cum voia el. Dacă ar fi fost cu adevărat un mare pişicher, cum se crezuse el, purta dintru-ntâi grijă să-şi asigure acele garanţii în a treia mână. Ţi-am dat, îmi dai!

— Ce-ai rămas aşa?… îl luă Iordan Hagi-Iordan la rost imperativ, ca o somaţie.

— Mă gândeam şi eu…

— La ce?

— Aşa… la multe şi mărunte… Doar îţi dai seamă câte complicaţii…!

— Atunci la multe, dar nu chiar şi atât de mărunte!… rânji Iordan Hagi-Iordan. Te înţeleg, Gicule! Bine spuseşi: cave ne cadas! Arde-l, birjar! Arde-l, să dea bâca, din coada birjei unde se agăţase, crezându-se că-i cocoţat în carul de triumf. Atâta învăţai şi eu în cele trei clase de gimnaziu, până ce mă apucai să-mi câştig pâinea.

Gică Elefterescu se scufundă într-o şi mai adâncă po-somorală. Fiecare vorbă a banditului îi părea o şi mai răspicată aluzie la neghiobia cu care procedase. Era în mâna lui banditul!

Banditul îşi reluă havana uitată pe marginea scrumierei, încercă să tragă un fum. Constată că s-a stins. O lepădă nu în scrumieră, ci pe covor. Aprinse alta. Şi fără a mai ţine pumnii încleştaţi pe masă, vorbi cu alt glas, mai prietenos, cu o povăţuitoare dojană:

— Mă Gicule, mă! Când o să te dezbări tu de năravurile tale măcar cu mine? Asta-i o boală, pesemne!… Trăind cu pişicherii, nu mai vezi lucrurile altfel… Ce-mi umbli mie cu fofârlica? Complicaţii!… Complicaţiile s-au descomplicat. Mâine ai să fii preşedinte de consiliu, ex-celenţa-sa cea mare peste toate celelalte excelenţe mai mici! Ce-ţi mai pofteşte inimioara? Ce altceva ai urmărit toată viaţa.? Plăcinta gata! Trai nineaca, cu banii babacăi! Şi în loc să te înveseleşti, în loc să te bucuri; şi să stai la sfat cu vechiul tău prieten, care nu ţi-a dat sfaturile cele mai proaste în cei optsprezece ani de când ne cunoaştem, stai ca un mogorog, ca un ţap logodit, ca un motan călugărit! Trezeşte-te, mă Gicule, mă!… Pierzi trenul şi n-ai să-l mai prinzi! Nu te mai întâlneşti eu el a doua oară…!

Gică Elefterescu oftă şi făcu un semn de adâncă şi resemnată capitulare.

— Aha!… Poate vrei să spui că te gândeai la astea?… îl întrebă Iordan Hagi-Iordan.

Întrebând, băgă mâna de astă dată cu tot dinadinsul în buzunarul de la piept, unde de la început, tot bombănind, tot mormăind şi mârâind şi suduind, căutase el ceva, fără să găsească ceea ce căuta.

Acum găsise!

Scoase un teanc de plicuri şi de scrisori.

Le aruncă pe masă, spunând:

— Pofteşte! Pofteşte şi te linişteşte!

Teancul, repezit cu putere, lunecă pe cristalul mesei şi se împrăştie pe jos.

Gică Elefterescu s-a aplecat la moment să le culeagă, ca o păcătoasă slujnică – ori ca un netrebnic valet, el, coşcogea ministru al justiţiei şi mâine preşedinte al consiliului de miniştri.

Rânjind şi trăgând fumuri groase din havană, Iordan Hagi-Iordan, banditul bandiţilor şi gangsterul gangsterilor, îl privea de sus în ceafă cum umblă în patru labe să culeagă răvaşele unul câte unul, de la picioarele lui.

— Hai! Nu mai pierde vremea şi nu le mai număra pe sub masă, că sunt toate la inventar!… Ţi-a venit inima la loc? Dă-le dracului! Arde-le, că ard cum ard şi testamentele… Adună-ţi mintea de la ele, acilea, la treburile noastre. Fiindcă o să avem de lucru, mă Gicule, mă! Ca în vremurile noastre ălea bune, când îmi scriai epistole de amor. Ba încă o să avem cevaşi mai mult de lucru, fiindcă de atunci mai crescurăm şi mai învăţarăm şi altele, pe care p-atunci nu le ştiam… Asta e piesa!… Aşază-te în fotoliu, că nu te mai judec! Din partea mea, eu am isprăvit. Ce-a fost a fost; ce-o să fie ne interesează! Hai să întocmim un plan de asociaţie pe-o bază nouă şi mai solidă! De asta venii, nu de florile mărului.

Supus, Gică Elefterescu, preapopularul ministru-băiat bun şi preaaclamatul orator de la tribuna Parlamentului, se aşeză în fotoliu, pe margine, parcă n-ar fi fost în casa lui. O clipă îşi aminti mutra lui Constantin Lipan, magistratul timid şi fâstâcit de provincie, din ziua când îi acordase prima audienţă în cabinetul său ministerial. La naiba! A ajuns ca dânsul? Se imbecilizează ca dânsul, tocmai acum, când…

Ridică scrisorile, blestematele de scrisori şi de bileţele clădite cu mâna sa pe mesuţa dintre dânşii, şi le întinse lui Iordan Hagi-Iordan, restituindu-le ca un gaj solemn al asociaţiei şi încrederii absolute pe care o inaugurau pe-o bază nouă şi indestructibilă.

— Ia-le îndărăt, Iordane, frate Iordane! Nu de asta te-am chemat şi am făcut apel la tine. Nu ţi le-am cerut. Ştiu că vorba ta e vorbă…!

— Atunci ce-mi umblai cu zdrângai-zdrângai, cu colindul şi florile dalbe…?

— Prostii…

— Crezi tu că numai ăstea le ţineam în mână, să te am la mână? Uitaşi chestia cu casa? Testamentul cu pricina nu fu la mine înainte de a-l arde tu? Mă crezuşi atât de prost să nu-l fotografiez? Aşa, fără un scop anume. Ca să fie!… Iar când dădeai din colţ în colţ ca să înjghebi suma care-ţi mai trebuia să cumperi şi să plăteşti casa în care stăm noi acum la sfat, ca doi prieteni vechi, cine veni cu banii pe tine? Banditul! Nu-mi ceruşi nimic; nici nu te aşteptai. Am înţeles; sării să-ţi fiu de-un ajutor. Nu-mi era lesne ca acum. Eram amândoi mai slabi la pungă… Şi eu îţi cerui atunci ceva la mână, hârtie, dovadă? Nu! Îţi mai cerui eu banii vreodată? Îţi mai amintii vreodată de ei? Nu! Ăsta era banditul! Mă, mă Gicule, mă! Multe mai ai de învăţat de la bandit! Ce-ţi folosesc scrisorile şi bileţelele ăstea?… Crezi că n-au fost şi ele fotografiate? Tot aşa, fără un scop anume. Ca să fie!… Dar ca să le folosesc cum te-ai speriat şi cum ai tremurat în nădragi; prost ai fost s-o crezi şi prost m-ai crezut! Adică mie încă un scandal peste ălealalte multă şi bună reclamă îmi făceau? De asta mai aveam eu ne-voie?… Trecutul! Dă-l dracului de trecut…

— Ai dreptate!… recunoscu pocăit Gică Elefterescu. Să lăsăm dracului trecutul şi să ne gândim la viitor.

— Eu ce-ţi tot toc de când venii?! exclamă Iordan Hagi-Iordan. Semn bun, mă Gicule, mă! Începi să te dai pe brazdă…!

Dat pe brazdă, Gică Elefterescu se înfundă şi el între braţele fotoliului, venindu-şi deplin în fire, surâzând şi în-crucişându-şi un picior peste picior, ca să nu se mai afle în situaţie de inferioritate faţă de banditul bandiţilor şi gangsterul gangsterilor!

— Nu ţi se pare că e mai bine şi mai cuminte aşa? îl întrebă Iordan Hagi-Iordan. Mai întâi, să-ţi dea banditul ştirile sale despre oarecare lucrături care încearcă să te sape… Am şi eu poliţia mea… Să nu te găsească nepregătit… complicaţiile tale de mâine, mă Gicule, mă, fiindcă atunci se cheamă că-s şi complicaţiile mele!… Ia notă, excelenţă şi domnule preşedinte al consiliului de miniştri! Ia notă, că nu-i glumă! Ne-aşteaptă chestii mari pe amândoi! Ţara aşteaptă lucruri mari de la amândoi!…

Numai zece minute trecuseră. Numai zece.

Şi s-ar fi spus că în acea cameră secretă a răfuielilor şi a împăcărilor toate se petreceau acum ca în piesele de teatru care nu mai respectă de mult legea strictă a unităţilor lui Aristot. Se lasă cortina la finalul primului act, retezând scena palpitantă unde doi adversari îşi încrucişează spadele cu scrâşnete de ură feroce într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru a se ridica la începutul actului următor, dezvelind ochilor o scenă de-o idilică duioşie, unde aceiaşi duşmani pe viaţă şi pe moarte, într-acelaşi loc, cu părul cărunt ca doi veterani stau bătrâneşte, prietenos la sfat şi la poveşti – cu menţiunea explicativă în program: „după douăzeci de ani”.

Tot aşa şi aici.

Încăperea era aceeaşi. Cei doi oameni dinlăuntru, aceiaşi.

Dar toate cât de altfel arătau!

Parcă marele petrolist Iordan Hagi-Iordan, poreclit rechinul şi popularul potentat politic, domnul Gică Elefterescu, eternul ministru-băiat bun şi viitorul preşedinte al guvernului, pe care toată ţara îi ştia în înverşunată luptă la cuţite să se extermine; parcă amândoi şi-ar fi reluat, hehei! abia după un îndelungat răstimp şi după un amar stagiu de pocăinţă, vechile lor locuri din camera de taină a jurămintelor, din chilia spovedaniilor din sediul, din viesparul tenebroaselor puneri la cale.

Nu coborâse însă şi nu se ridicase nici o cortină. Nu era cazul nici unei menţiuni explicative: „au trecut ani şi ani, să-i vânture viaţa şi să le aducă în tidvă cuminţenia cea de pe urmă”. Nu trecuseră decât zece minute. Iar amândoi nici nu se clintiseră din loc, să vânture şi să-i vânture viaţa. Că-i vânturase viaţa destul şi vânturaseră ei destule în viaţă!

Au apropiat doar instinctiv fotoliile, fără să-şi dea seamă când şi cum.

Le-au apropiat mai alipite de masa rotundă dintre dânşii, ca să-şi poată sprijini coatele mai la îndemână. Să-şi poată privi mai prietenos şi fierbinte în ochi. Să-şi alăture mai irezistibil frunţile, sub a căror găoace îşi dospise şi unul şi altul separat punerile sale la cale, încă vagi, rudimentare, nebuloase, imperfecte până mai adineaori; pentru ca numai aşa şi abia acum, în frăţeasca lor comuniune, să capete, în sfârşit, o formă precisă, contur, miez, consistenţă, început de realitate. Sâmburul victorioaselor realităţi de mâine.

Tensiunea încărcată de crepitaţiile electrice din preceasul uraganelor cu tunete şi cu trăsnete; încordarea aceea apăsătoare, care dura de când Iordan Hagi-Iordan intrase aici izbind uşa şi de când s-a trântit lăbărţat în fotoliu, cu rânjetul lui crud şi ameninţător – unde mai era oare? Cum de-a dispărut volatilizată, ca la semnalul unei vărguţe magice?

Lampa de pe biroul din fundul încăperii filtra aceeaşi lumină dinadins scăzută, savant dozată sub abajurul al-bastru, opac, ca o lanternă suspectă de speluncă, pentru a nu demasca prea violent şi trădalnic jocul pe fizionomia comparşilor, a făptaşilor, reacţiile, crispaţiile, încruntările, rictusul surâsurilor pe rând perfide, bănuitoare, falşe, satisfăcute, triumfale. Aceeaşi lampă, în acelaşi loc la distanţă, cu acelaşi abajur dinadins opac; dar ciudat cât de altă lumină filtra acum!

Caldă, intimă, învăluitoare, idilică.

Doi vechi şi buni prieteni, în vechile lor fotolii, sub lu-mina caldă, intimă, învăluitoare, idilică, continuându-şi vechile lor confidenţe şi plănuiri din vechea lor încăpere a în-tâlnirilor şi punerilor la cale de taină. Cine-ar fi spus că acele sfaturi au fost curmate vreodată? Că între dânşii, până mai adineaori, dăinuise o duşmănie şi o ură neînduplecată, pe viaţă şi pe moarte, după ce atâta vreme fuseseră comparşi, prietini, fraţi?

Afară, în noapte, oraşul era scufundat în întuneric.

Poate dincolo de zidurile negre, după perdelele trase, mulţi nu-şi găseau încă somnul, zbuciumaţi de impresia groaznicului asasinat. Poate mulţi se întrebau cu îngrijorare: Ce va fi mâine? Ce va urma? Ce se va schimba în ţară? Ce oameni providenţiali vor răsări, cu răspunderea şi cugetul zguduit de semnele turburi ale vremii?

Doarmă în linişte şi pace! Fără grijă. Fără ale lor copilăroase şi inepte întrebări.

Aici, în lumina blândă şi caldă a încăperii de taină, se hotăra ce va fi mâine şi ce se va schimba mâine. Mai erau şi alţii care nu dorm – iar aceştia nu-şi pierd noaptea şi somnul în întrebări fără răspuns. Au şi aflat răspunsul! Cei doi vechi prieteni, care s-au căutat şi s-au regăsit pătrunşi de gravitatea evenimentelor, purtau ei grija ţării şi a zilei de mâine.

Desprinzându-şi coatele de pe mesuţă, Iordan Hagi-Iordan se îndreptă de şale şi se rezemă de spătarul fotoliului, întinzând braţele în sus şi în lături cu trosnete din încheie-turi, să le dezmorţească.

După care mişcări, acompaniate de-un căscat al gurii imense de rechin cu dinţi nenumăraţi şi care de care mai ascuţiţi, exclamă:

— Aşa e piesa…!

Căscă, spuse şi îşi zvârli laba mânei drepte peste masă; o zvârli pe umărul vechiului său prieten şi viitorului preşedinte al consiliului de miniştri, să-l scuture zdravăn, repetând:

— Aia e piesa! Bine că te lămurişi, mă Gicule, mă! Că intrasem la gânduri. Pentru tine, nu pentru mine. Văzuşi? Eu aveam şi am rezervele mele. Ce era aia „Petrolul” şi ce e aia? Un fleac! Floare la ureche… PetrolulIordan Hagi-Iordan! Vax! Un dosăraş de mai mare mila! Afacere clasată, cum ziseşi tu! Clasată era mai dinainte pentru mine; a cincea roată la căruţă. Mai creştem, mă, nu ne oprim acilea!… Piesa a mare şi grea era la PisculVoievodesei, cum văzuşi. Ăla petrol! Acolo petrol, să vă umple pe toţi şi să v-ajungă pe toată viaţa!… Nu stătui degeaba cât mă frecă şi mă purtă pe drumuri Lipan! Nu de dosarul tău îmi păsa…

— Al lui Lipan, nu al meu! Al lui Lipan!… se lepădă ca de Satana Gică Elefterescu.

— Fie! Al lui Lipan, nu al tău… Nu dosarul lui Lipan mă ardea pe mine la ficaţi. Îmi încurca însă socotelile cu piesa a mare şi grea când îmi era lumea mai dragă… Îmi bătea vântul în pupă, să mă tot ducă! Voi, hop, dosarul şi scandalul!

— Noi? Care noi? Lipan…

— Fie, Lipan! Dă-l dracului… Mă, eu mi-am trăit co-pilăria în port, la apă, unde cărai şi saci cu spinarea, unde umblai şi cu barca, de învăţai cum se umblă, nu ca tine, tot cu şezutul în două luntri!… Află de la mine că fofârlica asta cu apa nu merge; nu ţi-o iartă!… Eu învăţai că apa te scoate la liman şi că tot apa te îneacă la mal… Lup-tam s-ajung la liman, nu să mă înec la mal! Luptam cu bandiţii ăia mai mari şi mai tari decât mine; cu gangsterii ăia numărul unu ai petrolului din toată lumea, cu societăţile lor, care mă aşteptau la strâmtoare. Un scandal îmi trebuia mie taman când pusei laba pe piesa a groasă şi bănoasă? Voi, hop! Dă-i la mir! Aia îmi fu otrava a mare, pe care mi-o făcuşi, ca un orbeţ ce-ai fost!

— Lipan ţi-o făcu! Nu eu! protestă iarăşi Gică Elef-terescu.

— Fie, Lipan! Lipan, nu tu… Dar de făcut, mi-o făcurăţi. Acum, aşterne-te luntre şi punte, Hagi-Iordane, să dregi ce-aţi stricat voi!… Nu-i treabă uşoară… Când mă gândesc, iarăşi văd negru înaintea ochilor şi iar îmi vine să-ţi trântesc un pumn d-ăsta în fruntea ta de găgăuţă, să vezi şi tu stele verzi… Mai bine s-o lăsăm baltă!… Ce-a fost a fost…

— Tocmai! se bucură Gică Elefterescu. Ce-a fost a fost! Ce să mai scormonim? O s-o dregem amândoi…

Iordan Hagi-Iordan dădu semne de plecare. Mai căscă o dată. Îşi băgă în buzunar tocul enorm de piele, în care purta ca într-o cartuşieră enormele lui ţigări de foi. Se uită la ceas, şi, înainte de a se desprinde dintre braţele fotoliului, simţi datoria să atragă toată luarea-aminte a fratelui Gică asupra câtorva simptome alarmante, care-i interesau îndeopotrivă măsură pe amândoi.

— Mă Gicule, mă! Mai întâi şi întâi, atenţia mărită la pişicherii care se zgreapţănă să se ridice în urma ta! Ăia mai juni şi încă neprocopsiţi cu locmalele tale. Tineretul partidului, cum le spuneţi voi. Speranţa de mâine, viitorul…

— Băieţi buni!… îl asigură marele strateg şi viitorul şef al partidului şi al guvernului, în deplină cunoştinţă de cauză, ca un băiat bun ce fusese şi el, mai rămânând tot băiat bun şi după ce începuse a încărunţi. Băieţi buni, ţi-o spun eu!

— Or fi ei băieţi buni, dar au şi dânşii burtă! Cer şi ei păpică pentru burtică. Au şi dânşii nervi, ambiţii, alte ălea; şi n-au răbdare. Oameni şi ei!… Vă pomeniţi cu dezidenţe, rupturi, zdrenţe de partide noi, prăşilă de partide… Lihneala îi orbeşte să-şi taie singuri creanga de sub picioare, tăindu-v-o şi vouă, partidelor istorice… Ia aminte…!

— La cine faci aluzii! Dodel Calomfirescu?

— Şi el.

— Nicuşor Vâlcu?

— Şi el…!

— Ei, mai las-o!… clătină din cap, incredul, Gică Elef-terescu. Prea exagerezi, frate Iordane!

— Nu da din cap ca un viţel când se apără de muşte!… îl povăţui, cu o asprime de dascăl sever, Iordan Hagi-Iordan. Bine, mă, cum naiba de nu vă intră asta în cap? Ce? Lumea începe cu tine şi sfârşeşte cu tine? Adică pe dânşii nu i-a plămădit mă-sa din acelaşi aluat? N-au crescut la şcoala voastră… a ta? Nu te-aşteaptă şi ei să-ţi mă-nânce din colivă cum ai să mănânci tu mâine din coliva ălui de pe catafalc?… Dacă nu te-ajută mintea să gândeşti la asta, slab o s-o scoţi cu politica ta, slăbuţ de tot, mă Gicule, mă! Să te învăţ eu atunci ce-i politica şi ce-i cu dânşii, ca unul care-i cunosc mai bine, fiindcă la traista mea cu grăunţe vin la trap mânzocii.

— Şi ei…?

— Adică numai tu credeai că ai monopol? Bineînţeles că şi ei, ca toţi din toate partidele, nu numai al tău… Aia e…!

Gică Elefterescu a căzut pe gânduri. Îşi prefiră degetele pe frunte, alungând muştele supărătoare.

Recunoscu:

— Adevărat!… E o chestie care ar trebui studiată serios.

— Studiaz-o serios, mă Gicule, mă, până nu-i prea târ-ziu!… Te sfătuiesc prieteneşte, frăţeşte. Nu numai de dragul tău; ci şi de interesul meu. Prea mare şi fără fund traistă de grăunţe îmi trebuie pentru atâţia!…

— Am să fac ordine! făgădui Gică Elefterescu.

— Fă!

— Am să-ţi cer şi sfatul tău.

— Cere-l!… Deocamdată, să-ţi mai dau eu şi a doua chestie de studiat. N-o fi ea chiar aşa de urgentă, dar e mai cu cântec. Asasinatul de azi, ca asasinatul! Ce s-a întâmplat azi nu înseamnă mare lucru, chiar dacă se mai repetă şi mâine… Nu un nebun din toată lumea are să vă sape pe voi, mai săpându-ne şi pe noi, ăi cu traista de grăunţe! Mai lucrează însă şi alţii, ăia mai cu socoteală şi cu primejdie, Gicule!… Îi ştii tu care şi îi ştii cum lucrează?

Gică Elefterescu îşi alungă iarăşi cu degetele răşchirate pe frunte un roi de muşte, mai supărătoare decât cele de mai înainte. Se posomorî. Şi mărturisi cu un of adânc:

— Ştiu, ştiu, ştiu…!

— Ce anume ştii?

— Ştiu la cine te-ai gândit. La cei cu grevele, cu sindicatele, la comuniştii cu lupta lor în ilegalitate…

— Aia e! Ăia sunt!…

Se lăţi un timp de tăcere.

Iordan Hagi-Iordan stărui, sfredelindu-i în ochi, nu mai puţin posomorât decât el:

— Şi…?

— Şi o să vedem…!

— Cască ochii bine, să nu vezi prea târziu ălea care-s de văzut! Acolo e buba şi primejdia a mare, mă Gicule, mă! Află de la mine… Ăia nu dau buluc la traista de grăunţe, să se înfrupte fiecare cum poate; dacă nu curge, pică!… Ăia îs mai daţi dracului! Vor să înhaţe grăunţele cu traistă cu tot, să mă lese şi pe mine, să vă lese şi pe voi, bătând din buze… Aia e!… Este?

Gică Elefterescu încuviinţă fără glas, clătinând iarăşi din cap, să alunge roiul de muşte.

— Mă!… îi mai presără Iordan Hagi-Iordan sare pe rana din carne vie. Mă, am şi eu poliţia mea, care nu-i le-gată la ochi ca a voastră. Mă ţine la curent de la zi la zi, cu tot ce vi se poate întâmpla vouă; cu tot ce mi se poate întâmpla şi mie! Fiindcă, la drept vorbind, vrem nu vrem, purtăm aceeaşi zgardă şi avem aceeaşi firmă. M-am dus dracului eu, v-aţi dus şi voi! V-aţi dus voi, mă duc şi eu! Aia e!… De unde ieşiră ăştia, mă Gicule, mă? Şi ce profit au? Ce vor? Uite, chiar şi odorul uscatului şi calicului ăla de Lipan, chiar şi mucosul ăla… cum îl cheamă?… chiar şi ăla e înhăitat cu bandiţii care ne sapă groapa. Ăia bandiţi!… Cunoşteai ceva, cumva?

— Cunoşteam! Că nici poliţia noastră nu-i aşa de legată la ochi cum spui tu…

— Şi dacă cunoşteai, ce făcuşi?

— Deocamdată l-am prelucrat în foi de viţă pe constipatul de Lipan, să nu te prelucreze el pe tine.

— A!… ţinu laba suspendată în aer Iordan HagiIordan, recapitulând socotelile sale.

Deci aceasta fusese la mijloc? Nu încăpăţânarea mortului de pe catafalc, cum inventase Gică Elefterescu o scuză, căreia de altfel Iordan Hagi-Iordan nici nu-i dăduse vreo crezare. O puse şi aceasta la dosar, la dosarul lui Gică Elefterescu, şi păru foarte surprins şi chiar admirativ:

— Hm!… Aşa îl prelucraşi? Aia fu piesa?

— Aia!

— Ţine-o în rezervă! Vezi să nu mai avem nevoie cumvaşi, cevaşi de dânsa… Acestea fiind zise, m-am cărat! Cu bine şi cu sănătate, mă Gicule, mă! Vezi cum o scoţi mâine la spălat… Cave ne cadas! Aşa se spune?

— Aşa.

— Aia e…!

Iordan Hagi-Iordan se ridică din fotoliul care scoase un suspin de uşurare din toate mădularele. Amândoi îşi strânseră mâinile frăţeşte.

Gică Elefterescu îl petrecu până la portiţa cu încuietoare automată din strada lăturalnică, întunecoasă şi pustie, să-i mai scuture o dată mâna frenetic, recu-noscător, mai exuberant decât se arăta nevoie, îndeosebi faţă de Iordan Hagi-Iordan, care le punea şi el toate la dosar.

— Ei?… întrebă omul cu mutra intriganţilor de me-lodramă, ce-l aştepta în taxiul de piaţă, după ce Iordan Hagi-Iordan izbi portiera. Ei? cum a mers treaba?

— Pe roate!… rânji Iordan Hagi-Iordan.

Dar nu mai adăogă nimic. Şi nici celălalt nu mai stărui cu întrebările, cunoscând că nu are să capete nici un răspuns până ce nu-i va veni pofta lui Iordan Hagi-Iordan să răspundă. Taxiul a virat pe-o stradă, pe alta, încă pe una.

Iordan Hagi-Iordan îşi desfăcu gulerul din nasture sub cravată, aspiră până în străfundul plămânilor şi rosti:

— Opreşte maşina! Plăteşte. Şi mergem până acasă pe jos. Simt nevoie să iau şi eu niţel aer; tu luaşi destul!

Celălalt se execută. Plăti, şi au pornit amândoi pe bulevardul aproape deşert în noapte, către capătul dinspre Şosea. Treceau arare patrule cu arma la umăr, în pas cadenţat. O echipă de harnici şi sprinteni lucrători zorea cu mare grabă înainte, rezemând scări subţiri de stâlpii luminii electrice şi înfăşurând becurile în zăbranice de doliu. Astfel, în urma lor bulevardul se întuneca şi mai desăvârşit în noaptea fără lună şi stele, ca şi cum cu adevărat capitala se scufundase într-o amară şi neconsolată jale, după moartea marelui sfetnic asasinat şi întins undeva, pe catafalc, sub coroanele de flori cu mărturia neconsolatelor regrete înscrise pe latele panglici.

— Mă! Ce taci? Nu mă întrebi? dădu glas Iordan Hagi-Iordan, înviorat de boarea nocturnă şi de paşii parcurşi pe jos.

— Întreb! Ei? Cum a mers treaba?

— Pe roate, cum îţi spusei! rânji din nou Iordan Hagi-Iordan. Se putea altfel? N-a mai zis nici cârc, licheaua! Numai nu dădea din coadă şi nu făcea sluj, că în patru labe îl făcui să umble… Îl am acilea, licheaua!

Prin întuneric, deschise lat palma ciolănoasă şi pietroasă, apoi strânse încleştat pumnul, să arate unde şi cum are el licheaua în mână.

După o pauză şi după câţiva paşi:

— Şi, la o adică, de-o fi să mai încerce vreodată a zice cârc, nu ţi-l zboară nen-tu să se ducă învârtindu-se? Aia o ştie acum mai bine decât oricând! I-a intrat la dovleac! Uite, aşa se duce…!

Iordan Hagi-Iordan deschise iarăşi palma şi suflă asupra ei din străfundul foalelor, ca să mai arate şi cum îl va zbura el la o adică pe vechiul şi scumpul său amic. Pe urmă ridică palma spre casele negre, mari şi impunătoare, înşirate de-o parte şi de alta a bulevardului; tot locuinţe de mari proprietari, de bancheri, de industriaşi, de rentieri:

— Dorm, imbecilii!… Habar n-au că nu-i departe vremea când au să zbârnâie la telefon şi or să se îmbulzească la ghişeuri, să-i miluim cu cevaşi acţiuni de la PisculVoievodesei! Triplarea capitalului, mă! Pe puţin…!

— A mers aşa de bine treaba?

Iordan Hagi-Iordan se opri locului şi slobozi un hohot detunat de râs în noapte:

— Bine?… A mers ca untul, mă, ca untul de ricină! Ce-ţi spusei…?! Păcat că nu fuseşi de faţă! Ai fi dat toate paralele să-l vezi mai întâi cum umbla în patru labe, cuţu-cuţu!

— Îmi închipui…

— Nu-ţi închipui nimic, mă!… Că nu-i numai vorbă, aşa, cum îţi închipui tu… S-a târât de-a buşilea, în patru labe, acilea, la picioarele mele, javra, cuţu-cuţu! Şi mai p-ormă numai că nu dădea din coadă şi numai că nu făcea sluj, cuţu-cuţu, să-nghită zaharicaua, javra!… Domnul ministru al justiţiei, care mă freca pe la Parchet, şi mâine excelenţa-sa, domnul preşedinte al consiliului de miniştri!… Ptiu!

Scârbit de propria sa izbândă, atât de ieftin câştigată, Iordan Hagi-Iordan ţâşni printre dinţi o rotocoală împroşcată de scuipat pe trotuar.

Apoi, luând-o din loc, îşi rosti şi concluzia judecăţilor sale:

— Mă, dacă nici în ţara asta a nimănui n-om şti până la sfârşit să le luăm tot aşa piuitul ălor care-o conduc, atunci mari idioţi mai suntem!… Putem să ne întoarcem la Dunărea noastră, să ne legăm câte un bolovan de gât şi să ne-aruncăm în apă, să ne ducă bolovanii la fund. Că de pomană mai trăim şi facem umbră pământului! Aia e!