III.

SPARTACUS.

Printre norii subţiri aleargă o lună cu obraz cadaveric.

Iar stelele se aprind şi se sting, palpitând deznădăjduite semnale de agonie în spaţiile înalte şi reci.

— E o noapte pentru conspiratori! exclamă actorul ridicând braţul teatral spre cer.

Tovarăşul merse un timp alături, molfăind inseparabilul rest de trabuc. Pe urmă scuipă urât pe trotuar, cum se pregătea el întotdeauna să cuvânte dezgustat de banalele superstiţii ale contemporanilor.

— Iată ceea ce tocmai îţi spuneam! Un caz tipic de deformare profesională. Nu mai poţi accepta natura decât în decorul pentru actul III, al conspiraţiei, tabloul II al execuţiei capitale şi aşa mai departe. Îţi imaginezi că natura n-are altă grijă decât să confecţioneze o atmosferă şi un decor potrivin-du-le peripeţiilor noastre de o clipă… Mizeria cea mare, ca-botin infam ce eşti, e că natura rămâne impasibilă. Ea nu par-ticipă cu nimic la peripeţiile noastre de viermi. Aminteşte-ţi soarele strălucitor de la Austerlitz, în dimineaţa când au mu-rit totuşi câteva mii de oameni. Aminteşte-ţi… Soarele strălu-cea; oamenii se zvârcoleau în durerile morţii, cu degetele, cu unghiile înfipte în ţărână. Participa natura la tragedia oamenilor?… Soarele de la Austerlitz strălucea numai pentru Napoleon atunci. Şi, precum ştii, n-a strălucit mult nici pentru Napoleon!…

— Orice ai spune tu, e o noapte pentru conspiratori! o ţinu înainte actorul.

Tovarăşul înţelese că n-are cu cine vorbi şi tăcu morfăind scârbit restul stins de ţigară.

Luna apleca deasupra oraşului un obraz cadaveric. Stelele îşi transmiteau semnalele lor dilatate, chemând ajutor în spaţiile înalte şi reci.

Niciodată Costea Lipan nu mai văzuse asemenea ceaţă. Automobilele rare înaintau bâjbâind cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfârâiau cavernos dându-şi sufletul. Umezeala vâscoasă şi rece ca sudoarea de mort se agăţa în haine, înăbuşea respiraţia, părea că se îngroaşe clin clipă în clipă, încât a doua zi trecătorii vor fi nevoiţi să-şi scobească tunel ca să se regăsească.

Atunci a întâlnit el femeia fără nume, pe care nu o putea uita.

Venea pe o stradă lăturalnică, oprindu-se la fiecare colţ să nu se rătăcească într-un Bucureşti deodată necunoscut şi misterios, cum numai în visurile de spaimă un oraş nu mai este acelaşi devenit ireal şi neliniştitor.

Era aproape de ziuă.

Luminile cele din urmă începeau să se stingă. Noaptea fu mai nepătrunsă şi pustie, ca întotdeauna în ceasul dina-inte de zori. El se întorcea de la o sfătuire tainică şi era cu sufletul greu de gânduri tot atât de negre ca noaptea, tot atât de turburi încă, aşa cum era văzduhul ceţos care-l împresura, prin care orbecăia. Îl ducea gândul şi închipuirea la coşmoagele strâmbe din jurul oraşului, cufundate în ceaţă, în mâzgă, în noroaie. La oamenii, la bărbaţii, la nevestele, la copiii de-acolo; căci pentru el existau. De acolo venea. Trăia mai mult printre dânşii. Şi era încredinţat că trăieşte mai mult pentru dânşii. Cea mai mare parte păreau resem-naţi. Pomeneau despre soartă ca despre o fatalitate împo-triva căreia zadarnic ar fi însemnat orice luptă. Dar câţiva, puţini şi îndârjiţi, tocmai despre luptă vorbeau şi pentru luptă se pregăteau… Tari oameni! Hotărâţi oameni! Nimic nu-i înfricoşa. Numai că şi pentru dânşii ţelul luptei şi mijloacele acestei lupte erau încă tot atât de turburi şi imprecise ca şi pentru el; tot atât de turburi şi de imprecise ca aceste contururi fantomale în ceaţă care-l împresurau. Ceva mai lipsea încă. O călăuză. El prea multe şi amestecate cărţi citise. Dânşii prea puţine, sau de loc. Din această pricină orbecăiau. Dezlegarea trebuie să existe undeva. Dar unde şi care? Unde şi care? se întreba mergând în noapte şi ceaţă.

În locul viran pe unde nu mai trecuse niciodată (ori poate numai i se părea că n-a trecut, fiindcă nu-l mai văzuse atât de vast şi deşert), un singur felinar mai ardea, inutil, ca în gările triste după ce ultimul tren a plecat. De lângă stâlpul acela din beznă şi ceaţă s-a desprins femeia aceea.

L-a chemat pistuind, cum pistuiesc femeile de noapte.

El nu s-a oprit, iar femeia a început să meargă după el. Aşa, o stradă, şi alta, şi alta… Ca un câine fără stăpân, târân-du-se după paşii celui dintâi trecător care nu s-a răstit să-l alunge. La capătul podului arcuit în ceaţă peste o Dâmboviţa de ulei cu luciul vătuit, s-a întors s-o întrebe duşmănos:

— Ce vrei?

— Ia-mă să dorm la tine. Numai două ceasuri. Mi-e frică…

— Pleacă!

— Numai două ceasuri. Te implor… Mi-e frică…

Costea Lipan a plecat înainte. Paşii femeii au sunat după el ca ecoul paşilor săi.

Prezenţa aceasta tenace dădea nopţii o atmosferă încă mai stranie. Toate ferestrele – întunecate. Blocurile clădirilor – ameninţătoare şi mute, ca şi cum toată viaţa ar fi fost înăuntru suspendată. Nici o trăsură, nici un alt trecător, nici o chemare depărtată de automobil, nici un paznic: strada pustie şi alături altă stradă pustie şi, încrucişându-se, alte străzi; nesfârşit labirint de străzi pustii astupate de ceaţă.

Tot aşa ar fi mers într-un oraş fantastic unde toţi au murit.

Ei doi erau ultimii supravieţuitori. Şi se urmăreau, cum vor rătăci strigoi din urmă pe planeta răcită printr-un brusc cataclism.

— Ce vrei? Caută-ţi de drum!

— Numai două ceasuri ia-mă la tine! Mi-e frică. Dorm jos, pe scândură… Înţelege că mi-e frică.

A mers mai departe, şi în urma lui paşii au pornit îndată, bătând trotuarul în acelaşi sunet cu paşii lui, con-fundându-se.

În Calea Victoriei a venit alături:

— Lasă-mă să merg lângă tine! Să creadă că sunt cu tine…

— Cine să creadă? Nu vezi că nu-i nimeni? Cine să creadă…?

Mâna femeii arătă zidurile, întunericul, ceaţa.

Costea Lipan grăbi. Grăbi şi femeia. O mânie surdă clocotea în el. După cele ce-au dezbătut dânşii în încăperea do-sită, numai aceasta îi mai trebuia. O femeie necunoscută, care să-l tutuiască şi de care să nu poată scăpa.

În gang, în faţa intrării, a mai vrut s-o alunge o dată.

— Pleacă! Pleacă, fiindcă acum chem sergentul!

Şi întinse mâna spre un paznic care nu exista decât în ameninţarea lui. Femeia s-a atârnat cu amândouă mâinile de braţ:

— N-ai să faci aceasta! Nu chema! Ia-mă la tine… Mi-e frică… Nu eşti om? N-ai inimă de om?

Glasul a fost deodată atât de sfârşit şi de rugător, încât toată asprimea s-a îmblânzit. Costea Lipan vorbi domol, lămurind:

— N-am unde! N-am decât un singur pat…

— Mă culc jos. Numai până se face ziuă. Mi-e frică!

— De cine ţi-e frică, femeie? Ce-s prostiile astea? Te înşeli dacă îţi închipui că… De cine poate să-ţi fie frică…?

— De el! De toţi! Tu nu ştii… Nimeni nu poate să ştie. Ai milă…

„E desigur o nebună. Sau poate e urmărită de poliţie… gândi Costea Lipan. Are să mă bage în cine ştie ce complicaţii. Tocmai acum, când sunt dator să mă păzesc de orice, de oricine „…

Dar femeia din ceaţă şi din întuneric aştepta împietrită într-un gest de implorare atât de deznădăjduit, încât ultima hotărâre de rezistenţă slăbi.

— Bine. Treci înainte!… Vezi, că ai mult de urcat. Păşeşte în vârful picioarelor. Uite lanterna…!

— Am ştiut eu că un om tot trebuia să se găsească în oraşul acesta mare… În oraşul acesta câinos! îi prinse femeia mâna cu degetele ei ude şi reci.

— Lasă acestea! se desprinse Costea Lipan. Urcă odată!

Femeia a început să urce înainte, scormonind întunericul scărilor în spirală cu lama albastră a lanternei. Costea Li-pan, în urmă, îi vedea numai fusta cenuşie, paltonul cenuşiu, pantofii uzi, cu tocuri strâmbe, cu tot noroiul străzilor adunat.

De când stătea în mansarda aceasta din Calea Victoriei, în preţul lecţiilor predate la copiii proprietăresei văduve de la parter, nu primea acum cel dintâi oaspe. Adăpostise de două ori fugari urmăriţi, fiindcă aici toţi îşi închipuiau că nimeni nu se gândeşte să-i caute şi fiindcă le era uşor să intre şi să iasă într-o clădire unde se afla un dentist la pri-mul etaj, un birou de publicitate la al doilea şi toată ziua un necurmat du-te-vino de trecători. Era judecata scrisorii furate din povestirea lui Edgar Poe. Nimeni nu purcede să caute un suspect în mijlocul oraşului, în văzul tuturor. Îi urmăreşte la periferie. Iar vecini nu se aflau sub acoperişul de tablă, decât rândaşi şi bucătărese din toate apartamentele casei: oameni de care n-avea de ce se feri şi nici nu-i purtau grija.

— Încă! Mai sus! spuse. Aici!… Aşteaptă acum să des-chid lacătul…

Când a intrat şi a răsucit butonul luminii, abia atunci a văzut-o la faţă. O credea o femeie. Era abia ceva mai mult decât o copilă. Dar cu o figură atât de sfârşită şi de tragică sub văpseaua vulgară, încât înţelese că n-ar fi meritat niciodată iertare dacă ar fi lăsat-o afară, în noapte şi-n ceaţă, în gheara „lor”.

— De cine ţi-e frică?

— De ei… De toţi…!

Se uitară unul la altul. Poate necunoscuta înţelesese ce inimă simplă şi omenească avea tânărul acesta cu părul aspru şi cu obrazul colţuros, cu vorba atât de răstită. Poate era numai prea ostenită ca să-şi mai silnicească buzele în surâsul profesional, destinat oricărui bărbat, oricând. Căci îi spuse numai atât, căutându-i a doua oară mâna:

— Îţi mulţumesc. Altfel!… Fără dumneata…

Acum, când şi-au văzut ochii, îi spunea „dumneata”. Gestul neisprăvit arătă suspendat în aer ce s-ar fi întâmplat fără adăpostul acesta providenţial. Arăta orice; ceva nespus şi totuşi ireparabil. Poate moartea… Poate ceva mai înfricoşat decât moartea… Pe urmă, gestul căzu, şi necunoscuta cătă cu ochii un loc împrejur, cum fac cei gata să leşine. Se aşeză pe marginea patului.

— Mă ierţi? Am mers… am mers… De ceasuri, de nu ştiu câte ceasuri n-am stat jos…

Costea Lipan se sili să-şi dea glasului o intonaţie prietenoasă:

— Haide acum! Scoate-ţi pălăria. Şi paltonul acesta ud…

Fără pălărie păru mai copilă. Cu ochi albaştri şi cu părul fin, cu obrazul neted, ar fi arătat fără îndoială mai puţin vulgară decât femeile care pistuiesc trecătorii noaptea dacă toată armonia figurii nu s-ar fi aflat brutal ruptă de gura prea mare, cu buzele largi şi cu văpseaua exagerată. Sub palton, bluza era subţire şi străvezie. Un corp încă nu deplin rotunjit. Una din vietăţile cu umanitatea strivită, înjosită, iremediabil animalizată, înainte de a fi apucat vârsta să devină femeie.

— Aici n-au să mă găsească… Iar mâine? Dumneata n-ai să ştii niciodată, domnule, ce-ai făcut pentru o fiinţă ca mine…!

Costea Lipan strânse din umeri, ca să arate că lui puţin îi pasă de mulţumiri şi de recunoştinţă o dată ce aşa a ho-tărât. Nu mai întrebă cine n-au s-o găsească aci. Nici de ce se teme pentru ziua de mâine.

— Îmi pare rău că n-am să-ţi dau un ceai, ceva! La mine nu se află nimic. Sunt singur şi mă vezi că trăiesc aici mai pe sponci decât un şoarece de biserică!

— Nici n-ar primi gura mea ceva astăzi! vorbi cu gândul întors foarte departe necunoscuta.

Şi deodată începu să plângă.

Un plâns cum Costea Lipan n-a văzut niciodată, mai atroce decât orice vaiet. Mut, cu lacrimi rostogolindu-se monoton şi egal. Stătea dreaptă pe marginea patului, nemişcată, cu mâinile pe genunchi, lăsând să se deşarte izvorul ochilor într-o neclintire inumană, fără un singur trăs contractat în obraz, fără sughiţuri. Nu se ştergea, nu se îngrijora că lacrămile preling o dâră urâtă în văpseaua feţei. Tot ce adunase în rătăcirea ei de animal fugărit ceasuri şi ceasuri, în frica, ori în deznădejdea, ori în suferinţa ei necunoscută, se elibera acum, în acest plâns, cum plâng cadavrele când li se topeşte lichidul ochilor crăpaţi la căldură.

Costea Lipan nu putu suporta acest plâns. Merse la fereastră şi privi în jos, în întuneric şi în ceaţă.

Calea Victoriei – golită de trecători, moartă, aşa cum niciodată nu-i pare aceeaşi stradă a zbaterii neistovită din zori până târziu după miezul nopţii. În stradă nu se auzea nimic, nu se zărea nimic. Prin sticla cu reflexul luminii dinlăuntru vedea oglindită la spatele său numai necunoscuta cu plânsul ei mut, neclintit, de nesuportat, şi o aşteptă să sfâr-şească. A stat mult aşa. Până când ceaţa s-a albăstrit şi oraşul a început să învie.

Necunoscuta s-a rezemat uşor cu fruntea de fierul patului, şi din plâns a trecut în somn. Somn chinuit de tresăriri şi de scâncete slabe, în care frica, ori deznădejdea, ori suferinţa ei necunoscută se prelingeau încă o dată, trăite într-o neîndurată neputinţă de evadare.

„Nu-i drept!… îşi spuse Costea Lipan. Măcar prin somn ar fi avut dreptul să uite, să scape”…

Îi ridică încet braţul de pe fierul dur, îi aşeză perna sub cap, îi întinse picioarele şi o înveli cu pătura până sub băr-bie. Pantofii uzi; tremurul spasmodic al trupului; ochii globuroşi zbătându-se sub pleoapele într-un somn care nu-i întreg; scâncetul acela căutând instinctiv, cum caută copiii, un adăpost cald şi siguranţa unei ocrotiri – o! ce mizerie!

Costea Lipan o privi, descoperind încă o dată că nimic nu este mai neliniştitor şi mai plin de mister pentru un om ca somnul altui om. Potrivi un ziar, să-i apere ochii de lumină.

Apoi îşi trase scaunul la soba rece de fier şi începu să gândească la dezbaterile lor fără concluzie din acea noapte. Pe urmă, la altceva, fără legătură directă cu dezbaterile lor. La omul venit în ascuns de peste graniţă, la ceea ce spunea că pregăteşte şi că avea nevoie de mâna lui. Aşa a dormit, cu obrazul îngropat în îndoitura cotului.

Când s-a deşteptat dimineaţa, femeia necunoscută nu mai era. Pe un petec de hârtie, o mână nedeprinsă cu scrisul trăsese un singur cuvânt: „Mulţumesc”.

Fără semnătură. Fără nimic. Viaţa îi trimisese din anonimatul cel mare o suferinţă anonimă, ca după câteva ceasuri să şi-o resoarbă din nou în infinitul ei anonimat. De atunci, în această întâmplare vedea un simbol, un avertisment, o confirmare mai mult a hotărârii neclintite şi răzbunătoare cu care venise omul străin, de peste hotar… Avea dreptate străinul. Pentru acestea toate cineva trebuia să expieze. Unul, o sută; pentru cei fără număr, care dintotdeauna îndură fără să crâcnească.

Gândind la dânsa şi la străin şi la toate, a căutat-o şi n-a mai regăsit-o. A aşteptat-o şi n-a mai venit.

Ziua, în colcătul străzilor, îi părea câteodată că o recunoaşte. Dar nu e. Noaptea se apropie de toate femeile întunericului; dar întotdeauna sunt altele, râd cinic şi bestial, îl cheamă cu vorbe deşănţate, îşi oferă cărnurile lor putrede şi sânii devastaţi. Numai aceea a venit trimisă să încorporeze toată suferinţa resignată, şi umilirea, şi groaza câtă este într-o lume cu dreptatea mincinos făurită numai pentru cei tari. O ştie aici, în oraşul de un milion de suflete, şi-i pare că dacă ar pleca urechea la pământ, din miile şi miile de paşi i-ar recunoaşte mersul şovăit şi înfrânt, aşa cum magul cel negru a desluşit la o mie de leghe paşii lui Aladin, pierdut în viermătul mulţimii din uliţele Bagdadului. Spunea: „Mi-e frică… De ei! De toţi.”

De toţi câţi, din netrebnicie ori din laşitate, sunt complicii nelegiuirilor întărite prin legi.

Noaptea, când întoarce ochii spre pat, o vede în plânsul acela mut, fără sughiţ, ca lacrimile cadavrelor dezgheţate. Cum ar putea uita? În camera lui nu mai e singur. Există acum cineva care-i încleaştă mâna când slăbeşte şi-i biciuie îndârjirea când şovăie. Că nu ştie de unde a venit, ce nume purta, ce-a adus cu ea e încă mai bine! Aşa a adunat în apariţia ei, materializată din întuneric şi ceaţă, toate suferinţele care au drept la toate răzbunările.

A aruncat cărţile din rafturi. S-a eliberat de ele.

Bine spunea străinul! Abia acum a înţeles că vorba spusă şi scrisă, fără faptă, e o cheltuială deşartă de energie, un narcotic. Bune pentru muieri bocitoare şi pentru flecarii crescuţi în moleşeala tiradelor de cafenea.

Străinul spunea că ei sunt mai puţini. Numai o mână de oameni. Dar hotărâţi la orice, în dispreţul doctrinelor blegi şi al revoluţiei birocratizate, cu preşedinţi, convocări, filiale, agenţi, delegaţi, inspectori, petiţii de înscriere, cărţi de membru şi moţiuni puse la vot. Ei au o singură religie: Fapta! La aceasta, pe încetul, l-a convertit omul venit de departe, şi omul are dreptate. Îndepărtându-l de prietenii lui vechi, tari şi dârji, dar fără să ştie încă ce vor, orbecăind în nehotărâre cum orbecăise el în noaptea cu ceaţă, după acea noapte l-a câştigat de partea lui. Acela a adus cu el experienţa de surghiunuri şi de viaţă ascunsă în toate capitalele Europei, prezent pretutindeni unde este nevoie de faptă şi plecând numai după ce şi-a încheiat datoria.

Când spune „Fapta!”, mâna lui slabă, de veteran al dinamitei şi al revolverului, retează un obstacol nevăzut. Şi omul străin, ciudat, fascinant începe din nou să meargă de la un perete la altul, ca într-o cuşcă prea strâmtă, întinzând gâtul într-un tic monoton, ca şi cum nu i-ar ajunge aerul prea puţin. Nimeni nu-i cunoaşte numele cel adevărat. Are zece identităţi, pentru zece ţări, cu zece paşapoarte. Se anunţă prin mesagiile lor tainice: „Spartacus”. Aşa îl cunosc toţi şi aşa îl aşteaptă. Iar toţi rămân surprinşi când în locul unui colos cu pumnii tari şi cu piept musculos să rupă cătuşe în zângăt teatral, apare acest moşneag deşirat şi gre-bănos, cu bărbiţa gălbejită de tutun şi cu ochii apoşi, tresărind cu restul de puteri galvanizate numai când rosteşte retezat: „Faptă! Violenţă! Faptă!”

După plecarea lui de la prima întâlnire, a rămas parcă dezamăgit şi totul i-a părut suspect.

Acesta putea fi Spartacus? Putea ţine stârpitura aceasta omenească un revolver fără să-i tremure mâna? Acesta, Spartacus, omul focurilor descărcate în săli pline şi al maşinilor explodând în amestec de carne şi sânge; dispărând răzbunător şi invizibil, ca un erou de film anarhist.

Era un moşnegel să-l ridice de guler cel dintâi agent de poliţie secretă şi să-l poarte suspendat în aer, agitând picioarele ca un gândac prins în ac. Să nu fie cumva numai un impostor! Un agent provocator, o undiţă a poliţiei!

La a doua întâlnire a apărut într-o redingotă mai absurdă decât hainele de comis-voiajor de la început. O redingotă de profesor pensionar şi ochelari cu şnur după ureche. Când ridica mâna, de sub mânecă apăreau manşetele rotunde şi tari, cu butoni laţi de monete antice, cum poartă pensionarii oraşelor de provincie din Franţa când se duc duminica să-şi facă partida de manillă la „Café du Commerce”.

Era mulţumit de tot ce făcuse, de tot ce aflase şi ce aştepta.

El îşi luase îndrăzneala să pomenească despre doctrină, program, organizarea mulţimilor prigonite. Atunci omul străin s-a întors cu un surâs dispreţuitor, care îi dezveli dinţii cariaţi şi verzui…

— Mai bine-ai face să te gândeşti că în momentul acesta, într-o mie de oraşe din lume, o mie de asemenea reformatori şi profeţi cred că pregătesc fericirea omenirii gargarisindu-se cu programe şi bătându-se cu pumnii în piept. Pe urmă, profeţii se duc şi se culcă foarte liniştiţi în paturile lor confortabile, unde vor muri de bătrâneţe, aşteptând minunea să se facă singură. Eu nu sunt aici pentru programe. Mie nu-mi pasă de programe şi de doctrină!… Acestea sunt pentru laşi. Îi cunosc pe toţi. Toţi tremură când e vorba să treacă la faptă. Curajul lor merge până la vorbă. Aceasta este şi părerea unor prieteni ai mei de aici, pe care dumneata nu-i cunoşti şi nu e nevoie să-i cunoşti. I-am găsit, ne-am înţeles! Şi dânşii sunt tot atât de hotărâţi ca mine. Nu laşi!

Din mers răsucea ţigarea de tutun negru, străin, cu miros neobişnuit şi acru; fuma scuipând şi plimbându-se însoţit de o scârţâială enervantă a ghetelor cu gumă. El nu s-a putut opri atunci, să nu-l găsească din ce în ce mai grotesc şi lipsit de prestigiu:

— Un Spartacus în ghete cu scârţ!

Şi s-a întrebat dacă nu participă cumva la o comedie în care acest pretins prim personaj nu va copleşi în ridicol faima adevăratului Spartacus. Era departe de a şti că ace-leaşi gânduri şi întrebări frământaseră şi pe ceilalţi comparşi necunoscuţi, despre care îi pomenise.

După cum era departe de a şti că tot aşa, la a patra şi la a cincea întâlnire secretă cu dânşii, omul fără nume şi fără ţară pusese cu încetul stăpânire pe toţi, cum a pus stăpânire şi pe el. Niciunul n-a rezistat voinţei care se insinua treptat şi tiranic, comandând fără să pară şi distribuind roluri teribile, ca un hatâr.

Într-o seară, când începeau să se aprindă luminile, intrase la Costea Lipan neaşteptat. Cu atât mai neaşteptat cu cât toate întâlnirile de până atunci fuseseră la ore şi în locuri mai dinainte hotărâte. Pe drept cuvânt, deci, Costea Lipan se miră că ştia unde stă fără să-i fi spus vreodată; că ştia ceasul când el se află acasă.

Omul străin, Spartacus, a pus tacticos pălăria tare pe masa de scândură şi a început să-şi scoată mănuşile, zâmbind enigmatic în bărbiţa afumată.

Vorbi, îndreptându-se spre fereastră şi privind afară, în jos:

— Admirabilă aşezare! Ţi-ai ales camera cum nu se poate mai bine. În mijlocul oraşului unde e circulaţia mai deasă. Un dentist la un etaj. Un birou de publicitate, la celălalt. Oricine intră şi iese neobservat. Se pierde îndată în mulţimea străzii. Nu, tânărul meu amic?

— Şi eu cred că am nimerit bine! vorbi flatat Costea Lipan, căutându-şi cuvintele să răspundă nemţeşte, fiindcă omul întrebase distrat în nemţeşte, cum trecea cu uşurinţă prin vreo şapte-opt idiome europene.

Omul se întoarse de la fereastră şi îl bătu pe umăr cu mâna osoasă, înveselit ca o paiaţă dezarticulată:

— Admirabilă naivitate! Adorabilă tinereţe! Nu te-ai întrebat însă niciodată, tânărul meu amic, dacă printre atâta lume, câtă intră şi iese, nu se află cumva şi vreun anume om care intră după dumneata, te aşteaptă pe dumneata şi iese după dumneata tocmai fiindcă aici nimeni nu-l observă şi n-are de ce să-l cerceteze ce caută?

— Câteodată m-am gândit! mărturisi Costea Lipan. Pe urmă m-am convins că nu e nimeni, fiindcă n-am surprins niciodată pe nimeni suspect.

— Ce e aceea suspect? La urma urmelor, cine nu e suspect? Eu nu sunt suspect?

Omul nu aşteptă răspuns şi iarăşi se opri din plimbare, la fereastră, privind în capul trecătorilor, cu mâinile la spate, în redingota lui veche, neagră-verzuie şi demodată.

Spectacolul străzii, în ceasul acela când Calea Victoriei îşi vântură trecătorii în lumina proiectată a vitrinelor, îl absorbi atât de îndelung, încât Costea Lipan crezu că a uitat de existenţa lui. Şi se simţi umilit. Omul însă deodată râse fonf şi se întoarse, scoţând pachetul galben de tutun şi începând să-şi răsucească ţigare.

— Interesant spectacol, privit de sus! Nu-ţi imaginezi cum seamănă un oraş la ora aceasta cu alte nenumărate oraşe la ora aceasta. Cunosc vreo patruzeci de capitale şi parodii de capitale cât acest Bucureşti, care se crede Parisul Orientului european!… În toate, la ora aceasta, se aprind aceleaşi vitrine, vânzătorii de ziare zbiară aceleaşi ediţii speciale, s-au imobilizat la intersecţia bulevardelor aceleaşi automobile… Toate au slobozit din birouri îmbâcsite aceleaşi larve umane ale burgheziei, şi din uzine aceleaşi vite de jug, mergând cu paşi împleticiţi să se târâie în tenebrele cartie-relor mărginaşe… Se cred liberi, şi libertatea lor e de robi! Ceea ce este într-adevăr dezolant, tânărul meu amic, e că nu ştiu că sunt robi. Sclavii antichităţii aveau măcar această cunoştinţă. Vino aici, să-i priveşti de sus… Nu e absurd că toţi se cred liberi?

Costea se lăsă dus la fereastră şi privi în jos spectacolul prea cunoscut al străzii.

— Nu observi ceva încă mai interesant? întrebă brusc omul. Pentru dumneata în special, mai interesant decât banalele mele constatări?

Costea Lipan nu văzu nimic alt decât strada dintotdeauna, cu fluviul omenesc dintotdeauna.

— Am să te ajut eu atunci! anunţă străinul. Am să te rog să priveşti la individul acela (îl vezi?), cu pălărie neagră şi cu pardesiu cenuşiu. Nu l-ai observat, sunt sigur, niciodată… Sau, chiar dacă l-ai văzut, ţi-ai spus că aşteaptă pe cineva de la frizerie, fiindcă în faţa frizeriei staţionează, se uită înlăuntru, face trei paşi, se întoarce… Îl vezi acum? Când se întoarce cu spatele, poate observa toată strada prin oglinda de la uşa frizeriei… Nu-i chiar aşa de prost! Îşi cunoaşte meseria… Să nu te surprindă dacă ai să-l întâlneşti mâine pe scări, urcând la dentist sau coborând de la biroul de publicitate. Nici să nu te mire dacă îţi cunoaşte camera cum îmi cunosc eu buzunarul. Sunt chei care deschid orice lacăte şi orice sertare; există oameni a căror curiozitate e nelimitată. Ai înţeles acum?… Îţi pare suspect individul? E nevoie să pară suspect…?

— Dar nu l-am mai văzut niciodată! declară Costea Lipan cu o grabă de om care se dezvinovăţeşte. De altfel, de aici nici nu i se poate vedea figura. E plin Bucureştiul de indivizi cu pălărie neagră şi cu pardesiu cenuşiu!

— Poţi face o experienţă, tinere amic, dacă experienţa mea nu-ţi ajunge… Poţi coborî în stradă şi poţi merge până la celălalt capăt, să intri într-o berărie sau într-o cafenea. Te asigur eu că vei constata cu surpriză că, printr-o bizară coincidenţă, dintre toţi oamenii cu pălărie neagră şi cu pardesiu cenuşiu câţi sunt în acest Bucureşti, tocmai acesta are să intre şi el în cafenea ori în berărie, tocmai el are să se aşeze la o masă şi, deschizând un ziar, n-are să ceară plata decât după ce vei fi sunat dumneata să faci plata. În afară dacă nu te va aştepta la uşă, ca acum.

— Imposibil! refuză să creadă Costea Lipan.

— Pentru convingerea dumitale bineînţeles că e impo-sibil. Convingerea mea însă eu mi-am întemeiat-o pe elemente de care habar n-are lipsa dumitale de experienţă. Eşti, ca să spun aşa, un diletant. Un diletant incurabil, în tot ce vrei şi încerci a vrea… Porţi stigmatul lumii dumitale! Te revolţi împotriva ei, dar cu revolte de calibrul ei!… Vorbe, vorbe!… Şi acum să mă întorc la ceea ce m-a adus la dumneata. Una se explică prin alta… Cum mă aşteptam, oameni ca acesta de afară vă poartă o grijă deosebită. Pot să te asigur că există undeva un jurnal al existenţei dumi-tale, cu menţiunea orei când te-ai culcat şi te-ai trezit acum o lună, cu cine ai discutat şi chiar cu oarecare copii de pe scrisorile pe care le-ai primit.

— Imposibil! refuză să creadă Costea Lipan.

— Nu numai că e foarte posibil. Ci chiar sigur! Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să te alarmezi. Mie mi-au ţinut asemenea contabilitate zece poliţii din lume şi nu m-au incomodat de fel… Încât n-ai de ce te speria! Am luat informaţiile mele. În poliţia voastră, ca în oricare din lume, sunt imbecili şi flecari câţi vrei. De la un astfel de imbecil, care mai e pe deasupra şi cel mai flecar individ pe care l-a putut descoperi o poliţie secretă să-i păzească secretele, am aflat unde locuieşti acum şi unde ai locuit acum doi ani, cine e însărcinat să-ţi păstreze un atât de minunat jurnal la zi şi de ce… Nu-ţi poţi imagina ce uşor deschide uşile şi desfe-recă gurile o carte de agent secret, bunăoară, al Franţei, şi câteva recomandaţii, chiar când sunt plăsmuite în chipul cel mai grosolan. Am aflat, aşadar, că eşti supravegheat chiar de la cei care te supraveghează.

— Atunci tot ce-am pregătit?… se sperie Costea Lipan, ştergându-şi tâmplele reci… Ne putem aştepta la orice… Sân-tem… (era să spună „pierduţi!”, şi se temu de gravitatea sau de ridicolul solemn al cuvântului).

Omul râse cu dinţii lui negri-verzui şi se plimbă cu mâinile la spate, umplând camera cu oribilul scârţâit ritmic.

Se opri, privind la Costea Lipan din picioare, cum se afla zdrobit de această veste, pe marginea patului. Privi cu milă sub ochelarii cu şnur.

— Ce tânăr eşti şi cum te joci de-a conspiraţia şi de-a complotul! Adică, mă rog, ce ţi-ai închipuit dumneata?… Te poţi aduna la întrevederi secrete, poţi pregăti tot soiul de isprăvi care interesează direct ordinea societăţii, şi dumneata îţi închipui că societatea nu are şi ea drept să-şi ia măsurile ei de apărare? Îţi imaginezi că eu am venit direct, orbeşte, să cad o dată cu alde voi în capcană?… Află, tânărul meu prieten, că înainte de a da ochi cu alde voi, cu cei pe care nici nu-i cunoşti, când m-am dat jos din tren, de la gară, cea dintâi grijă a fost să merg la poliţia voastră şi să-i prezint omagiile mele.

— Atunci eşti un spion! Un agent provocator… Ai minţit şi pe ceilalţi, pe nenorociţii pe care nici nu-i cunosc!… se ridică în picioare Costea Lipan, cu dinţii încleştaţi şi cu pumnii strânşi, gata să zgâlţâne această mână de piele şi de oase adunate într-o redingotă de ştofă putredă.

Omul îşi dădu drumul în jâlţ, întinse picioarele şi râse cu hohot, bătându-şi ciolanele genunchilor cu ciolanele mâi-nilor într-un acces de veselie care sfârşi în tusa:

— Ha-ha! Ce copil teribil!… Agent provocator! Spion! Mai ce? Mai spune, te rog!… Dar nu e simplu şi infailibil procedeul meu? Acelaşi oriunde… Mă pui întâi în regulă cu poliţia ţării unde am intrat, în numele poliţiei de la care am venit. Orice bănuială e prevenită de la început. Pot intra în relaţii cu oricine, oricând şi oriunde, având în vedere „misiunea secretă” cu care am sosit. Poliţia, în loc să-mi stea în cale, se oferă să-mi facă ea servicii. Simplu ca o joacă de copil!… Eu ştiu ce ştiu ei; iar dânşii nu pot şti ce vreau eu! Pot să te asigur că individul cu pălăria neagră şi pardesiu cenuşiu de afară, dacă ieşim împreună, are să-şi frece mâinile încântat. Are să admire abilitatea cu care un agent de poliţie străin a ştiut să-ţi intre atât de uşor în bunele dumitale graţii… Te rog, vezi la fereastră dacă mai există domnul acela acolo. Numai fiindcă te îndoiai adineaori.

Costea Lipan se ridică şi merse până la fereastră. Se întoarse, recunoscând că într-adevăr individul se afla la post.

— Aceasta n-are absolut nici o importanţă, spuse omul, începând din nou să se plimbe. Te pot asigura că nu te ameninţă nici o primejdie. Nici pe dumneata, nici pe ceilalţi… cum să le spun?… Nici pe comparşii noştri, pe care nici măcar nu-i cunoşti, deşi trăiesc în târgul dumitale… Nu vă ia nimeni în prea mult serios. Sunteţi folositori numai în măsura în care un guvern poate să dea alarmă împotriva uneltirilor voastre, să vă urmărească şi să vă aresteze în momentul când are interes să distragă opinia publică de la alte evenimente mai neplăcute… Sunteţi, tinere prieten, o rezervă! Dacă n-aţi exista, poliţia v-ar inventa… Iar omul de afară, cu pălăria neagră şi cu pardesiul cenuşiu, îmi pare că se află la postul său mai mult să vă păzească să nu vi se întâmple ceva decât să vă păzească să nu faceţi ceva! Sunteţi necesari; aveţi drept să fiţi ocrotiţi… Aceasta am aflat-o de la admirabila voastră poliţie. Ş-am mai aflat tot de la aceşti oameni amabili că la minele de cărbuni greva va izbucni peste cel mult două săptămâni. Era momentul! Am început să mă plictisesc. Atunci va vorbi în sfârşit aceasta!

Spunând, omul scoase cu o îndemânare de scamator revolverul de sub pulpana redingotei şi îl jucă în palma uscată.

Cu înfăţişarea lui slăbănoagă, fonf şi cu redingota uzată, lui Costea Lipan îi păru într-adevăr o sinistră şi demonică incarnaţie a reveriilor sale revoluţionare. Altfel văzuse el omul luptei şi al faptelor. Nu, mai exact: oamenii luptei şi ai faptelor! Căci niciodată nu-i întrezărise singuratici, cutre-ierând lumea ca nişte comis-voiajori ai atentatelor. Contrastul dintre portul acesta insignifiant de comis-voiajor în disponibilitate, scos la pensie, dintre figura lui incoloră, spinarea gheboşată, ochelarii cu şnur şi dintre arma teribilă îi încreţi carnea pe şira spinării. Înţelegea că într-adevăr, pentru omul acesta cu temeritate şi luciditate de nebun sub aspectul inofensiv, nu poate exista nici un obstacol. În jocul lui dublu şi turbure, nimeni nu mai putea citi, fiindcă avea, fără îndoială, pentru fiecare dificultate, zece trambuline de rezervă, prin ale căror resorturi să pice zvârlit tot în picioare, ca omuşorii de celuloid cu un centru de greutate de plumb. Dar aceasta era revoluţia? Aceasta însemna lupta? Şi ce-ar fi reprezentat o victorie a lui şi a comparşilor săi?

— Ştii să tragi? îl întrebă omul, fixând un punct nevăzut din perete şi închizând ochiul apos sub sticla ochelarilor.

— Puţin! minţi Costea Lipan, ca să nu pară un copil, deşi nu trăsese niciodată un foc de revolver.

— Trebuie să te exercitezi neapărat! Eu despic cartea de vizită în muchie. Dar mai ales lovesc cu precizie aici! Arătă cu degetul, tâmpla lui Costea Lipan. Doi ani am făcut la început exerciţii pe manechin. Nu dau niciodată greş!… De altfel, pentru mai multă siguranţă, trag întotdeauna şi al doilea foc. Acesta mi-e cel mai bun tovarăş. Prietenul cel mai fidel! De treizeci de ani cutreierăm lumea împreună şi n-am avut de ce ne plânge unul de altul…

Omul săltă arma de oţel oxidat în palmă; părea că îi verifică greutatea, se prefăcea că o scapă şi o prindea iar, o dădea peste cap şi o luneca de pe un vârf de deget pe altul; grotescă fantoşă în redingotă neagră-verzuie, amuzându-se cu înfricoşetoarea jucărie a morţii.

Era atâta îndemânare sprintenă în acest joc, ochii apoşi străluceau de atât de fierbinte scânteiere, omul se învigorase atât de neaşteptat, încât s-ar fi spus că metalul armei îi transmisese un fluid proaspăt de viaţă, care a accelerat sân-gele în artere şi a redat elasticitate muşchilor sclerozaţi.

O clipă, Costea Lipan crezu că figura, şi ochii, şi gingiile ştirbite, şi părul rar din creştet, şi bărbiţa, şi alb-gălbuiul murdar, toate au fost numai o mincinoasă mască, măsluită pe un obraz tânăr, ca să alunge orice bănuială şi să-l arate printr-un artificiu – inofensiv. Aştepta poate masca să cadă, cum îşi scot transformiştii barba de câlţi, şi de dedesubt să apară într-adevăr omul puternic, crunt şi răzbunător, cum îl preceda totdeauna legenda.

Dar omul, ostenit de joaca lui neliniştitoare şi drăcească, se opri, punând revolverul ca o vulgară tabachere în buzunarul de sub pulpana redingotei. Din nou avu înfăţişarea ştearsă de profesor pensionar, tuşi ca un bătrân şi începu să-şi întindă mănuşile pe degetele osoase.

Merse până la fereastră şi privi în creştetul trecătorilor.

Fără să se întoarcă, vorbi:

— Dumneata crezi că merită să săvârşeşti ceva pentru viermii aceştia?… În stupiditatea lor nici nu au conştiinţă de nefericirea lor. Dacă le pregăteşti vreo fericire, trebuie s-o faci fără să ştie, în silă, peste voinţa lor… Împotriva lor!

Ceea ce ar schimba faţa lumii n-ar fi nici o religie nouă, nici o oaste de profeţi inspiraţi. Dă-mi patru sute de oamenimaşină. Patru sute de imbecili sau nebuni, incapabili să cugete, căci n-au ce cugeta… Numai să se supună orbeşte! Iar toţi, patru sute, în patru sute de oraşe să arunce la ace-eaşi oră în aer parlamente, ministere, centrale poştale şi gări… Chiar prima condiţie e să nu cugete! Să-i scoţi dintr-un azil de idioţi sau de surdo-muţi şi să-i trimeţi să execute…!

Sfârşi într-o limbă necunoscută lui Costea Lipan. Îşi dădu seama şi, întorcându-se, râse ca de o slăbiciune pentru care are drept la indulgenţă:

— Mă ierţi? Câteodată uit în ce ţară mă aflu şi în ce limbă mă pot face înţeles… De altfel, nici nu ţin să fiu înţeles! Îşi aşeză pălăria pe vârful capului. Pălăria tare şi strâmbă, care-i completa aspectul grotesc. Repetă: Nici nu ţin să fiu înţeles!… Se uită la pereţii goi, la tavanul înclinat de mansardă, la soba de fier, la patul cu pătura aspră. Vorbi cu pălăria pe creştet, nemişcat, ca un om neînsufleţit, de cârpă; un om mecanic, din cei aduşi pe scenă la reprezentaţiile de ventriloci: Tinere, camera aceasta a dumitale îmi aminteşte ceva foarte vechi… Altă cameră, unde se afla alt tânăr… Undeva, într-o ţară care nu importă şi într-un an care nu importă… Tot aşa, era o fereastră înaltă! De acolo se vedea cerul sus şi se vedeau oamenii jos. Viermii jos! Era un pat ca al dumitale, de fier. Un pat de tânăr sărac. Nu importă ce s-a întâmplat apoi… Destul să ştii că acolo a îngenuncheat el, lângă patul acela ca al dumitale, jurând să nu uite şi să nu ierte. Cu mâna pe o mână rece a jurat!… A coborât pe urmă scările, pentru ca să nu se întoarcă, şi de atunci cutreieră lumea oriunde găseşte prilej să plătească… Eu lovesc întotdeauna aici! (Ridică degetul înmănuşat, de manechin ţapăn în articulaţii, spre tâmpla lui Costea Lipan.) Şi nu dau greş niciodată!… Sunt un moşneag, dar încă nu-mi tremură mâna. N-am sfârşit! Eu plătesc oricui şi plătesc pentru toţi… Înţeleg! Mă crezi un nebun… Ura niciodată nu e o nebunie! După cum laşitatea nu e numaidecât cuminţenie… Acum să-ţi fac un serviciu. În astă seară am să te eliberez de omul de afară. Mă voi duce să-i pun o singură întrebare şi să-i ofer o ţigară. Sunt sigur că va merge cu mine la cea mai apropiată cârciumă. Am pentru oamenii poliţiei de oriunde o irezistibilă atracţie şi îţi mărturisesc că le inspir o dezgustătoare încredere. Noapte bună! Şi fă exerciţii! Uite, ţi-l las dumitale! scoase el revolverul din buzunar şi îl aruncă pe pat. Eu am altul, în celălalt buzunar. Fă exerciţii în fiecare zi. Învaţă să tragi întotdeauna aici!

Omul salută sacadat cu pălăria tare, ieşi lipind uşa cu luare-aminte şi începu să coboare scările în spirală, cu oribilele lui ghete cu scârţ.

Costea Lipan rămase pe marginea patului de fier, cu tâmplele cuprinse în palme. Nu! nu era aceasta! Nu poate să fie aceasta. Dar, atunci, ce?