I.

BUCUREŞTI – GARA DE NORD

Un întuneric dens, materializat, de pâslă. Nici o constelaţie sus. Nici steaua polară. E de mirare din ce noapte cu duhuri vrăjmaşe a descins peste câmpuri o beznă atât de opacă şi grea. E de mirare şi parcă de teamă.

Numai ferestrele trenului preling dintr-un capăt în altul un şir de lumini, ireal şi fantast. Văzut de departe, arată ca pachebotul-fantomă cu pasagerii-strigoi. Ştiţi, vasul-nălucă din legendele mateloţilor, navigând cu lampioane de bal şi orgie spre naufragiul din fiecare miez de noapte, unde toţi vor pieri, ca toţi să învie în cealaltă seară, până la dezlegarea blestemului rău.

Dar teama e absurdă şi romantică înşelare. Locomotiva cu picuri roşii pe piept spintecă pârtie în întunericul de smoală, pe-un drum străbătut de o mie de ori. Acolo, în fund, mijeşte o geană fosforică. Şi când a ajuns, nimeni nu mai priveşte înapoi.

Domnul străin din colţul compartimentului, lângă fereas-tră, aţipi cu ziarul despăturit pe genunchi, cu tâmpla rezemată în speteaza de pluş vişiniu. Surâse îndată prin somn unui vis şăgalnic, care-i descruntă figura osoasă şi fină, cu profil de medalie.

Sabina duse degetul la buze în semn de tăcere:

— Ssst! A adormit Caton Austerul! şi pot să vă spun ce visează de-i atâta de fericit,.

— Sabina! Te rog, linişteşte-te!… Dacă domnul se deşteaptă? se alarmă în şoaptă doamna Elena Lipan.

Sabina păru că nici n-a auzit admonestarea maternă.

Continuă:

— Visează că în sfârşit a căpătat autorizaţie să dărâme Cartagena şi că a pornit cu preafaimosul regizor cinematografic Rex Ingram să filmeze ruinele. Ascultaţi-l ce spune (declamând, cu mâna întinsă): „Ceterum censeo Cartaginem esse delendam!” 9 Mania lui. Nu-l lasă nici prin somn…

Într-adevăr, domnul străin, poreclit de scorniturile Sabinei cu numele bustului de pe biblioteca părintească, Caton Cenzorul, îşi întrerupse surâsul.

Dormind, şoptise câteva cuvinte neînţelese. Se răsuci foşnind ziarul şi căută o poziţie mai comodă, apărându-se de lumina verticală a becului.

Sabina rămase cu gestul suspendat, prefăcându-se că-şi orânduieşte, în faţa oglinzii, părul zburlit şi obraznic.

— Sabina, încetează odată! porunci cu asprime Constantin Lipan.

— Dar ce fac, papa? se miră cu ipocrizie copila, dovedind încă o dată că nu-şi câştigase stând cu braţele încrucişate reputaţia de marea tartoră a tuturor drăciilor închipuite şi neînchipuite. Ce fac? Mai întâi nu scrie nicăieri că-i interzis să vorbim despre Caton. Citeşte şi mata toate afişele: „Scuipatul oprit. Fumatul oprit. Urcatul cu picioarele pe banchetă oprit!” Despre Caton, nimic! Şi pe urmă, de unde să ştie că el e Caton Austerul sau Caton Cenzorul?… De altfel, e momentul să profităm de ocazie şi să aflăm cu cine am avut onoarea să călătorim…

Se înălţă în vârful pantofilor şi întoarse rama de piele în care se afla, agăţată de mânerul valizei din plasă, cartea de vizită.

Citi cu ochii măriţi de mirare: Dr. Mihail Pop-Spătarul. Profesor universitar. Fost ministru de instrucţiune. Fost ministru al sănătăţii publice.

Atâtea titluri o intimidară mai mult decât toate severele dojane de mai adineaori. Se aşeză cuminte la loc, tipărindu-şi fustele scurte de uniformă cu mutra cea mai spăşită de pe lume.

— Ei, ce e cu domnul Catone al tău? întrebă Nellu Lipan cu aerul lui insuportabil de frate cu un an mai mare, trecut de doi ani în cursul superior de liceu.

Sabina se plecă, şoptindu-i în ureche numele şi titlurile lui Caton Austerul. Ştirea trecu din ureche în ureche, transmisă la toţi membrii familiei Lipan. Şi toţi deveniră deodată de o servilă şi miloagă cucernicie, respectând somnul înaltului personagiu.

Constantin Lipan îşi pipăi involuntar cravata. Elena Lipan îşi verifică în oglinda poşetei obrazul cu pleoapele ostenite de drum şi de fum. Copiii îşi rectificară ţinuta din ce în ce mai dezordonată după atâtea ceasuri de interminală şi plicti-coasă călătorie.

Toţi îşi recapitulară în gând cuvintele şi gesturile care ar fi putut să indispună cumva tovarăşul de compartiment.

Era o familie crescută în cultul mărimilor şi în respectul înaltelor titluri.

Un timp se auzi numai ţăcănitul monoton al roţilor în noapte. Vuietul trenului pe poduri sonore de fier.

Elena Lipan închise poşeta după ce orânduise conţinutul cu toată luarea-aminte de femeie meticuloasă şi terorizată de veşnicul spectru al economiei; apoi cuprinse cu o privire satisfăcută şi tutelară copiii, strânşi în juru-i ca puii de cloşcă în cuibar.

Aşa îi voia şi ea: cuminţi, ordonaţi şi cuviincioşi.

Pe figura pretimpuriu veştedă, cu ochii decoloraţi şi cu subţiri cute în jurul buzelor, trecu o lumină de destindere. Viaţa începea în sfârşit să le surâdă.

După douăzeci de ani, tainica şi suprema lor dorinţă, pe care nici nu se mai încumetau s-o exprime, se afla brusc împlinită. Constantin Lipan, înaintat încă de îndelungată vreme pe loc în somnoroasa şi săraca urbe provincială unde vegetau fără speranţă, era mutat la curtea de apel din Bucureşti, prin bunăvoinţa şi capriciul ministrului de justiţie, fost trecător coleg de şcoală. Cariera lui de magistrat model, felicitată până acum platonic în toate memoriile şi rapoartele forurilor superioare, îşi găsea o încununare mai puţin vagă. Douăzeci de ani, capitala le păruse un pisc inaccesibil, spre care aveau drept să năzuiască numai cuteză-torii cu glezna tare şi cu plămânii largi: oamenii înălţimilor. În existenţa lor restrânsă şi mediocră, capturaţi de smârcurile neînsemnatului târg de la marginea ţării, renunţaseră osteniţi să se mai măsoare cu asemenea privilegiaţi ai norocului. Când iată că mutarea neaşteptată, aproape inexplicabilă, le-a căzut ca o recompensă de natură divină!

Femeia aruncă o privire piezişă bărbatului.

Îl găsi încărunţit prea devreme, împuţinat şi slăbit, cu trăsăturile amare.

„Încă doi ani, trei; şi îl dădea gata provincia!” gândi cu ură la tot ce lăsase înapoi: bârfelile şi spionajul cucoanelor adunate la ceai şi la maus; şicanele mărunţilor satrapi locali, iritaţi de rigorile acestui magistrat scrupulos până la manie; necazurile de gospodină în care şi-a mistuit tinereţea cu slugi toante; grija copiilor crescuţi într-un târg cu şcoli puţine şi sărăcăcioase. Toate sfârşeau. Rămâneau un vis urât şi lung, de care şi amintirea va fugi mâine cutremurată.

— Cât e ceasul, Const?… Nu mai ajungem oare în astă noapte? întrebă, incapabilă să-şi mai biruie nerăbdarea, acum, la capătul drumului.

Constantin Lipan deschise capacul gravat al cronometrului de aur – cadou de logodnă datând de peste două decenii – şterse cu ticăiala dintotdeauna sticla ochelarilor şi păru că descifrează oracolul cine ştie cărei controversate inscripţii hieroglifice, cu atenţia concentrată a unui egiptolog miop şi covârşit de imensitatea răspunderilor, înainte de a se pro-nunţa.

— Încă o oră şi trei sferturi! anunţă, închizând delicat capacul şi introducând ceasornicul în punguliţa de piele mată.

Amândoi aveau mişcări încete, pline de precauţie, pândiţi parcă de nevăzute şi perfide ameninţări. Cum descoperise Sabina în competinţa ei de jună pasionată a cinematografului, amândoi îşi trăiau viaţa au ralenti 10. O economiseau cu avariţie de bătrâni. Şi păreau într-adevăr mult mai vârstnici decât ar fi arătat actul de naştere, cu ochii lor uzaţi, cu mâinile lor pale şi uscăţive, cu hainele lor îngrijit periate, dar păstrând un iremediabil miros de naftalină, de benzină şi de muced garderob întunecos.

— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa…!

Îşi repetă Elena Lipan îngrijorarea care-o muncise tot timpul, cu o săptămână încă înainte de plecare.

— Eleno, iar începi să-ţi creezi panică din senin? o dojeni bărbatul. De două ori şeful de staţie şi-a dat cuvântul de onoare că vagonul porneşte chiar în astă seară. Iar la otel am telegrafiat ieri să ne reţină camerele…

— Dormim la otel? se bucură Sabina, frământată din nou de neastâmpăr. N-am stat niciodată la otel. Pot spune aşa, că mi se împlineşte în astă seară unul din idealurile mele. Dacă are să fie mai ales o cameră cu fereastra la Calea Victoriei, n-am să dorm toată noaptea. Şi mâine dimineaţă ieşim toată trupa la plimbare, ca familia lui Enache Cocoloş, cu umbrelă şi galoşi.

Elena şi Constantin Lipan o fulgerară cu o dublă şi aspră privire. Sabina îşi încrucişă braţele pe piept, pocăită. Dar ochii negri, de luciul antracitului, sau, cum spunea ea, ochii de galoşi noi, Tretorn, clipeau de nerăbdarea atâtor indescriptibile desfătări, râvnite fără speranţă şi ajunse la sorocul împlinirilor fără nici un semn vestitor. Căci pentru toţi patru copiii, cu toată deosebirea de vârstă şi fire, capitala era necunoscutul miraculos, cetatea mirajiilor, vrăjita turbincă unde fiecare va afla tot ce-i pofteşte inima şi tot ce i-a urzit, himeric, închipuirea.

Pentru Ana, domnişoara Annie, care de un an terminase pensionul şi tânjise în mocneala oraşului de provincie, capitala însemna decorul în sfârşit vrednic de făptura ei înaltă, rece, aristocratică şi ţâfnoasă. Loja la teatre şi la operă, rela-ţii cu altă lume decât aceea vulgară de unde venea şi de a cărei atingere se ferise cu orgoliu, poate o prietenă de neam ales, poate un logodnic.

Pentru Costea – „rebelul tribului Lipan”, cum îl numise Sabina – absolvent cu elogii al liceului, dar adolescent încăpăţânat şi ursuz, capitala reprezenta facultatea, conferinţele şi biblioteca Academiei, anticarii şi cursurile savante. Şi însemna, mai ales, camaradul necunoscut, care fără îndoială se află undeva, aşteptându-l şi căutându-l cu antenele fine în nevăzut pentru a-l consola de orizontul mărginit al familiei, unde se simţea străin, dispreţuindu-i pe toţi de-a valma, cu excepţia Sabinei, din pricina meschinelor prejudecăţi burgheze şi a egoismului lor orb, de soboli.

Nellu, al treilea frate în ordinea cronologică, închipuia capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipseşte nici o marcă de automobil din cele mai rarisime şi ca o vastă arenă spor-tivă, unde în fiecare zi se dezlănţuie competiţia între două echipe, doi campioni, două celebrităţi măcar europene, dacă nu mondiale.

Iar pentru Sabina, capitala însemna larmă, prilej de în-veselire şi de încântare a ochilor, forfota de bâlci a mulţimii, un necurmat film în care comedia irezistibilă şi drama pate-tică se alternează într-o reprezentaţie fără pauze, cu progra-mul mereu schimbat şi cu actorii mereu întineriţi la izvorul nimfei Jouvence.

Tot ce auziseră, tot ce citiseră, tot ce ştiau pe nevăzute despre oraşul zugrăvit când ca un Babilon al tuturor pierzărilor, când ca un feeric Paris oriental, se transfigurase în fiecare imaginaţie, după chipul, dorinţa şi asemănarea fiecăruia.

Nici o mirare deci că acum toţi trepidau de nerăbdare.

În întunericul nepătruns, câte-o haltă singuratică rămânea în urmă cu lumini palide şi triste.

Sabina îşi turti nasul de fereastră, să citească din treacăt inscripţia de pe banda unui felinar anemic. Nu izbuti şi se aşeză la loc mânioasă.

— Vintileanca! informă cu un surâs binevoitor Caton Austerul.

Nimeni nu observase când s-a deşteptat şi de când cu ochii lui, albaştri şi reci, îi înfăşurase încă o dată pe toţi într-un examen atent, aplicându-le profesional diagnosticul.

Elena şi Constantin Lipan priviră apăsat la Sabina. Abia atunci copila îşi dădu seamă că uitase să mulţumească.

— Mersi! spuse şi izbucni în râs, fără motiv, numai fiindcă irupea toată tinereţea voioasă din ea.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru, profesor universitar şi fost de două ori ministru, neştiind că a devenit prin somn Caton Austerul, zâmbi mai departe cu nevinovăţie. Scoase din buzunarul vestei o cutiuţă de email cu pastile parfumate şi, înainte de a se servi, o întinse Sabinei:

— Îmi faci plăcerea, domnişoară?

Sabina roşi pară, fiindcă întâia oară o trata cineva ca pe-o domnişoară în toată puterea cuvântului. Ba încă un cineva atât de important!

Părinţii o încurajară din ochi să primească.

— Mersi! rosti, fără să mai aştepte de astă dată mustrarea privirilor care-o struneau cu hăţuri invizibile.

Şi cum era încă atât de copilă, în loc să savureze încet bomboana ca orice plăcere care trebuie să dureze cât mai îndelung, începu s-o crănţăne în dinţii ei mărunţi, albi, tari şi voraci.

— V-au cam deranjat copiii cu neastâmpărul lor… căută prilej de vorbă Constantin Lipan, gata să se prezinte, mânat de convingerea că o asemenea cunoştinţă ar putea fi cândva preţioasă pentru el sau pentru copii.

— De fel! reteză scurt Caton Austerul, şi privi de îndată pe fereastră, în noapte, arătând astfel că el n-are nici o poftă să-şi recruteze relaţiuni într-un compartiment de tren.

Îi cântărise pe toţi. Îi găsise insignifianţi şi de o jalnică platitudine. O familie de provinciali cu sângele sleit. Numai mezina, vioaie şi impertinentă, cu sfârcul obraznic al nasului şi cu ochi de cărbune, îl încântase ca un pui de leopard născut pentru sprintene salturi în aer liber.

„Au s-o asfixieze cu mediocritatea lor! gândi. Sunt o familie de pisici jigărite în care s-a ivit o felină nobilă şi ageră de junglă.”

Asemuirea cu puiul de leopard îi revenea stăruitor, fiindcă în ţări depărtate, de unde se întorcea, în preziua plecării, admirase la grădina din Anvers o pereche de asemenea pui, hârjonindu-se şi încercându-şi elastic puterile tinere, fără să sufere încă de marasmul captivităţii.

Sabina terminase de ronţăit. Înţelese după mutra-i deznădăjduită că rebelul tribului Lipan se sfârlogea pe banchetă, căutând un pretext să evadeze pe culoar şi să fumeze a şasea ţigară clandestină. Ştia numărul exact, căci între dânşii exista o veche complicitate.

Îi făcu semn cu un imperceptibil tremur al genelor:

— Mergi cu mine, să ne dezmorţim puţin, Costea?

Costea se ridică şi o însoţi cu înfăţişare resignată de om care se sacrifică tuturor capriciilor. Dar abia ajunse pe culoarul îngust şi pufni uşurat, prinzând-o de umeri şi scuturând-o cu recunoştinţă:

— Uff! Bine că ţi-ai adus aminte… Credeam că mă înăbuş. Ai auzit? „V-au deranjat poate copiii cu neastâmpărul lor, preaînalt stăpâne?” Numai n-a milogit cunoştinţa. Era gata să ducă mâna la buzunar şi să scoată carta de vizită. Ştii tu, carta de vizită nou-nouţă, tipărită după gustul scumpei noastre mămucuţe şi afectatei noastre surioare, Annie, recte Anuţa sau Anica: Const. Lippan, consilier al curţii de apel din Bucureşti. Const. prescurtat fiindcă li se pare mai puţin banal decât un simplu Constantin sau Costică. Şi Lippan cu doi p, fiindcă se cred aşa, dintr-o dată, înnobilaţi… Pe bunicul nostru îl chema Costache Lipan; dascălul de strană Costache Lipan din Cârligi. Şi nu văd în asta nici o ruşine.

— De ce vorbeşti aşa, dragă Costea? îl întrerupse rugător Sabina. Cu tine nu poate avea nimeni nici o bucurie! Tuturora ne vine a zburda de fericire fiindcă am scăpat de „Hai la gază, gazăăă”, de căţeluşa lui madam Ştiubei, care trecea cu codiţa bârligată printre gard, şi de toate meschinăriile din târgul nostru, de care tu te plângeai cel dintâi. Când colo, încă nici n-am ajuns bine să respirăm, şi iată că ai început din nou cu ale tale…!

Glăsuind, Sabina imitase volubil pe jupân Fişel când striga „Hai la gază, gazăăă!” şi aştepta cu bidoanele la portiţă; o imitase pe madam Ştiubei, care se tânguia cu glas piţigăiat, din cap, urcată pe zaplaz, când i-a scăpat Firfirica plecată cu coada bârlig în aventuri galante, şi ar fi fost gata să mimeze toate cucoanele din oraş când se adună la ceai, să descoasă pe cele care lipsesc, numai ca să descreţească aşa posomorala fratelui mai mare, întotdeauna în război cu familia, cu târgul natal şi cu tot universul.

Costea aprinse ţigara, coborî fereastra şi rămase rezemat de bara de alamă, cu părul aspru răscolit de vânt. Sabina păşi în vârful picioarelor, lipită de perete, să facă de strajă şi să tuşească – semnal de alarmă în clipa când vreunuia din părinţi i-ar fi venit în gând să iasă din compartiment şi să surprindă fiul rebel în flagrant delict de fumat.

Apoi, sătulă de imobilitatea de sentinelă, trecu la cealaltă uşă şi se iţi înlăuntru.

Veni repede, cu schime misterioase, anunţând o senzaţională descoperire:

— Închipuieşte-ţi! Pinguinul şi Barbara Ubrich s-au împrietenit. S-au întins la mare cislă şi taifas!

Costea dădu din umeri cu ostilitate de plebeu pentru toată umanitatea din clasa întâi, în care se afla înregimentat numai prin tirania şi snobismul familiei: „Să le fie de bine! Cisluiască şi tăifăsuiască în pace şi onor! Ce-l interesează pe el?”

Sabina îşi simţi stinsă toată veselia.

Cu un frate cum e Costea, n-avea niciodată chip să se desfăteze de tot ce-i oferea spectacolul vieţii amuzant şi pitoresc. El e întotdeauna posomorit şi revoltat pe cineva. Trăieşte numai împotriva cuiva.

Dacă ar fi fost altfel de om, ar recunoaşte şi el că nu există o scenă mai nostimă ca discuţia care s-a încins între Pinguin şi Barbara Ubrich. Pinguinul stă cu pântecul revărsat, abia mişcând din mâinile scurte cu aripile ciunte ale păsării antarctice din pozele manualelor de geografie; Barbara Ubrich îi vâră căngile degetelor în ochi, gesticulând repede şi după aceea căzu în imobilitate letargică, probabil să medite-ze la jalnica ei tragedie.

Aşa îi botezase Sabina mai devreme, când i-a întrevăzut în compartimentul vecin, făcându-şi vis-a-vis; bărbatul – corpolent din cale-afară, cu haina de lustrin neagră şi cu vesta albă bombată pe pântec, dormind cu obrazul lucios de sudoare, parcă uns proaspăt cu undelemn; femeia – uscată ca o scândură, cu profilul tăios, cu ochii sticloşi de sufragetă care a făcut greva foamei şi cu degetele încovoiate de vrăjitoare.

Acum Pinguinul se deşteptase şi amândoi vorbeau. Păreau că se cunosc de când lumea. Iar pentru Sabina dialogul dintre aceste exemplare reprezentând două contraste extreme şi caricaturice ale speţei umane e lucrul cel mai înveselitor cu putinţă. Păcat că nu-i rost să-i şi audă, ca să-i fie în-veselirea deplină! Căci ce pot să vorbească altceva decât ceea ce-şi spun hazliu doi eroi de comedie americană înainte de a începe să spargă teancurile de farfurii, să se ridice cu plafo-nul vagonului în cap, să se fugărească pe scări înguste, unde Barbara Ubrich rămâne atârnată de coade şi unde Pinguinul nu mai încape de pântec, barând defileul ca un butoi de bere?

Bietul Pinguin! Biata Barbara Ubrich! În ciuda aspectului comic cu care îi blagoslovise natura şi viaţa pe amândoi, conversaţia lor n-avea cu toate acestea nimic înveselitor. Şi poate chiar Sabina, ascultându-i, s-ar pomeni cu toată pofta ei de veselie deodată întunecată la presimţirea atâtor mâhnite întâlniri câte sunt pe acest pământ!

Când Pinguinul se urcase în vagon, răsuflând astmatic şi tamponându-şi broboanele de năduşală, nici nu aruncase o privire la tovarăşa de drum pe care i-o rezerva întâmplarea. Se trântise între braţele jilţului, gemând ca un om greoi ce era, îşi înfăşurase o batistă în jurul gulerului înmuiat de sudoare şi aţipise la comandă. Călătoarea din ungherul opus făcuse o mişcare de surpriză, gata să-i vorbească, sub impresia că recunoaşte ceva dintr-un foarte îndepărtat trecut. Apoi renunţase. Şi au mers aşa ceasuri întregi: bărbatul horăind, femeia cercetându-i cu fixitate obrazul invadat de grăsime, în care abia mai dura suvenirul unui astfel de chip: tânăr, vivace, agresiv.

De la Buzău, Pinguinul se deşteptase. Căscase, se frecase la ochi, îşi desfăşurase batista udă din jurul gâtului, şi cum i s-a părut că necunoscuta-i surâde prietenos, a zâmbit şi el, aşa, într-o părere, de bunăcuviinţă, întrebându-se cu cine-l confundă oare. Iar numai cu încetul s-a lămurit, din pâcla de ani, amintirea. Venea, vai! acum de atât de departe!

Dacă s-ar fi întâlnit în mijlocul străzii, pieptiş, în plină lumină a zilei, ar fi trecut fără să se recunoască foştii tovarăşi de bancă din anii universităţii, din care pentru el nu mai supravieţuia nici cenuşa.

Şi-au strâns mâinile cu înduioşare. Şi-au povestit. Şi-au amintit, scormonind unul pe faţa devastată a celuilalt, deşertul peste care a bântuit vremea.

Ea se întorcea după şaptesprezece ani de lipsă, cu o di-plomă de doctorat a Sorbonnei, docenţă, titluri, lucrări, o modestă, dar consolidată reputaţie în specialitate. Nopţile de veghe, cărţile, laboratorul, lipsurile îndurate cu încăpă-ţânare şi bravură pe tărâmuri străine paingeniseră obrazul în creţuri mărunte şi multe, ca un fruct ce-a fost cules crud şi s-a uscat. În glas avea ceva neplăcut, de sticlă sfărâmată; în toată făptura, ceva ucis pentru totdeauna de formule chimice şi de ariditatea tratatelor. Ochii bărbatului nu se puteau desprinde de la mâinile arse de acizi; mâini fără feminitate, cu graţia devorată de lichidul fiolelor şi de fumegarea retortelor.

Fusese atât de vie, de nebunatică; întindea spre cerul primăverilor de atunci mâini cu degetele atât de febrile şi ochi fragezi atât de însetaţi de toate nălucirile tinereţii, şi o regăsea atât de străină, cu glasul acela atât de strident, cu atât de urâte şi nestăpânite ticuri nervoase, cu ochii atât de sticloşi!

Privirea fixă cu deosebire îl neliniştea, silindu-l să plece pleoapele. O simţea măsurându-l cu neîndurare, descifrându-i fiecare trăs, ca o confruntare intolerabilă cu un alt seamăn al lui, care a murit de mult şi a fost îngropat; pe care l-a uzurpat ca să-i poarte numele, dar căruia nu i-a putut smulge şi tot ce celălalt luase cu el, proaspăt, generos şi pur.

— Am auzit că ai devenit scriitor mare!… Ziarele pe care le primeam din când în când din ţară pomeneau despre dumneata ca despre cel mai mare… Îi dai voie unei prietene vechi să te felicite…?

— O! se apără Pinguinul. Toate sunt exagerări! În cărţile mele se află atât de puţin din ceea ce crezusem odinioară că am într-adevăr de spus…!

— Erai ambiţios şi ai devenit modest. Erai pornit să cucereşti lumea şi te regăsesc dezgustat, tocmai poate fiindcă s-a lăsat cucerită atâta de uşor.

— Nu! Eram tânăr şi acum nu mai sunt… Uite la grăsimea aceasta!… S-a hrănit dintr-un mort! Din celălalt eu, de atunci, pe care l-am asasinat.

Femeia râse, clătinându-şi pălăria ei slută de sufragetă, cu un şuierat dezagreabil printre buzele vinete şi subţiri:

— Eu văd, dimpotrivă, că ai rămas acelaşi. Literaturizezi viaţa…

Omul gras vru să adaoge ceva. Făcu un gest neisprăvit cu mâna scurtă. De mult ştia că vorbele nu pot exprima ceea ce rămâne turbure şi pe vecie nespus în fiecare cuget.

Tăcură.

Priviră amândoi, ca să-şi ocolească ochii, în bezna unde despica tunel, gâfâind, expresul. Câmpuri negre fără conturul satelor. Întinderi ascunse misterios în noaptea fără fund.

O singură luminiţă afară, dincolo de geam; becul reflectat de sticlă, călătorind alături de dânşii, suspendat în aerul negru şi atât de aproape şi atât de clar, încât ar fi crezut amândoi că e destul să coboare fereastra şi să o atingă cu mâna. Dar dacă ar fi coborât geamul, luminiţa – părelnica amăgire a ochilor – ar fi dispărut şi ea; iar dincolo n-ar fi rămas decât întunericul nepătruns şi ameninţător.

— Am parcurs viaţa întovărăşit de-o asemenea amăgire!… spuse mai târziu omul, ridicând mâna greoaie spre reflexul luminii ireale de-afară. Pentru alţii, pentru dumneata bunăoară, precât am înţeles din cele ce-mi vorbeai adineaori, sunt vrednic de invidiat. Tot ce doream atunci – îţi aduci aminte serile noastre, când ne întreceam construind proiecte? – totul s-a împlinit… Nu? S-ar zice, într-adevăr, că totul s-a împlinit şi că a depăşit cu mult cele mai cutezătoare veleităţi, proiecte, ambiţii. Faimă, un teanc de cărţi. Academie! Şi mai ales ceea ce socoteam în acea vreme că e suprema fericire. Putinţa să ne realizăm, cum spuneam cu termenul care ne obseda şi ne era scump. Îţi aminteşti, prietenă?

— Evident! râse femeia, arătând dantura cariată şi pe alocuri ştirbită cu desăvârşire. Evident că-mi amintesc, fiindcă dumneata erai cel mai înverşunat duşman al celor care căutau fericirea „în afară”…

— Tocmai. Când în jurul nostru toată tinereţea forfotea de ambiţii vulgare, unii pregătindu-se să cucerească situaţii politice, alţii avere, alţii mai ştiu eu ce satisfacţii terestre; noi singuri ne înţelegeam şi ne credeam plămădiţi dintr-un aluat excepţional… Găsisem cheia fericirii! Cifrul secret! Cum bine ţi-ai amintit, descoperisem că taina cea mare a fericirii era să ne bizuim pe chemările din noi, dinlăuntru, nu s-o căutăm în afară de noi. Dumneata te mulţumeai cu un laborator. Eu nu pretindeam decât o cameră cu o mesuţă de scris, undeva, într-un loc tihnit, apărat de toată gălăgia stupidă şi deşartă a camarazilor… Ca să ne realizăm! Mă temeam să nu înăbuş în mine, comprimând, un întreg univers. Fiindcă văd că atât de bine îţi aminteşti totul, sunt sigur că n-ai uitat nici veşnica dumitale tachinare, cu care mă întrerupeai de câte ori spuneam cu emfază pretenţioasă că nu-mi aparţin. Că am o singură datorie: să eliberez lumea aceea care crescuse în mine o dată cu mine… În ziua când ne-am despărţit şi am pornit fiecare pe drumurile noastre, în ziua când am părăsit facultatea, laboratorul, experienţele şi formulele pentru care nu prea simţeam cine ştie ce vocaţie, îţi mai aminteşti, veche prietenă, ce mi-ai urat?

Femeia închise o clipă pleoapele. Fără lucirea sticloasă a ochilor, faţa avu paliditate şi nemişcare de cadavru.

Pe urmă îl privi iarăşi cu luciditatea-i atroce şi vorbi:

— Ţi-am urat, dacă nu mă înşel, să-ţi clădeşti singur soclul statuiei… Un morman de cărţi! O movilă cât să nu încapă în Biblioteca Universităţii, secţia marilor autori clasici, pentru generaţiile viitoare de studenţi…!

Ca încheiere, clădi în spaţiu, cu căngile unghiilor cornoase, mormanul imaginar. Apoi se retrase în fundul banchetei şi micşoră privirea, părând că măsoară de la distanţă un soclu îndeaievea şi că se întreabă dacă va suporta un asemenea om, mare şi gros.

Omul mare şi gros clătină din cap aprobând şi ştergându-şi sudoarea din jurul gâtului:

— Ei bine, prietenă, cărţile acelea le-am scris! Nu chiar atâtea, dar mai mult decât ale altor contemporani. Mi-au adus tot ceea ce nu le cerusem. Cum ai văzut: Academie, faimă, bani chiar. Ha-ha! Mai ales bani, mie, care adesea n-aveam bănuţul unui covrig de dimineaţă! Mă întorc de la proprieta-tea mea – ai crezut că am să devin şi proprietar, eu, care mă zbăteam la sfârşitul lunii să-mi împlinesc chiria camerei? De la vila mea – ai crezut că am o vilă, eu, care locuiam într-o bojdeucă, perete în perete cu un coteţ de păsări, unde cocoşul ţinea loc ceasornicului amanetat la Muntele de pietate? Mă întorc la editor cu un manuscris, colea, în acest geamantan. Un manuscris transcris curat la maşină ca un raport administrativ – ai crezut că voi avea şi o maşină de scris?… Ştiu că mâine au să mă salute respectuos pe Calea Victoriei oameni de al căror nume nici nu-mi amintesc dacă îi voi fi cunoscut cândva… M-am deprins acum să simt în urma mea câte un necunoscut întorcând capul şi şoptind cu evlavie: „Acesta e Teofil Steriu, scriitorul, romancierul, preşedintele Academiei!” M-am deprins şi mă lasă rece!… Poate o singură imputare întemeiată îmi fac toţi: nu corespund imaginei convenţionale de om de litere!… N-am chică. N-am port romantic. Sunt un domn oarecare, cu burtă şi cu chelie. Încolo, toţi au căzut de acord: sunt cel mai mare talent, cel mai puternic creator de viaţă, cel mai fin psiholog. Cel mai, cel mai! Ţi-a căzut cumva în mână vreunul din romanele mele?

— Nu! mărturisi femeia, care toată vremea nu-şi desprinsese privirea sticloasă de la el, urmărindu-l cu mare încordare, ca pe o foarte curioasă experienţă de laborator menită să dea la lumină încă şi mai curioase fenomene. Nu! Fiindcă, după cum spuneam, abia sosesc în ţară. De altfel, chiar să-mi fi căzut o carte de-a dumitale în mână, n-aş fi avut răgaz să o citesc… Eram şi eu obligată să mă consacru numai şi numai „realizării mele”.

— Cu atât mai bine. Şi pentru prietenia noastră veche, e încă mai bine să nu le citeşti niciodată. Sărmane prăvălii de păpuşi umplute cu tărâţe de lemn! Sărmane parodii, sărmane surogate ale oamenilor vii, pe care, poate, într-adevăr, i-am purtat odată în mine! Mi-e silă de ele, şi totuşi, la ele nu mai pot renunţa, cum nu pot renunţa pătimaşii la viciul lor. Nu mai trăiesc decât pentru ele. Viaţa dinafară nici nu mă interesează. Nici n-o văd. Nu există… Mă aşez dimineaţa la masă, ca un copist conştiincios, şi nu mă ridic de pe scaun până nu mi-am împlinit orele. Când s-a adunat numărul cuvenit de pagini, le încredinţez secretarului să le ţăcănească la maşina de scris şi predau pachetul frumos şnuruit editorului, care-l înhaţă cântărindu-l din ochi şi din mână: atâtea pagini, atâtea coale, atâtea ediţii!… Atâta sumă în contul drepturilor de autor, cu trei-patru zerouri în coadă. Încasez onorarii de invidiat. Accept cu seninătate toate elogiile. Mă las fotografiat şi nu mă indignează când alţii descoperă viaţă acolo unde n-am pus decât sfori grosolane.

Făcu o pauză. Era vădit că nu mai vorbise aşa nimănui, niciodată. Se răsuci, iar bancheta gemu sub greutate. Urmă:

— Aşa „m-am realizat”, veche prietenă! Pentru aceasta mi-am interzis orice pasiune în viaţă, orice sentiment, toate plăcerile, orice nebunie generoasă. N-am nevastă, n-am copii, n-am prieteni. N-am ştiut altceva decât să mă aşez atâtea ore la birou şi să scriu, să scriu, să scriu… Am evitat tot ce mi se părea că m-ar putea sustrage de la misiunea mea. De la misiunea de a popula lumea cu încă vreo câteva duzini de fantoşe umplute cu tărâţe de lemn… Aşa îmi visam eu misiunea de scriitor atunci când nu mă gândeam că poate deveni o profesie oarecare?… Mai ţii minte? Voiam să pun şi eu o lespede grea de mormânt pe-o lume care moare; să pregătesc şi eu cu scrisul meu o lume care se naşte. Ce-a mai rămas din eroii pe care îi întrezăream atunci? Uneori mă culc seara cu teama că au să vină prin vis să mă înşface de piept, să mă zgâlţâne, întrebându-mă: „Ce-ai făcut din noi?” Când şi cum s-a petrecut asemenea lunecare nu pot să-mi dau seamă… Iată un roman, singurul roman adevărat al lui Teofil Steriu, pe care nu voi fi capabil să-l scriu nicio-dată, veche prietenă!

Teofil Steriu îşi şterse cu o mişcare circulară sudoarea de pe chelia rotundă, grasă şi lucie. Se mişcă şi împinse geamul în jos.

Luminiţa din fereastră dispăru.

Rămase numai întunericul cutreierat de vânturile începu-tului de toamnă, unde nu se desluşeau nici câmpurile deşarte, nici lăcaşuri omeneşti, numai la intervale scurte copacii de cărbune depărtându-se îndărăt, în pustietatea neagră şi tristă.

Însufleţirea care-i încordase un răstimp liniile păstoase şi scânteiase un licăr de nelinişte în ochii mici se topi ostenită. Omul privi cu indiferenţă afară, privi cu indiferenţă la tovarăşa din faţă, cu ochii dintotdeauna, care au văzut tot, cunosc tot şi nu mai tresar la nimic. Ochi somnoroşi şi înceţoşaţi în bulzul de grăsime.

Târziu, rosti mai mult pentru sine:

— Şi când te gândeşti că se mai găsesc imbecili gata să reînceapă aceeaşi poveste…!

Teofil Steriu, spunând, nu s-ar fi crezut un profet atât de apropiat realităţii în spaţiu şi în timp.

În acelaşi tren, cu trei vagoane mai spre coadă, pe banca de scândură a unei încăperi de clasa III-a, în fum cătrănit de mahorcă, în duhoarea iute de botfori şi de sudoare, călătorea tocmai un asemenea tânăr purces să reînceapă tocmai aceeaşi poveste.

Era deşirat, pletos, şi el nu aţipise o clipă.

Tot ce zărea în juru-i şi tot ce trăia într-acest ceas hotărâtor i se părea lui Ion Ozun de un cumplit interes. Nu şi-ar fi iertat să-i scape ceva… În şapte ore, de când se urcase cu lădiţa de lemn acoperită cu tinichea şi cu legăturica lui de haine sărace, iscodise toate figurile tovarăşilor de vagon, şi pentru fiecare durase un sumbru roman al existenţei.

Trăsese cu urechea la întărâtata discuţie a celor doi negustori de lângă uşă şi notase în memorie cu aviditate amă-nuntele vrednice de luare-aminte. Nu-şi luase ochii de la încăpăţânata perseverenţă cu care unul privea în fundul gambetei slinoase, ca şi cum de acolo scotea toate argumentele ca dintr-o pălărie de boscar. Nu slăbea din ochi nici mâna pistruiată a celuilalt, când răsucind vârful bărbiţei roşcate se repezea deodată să întrerupă triumfător:

— Şi dacă Herş Goldenberg nu poate găsi parale? Şi dacă-i pune sechestru şi-l vinde la darabană?

— Herş are dreptatea de partea lui! citi în fundul pălăriei negustorul cu barbă de patriarh şi cu pleoapele bombate, fără gene.

— Ce-i pasă băncii dacă Herş are ori n-are dreptate? Băncii îi trebuie parale, nu dreptate!… Dacă Herş crede că în ziua de azi îşi poate hrăni cineva copiii cu dreptate, n-are decât să meargă el la tribunal să capete dreptate, şi dreptatea aceea s-o aducă în pachet acasă şi s-o dea de mâncare la copii. Să văd dacă poate el sătura nouă guri cu dreptate… Eu am zis întotdeauna că Herş îi un mare prost…!

Ion Ozun reconstituise vertiginos existenţa lui Herş, care are dreptate, dar n-are parale. Îl scosese dintr-o dugheană scundă şi hâită, cu fitiluri de lampă şi bulgări vineţi de sare, şi îl plimba la tribunal să-şi caute dreptatea; îl aducea apoi îndărăt într-o odaie fumegoasă, unde dormeau scufundaţi în perne roşii de cit o puzderie de odrasle de toate mărimile, care cer mâncare, nu dreptate.

Îl aşeza pe un scaun zoios şi şchiop, fără spătar, ca să rămână încă mai încovoiat sub apăsarea cumplitelor poveri. Îi sprijinea fruntea în palmă şi îl lăsa în neclintire de stană sub gazorniţa cu lumina sleită.

— Herş, ţi-am oprit zupă şi o scrâmbie grasă!… spune nevasta, punându-i înainte o farfurie şi tăind o felie de coilici. O adus Haia Idelovici scrâmbii proaspete de Dunăre, aşa de faine scrâmbii, că s-o făcut îndată o bătălie ceva grozav, care de care s-o apuce pe cea mai mare! Şi Haie s-o răstit la mine faţă de toată lumea să-i plătim mâne nu-maidecât datoria. Zice că numai aşa un butoi mare de scrâmbie faini cum o adus ie costă azi o avere, şi ei nu-i dă nimeni marfă pe credit.

Herş împinge farfuria neatinsă. N-a auzit nimic. Nu vede nimic. Un nod de iască i s-a oprit în gât. Haia cere datoria. Banca tot datoria cere. Şi copiii cer de mâncare.

— Herş, ce ai tu azi de nu mănânci, Herş?

De la Herş Goldenberg şi de la cei doi negustori de lângă uşă Ion Ozun a trecut cu privirea lui vie de viezure la solda-tul dormind cu gura căscată, rezemat cu ceafa în perete şi lăsând să se vadă în gulerul prea larg nodul beregatei, urcân-du-se şi scoborând spasmodic la fiecare sforăitură, ca o vietate închisă şi zbătându-se deznădăjduit să scape de-acolo. Pe urmă îşi opri ochii la femeia care-şi alăptează pruncul cu gingii dezgustătoare de cauciuc roşu; la jandarmul strângând carabina între genunchi şi scuipând ţâşnit printre dinţi din cinci în cinci minute; la ţăranii care-au desfăcut desaga ospă-tându-se cu pită neagră, brânză şi ceapă zdrobită cu pumnul, ca la un popas de cărăuşie; la mahalagioaica sulemenită ca un ou roşu de Paşti sub pălăria de cel mai strepezit verde, ca un ceaunel de aramă coclită; la ologul care şi-a descătărămat piciorul de lemn şi l-a aşezat alături, la îndemână, ca să ame-ninţe cu el doi băieţi hliziţi, cu buzele şi cu degetele înnegri-te de coaja nucilor bătute cu haragul în livezile vecinilor; la bucovineanca rumenă cu sâni tumultuoşi şi pieptarul strâns; la tot norodul ticsit în vagon, muncindu-şi ciolanele pe scân-dura tare, căscând şi scărpinându-se, fumând şi scuipând, povestindu-şi necazuri amare întâmplătorului tovarăş de drum abia cunoscut, într-o atmosferă irespirabilă de subma-rin.

Tuturor le-a descifrat destinul, corectându-l şi rotunjindu-l, ca să urzească din fiecare un tip, un personagiu de roman, eroul unei povestiri ori victima unei drame sfâşie-toare.

Simţea o ameţeală plăcută şi orgolioasă la gândul că a pornit să cucerească astfel capitala, necunoscut şi sărac, într-un ungher întunecos de vagon, confundat cu mulţimea netrebnică şi osândită la veşnic anonimat.

Mai târziu, acest episod va fi o amintire vrednică de po-vestit şi, fără îndoială, plină de duioşie.

Înadins nu şi-a ştirbit cele patru bancnote de câte o mie de lei, neatinse în buzunar. Ar fi putut să-şi cumpere un bilet de clasa a doua. Socotise însă că e mai bine aşa; să înfrunte de la început toate potrivniciile, cu tinereţe oţelită, ca să sfarme cât mai multe obstacole, şi biruinţa să-i fie cât mai întreagă, numai a lui. „La douăzeci şi doi de ani, în acea noapte de la începutul lunii septembrie 1925, a sosit în Bucureşti, într-un vagon de clasa III, cu singura avuţie o lădiţă cu schimburi şi câteva manuscrise la fund”… vor consemna biografii viitori.

Şi surâdea lăuntric la această certitudine, observând că de pe acum a purces să măsluiască realitatea, potrivind-o cum îi şade mai bine, ca o femeie cochetă în faţa oglinzii.

De fapt, nu plecase atât de necugetat în aventură. Chibzu-it, în şase luni îşi pregătise din leafa de copist la tribunal, economisită până la ultimul ban, un rând de straie să-i ţină un an, o zestre de schimburi neatinse, un modest, dar re-zistent echipament de campanie, să nu apară pe câmpul de bătălie zdrenţăros şi famelic. Trei adrese notate în fruntea carnetului cu scoarţă de muşama moale erau menite să-i îmblânzească asprimile începutului. O scrisoare de la fostul dascăl de limba şi literatura română îl înfăţişa lui Teofil Steriu ca o mare nădejde a viitorului. Iar celelalte două adrese urmau să-l introducă în tainele vieţii bucureştene încă din ceasul descălecării: Mirel Alcaz, jurnalist cu multe cunoştinţe, găzduit la dânşii acasă în timpul războiului, şi Bică Tomescu, fost camarad de liceu, pornit acum trei ani să se iniţieze în meşteşugul actoricesc şi să-şi răsfeţe făptura de băiat chipeş la arzătoarea lumină a rampei.

Susţinut de aceste rezerve şi cu muniţiile celor patru mii de lei împăturiţi în portbilet, asaltul capitalei îi apărea ferit de surprize.

Bică Tomescu îl aşteaptă pe peronul Gării de Nord, cum au hotărât dinainte prin scrisori şi telegrame. Vor sta până târziu, după miezul nopţii, să-şi istorisească amintiri, să în-jghebeze un plan metodic de ofensivă. Mâine va închiria o cameră strâmtă cât să cuprindă un pat, o masă de scris, un scaun şi un raft de cărţi. Ar vrea-o la mansardă, ca să domine toate acoperişurile şi să aibă toată zbaterea oraşului la picioare, ca un spectacol mereu şfichiuitor. Se va aşterne fără întârziere la lucru. Teofil Steriu îi va deschide uşa unei redacţii de revistă literară; Mirel Alcaz, drum la o redacţie de ziar. În câteva luni, toţi vor şti să-l preţuiască pentru ceea ce simte clocotind în el, cutezător şi proaspăt, puternic şi generos.

Ion Ozun aprinse o ţigară şi trecu mâna prin păr, cu un gest pe care îl ştia romantic şi-l socotea potrivit momentului.

Pruncul cu gingii de gumă începu să zbiere la sânul femeii din faţă, învineţindu-se instantaneu ca un ficat, ca şi cum în mişcarea inofensivă a tânărului pletos ar fi bănuit o teribilă intenţie agresivă. Femeia îl descotoşmă din boarfe şi descoperi în scutec că, până una-alta, omuleţul şi-a cam stricat stomacul.

Chiar acest amănunt, urât la vedere şi greu la miros, nu izbuti să zdruncine senina încântare a lui Ion Ozun, care aduna suveniruri ca să aibă ce povesti după mulţi ani, cu vervă îndrăcită şi cu pitoreşti înflorituri, tolănit într-un vagon de lux, unei admiratoare în extaz. Se şi închipuia istorisind.

„Atunci femeia mi-a cerut ruşinată:

— Mă rog, domnule, n-ai mata cumva o bucată de ziar, o hârtie, ceva?

M-am căutat în buzunar. N-aveam ziar… Singura hârtie era manuscrisul unei schiţe, destinată să-mi asigure un debut glorios. L-am oferit cu generozitate.

A doua zi am descoperit că nu păstrasem nici o copie. Şi nici n-am mai putut reconstitui vreodată paginile acelea! Era lucrul cel mai bun pe care l-am scris în viaţa mea”…

Ion Ozun se vedea aievea, tolănit picior peste picior, scuturând cu un deget neglijent scrumul ţigării cu vârf aurit şi privind blazat pe fereastra vagonului, în gara unde s-a oprit trenul şi unde vânzătorii de gazete flutură o revistă ilustrată, cu fotografia lui ocupând prima foaie în întregime. E atât de sigur că asemenea scenă închipuită va trăi-o aidoma peste şapte, opt, zece ani, încât ar vrea să se dezrăsucească vertigi-nos mosorul vremii, ca în povestea copilului nerăbdător, care-a sfârşit ghemul ursitoarelor într-o singură zi.

Pe urmă, cu o îngrijorare de om neobişnuit să poarte asupra sa o sumă atât de fabuloasă – patru mii de lei! – se pipăi cu latul palmei deasupra buzunarului. Portbiletul era la locul său… Savură anticipat clipa când, celebru şi plic-tisit, va repeta aceleiaşi admiratoare în extaz constatarea unui erou de roman pe care îl jefuise fără scrupul de cu-vintele de duh:

— Era, iubită doamnă, vremea când îmi pipăiam partea aceasta a hainei numai fiindcă acolo au obicei croitorii să pună buzunarul portbiletului! Acum am descoperit că natura a mai aşezat acolo şi ficatul.

— Suferiţi de ficat? întreabă admiratoarea cu îngrijorare.

— Se răzbună viaţa, frumoasă doamnă! Toate excesele şi nebuniile se plătesc. Există un ceas al scadenţelor.

— Şi n-aţi urmat nici o cură?

— Ba da! răspunde el cu un distins scepticism. Două veri la Karlsbad… Dar mă stenahoriseşte regimul acela anost: piurea de cartofi, legume fără sare, compot fără zahăr, pâine prăjită. Pfui! Cum să nu scrii cărţi pesimiste?! Anul acesta am ales Vichyul. Plec numai să fac pe placul medicilor.

— E regretabil că nu luaţi prescripţiile medicilor în serios. Viaţa dumneavoastră e preţioasă pentru noi toţi.

— Aş, preţioasă!… rosteşte el cu o schimă de sceptică şi modestă lepădare de sine şi de orice vanitate, deşi ştie el mai bine decât toţi cât de preţioasă îi este viaţa.”

Femeia din faţă, străină cu totul de aceste episoade ale viitorului în care transfigurată va juca şi ea un rol cândva, fără să ştie, întinse cu simplitate scutecul ud pe fereastra vagonului. Oftă stenahorisită şi ea de obida atâtor necazuri ceva mai reale şi astupă gura odraslei cu sfârcul sânului, enorm şi lăptos ca un uger de capră.

Ion Ozun citi din mersul trenului inscripţia staţiei Chitila.

Cu înfrigurare îşi inspectă încă o dată bagajele, să le aibă la îndemână, şi lungi gâtul pe geam, afară, să se îndestuleze de magia ameţitoare a luminilor care-l întâmpinau la orizont, orbitor şi festiv, asemeni globurilor fosforescente când atrag hipnotic gâzele şi fluturii din depărtările nopţii.

Semnale roşii, galbene şi verzi presărau pământul întunecat cu necunoscute constelaţii descinse la macazuri din cerul golit. În fund, undeva, de la aeroport ori de la un câmp de exerciţiu militar, un proiector tăia cu lama albastră înălţimile, se oprea nemişcat, cădea scurt, şi cerul părea încă şi mai enigmatic.

Atunci trenul se opri brusc, patinând, cu toate frânele încleştate.

Şi la toate ferestrele năvăliră capete, înghesuindu-se şi cercetând noaptea, întrebând cu amestec de alarmare şi de curiozitate. Felinarele roşii începură să alerge de-a lungul liniilor, legănate suspendat de mâini invizibile. Locomotiva se văieta lung, şi ecoul răspunse ciudat, ca un ţipăt de la alt tren, de foarte departe.

Un glas răguşit vorbi din întuneric:

— A călcat o femeie…

Altul sosi gâfâind:

— Un doctor!… întrebaţi dacă nu se află în tren un doctor!

Mihai Pop-Spătaru îşi făcu loc din compartiment, cu bu-zele strânse.

În urmă, de pe scările înalte, cu salturi de acrobaţi, se revărsă toată mulţimea lacomă de privelişti crude, uitând nerăbdarea cu care se plângeau o clipă înainte că nu mai ajung.

Alergau toţi, păşind peste sârme şi lunecând pe traversele unse cu catran, strigându-se pe nume şi îndemnându-se unul pe altul, grăbiţi să prindă rândul dintâi. Dar la locul întâmplării se şi adunase o roată neagră de privitori, încât s-ar fi spus că de mult aşteptau ascunşi în câmpul numai înşelător deşert, ca să dea goană la primul semnal.

Cei sosiţi mai târziu se înălţau în vârful picioarelor, se căţărau pe umeri, să vadă peste capete.

— S-a aruncat singură! Spune mecanicul că a văzut cum s-a aruncat singură sub roţi! rosti un lucrător cu felinar, rămas în urmă şi lărgind paşii, să calce din traversă în traversă.

— E a cincea în toamna asta! Ar trebui să se pună pază, domnule!… Aci vin toate nebunele să-şi facă seamă.

— Loc! faceţi loc!… A sosit un domn doctor! poftiţi pe aci, domnule profesor… Hei, domnule, n-auzi? Dă-te la o parte, să treacă domnu doctor. Ce lume, domnule, ce lume!… Poftiţi, domnule profesor!

Mihai Pop-Spătaru pătrunse printre rândurile deschise, condus de felinarul omului în uniformă, balansat la înălţimea capetelor. Alte felinare, ieşite ca din pământ, plimbau peste trupul zdrobit lumina lor murdară şi sinistră. Amândouă braţele, retezate pe deasupra cotului, ca două piese anatomice, zăceau azvârlite în sânge şi în prund negru, de o parte şi de alta.

Cineva atinse una cu vârful bastonului.

Cadavrul, dezvelit de îmbrăcămintea sfâşiată, arăta o goliciune impudică şi de un alb ireal, cu tot sângele scurs, cu intima feminitate expusă tuturor privirilor şi cu sânii glo-buloşi, intacţi, scăpaţi afară prin spintecătura bluzei. Balta de sânge lucea întunecată ca păcura sub luminile tremurătoare.

— E de mirare, domnule, cum nu i-a sfărâmat capul! vorbi un domn scund şi cu mustaţa stufoasă, care luptase cu coatele să-şi facă loc mai în faţă.

Capul, răstignit între braţele ciunge, căsca ochii dilataţi spaimă. Un cap blond, mic, să nu fi încăput un sâmbure de cuget grav în el; aproape un cap de copilă.

— S-a aruncat singură! întări cel care ştia. Mecanicul spune că a văzut-o mergând liniştită pe marginea liniei. Deodată, când a ajuns locomotiva în faţa ei, s-a repezit, şi gata…!

Picioarele mai păstrau încă pantofii negri şi sărăcăcioşi. Minusculi pantofi, prăfuiţi de drumul străbătut până aci, la locul ales morţii!

— E una de-alea… Uitaţi-vă acilea poşeta! Domnule jandarm, poţi constata dumneata! Sunt martori toţi că nu mă ating de nimic din pungă… Un roş de buze. O cutioară de pudră… Trei poli. O batistă. Mai este o scrisoare, o fotografie de marinar şi carnetul. Avea condicuţă… Dumneata trebuie să faci proces-verbal! Mai au gazetele ce scrie mâine!…

Omul cu atât de energică iniţiativă poliţistă predă jandarmului punga şi se uită la degete, să vadă dacă n-au rămas cumva urme de sânge. Jandarmul, încurcat şi străin, coborât şi el din tren ca toată lumea, nu ştia ce să facă. Nu era circumscripţia lui! Scuipă amărât şi se şterse de sudoare.

Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi deschise drum afară din cercul privitorilor. Îl chemaseră de prisos. Aici era nevoie numai de medicul-legist.

Printre privitori recunoscu şcolăriţa din vagon, strâns încleştată la braţul lui Costea Lipan.

— Tinere! îl mustră. De ce tolerezi să privească aceasta? Nu e un spectacol pentru o copilă.

Sabina se acăţase cu amândouă mâinile, tremurând, cu ochii în lacrimi.

— E îngrozitor, Costea!… Cum poate să facă cineva aceasta?

Costea Lipan se întoarse, târând-o, cu dinţii clănţănind de emoţie, dar silindu-se să-şi pară tare şi nepăsător:

— Tu ai vrut! Ţi-am spus că…

— Domnilor! Domnilor! Păziţi, soseşte expresul!

Două braţe puternice îi smuci pe amândoi de pe linia vecină, trăgându-i îndărăt.

Expresul dinspre Bucureşti, cu ferestrele luminate, trecu furtunos în zăngăt de fiare. Aproape îi atinse. Aburul loco-motivei îi stropi; vântul le fâlfâi hainele. Din vârtej se deslu-şiră umbre plecate la geamuri. Vagonul de dormit cu paturi desfăcute. Arătare rapidă, de bunăvoie şi confort.

Fiindcă un cadavru zăcea îmbucătăţit pe pietre, întorcând spre cerul negru cinica şi oribila lui goliciune, aceasta nu însemna că viaţa nu trebuie să colcăie mai departe, spre toate nesăţioasele chemări.

— Era să vă calce… vorbi tânărul înalt care-i smulsese de pe linie, păşind alături de dânşii şi aprinzându-şi din mers ţigara.

— Mulţumesc, domnule!… Dacă pentru aceasta poate exista mulţumire! Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu noi… Surorii mele îi venise rău şi…

— Îmi daţi voie să mă prezint: Ion Ozun! Şi îndată tânărul înalt adăugă, anticipând: Ziarist şi scriitor.

— Costea Lipan, student! anticipă la rândul său rebelul tribului Lipan. Sora mea, Sabina!

Se apropiară de trenul lor, tăcuţi, cu toată atenţia concentrată la prundul negru pe care călcau, şi cu inimile strânse de obsesia priveliştii neştearsă şi cruntă.

— E teribil acest Bucureşti! declară cu autoritate de adânc cunoscător Ion Ozun. În fiecare zi două-trei sinucideri… Un Moloh care nu se mai satură…!

— Ca ziarist trebuie să vedeţi atâtea! rosti cu admiraţie Costea Lipan.

Ion Ozun n-avu când să replice.

— Urcaţi în vagoane, domnilor! dădu semnalul şeful de tren.

Îşi strânseră mâinile.

— Mi-a părut bine!

— Sper să ne cunoaştem mai de aproape, domnule salva-tor!

Ion Ozun schiţă un gest modest de apărare, ca un salvator de profesie, care nu face caz de asemenea întâmplări, pentru el foarte fireşti. Salută înălţând de pe plete pălăria cu boruri imense ca o pistă de velodrom.

Toţi se urcară la locurile lor. Salvatorul, în vagonul de clasa III-a; Sabina şi Costea, în compartimentul unde-i aştepta o aspră dojană, fiindcă s-au amestecat în mulţimea de gură-cască.

— Se pare că a fost un accident. E o nenorocită care s-a aruncat înaintea trenului! spuse Barbara Ubrich, potrivindu-şi pălăria urâtă şi încercând să culeagă pachetele din plasă.

— În ziua de astăzi sinuciderile au ajuns fapte curente!… încuviinţă cu indiferenţă Teofil Steriu, care nu se mişcase de la locul lui şi nici nu arătase vreo curiozitate să afle ce s-a întâmplat.

Pe urmă trenul porni. Şi toţi uitară să vorbească, apăsaţi de imaginea moartei rămasă cu trupul sfărmat, în noapte, printre felinarele murdare, ca un umil, dar înfricoşat avertisment.

În Gara de Nord, Ion Ozun îşi căută în zadar cu ochii de viezure prietenul. Nu se afla nici pe peron. Nu-l aştepta nici la ieşire, cum fusese înţelegerea.

Cu toate proiectele sale răsturnate atât de neprevăzut chiar de la primii paşi, nu se hotărî să plece până ce nu colindă amănunţit, de două ori, toate ieşirile, restaurantul, sălile de aşteptare, mereu pipăindu-şi cu palma portbiletul din buzu-narul de la piept: fondul se subzistenţă şi de rezistenţă. Depuse lădiţa de lemn şi legătura la casa de bagaje. Se aventură cu mare prudenţă pe Calea Griviţei, simţindu-se dintr-o dată demoralizant de singur şi neînsemnat, cuprins, înghiţit, târât de torentul norodului fără număr.

Mâncă într-un birt cu miros sfârâit de mititei, printre golani şi pungaşi dezmăţaţi, cu şapca pe ochi şi cu mucul ţigării lipit la colţul buzei de jos.

Cu stomahul pus la cale, sătul şi încălzit cu o jumătate de vin, prinse însă din nou curaj. Îi păru iarăşi că o voinţă mai tare decât el i-a pregătit înadins ceasul acesta dintâi, să-l tră-iască singur, într-o asemenea cârciumă, printre asemenea tovarăşi.

Citi numele birtului pe sticla vitrinei, cu literele întoarse, de-a-ndăratelea:

CIMONOCE TRIB NALĂB LULAC AL.

Îl repetă de mai multe ori, să-i rămână bine fixat în amin-tire, pentru memoriile de mai târziu:

— Birt economic. La Calul Bălan.

Pe urmă intră la otel ieftin. Cum n-avea bagaje, portarul îi ceru plata camerei înainte.