II.

BURSUCĂRIA LUI CHIR PANAIOTI.

Dimineaţa, înainte de a porni la crâncen război, tânărul îşi reazemă pieptul de pervazul ferestrei, să urmărească jos fur-nicarea mulţimii şi să-şi călească oţelite puteri. Acolo, în pu-hoirea străzii, privirea sa descoperă de fiecare dată alţi fraţi necunoscuţi; de fiecare dată tot alţi şi alţi fraţi nenumăraţi. Sunt ca şi dânsul de înfriguraţi şi famelici, cum au evadat din cărţile lui Balzac.

Capitala i-a chemat ca şi pe el, ispitiţi tot de pilda lui Ras-tignac, Rubembré ori Rafael de Valentin. Îi recunoaşte după paşii grăbiţi. După nepăsarea cu care, singuratici în mijlocul mulţimilor, îşi poartă glorios, ca viteze trofee de bătălie, vestmintele lor roase şi de mult înfruntând vremelnicia modelor.

Spre dânşii înduioşarea lui coboară ca o dezmierdare. Îi regăseşte în fiecare dimineaţă. Sunt alţii şi sunt aceiaşi. Sunt legiune. Ei alcătuiesc o lume a lor în cealaltă lume. Sunt le-gaţi printr-o ascunsă francmasonerie. Se caută şi se urăsc. Se aşteaptă şi se vor extermina. Merg cot la cot, şi vai de cel care va rămâne în urmă!

De acolo, de sus, tânărul le flutură un semn cu mâna în fiecare dimineaţă:

— Aşteptaţi. Vă ajung!… Aşteptaţi. Am sosit!

95, 96, 97, 97… Aici se împiedică prin întuneric de o treaptă, mormăi de unul singur oarecare aluzii la sfinţii părinţi ai bisericii ortodoxe, române şi autocefale, şi ca întotdeauna pierdu numărul.

De trei săptămâni de când se mutase în mansarda visurilor sale din tren, Ion Ozun îşi propusese dintr-o curiozitate, la început dezinteresată, să afle exact câte trepte are de urcat şi de coborât de cinci-şase ori pe zi, iar până acum încă nu izbutise. Întotdeauna i se împotrivea un obstacol neprevăzut. Uneori întâlnea un locatar de la alt etaj şi, ferindu-se din cale, întrerupea şirul. Alteori îşi amintea abia după ce trecuse de jumătatea urcuşului. Noaptea se poticnea bâjbâind ca acum… Şi niciodată nu ajunsese la sfârşit.

Pe urmă, numărătoarea căpătă pentru el alt interes. Însu-şindu-şi fără voie superstiţiile unchiaşilor şi babelor bise-ricoase de care îşi râdea în târgul său, acum, în măreaţa, în strălucita şi civilizata capitală a aspiraţiilor ce-l mânaseră să alerge de acolo, ajunsese şi el să-şi spună că în clipa când va izbândi, reuşita va fi semnul cel mai sigur, providenţial, că s-a încheiat cu toate peregrinările deşarte care-l descurajau şi că toate îi vor merge în plin. Însă pentru aceasta era neapărat nevoie să nu trişeze. Să nu pornească bunăoară din cameră înadins numai pentru asemenea operaţiune, sau când a greşit, să nu coboare şi să nu înceapă din nou. O astfel de măsluire a oracolului n-ar rezolva nimic.

În antretul îngust şi lung, becul împrăştia o lumină muribundă.

Era fără îndoială becul cel mai ofticos care a fost fabricat vreodată, cu cele mai puţine lumini; iar dom' Panaioti, proprietarul, mai zgârcit ca Hagi-Tudose, ca părintele Eugeniei Grandet şi ca avarul lui Moliere laolaltă, nu l-a descoperit poate decât după îndelungi şi îndărătnice investigaţiuni la magazinele de lămpi şi accesorii electrice, dacă nu cumva la unul de curiozităţi. Dar tenacitatea-i fusese recompensată cu prisosinţă şi cu suplimentul unor sadice efecte. Înregistra câţiva lei economie pe lună la comptuoar, şi chiriaşii înaintau cu mâinile întinse în tenebre, ca orbii, izbindu-se în praguri şi ornându-şi frunţile cu vânătăi cât pruna şi cucuie cât nuca. Astfel, adversităţile existenţei aveau pentru toţi un caracter tangibil. Fiecare se introducea în aşternut, pipăindu-şi cu duioşie o contuziune şi consolându-se cu balsamul satisfac-ţiei că totuşi s-a întors viu şi aproximativ intact de la crânce-na încăierare a zilei, plină de mult mai crâncene riscuri şi cumpene la pândă.

Ion Ozun se lovi de astă dată numai la gleznă. Căci culoa-rul sepulcral prezintă paşilor un teren accidentat, capricios şi presărat de căpcăni perfide, întrerupt de trepte, urcând o sca-ră şi coborând o pantă, trecând un prag şi căscând o trapă, încât din cele douăsprezece camere cu uşile înşirate de o parte şi de alta nu se aflau decât perechi-perechi, câte două la acelaşi nivel.

Se lovi, invocă mai insistent aceiaşi sfinţi părinţi ai calendarului ortodox, îşi frecă osul secat de durere şi înaintă precaut, ca un spărgător fantomatic în exerciţiul funcţiunii.

Camera lui era cea mai din fund.

Parcurgând distanţa într-acolo, constată că la uşa lui Bică Tomescu lacătul era pus la amândouă verigile; deci nu se întorsese încă. La vecina din faţă, Sonia Viişoreanu, „absolventă a Conservatorului de artă dramatică”, după cum afirmă cartonul prins cu pioneză, lumina filtra pe sub prag. Se auzea un sfârâit de primus. „Îşi spală ciorapii! gândi Ion Ozun. Sau îşi fierbe ouă.”

Pereţii erau atât de subţiri şi acustica atât de perfectă, încât toţi trăiau sub un regim de control reciproc. Fiecare ştia despre vecin când a plecat şi când soseşte, de câte ori s-a spălat pe zi, dacă a răcit şi tuşeşte, câtă vreme îi trebuie să citească ziarul desfăşurat cu foşnetul enervant al hârtiei şi mai ales când se descalţă şi dă drumul ghetelor să cadă de la înălţime pe duşumeaua goală: pac! şi după un răstimp, alt pac! care se transmite prin nevăzutele vibraţii sonore până într-a şasea încăpere.

Ajuns la destinaţie, Ion Ozun deschise lacătul.

Toate uşile aveau lacăt, fiindcă altfel toate cheile broaşte-lor se potriveau. Din aspectul acestor lacăte, încă din prima zi noul chiriaş şi viitoarea glorie a literelor române, cu ascuţitul său ochi de observator, citise ca într-o carte de zodii firea tăinuită a tuturor vecinilor.

Erau lacăte uriaşe şi grosolane, indiciu al unor firi simpliste, care au prejudecata forţei. Erau lacăte complicate cu secret, trădând firi bănuitoare şi ascunse. Erau lacăte minuscule şi frivole, cum sunt acele de la zgarda câinilor, dovedind o lipsă totală de seriozitate.

La uşa domnului rotofei ca un godac şi chel ca în palmă, care sosea întotdeauna chefliu, spre ziuă, să sforăie ca o locomotivă sub presiune până după amiază, un lacăt gigant, de temniţă, ar fi înşelat numai indivizii cu judecata superficială, încrezători aparenţelor mincinoase. De fapt, domnul cel chefliu pierduse de mult cheia, sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, din ceasul când se mutase, ca să scape de o grijă; iar lacătul se afla prins numai de formă în belciuge, îndeplinindu-şi misiunea prin intimidare. De cele mai multe ori, uitat într-un singur cârlig, atârna ca un monstruos cercel de dihanie preistorică. Lacătul de la uşa Soniei Viişoreanu era de alamă şi-i lipsea numai funda roz. Lacătul lui Bică Tomescu se deschidea cu un cifru, şi cifrul „Jorick” nu mai însemna un secret pentru nimeni. Bică Tomescu îşi alesese cu prevedere un lacăt care să-l dispenseze de grija cheiţei, însă precauţia aceasta lăudabilă şi dovedind o justă cunoaştere de sine nu-l împiedica să sosească adeseori noaptea târziu fără un singur chibrit. Atunci bătea la vecini, rugându-i să-i dea o cutie de chibrituri ca să poată potrivi cifrul şi să-şi poată deschide lacătul. În afară de aceasta, în ziua când descoperise un lacăt atât de ingenios, cu un cifru atât de discret adecvat carierei sale dramatice, nu-l răbdase inima şi nu-şi găsise astâmpăr până ce nu trecu pe la toţi vecinii (îi cunoştea pe toţi, fiindcă tutu-ror le datora o sumă potrivită capacităţilor financiare), punându-i la probă, să dezlege secretul ca o şaradă de con-curs cu premii. Celor nevrednici să ajungă la un rezultat cu propriile puteri le demonstrase triumfător cât era de simplu şi cât e de practic. Ţac-ţac! de cinci ori, şi gata! Nici o cheie, nimic. Simplu ca lumina zilei. Numai că în lipsă de lumina zilei chibriturile se dovedeau absolut indispensabile.

Ion Ozun îşi cumpărase un lacăt solid şi discret, cu o cheie de rezervă, încât dacă ar fi pierdut-o pe aceea din lanţ, îi ră-mânea cealaltă, prinsă cu un ac de siguranţă în buzunarul interior al vestei.

Deschise, aşadar, lacătul său patent. Răsuci butonul, şi la izbucnirea luminii asistă la aceeaşi panică a gândacilor mari, negri şi dezgustători, care ţâşniră în găuri cu o uimitoare velocitate de gângănii mecanice cu resort.

Ion Ozun şi-i închipui îndată, retranşaţi în cotloane, pân-dindu-l ca tot atâţia spioni.

Făcuse experienţă de câteva ori. Stinsese becul şi aşteptase nemişcat, cu mâna pe comutator. După cinci minute aprinsese brusc. Toţi înaintaseră în mijlocul camerei şi toţi o rupseră la goană, îmbulzindu-se la gurile negre. Ce puteau găsi într-o încăpere atât de deşartă? Cu ce se hrăneau oare de erau atât de graşi! Aceasta nu şi-o explica Ion Ozun şi cate-gorisise întrebările fără răspuns printre misterele impenetra-bile ale naturii.

S-ar fi resemnat în definitiv să însumeze şi această proble-mă la noianul celorlalte fără număr şi dezlegare, câte i-au con-trariat romanţioasele iluzii chiar din clipa când se mutase aici. Toate se vădeau departe, foarte departe de tot ce-şi închipuise el!… Fereastra răspundea într-un zid grunzuros şi coşcovit, acoperindu-i toată priveliştea. Nici vorbă nu mai putea fi de oraşul întins la picioare, cum îl voise, cu forfota-i multiplă şi tentaculară, ca o fiară pe care avea s-o domesticească sub-jugând-o. Zgomotele necunoscute din fiecare încăpere, tusete-le, râsetele, glasurile şi paşii, ciocnetul lighenelor şi scrâşnitul scaunelor urnite din loc, nu-i mai îngăduiau singurătatea în care-şi hotărâse emfatic să se izoleze, cu pieptul rezemat pe o masă de brad, creând în solitudinea înaltă a nopţii opera nepieritoare şi vastă, destinată să zguduie indiferenţa bestială a plebei de jos.

La toate ar fi renunţat măcar pentru un timp. Numai cu prezenţa aceasta, a gândacilor hidoşi şi fără hodină, nu se putea deprinde în ruptul capului.

Noaptea tresărea din somn cu impresia că-i aleargă pe faţă. Se temea atunci să păşească până la butonul luminii, ca să nu strivească vreunul sub talpă cumva, oribil, cu o pocnitură îm-proşcând de sub teasc vâscozitatea albă.

În mişuneala lor greţoasă, vedea prinzând corp toate mizeriile mărunte şi toată ostilitatea subterană, perfidă şi trivială a vieţii, care nu te invită la luptă loială şi bravă, pe un câmp vast de bătaie, de unde să te întorci pe scut ori sub scut, ci îţi sleieşte îndărătnicia în hărţuiala istovitoare de fiecare ceas.

După trei săptămâni de adăstat la uşi închise şi de făgăduieli amânate, Ion Ozun îşi înfăţişează universul ca o armată invizibilă de şvabi, libărci de mansardă şi gândaci de pivniţă, pândindu-l din unghere ascunse să-i dea asalt şi să-l asfixieze, îndată ce va capitula, sub milioanele lor de picioare agile şi sub pântecul lor gras şi respingător.

Îşi aruncă pălăria pe masă. Pălăria nouă, verzuie, cu boruri mici, aşa cum o cumpărase chiar astăzi în locul vastei borsaline calabreze, fiindcă recunoscuse toată dreptatea lui Bică Tomescu atunci când îl sfătuise să se lepede de această insignă corporativă a poeţilor de provincie.

Înaintă până la oglinda camerei şi-şi contemplă cu o legiti-mă curiozitate şi cu o lăudabilă autocritică, din faţă şi din pro-fil, chipul renovat şi amenajat ca un parc englezesc. Tot după îndemnul prietenului mai vechi adaptat la spiritul capitalei, îşi sacrificase chica pletoasă, care îl singulariza ostentativ printre ceilalţi muritori.

Aproape nu se recunoscu. Din oglinda spectrală şi în-vălurată îl privea cu ochi de viezure, o figură lunguiaţă, străină, cu tâmplele indecent goale şi cu părul scurt, lipit pe scăfârlie ca o caschetă de jocheu fără cozoroc.

Schimbarea la faţă nu-l încântă de fel, dar de fel! „Pfui!” făcu de unul singur. Golaş ca un pui de curcă, de ţarcă, de vultur pleşuv.

Se retrase doi paşi îndărăt, să se examineze în întregime. Însă sticla poleită îl reflectă amputat de deasupra genunchilor. Oglinda fusese spartă în cine ştie ce accident din epoci imemoriale. Jumătatea absentă era înlocuită cu o coală de hârtie verde, decolorată, pe care chiriaşii predecesori o transformaseră în agendă, în blocnotes şi tabel de calcule.

Astfel, se putea ceti cu litere mari, trase cu creion roşu, do-minând restul textului: „Sâmbătă, ora 5, Ghisela”. Apoi, de aceeaşi mână, altă dată, de o importanţă mai modestă, după dimensiunea redusă a literelor: „La 15 ian. rata croitor”. Pe urmă o listă de rufe date la spălat, un calcul enigmatic şi o indicaţie de laconism telegrafic: „Poliţa Gogu”.

La început, Ion Ozun, cu promptitudinea unui vechi obicei, reconstituise după procedeul lui Cuvier, din câteva oase fosile, existenţa necunoscutului predecesor în această cavernă a gân-dacilor burduhoşi. Imaginase un mic roman. Se gândea chiar să-l scrie.

Acum s-ar fi mulţumit în locul inscripţiilor de pe coala colorată cu o oglindă întreagă. Nu-l mai pasionau peripeţiile altora. Îl acaparaseră total propriile sale peripeţii. Erau îndestule şi deveneau ameninţătoare.

Răsturnă pe masă mărunţişul din buzunar şi scoase restul bancnotelor din portbilet, să dreseze un bilanţ exact al situaţiei. Nu se arăta nevoie de un casier-contabil, specialist în bilanţuri de cifre cu câte opt-nouă nule în coadă. Numărătoarea dură scurt, şi suma se dovedi catastrofală: 377 lei, între care un pol rupt şi restaurat din două jumătăţi, de emisiuni deosebite. Cu cei două sute de lei împrumutaţi lui Bică Tomescu din prima zi a întâlnirii, reprezintau o săptămână, maximum zece zile de existenţă, evaluate în perechi de crenvurşti cu hrean, salate de boeuf, regale şi ridichi cu pâine, cu pâine cât mai multă.

Iar după aceea?

Ion Ozun îşi şterse sudoarea rece de pe tâmplele deposedate de plete.

Proiectele grandioase şi cutezanţa provocatoare se surpase-ră o dată cu inelata-i coamă de leu.

S-ar fi spus că, asemeni unui Samson de proporţii mai puţin epice, ca pentru astfel de prozaice vremi, o dată cu părul retezat de foarfecul frizerului, ce nu aducea de altfel nici el întru nimic cu biblica Dalila, pierduse toată semeţia cu care sosise să înfrunte vrăjmăşiile capitalei. Se văzuse odinioară sfărâmând obstacole tari, pietroase, care zdrelesc pumnul şi scapără scântei în izbituri. Se simţea acum încle-indu-se într-o rezistenţă vicleană, sorbit de un mâl alifios, unde piciorul se înfundă atrăgându-l mai adânc, cum a citit că există pe-aiurea smârcuri ocolite cu groază de drumeţi, ca un cimitir blestemat.

A doua zi după sosire îşi căutase prietenul. Îl găsise dormind.

Bică Tomescu se scuzase că nu s-a ţinut de cuvânt să-l în-tâmpine la gară. Un angajament neaşteptat, cel dintâi – un rol cu două duzini de replici – îl ţinuse prizonier la teatru toată seara. Pe urmă se încurcase să sărbătorească debutul. Ajunsese acasă la ziuă. Era încă mahmur, cu gura coclită.

Dar nu-l uitase. Îi reţinuse cameră. Îl târî pe toate străzile şi bulevardele principale, să-i fixeze câteva puncte de reper în oraşul necunoscut. Îi smulsese cu o graţie irezistibilă două sute de lei pentru 24 ore, care au trecut de douăzeci de ori.

Şi de atunci Ion Ozun bate la uşi închise…

Nu aşa îşi închipuise cucerirea capitalei. El îi ceruse să-l pună la încercare şi să-i cântărească puterile. Însă nimeni nu-l punea la încercare şi puterile lui nu se arătau nimănui de vreun folos.

Se trânti îmbrăcat în pat, cu faţa în sus, cu mâinile împreunate sub ceafă.

Oricât se silea să-şi lămurească un gând întreg şi statornic, de îndată slabele mijiri se risipeau fără sens în absurde asociaţii. Toată fiinţa lui se concentra bolnăvicios în auz. Urechea înregistra cu o acuitate tiranică viaţa încăperilor vecine în cele mai mărunte amănunte, cu cele mai obsedante amplificări. Sfârâiala primusului amuţise. Sonia Viişoreanu ieşi din cameră în pantofi cu talpa moale. Ion Ozun ştia că merge la robinetul din capătul sălii să-şi care singură apă. Ascultă şuroitul canelei. Apoi uşa trântită la loc, cu piciorul. Pe frontul acesta se făcu tăcere. Acum duruia surd, în încăperea extremă, maşina de cusut. Croitoreasa cu lucru suplimentar de noapte. Pe urmă, întrerupt, în răstimpuri, în a treia cameră, studentul gângav şi cu fruntea îngustă, care monologa recitându-şi cursurile în ajun de examen. Foxul impiegatului de la Finanţe, închis în casă, în odaia de lângă scări, începu să zgrepţene.

Acestea erau rumorile nocturne.

Ziua se adăugau trilurile de flaut, răbufneala ţoalelor scuturate, patefonul domnişoarei Sonia, bătăile factorului poştal, zăngănitul cănilor de tablă şi comisionarii căutând o adresă indescifrabilă, Niciodată Ion Ozun n-ar fi crezut că într-un spaţiu atât de strâmt poate vieţui, atât de sonor, o atât de diversă şi tristă umanitate.

— Mai sosesco ca ţe vedemo ţe mai fâţe bursucaria me! anunţa chir Panaioti Caţafanis, proprietarul, inspectând măcar o dată pe săptămână odăile, ca să constate dacă nimeni n-a deteriorat paturile, n-a şchiopătat scaunele şi n-a înstră-inat ceva din inventar.

O mai potrivită denumire nici c-ar fi meritat această adevărată bursucărie.

Ion Ozun nu mai putea vedea altfel locatarii decât strecu-rându-se din vizuini, ca bursucii, dimineaţa, prelingându-se pe lângă ziduri, risipindu-se la îndeletnicirile lor misterioase, de unde noaptea se întorceau furiş, să-şi ocupe culcuşurile în aceleaşi vizuini, ca să înceapă a doua zi iarăşi şi iarăşi.

Urechea, deprinsă acum să izoleze fiecare sunet, lămuri paşi alegându-se din vuietul surd al oraşului, urcând treptele, poposind la al doilea etaj, pe urmă continuând până sus şi înaintând dibuit pe culoar.

Îi recunoştea, cum identifica fără greş mersul tuturor celor unsprezece tovarăşi de bursucărie. Erau paşii lui Bică. Se opriră în faţa lacătului cu cifru.

Pauză.

Apoi un ţistuit de surpriză consternată.

Oricât devenise de prudent în administrarea ultimului capitol bugetar, Ion Ozun ar fi pus la bătaie toţi cei 377 lei într-un pariu la egal că prietenul s-a scormonit în buzunare şi a descoperit că-i lipseşte cutia de chibrituri.

Două ciocănituri scurte în uşa lui îi dovediră că n-ar fi pierdut pariul.

— Eşti acasă, Jane?

— Intră! îl invită Ion Ozun, ridicându-se în capul oaselor pe marginea patului.

— Iar nu găsesc chibriturile, fir-ar ale dracului de chibri-turi şi plesni-i-ar rânza zgârciobului de chir Panaioti cu economiile de la lumină! Să-l pui în romanele tale, bă Jane, bă, ca să ne răzbuni! se lamenta Bică Tomescu intrând. Şi îndată observă transformarea radicală din fizionomia viitorului romancier, aprobând-o şi bucurându-se ca de-o importantă victorie personală: Ei, bravos! Aşa mai vii de acasă! Ţi-am spus eu… Ce era claia aia? Plete, pălărie de bandit mexican şi lavalieră poartă azi numai poeţii, pictorii şi actorii rataţi… E uniforma lor! Vorbind, înaintă în cameră şi descoperi pălăria de castor cu boruri înguste. O examină cu expertă com-petinţă, citi marca din fund, o răsuci pe o parte şi pe alta, o încercă pe cap, în faţa oglinzii, ridicând din sprâncene admirativ: Şic! Ştii că începi să te civilizezi, Jane?! Pro-gresezi în pas gimnastic, în pas alergător, în galop de curse! Bravo şi supra-bravo!

Ion Ozun surâse amar.

În sinea sa ascunsă recunoscu pizmăreţ că pălăria nouă îl prindea mai bine pe prieten decât îi venea lui, care o alesese răscolind o jumătate de ceas în toate rafturile prăvăliei.

Bică Tomescu era ceea ce se numeşte un băiat frumos. Vulgar şi cu mutră de secătură, dar frumos! În trei ani de când nu se văzuseră, capitala îl transformase după un tip standardizat, spilcuit şi cu haine după ultima tăietură, cum apăreau pe Calea Victoriei şi pe bulevarde, la oră fixă, vreo câteva sute de exemplare identice.

Se răsuci pe călcâie:

— Am să cumpăr şi eu una la fel. Asta-i boala mea, dragă Jane! Pălăriile şi crăvăţile au să mă dea gata. La crăvăţi să mergi cu mine… Am un fler!… Uite la asta. Pipăie! Îi întinse capătul, plecându-se şi fluturându-i sub nas fâşia de mătase zmeurie cu buline albastre.

Ion Ozun se supuse şi pipăi, deşi din toate lucrurile de pe lume calitatea unei crăvăţi era poate problema care îl pasiona în ceasul acela cel mai puţin.

— Ce zici? Mătase curată… Şi observă, te rog, lungimea! Aş vrea să văd unde ai să găseşti tu o cravată ca asta, şi cu preţul pe care-l plătesc eu…

Ion Ozun se declară incapabil să găsească o asemenea cravată, şi cu atât mai puţin una cu preţul pe care îl plătise Bică Tomescu.

Prietenul fu sincer înduioşat de atâta lipsă de vanitate:

— Asta-mi place la tine, Jane! Dai fiecăruia ce e al lui… Te-i fi pricepând tu la literatură… Dar în trei chestii să te laşi pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăţi şi de Bucureşti. N-ai să regreţi niciodată! A propos! Ar trebui să încerci şi tu o piesă. Cum ai dialog, reuşita e asigurată… Formulezi apoi pretenţia să creez eu neapărat rolul principal, şi dacă nu ţi-o plăcea ce-am să scot din el, să nu-mi spui mie Bică!

Ion Ozun clătină din cap, strâmbând buzele cu o desăvârşită lipsă de entuziasm.

— Ce ai, bre? Ce naiba, parcă tot îţi ninge şi-ţi plouă!… se minună prietenul de mutra-i posomorită. Toate au să se rezolve… Ţi-o garantez eu!

— Garanţiile tale…

— Ce garanţiile mele? Ţi-o spun fiindcă eu cunosc Bucureştii cum îmi cunosc buzunarele. La început scârţâie. O săp-tămână, o lună, un an… Pe urmă, deodată începe să-ţi bată vântul în pupă, şi atunci, fşiut! te duce de nu te mai ajunge nimeni din urmă… Uite la mine! Eu nu m-am descurajat niciodată… Şi bagă de seamă; târâi sania pe uscat aici de trei ani. Am răbdat, am tăcut, am înghiţit şi-am dat din mâini. Însemnează-ţi ziua asta în calendar, şi peste un an să ne aducem aminte şi să vorbim…!

— Până la anul sunt altele mai aproape! Peste o săptămână se împlineşte termenul camerei şi trebuie să scot din pământ chiria. Iar banii au ajuns la fund… În zece zile n-am să am ce mânca…

— Nu moare nimeni de foame în ţara românească! îl asigură Bică Tomescu, plin de convingere şi de experienţă. Dă-o dracului de chirie! Găsim noi. Eu de trei ani, la fiecare sfârşit de lună, tot cred că am buclarisit-o şi că are să-mi scoată dom' Panaioti calabalâcul afară. Şi în ajun, când am epuizat toate resursele, îmi cade de unde nici nu gândesc… Principalul e să dai din mâini, nu să stai…!

Bică Tomescu, el, nu stătea. Cuvântând, dădea din mâini cu o elocventă artă a gestului.

Se opri cu picioarele răşchirate în faţa lui Ion Ozun, cu mâinile în şolduri, privindu-l în creştet cum stătea pe mar-ginea patului şi examinându-l cu autoritate de dascăl care-şi supune elevul la interogator.

— Ce ţi-a spus Teofil Steriu?

— N-a venit încă. Sosise să stea numai două zile, şi tot dusu-s-a dus! Iar de-atunci eu tot trec şi-l tot aştept… Servitoarea crede că nu se întoarce până săptămâna viitoare.

— Scrie-i!

— M-am gândit. Dar ce fac cu o scrisoare? Ca să-i povestesc tot, se înşiră o poliloghie mai lungă decât romanele lui. Nici n-are s-o citească!… Îmi imaginez că-i sătul de asemenea epistole cu care-l vor fi bombardând şi alţi Ioni Ozuni din România mare. Că or fi destui!

— Ce-ţi pasă?! Parcă Bică Tomeşti n-or fi destui? Urma alege! Viitorul e al celor care ştiu să lupte şi nu se predau…

— Viitorul! răbufni Ion Ozun cu năduf. Până la viitor mai urgentă e chestia cu prezentul!

Bică Tomescu îi făcu un gest elocvent cu palma să se liniştească din partea asta. Viitorul era al lor; prezentul nu mai puţin! Întrebă:

— Şi Alcaz? De ce te poartă cu vorba Alcaz?

— De!… De unde să ştiu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? Cum văd, parcă tot eu sunt vinovat…

— Să ştii că eşti vinovat!… Eşti vinovat fiindcă nu te ţii de el destul de stăruitor. Alcaz are relaţii… Îi învârte pe toţi pe degete. Numai să vrea. Eu, în locul tău, m-aş instala pe scaun, să-i spun neted: „Uite, nu mă mişc de aici, până nu-mi rezolvi chestia!” Dacă vrea, poate. Ţi-o garantez eu!

— M-a invitat să iau dejunul cu el mâine. Zice că altfel n-are timp să stea mai pe îndelete de vorbă.

— Ce nu spui asta, dragă Jan? se bucură Bică din cale-afară. Dacă te-a invitat la masă, se schimbă chestia. E ca şi făcut! Ţi-o garantez eu.

Ion Ozun nu arăta prea mare încredere în garanţia prietenului. Oftă din adânc… Scoase un pachet albastru de tutun şi începu să-şi răsucească o ţigară, fiindcă, în proiectele sale de economie, renunţase la ţigările gata fabricate ale Regiei.

— Fumezi acum tutun de pachet, ca măturătorii de stradă?… se miră cu dispreţ Bică Tomescu. Dă-l dracului de tutun şi ia o ţigară de la bădia. Specialitate!… Eu nu fumez decât Specialitate. Şi să te învăţ eu: cumpără întotdeauna de la debitul special, Calea Victoriei, în faţa Palatului. Marfă extra, proaspătă, dever mare, reclamă pentru străini… Învaţă de la Bică, sireacul, tainele Bucureştilor şi ale artei de a se învârti-învârtire!

Îi întinse portţigaretul plin.

Aprinse şi îşi opri cutia de chibrituri.

— De-acum la culcare!… spuse. Şi mâine pune-i o pilă lui Alcaz! Ascultă-mă pe mine, că-s câine mai bătrân. După masă, după ce-ai aranjat tot cu el, pune-i pe deasupra şi-o pilă de o mie de lei. Nu lăsa pila de azi pe mâine. Nu poate să te refuze.

Plecând, Bică Tomescu văzu pe masă, întinsă, toată averea lui Ion Ozun: cei 377 lei, din care un pol rupt şi cârpit din jumătăţi străine. Se miră cu sinceritate şi entuziasm:

— Păi ai parale, dragă Jan! Ce te plângi?… Poţi să-mi pasezi şi mie o hârtie de-o sută până iau chenzina de la teatru. Fac în total trei sute… N-avea nici o grijă! Eu ţin socoteală exactă cât şi cui datoresc… Cu delicateţă de prestidigitator, apucă de un colţ o hârtie de o sută, o scutură şi o escamotă în buzunar, fără să mai aştepte încuviinţarea proprietarului. Duse degetul la buze: Pa! Şi noapte bună! Nu uita mâine pila de o mie. Gândeşte că e chiria. Ba îţi rămâne şi rest. Mergi apoi cu mine, şi cu restul îţi aleg o cravată pre cinste!… A se învârti-învârtire!

Se învârti pe călcâie, închise uşa şi se mistui în cotlonul său din bursucăria lui chir Panaioti.