V.

UN MINISTRU – BĂIAT BUN!

— Eu înţeleg să vă apăr viaţa, onoarea şi averea! sfârşi oratorul. Eu înţeleg să-mi pun slabele mele puteri în servi-ciul unei opere mai presus de mine şi mai presus de partid! Ce importă un om, ce importă un partid, când în faţa noastră stă ţara şi când ne priveşte viitorul? Eu nu mă îmbăt de vorbe umflate şi nu vă arunc în ochi fraze umplute cu vânt. Eu nu vă cer decât să mă urmaţi la fapte. Vorba e trecătoare. Omul e trecător. Fapta rămâne. Am zis!

— Bravooo! Trăiască! Sus cu el! se dezlănţuiră în urlet o sută de glasuri, şi toţi din sală începură să tropăie din picioare, cu obrajii scăldaţi de sudoare şi cu ochii injectaţi de fum.

— Încă un mehenghiu! vorbi un moşneguţ cu cioc către vecin.

— Mai zi o dată, stimabile, că te-am mardit! îl ameninţă de la spate un glas de bas profund.

Moşneguţul se întoarse să răspundă. Dar omul care vorbise era un zdrahon cu bărbia sprijinită într-o coşcogea bâtă, să despice o ţeastă de taur. De aceea moşneguţul îşi înghiţi răspunsul şi tăcu, aplaudând cu entuziasm.

Pe ministrul justiţiei îl chema Elefterescu, şi toată lumea îi spunea Gică.

Întreaga sa carieră politică de douăzeci de ani, de la primele trepte, se rezuma în abilitatea cu care îşi cultivase acest diminutiv familiar, semn evident al popularităţii.

Pentru toţi era Gică.

Iar Gică pentru toţi era un băiat bun, fără morgă, şi gata în fieştece clipă să sară în ajutorul oricui: prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi ajunşi la strâmtoare, alegători şi contribuabili, gazetari, partizani şi chiar adversari politici, fără să-şi precupeţească serviciile cu vreo ipotecă ori vreo poliţă de recunoştinţă asupra viitorului. Dimpotrivă! Le respingea cu o dezarmantă indignare, râzând şi ameninţând cu degetul:

— Îmi pare rău! Nici nu vreau să aud despre recunoştinţă. Slăbeşte-mă cu mulţumirile şi toate mofturile acestea. S-a făcut! Gata! Uităm amândoi!

Băiat bun în cel mai deplin şi mai dezinteresat înţeles al cuvântului. Adevărat corb alb. Corb alb între cei negri! Partidul îi era de trei ori îndatorat: pentru campaniile duse în parlament ca opozant şi întotdeauna încununate cu mari succese oratorice; pentru îndemânarea dovedită în toate alegerile, izbutind în ultimul moment să atragă voturile nehotărâte, şi cu deosebire pentru tactul depus în aplanarea tuturor conflictelor lăuntrice, unde cuvântul lui ştia să îmblânzească ambiţiile prea grăbite şi să calmeze spiritele prea iritate. Devenise astfel indispensabil şi fiindcă era întotdeauna voios, părea inofensiv.

De fapt, surâsul amical de pe buze, cu care întâmpina într-o egală bunăvoie tartorii cei mai îmbătrâniţi în rele ai partidului, ca şi solicitanţii timizi şi necunoscuţi de la periferia ţării, ascundea o cruntă şi lucidă cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti. Îşi ascunsese unghiile, ştiind să aştepte.

Acum se pregătea să le scoată la iveală.

Pentru socotelile sale, Constantin Lipan era omul cel mai potrivit. Onest, străin de politică, sărac şi fără legături în capitală, înfăţişa pentru el mâna neînduplecată şi inconştientă de fier de care avea nevoie. În lupta subterană şi surdă pentru şefia partidului, cele două tabere târau după ele păcate grele. Un îndoit scandal, izbucnit pe neaşteptate, după scandalul abia potolit al paşapoartelor care expediaseră peste ocean, în Antile şi în statele Americii de Sud, mii de ţărani proletarizaţi ca mână ieftină de lucru, în locul sclavilor negri de odinioară; le-ar fi retezat şi firul intrigilor, şi pofta de şefie. Astfel, deasupra tuturor, Gică Elefterescu ar fi apărut deodată tare, temut şi cu voinţa hotărâtoare. Omul provindenţial! Iar o dată cu influenţa din guvern şi-ar fi săltat brusc şi acţiunile opiniei publice: devenea ultimul factor de curaj, loaial şi ferm, care pune dreptatea şi avutul ţării mai presus de prietenii şi de josnicele calcule de partid. Pe urmă şefia avea să-i cadă de la sine, ca un fruct copt.

De aceea, când şeful de cabinet îi aduse carta de vizită a lui Constantin Lipan, îşi frecă mâinile cu satisfacţie, clipindu-şi singur pehlivan din coada ochiului.

— Cheamă-l aci şi te rog să nu ne deranjeze nimeni. Nu mai exist absolut pentru nimeni.

Magistratul miop şi timid, sărmanul Constantin Lipan, încă mai miop şi mai împleticit de emoţie, intră împie-dicându-se în covor şi abia învrednicindu-se să îngăimeze cu interminabile temenele şi plecăciuni:

— Domnule ministru… Am onoarea să vă…

Gică Elefterescu îi ieşi înainte de după birou şi-i întinse mâna, târându-l spre fereastră:

— Ce-s mofturile astea?… Dragă Costică, de când am devenit pentru tine „domnule ministru…”? Trebuie să ştii că am rămas Gică, fostul tău coleg de clasă. Gică, şi nimic mai mult! Dă-mi voie să te privesc puţin în lumină. Hm! Puţin păr alb la tâmple, puţină chelie în creştet şi ochelarii ăştia… Încolo, nu prea multă schimbare. Să stăm şi să vorbim. Ia loc! Îl apăsă de umeri.

— Fumezi? Întinse cutia de ţigări.

Constantin Lipan nu fuma.

Dar luă o ţigară şi acceptă foc de la ministru, ca să nu refuze o primire atât de amabilă.

— Eu fumez ca un şarpe! declară Gigă Elefterescu. De altfel, ştii că fumam şi în şcoală. Pe ascuns, la closet. Acelea erau cele mai delicioase ţigări. Ia să ne instalăm aci şi să stăm niţel de vorbă, ca pe vremuri…!

Îl remorcă de braţ şi îl pilotă la un colţ mai retras şi mai intim al vastului cabinet ministerial, cu o mesuţă rotundă şi cu adânci fotolii îmbrăcate în marochin roşu, sub o copie a celebrului tablou de Prud'hon: Justiţia urmărind crima.

Constantin Lipan se aşeză cu sfială pe marginea unui fotoliu, tuşind din pricina fumului. Ar fi vrut să privească în toată voia şi cu toată veneraţia la pereţii înalţi, la tablourile cu late rame aurite şi la toată măreţia solemnă a încăperii, ca unul care păşea pentru întâia oară în viaţă pragul unui asemenea sanctuar al divinităţii sale simbolic legate la ochi. Dar n-avea răgaz. Îl frământau alte simţiminte şi gânduri. Îl frământau şi-l turburau peste seamă.

Nu-i venea să creadă că fostul coleg a rămas atât de tânăr şi că e atât de prietenos. El se îmbrăcase în haine oficiale, jachetă, guler tare şi pantaloni în dungi, ca pentru o gravă audienţă, şi descoperea un simplu camarad, tutuindu-l ca acum treizeci şi ceva de ani, de când nu s-au mai văzut.

Ministrul se înfundă în jâlţ, picior peste picior, aruncând colaci de fum în tavan.

Îl privi printre gene. Îl cântări şi fu mulţumit de examen. Rămăsese aşa cum se aştepta: modest, stângaci, minuţios în fiecare mişcare. Fostul premiant întâi, poreclit „Incoruptibilul” – şi în plus metamorfoza celor treizeci şi ceva de ani: păr sur, început de chelie şi ochelari de miop.

Îi puse mâna pe genunchi cu o familiaritate care îşi face întotdeauna efectul, fiindcă întotdeauna cucerea omul:

— Ce-ai zis de mutarea ta aci? Te-a surprins, ai?

— Tocmai, dacă n-am venit să-ţi mulţumesc, dragă dom… dragă Gicule, e numai fiindcă nu ştiam cărei în-tâmplări…

— Ei, lasă astea, Costică! Ai să vezi că lucrurile s-au petrecut mult mai simplu… Câţi ani am fost colegi? Doi sau trei?

— Doi… În clasa a şasea ai plecat la Iaşi.

— Exact! Din pricina lui Statachiu. Mă persecuta la mate-matică. Adică, la drept vorbind, nu mă prea persecuta el, cât nu mă prea pierdeam eu cu firea să buchiresc misterele ecuaţiilor algebrice. Nu de alta, da' să nu-ţi rup cumva ţie pâinea de la gură, Costică Lipan, premiul întâi cu cunună, Costică Incoruptibilul…!

Ministrul râse foarte voios, aruncând mereu rotocoale de fum din ţigară şi înveselindu-se foarte de aceste plăcute şi îndepărtate amintiri. Constantin Lipan, Costică Inco-ruptibilul, încercă şi el să surâdă, stingherit şi mereu tuşind din pricina fumului!

Gică îl mai plesni o dată cu palma peste genunchi:

— Ce vremuri ferice, bre Costică, bre! Ai, ce zici? La drept vorbind, cu matematica n-am dus niciodată casă prea bună în şcoală! De altfel, nici cu altele!… Să fi avut eu ştofa ta, ehei!… Apropo! Ştii că Statachiu n-a murit? Se ţine încă bine moşneagul! A venit la mine să-mi ceară să-i numesc un ginere supleant. Se jena. Credea că mai ţin minte şi că-i port râcă. I-am numit ginerele cum a vrut şi unde a vrut – de altfel un băiat bun! – şi nu ştia cum să-mi mulţumească… Prostii! Un bine nu e niciodată o piatră aruncată în baltă. Dar să venim la vorba noastră. Întrebatu-te-ai cumva de unde mi-a venit ideea să te aduc aci?… Telegrama! Telegrama ta de felicitare, când am depus jurământul. Ce te-a făcut să dai telegramă…?

— M-am bucurat sincer când am citit în ziare solemnitatea instalării dumnea… tale la minister… îngăimă Constantin Lipan, care dăduse telegrama nu din proprie iniţiativă, ci după sfatul Elenei.

— În fine!… Nu importă cum ţi-a venit inspiraţia. Fapt este că numai aşa mi-am adus aminte că intraseşi cândva în magistratură. Am pus să-mi aducă anuarul, am consultat cazierul tău. Nu-i greu să-ţi dai seama cât m-am scandalizat şi ce tămbălău am făcut când văzui cum te-au lăsat toţi să mucezeşti într-o asemenea puturoşenie de târg… Şi pe urmă mi-am mai adus aminte ceva. Ceva care nu se uită, dragă Costică. Întâmplarea cu mine şi cu Naum… Îţi mai aminteşti…?

— Puţin… Foarte vag… încercă Lipan să-şi scormonească amintirile.

— Văd c-ai uitat. Eu n-am uitat, fiindcă era soarta mea în joc. Astfel de lucruri nu se uită, dragă Costică. Tu ai dovedit atunci că pui dreptatea mai presus de orice. De prietenie şi de orice. Când cercetarea n-a putut stabili dacă eram eu vinovat sau Naum, tu singur aveai în mână soarta noastră. Îţi spun drept că m-am temut. Mai întâi, Naum era băiat bun şi bine notat de profesori. Pe urmă, era şi cel mai bun prieten al tău. Eu aveam toate aparenţele împotriva mea. Destul să fi spus că nu ştii, şi zburam din şcoală. De aceasta m-am temut. Dar tu, nedezminţitul Incoruptibil, te-ai ridicat şi ai spus adevărul. Ţin minte chiar că ai insistat, spunând că pui dreptatea şi adevărul mai presus de prietenie… Aceasta nu se uită, dragă Costică! M-ai salvat atunci, măcar că nu-mi erai cine ştie ce prieten. Şi nu m-ai salvat de dragul meu, ci fiindcă ştiai că nu sunt vinovat. Ai făcut-o, cum spuneai, pentru adevăr şi dreptate… Fiindcă aşa îţi dicta conştiinţa! Bietul Naum!… Niciodată n-am să uit cu ce ochi te-a privit… De altfel, i-ai făcut un serviciu. S-a dus la şcoala militară, şi acum e general de corp de armată. S-a purtat minunat în război. Astfel, l-ai ajutat indirect să-şi facă o carieră de o mie de ori mai bună decât aceea de profesor, cum intenţiona el. Chiar îmi spunea ultima oară când l-am întâlnit… Tu l-ai mai văzut vreodată?

— Nu!… mărturisi Constantin Lipan, muncindu-şi ză-darnic mintea să reconstituie cum s-au petrecut atunci lucrurile.

Vag îşi amintea că într-adevăr, în calitate de elevul cel mai bun din clasă, fusese chemat să dezlege o întâmplare turbure şi că în spiritul său drept şi-a sacrificat prietenul pentru adevăr. Dar ce anume a fost şi cum s-a terminat povestea nu mai ştia şi nici n-ar fi crezut vreodată că există cineva care să mai păstreze o atât de fidelă amintire.

Fostul camarad îi apăru cu totul altfel de cum îl socotise până acum.

În şcoală era o puşlama zgomotoasă şi leneşă, întotdeauna prin coada clasei. Gicu, cel care-şi vindea cărţile încă de la începutul anului; cel care copia cu mai neîntrecută dibăcie la teză; cel care răspundea mai obraznic profesorilor… În politică, îi urmărise cariera cu oarecare dispreţ şi uimire, fiindcă îl vedea utilizând cu aceeaşi neîntrecută dibăcie toate apucăturile de şcolar leneş şi chiulangiu, turbulent şi palavragiu.

Acum îl regăsea în această excelenţă lipsită de mofturi, prietenoasă, şi sub aparenţa uşuratică păstrând o seriozitate solidă, ca, de pildă, amintirea acelei întâmplări din care a tras o atât de dreaptă judecată asupra unui om.

Ministrul aprinse altă ţigară de la cea sfârşită şi surâse încântat de rezultatul primei părţi din audienţă. Câştigase nătăfleţul definitiv! De aci înainte ştia că fostul camarad avea să-i fie credincios ca un câine, mai ales că nu era să ceară nimic decât să dezlănţuie justiţia şi s-o lase să-şi urmeze drumul neturburat.

Spuse:

— Aceasta e toată povestea, dragă Costică! Aşa am văzut eu lucrurile, şi cred că am văzut bine. Dacă am făcut să fii mutat aci, tu ştii mai bine decât orişicine că am făcut-o fără nici un interes. Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. N-a stăruit nimeni. Ştiu că nu faci politică. Ştiu că te-ai însurat fără nici un calcul – nici de protecţie, nici de zestre. Ştiu că ai patru copii şi că pentru toţi cheltuielile sunt mari, fiindcă toţi, sau aproape toţi sunt încă în şcoală… Toate acestea le ştiu, şi a fost uşor să le aflu, căci viaţa ta e limpede ca sticla. Şi o dată ce te-am adus aci, m-am gândit mai departe. Trebuie să cunoşti că m-am hotărât să inaugurez o eră nouă în justiţie. Tu să nu mă judeci după aparenţă. Aparenţa poate e uneori în defavoarea mea. Ce-ţi spui? „Ăsta e un om mâncat de politică. Stricat de politică”…

— Cum mi-aş permite să spun asta? ripostă Constantin Lipan cu mare grabă, turtind ţigara în scrumieră şi bucurându-se de cazna ei.

— Nu! Nu! Nu e nevoie să negi. Aşa gândeşti fiindcă aşa gândeşte toată lumea. Dar, dragul meu, aparenţa e înşelătoare!… Pentru mine politica a fost un mijloc, nu un scop. Când eşti în haita lupilor, trebuie să urli ca lupii. Are să te surprindă însă când ţi-oi spune că detest politica. Prin politică, vreau să fac ceva bun şi durabil. Zic prin politică, fiindcă atât în ţara românească de ieri, cât şi în cea de azi, de după război, mai ales în cea de azi, nu se poate altfel. Nu se poate pe altă cale. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tâlharilor! Tâlharilor de oriunde… Mie îmi este indiferent dacă sunt din partidul nostru sau din opoziţie, dacă fac ori nu politică. Exact cum tu, acum treizeci de ani, n-ai şovăit să-ţi sacrifici prietenul cel mai bun fiindcă aşa îţi dicta conştiinţa, tot aşa îmi dictează conştiinţa şi mie să fac… Numai tu poţi să mă înţelegi! Şi numai în tine pot să am încredere deplină. De asta te-am chemat… Eşti proaspăt sosit aci, nu-ţi dai poate încă deplin seama de câte intrigi şi de câte presiuni uzează politicianismul chiar în justiţie… Cu oamenii de aci nu mai puteam să încerc nimic nou. De aceea m-am gândit să apelez la tine. Există câteva chestiuni urâte şi grave, de care n-a cutezat nimeni să se atingă. Eu îndrăznesc. Ştiu că aceasta poate să mă coste cariera politică… Nu-mi pasă! Ai să primeşti peste câteva zile delegaţia de procuror general. Te rog s-o primeşti şi te rog fiindcă şi tu, dacă-ţi cercetezi conştiinţa, nu se poate să nu mă înţelegi. Eu nu-ţi cer decât să-ţi îndeplineşti misiunea. Fără nici o rezervă! Fără de nici o restricţie! „Justiţia urmărind crima!” arătă el cu ţigara spre tabloul de deasupra lor. În sfârşit, traducerea acestei alegorii în fapte concrete, în realităţi; nu o făţarnică mistificare a justiţiei, ca până acum. Să sfârşim odată cu toate minciunile! Să începem o eră nouă, ca într-o ţară nouă, cum ar fi trebuit de acum cinci-şase ani… Îmi iau angajamentul să nu intervin niciodată, în nici un fel şi pentru nimeni. Pentru mine nu există nici prieteni, nici legături politice când e vorba de justiţie. Aceasta e tot ce aveam să-ţi spun, şi nu mai adaog nimic, fiindcă ştiu cărui om m-am adresat. Pot considera lucrul încheiat. Nu?

— Mă tem că nu voi corespunde aşteptărilor tale… E o misiune atât de delicată! mărturisi Constantin Lipan cu vorbele înecate în gâtlej de emoţie.

— Lasă modestia, dragă Costică! Te ştiu. Toată cariera ta vorbeşte pentru tine. Nici nu vreau să mai discutăm despre aceasta… Mai bine spune-mi acum, ce-ţi fac copiii? Ai văzut că prin mijloacele mele am aflat şi câţi copii ai. Patru! Desigur, toţi în şcoală…

— Trei sunt în şcoală… dădu informaţii Constantin Lipan, bucuros că există cineva să se intereseze de grijile lui multe şi grele. Un băiat şi o fată, în liceu… Un băiat student la Drept… Iar fata cea mai mare a terminat pensionul şi stă acasă. Viaţa e îndestul de aspră pentru o familie constrânsă să trăiască numai din salariu…

— O ştiu! suspină ministrul, dovedind că participă la aceste necazuri. Dar acum, o dată ce eşti mutat la Bucureşti, lucrurile au să se mai simplifice! Băiatul de la Drept te rog să-l trimiţi la mine… Îmi dai un telefon şi-l primesc zilele acestea. Îi putem aranja o sinecură, ceva, o slujbă uşoară de o oră-două, undeva. Fie aici la minister, fie la Consiliul legislativ!… Iar fata procurorului general n-are să aştepte mult până să se mărite. Îi găsim noi un băiat bun şi cu viitor. Te rog să nu iei în nume de rău faptul că mă amestec cu atâta lipsă de delicateţă în lucruri care nu mă privesc! Aş vrea să mă consideri prieten înainte de toate; iar eu aşa înţeleg prietenia. Te-a supărat francheţa mea?

— Nu domn… Nu, dragă Gicule! Dar îţi spun drept că m-am simţit atât de izolat şi de străin în acest Bucu-reşti!… Viaţa e mult, mult mai scumpă de cum mă aşteptam…

— Şi aci trebuie o mână de fier! aprobă ministrul. O mână de fier, care să stârpească specula! Am un întreg proiect, care ar da roade frumoase şi imediate dacă nu m-aş lovi de interesele colegului de la Industrie şi Comerţ şi de supărarea colegului de la Interne. Politica, dragă Costică, e moartea noastră!

Gică Elefterescu se uită la ceas, cu figura deodată foarte preocupată. Constantin Lipan pricepu şi se ridică,

— Ne-am înţeles, aşadar, dragă Costică! Va fi o surpriză numirea ta. O nedumerire generală. Dar au să vadă!… Săptă-mâna viitoare apare decretul.

— Numai să nu ai o dezamăgire…

— Atâta grijă să nu mă lase pe mine să dorm, dragă Costică! Să găsesc cinci, numai cinci oameni ca tine, şi în doi ani schimbăm faţa ţării! Nu uita, dă-mi un telefon şi trimite-mi băiatul… Pot spune că i-am şi găsit locul lui.

Constantin Lipan ieşi de-a-ndaratele, condus până la uşă de ministru. Apoi Gică Elefterescu se duse la geam şi privi afară, frecându-şi încântat mâinile. Totul era în regulă. Nici n-ar fi visat un om mai potrivit planurilor sale de mult şi răbduriu pregătite.

„Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama?… se întreba, schimbându-şi inelul de pe un deget pe altul. Te gândeşti că dacă nu era telegrama, uitam cu desăvârşire de existenţa lui şi dădeam peste cine ştie ce canalie”…

De la fereastră păşi la birou şi deschise sertarul, bătând cu palma drăgăstos cele două dosare pe încetul şi perseverent ticluite, încă înainte de a manevra strămutarea sa de la Ministerul Domeniilor la Justiţie. „De aci va exploda surpriza şi aici îşi vor frânge oasele tocmai cei care se ţin mai ţanţoşi şi se socot mai la adăpost! Întâi afacerea Osias-Mladoveanu-Banca Continentală. Pe urmă, celorlalţi, când se vor bucura mai zdravăn, recunoscători că i-am servit, le servesc şi lor afacerea Petrolul-Iordan Hagi-Iordan. Grecul e prea inteligent ca să nu se dea în lături la primul avertisment. Se leapădă de tovarăşi, să-şi salveze interesele lui. Şi mi-i trimite pe toţi la năvodul lui Costică Lipan… Ăsta, cu dreptatea şi conştiinţa lui, e în stare să-şi vâre pe tată-său şi pe mamă-sa la puşcărie!… Dacă nu exista, trebuia inventat!”

Iar Gică Elefterescu, ministrul cel serviabil şi atoateîmpăciuitorul, eternul Gică, indispensabilul Gică şi inofensivul Gică, avu un rânjet pe care nimeni nu i l-a văzut niciodată, ridicând ochii la copia tabloului alegoric din perete: Justiţia urmărind crima.

În stradă, Constantin Lipan, Incoruptibilul, roti ochii, încă buimaci de emoţie. Apoi intră la o cofetărie să cumpere prăjituri şi o modestă butelie de lichior, pentru a sărbători în familie cu tot fastul această primă şi neaşteptată victorie a dreptăţii, în ţara atâtor nedreptăţi.