IV.

NR. 117 BIS. ETAJ III

— Cine locuieşte aci? Şi aci? întrebă necunoscutul din întuneric, ridicând bastonul şi punctând noaptea spre toate ferestrele misterioase şi stinse.

— Nu ştiu! răspunse poetul, strângând din umeri. Ce mă priveşte pe mine cine locuieşte aci ori dincolo? Oameni… Necunoscuţi… Eu vreau să cânt o lagună albastră din mările Sudului, cu zvelţi cocotieri aplecaţi spre oglinda apei, neclintită etern.

— Haha! râse necunoscutul, şi râsul sfredeli noaptea ca un junghi răsucit într-o rană. Haha! Cauţi poezia, şi drama, şi pateticul în mările Sudului, pe care nu le-ai văzut niciodată? Deschide fereastra de aci, şi de dincolo, de oriunde. Acolo e poezia şi drama, fiindcă acolo sunt oamenii. Câteodată o fereastră se deschide singură şi lasă să scape în noapte un vaier, ori un suspin, ori un chiot de bucurie. Dar numai câteodată… Şi dacă fereastra rămâne închisă, aceasta nu însemnează că acolo nu se întâmplă nimic. Eu nu ştiu ce fel de poet eşti dumneata! Haha! Ce fel de poet te crezi dumneata!

Apoi necunoscutul întoarse spatele, şi negru se cufundă cu întunericul negru. Era o stradă tăcută, şi toate ferestrele erau închise şi negre.

Cu urechile astupate, ca să se izoleze de tot zgomotul din sufragerie, Sabina recita lecţia pe de rost, cât o ţinea gura:

„În era secundară se dezvoltă foarte mult fanerogamele gimnosperme, se împuţinează criptogamele vasculare, apar fanerogamele angiosperme. Mai întâi monocotiledoane, apoi dicotiledoane. Dintre acestea mai întâi cele fără petale. Pe urmă cele cu petale. Era secundară este aşadar era gimnospermelor”…

— Duduie Sabina, faceţi-mi loc să aşez masa!

Sabina nu auzea nimic. Îi dădea înainte:

— În era terţiară fanerogamele gimnosperme”…

— Duduie Sabina, mă rog matale! imploră Catinca, ţinând în braţe un vraf imens de farfurii, care părea piedestalul unei coloane atmosferice prelungite prin plafon până la stele.

—.”rogamele gimnosperme se reduc la formele pe care le cunoaştem astăzi, iar angiospermele”…

Catinca interveni mai energic, punându-i mâna pe umăr, cu familiaritatea unei slugi bătrâne care a ţinut toţi copiii casei pe genunchi.

— Duduie Sabinăăă!

— Ce vrei, criptogamă vasculară? ridică ochii Sabina, desfăcându-şi capacul palmelor de la urechi.

— Mai întâi, te-aş ruga, duduie, să nu mă faci mata pe mine criptogamă vasculacă, adicătelea, pe româneşte, vacă, fiindcă-s femeie bătrână şi ţi-am şters năsucul de când erai atâtica. Pe urmă, te-aş ruga, duduie Sabină, să-mi faci loc să pun masa! Acuşica vine boierul şi ne face cu ou, şi cu oţet dacă o scrântim cu programul.

— Uff! suspină Sabina, strângându-şi vraful de cărţi şi caiete. Acum unde mă mai mut cu şatra?

— Treci în odaie la băieţi! spuse Elena Lipan, întrerupând o numărătoare complicată a şervetelor aduse de la spălăto-reasă şi aşezate pe categorii.

— Acolo nu mă lasă Nellu. Mâine are teză. Toceşte şi el.

— Du-te la Ana…

— Annie are migrenă. De altfel, mi-a spus să nu-i mai calc prin odaie de când i-am răsturnat flaconul de parfum. Zice că-i cotrobăiesc în lucruri…

— Zice? întrebă apăsând semnificativ Elena Lipan. Zice, aşa… din senin?

Sabina crezu prudent să nu mai stăruie asupra acestei chestiuni. Viră brusc discuţia în altă direcţie:

— M-aş duce în birou la papa…

— Asta nu!… Ştii că a interzis să intre altcineva în afară de mine.

— Atunci să spunem la revedere fanerogamelor angiosperme şi să-l mai muştruluim pe Boţocan! anunţă Sabina, aruncând cărţile şi plecându-se în genunchi, să scoală de sub canapea pisoiul.

Boţocan era un cotoi adolescent, adus de Catinca de la gospodăria veche şi provincială. Îşi merita numele fiindcă avea un cap mare şi era botos foarte. Nu-i pria aerul capitalei, nici noul domiciliu, cocoţat la al doilea etaj, fără curte şi fără grădină. Venea dintr-un adevărat paradis, populat cu tot soiul de vietăţi domestice, cu pene şi cu păr, şi se simţea surghiunit pe nedrept – cum spunea Sabina, citind pe Grigore Alexandrescu, „departe de muma care îl crescuse şi care-l iubi”. Iar ca să arate că dezaprobă întru totul această alegere a stăpânilor, stătea toată ziua mocnind şi mornăind ostil în ungherul cel mai întunecos de sub canapea.

Sabina îl remorcă de coadă. Boţocan constată că nu şi-a ascuţit îndestul ghiarele, fiindcă încercarea de rezistenţă dădu greş. Unghiile lunecau pe parchetul lucios. Apăru la lumină zburlit de mânie şi pufnind indignat pe nări ca un motor cu explozii. De o săptămână se simţea încă mai ofensat de tratamentul stăpânilor. Sabina îi retezase cu foarfecul mustăţile de la rădăcină, ca să-l pună în curent cu moda capitalei. Fără podoaba bărbăţiei, încreţea mereu buzele ghimpoase, parcă s-ar fi strâmbat furibund la tot universul.

— Lasă-l, duduie Sabina, că are să-şi ieie lumea în cap! încercă să-l scape de supliciu Catinca. Vai de mama lui, că-l înţeleg, săracul! În casa asta nici o mâţă n-are unde s-aciui…

Astfel, Catinca dădea exclusiv pe socoteala pisoiului o doleanţă a ei, personală, împărtăşită şi de toţi copiii.

Casa era strâmtă. Încăperile, mici.

Sabina dormea în sufragerie. Costea se plângea că nu poate lucra în aceeaşi cameră cu fratele mai mic.

La fiecare pas cu elanul poticnit între pereţii prea strâmţi, toţi îşi aminteau nostalgic odăile largi şi multe, antretele încăpătoare şi livada casei unde au crescut. Ca-tinca mai avea altele de spus şi nu pierdea prilej să le spună.

Bucătăreasa de la primul etaj s-a luat la harţag pentru cheile de la pivniţă. Nemţoaica de la al treilea, a scuturat covoarele peste laptele pus la fereastră să se răcorească. Ordonanţa maiorului i-a vorbit măscări neruşinate şi olteanul i-a vândut a treia oară ouă clocite.

— Duducă, mare păcat ispăşim noi, de ne-a pedepsit Dumnezeu să ne canonim în strâmtoarea asta! Dacă aista-i un târg de tâlhari, batîr se cheamă că şi-au făcut singuri temniţe, ca pentru dânşii. Dar ce suntem noi vinovaţi să îndurăm alături cu ei? Pe cine-am ucis şi-am prădat noi, Doamne iartă-mă?

— Lasă poveştile, Catincă, şi vezi c-a sunat cineva.

— Aista-i conaşul Costea. Nu-i boieru! Numai conaşu Costea sună apăsat să spargă soneria.

Costea intră, după ce-şi agăţase în cuierul antretului paltonul ud de ploaie. Sabina îi sări înainte:

— Costea, am aflat ceva extraordinar. Ghici!

— Pentru tine toate-s extraordinare! bombăni nepăsător Costea Lipan, aşezându-se pe marginea canapelei şi începând să taie foile unei cărţi noi, cu scoarţele roşii.

— Dacă mă iei aşa, nu-ţi spun! ameninţă Sabina bosumflată. Văzând însă că fratele continuă să taie foile fără a se arăta alarmat de ameninţare, capitulă singură: Tot am să-ţi spun. Ai să vezi şi tu că e extraordinar.

— Ei, spune odată! Parcă eşti maman când vrea să-i ceară bani lui papa pentru pălăria Anei.

— Costea! îl chemă la ordine, cu ton de mustrare, Elena Lipan.

— Ce-am greşit, maman? Fac o constatare! Mă mir numai că întotdeauna mata ceri pentru dânsa, nu Ana. Dumneaei e contesă… Aşteaptă toate la picioare, de-a gata.

— Costea, Costea! Când ai să încetezi odată?

— Nici n-am început, maman!

Războiul era vechi. Ostilităţile se agravaseră de când Ana, privilegiată, avea camera ei aci; iar Costea rămăsese să suporte tovărăşia fratelui mai mic, amândoi despărţiţi de o ură şi de un dispreţ reciproc. Nellu n-avea ce vorbi cu un om care nu putea deosebi un Ford de un Nash, şi umbla cu genunchi de hamal la pantaloni. Costea era scârbit de un frate care-şi alegea prieteniile după rangul şi numele părinţilor, iar lecturile le reducea la pagina sportivă a ziarelor şi revistelor ilustrate.

Toţi trăiau acum risipiţi, adunându-se numai la ora mesei şi la culcare. Şi toţi aşteptau cu nerăbdare să scape cu orice preţ din acest adăpost părintesc, unde se asfixiau, ca şi Catinca, sluga; ca şi Boţocan, pisoiul.

Sabina nu renunţă la descoperirea ei extraordinară. Veni lângă Costea şi-l rugă să lase cartea la o parte.

— Ascultă-mă şi pe mine oleacă, Costel! Îţi mai aminteşti de Barbara Ubrich şi de Pinguinul nostru din tren?… Ei bine, nici nu-ţi închipui cine erau! Să vezi… Ştii că astăzi am avut serbare: patronul şcoalei. Doamna directoare era foarte fericită că a căpătat concursul scriitorului Teofil Steriu… Şi încă mai mare caz făcea de conferinţa domnişoarei Laura Creţulescu, doctoră în ştiinţe fizicochimice de la Paris, premiată de Academia franceză de ştiinţe eţetera, eţetera. Conferinţa se numea: Emanciparea femeii. Sună clopoţelul, se face linişte, toţi aşteptăm cu emoţie. Apare – cine? Barbara Ubrich, a noastră!… Dar i-am schimbat numele. Fără pălărie e exact Dante Alighieri, în carne şi-n oase. Mai ales în oase… În fine!… Ce să-ţi spun? Ne-a convertit pe toate la emanciparea femeii, de căscau fetele din clasa a şaptea şi a opta până ce s-a încruntat doamna directoare să se facă linişte. Scă-păm de sufragetă. Se lasă cortina şi aplaudăm de ni s-au înroşit palmele şi ardeau de numai nu scoteau flăcări. Când se ridică din nou cortina: altă surpriză. Pinguinul nostru! închipuieşte-ţi, dragă Costel, că Pinguinul nostru era Teofil Steriu! Dar ştii ce frumos a citit! O bucată cu moartea unui câine… Fetele au izbucnit în plâns. Îmi era ruşine şi mi-ascundeam ochii, să nu mă vadă nimeni că mă sclifosesc ca o proastă… N-aş fi crezut niciodată că un om aşa de gras, şi care dormea ca o plăcintă, are atâta simţire. Am să te rog pe tine, Costea, să-mi dai câteva cărţi de-ale lui. Ai ceva?

— Se înţelege că am! vorbi Costea cu însufleţire, fiindcă lectura şi cărţile erau singura lui pasiune. Am aproape toate volumele… Dar să ştii că nu e o literatură de fleacuri, cu dansatori, palasuri şi toate mofturile lui Maurice Dekobra, autorul favorit al Anei. Teofil Steriu a văzut tot tragismul vieţii. Trebuie să fi trăit intens şi să fi suferit mult ca să presimtă lucruri atât de ascunse din sufletul omenesc. Îmi pare rău că nu ne-am uitat mai atent atunci în tren. Eu am crezut că-i un îmbogăţit de război. Un burtă-verde.

— Fetele i-au dat un buchet de flori. Şi el s-a dus galant la Dante Alighieri şi i l-a oferit, ca un paj… Păcat că-l strică fizicul!

— Ai fi vrut să fie ca Rudolf Valentino şi Ramon Novaro al vostru? îi luă apărarea Costea Lipan, duşman hotărât al eroilor fotogenici de film. Cine are să mai vorbească despre dânşii peste douăzeci de ani? Şi ce-au să lese după dânşii?… Crezi tu că Teofil Steriu ar câştiga ceva în preţuirea lectorilor să mai aibă în plus şi mutra leşinată a acestor glorii fotogenice de mucava?

— De ce nu? Chateaubriand, Lamartine, Byron n-au fost şi ei curăţei şi spălăţei? Nu ca Pinguinul nostru!… Se repezi Sabina să-şi ocrotească la rândul ei fotogenicele simpatii atât de barbar ultragiate.

Dar imediat îşi dădu seama că nu e momentul să deschidă o veche şi întărâtată discuţie, ca să nu piardă „dădaca” de duminică, după amiază, pe a cărei răspundere numai capătă ea învoire să meargă la cinematograf. Costea se sacrifica să o întovărăşească luându-şi angajamentul solemn faţă de părinţi că nu o duce decât la filmele morale şi decente, cum se cuvine pentru o elevă de şcoală. Angajamentul ţinea până în stradă.

De acolo până la uşa cinematografului Sabina găsea îndestule argumente să-l corupă, cu toată viclenia şi linguşirea unei viitoare Eve, încercându-şi armele din frageda vârstă, instinctiv şi nevinovat.

Anunţă:

— Duminică este un film splendid la Select. Cu Bébé Daniels şi Jean Angelo… Tu ce zici de Bébé Daniels?

Costea n-avu când să-şi dea părerea, în orice caz lipsită de entuziasm. Intră Constantin Lipan, confruntându-şi ceasul cu pendulul din perete. Privirea avea o semnificaţie de toţi înţeleasă. Ea dovedea respectul exactitudinii. De când dura amintirea copiilor, Constantin Lipan nu întârziase niciodată la masă, după cum niciodată nu depăşise ora culcării şi după cum întotdeauna, la aceleaşi minute, rostea aceleaşi cuvinte şi repeta aceleaşi gesturi, ca un ritual imuabil.

— Bună scara, Eleno! Ce s-a mai întâmplat nou, copii?

— Bună seara, Const!

— Nu s-a întâmplat nimic nou, papa.

— Foarte bine. Poate să aducă supa. Chemaţi pe Nellu şi pe Annie.

Locurile la masă erau acelaşi, deşi gospodăria fusese strămutată de la patru sute de kilometri. Sufrageria era reconstituită cu fidelitatea unei restaurări de monument istoric, dar pe un spaţiu mai restrâns. Chiar cele două tablouri odioase, operele de pension ale unei mătuşi decedate de lingoare în floarea vârstei, îşi reluaseră locul. Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un pepene verde tăiat, alături de o mănuşe şi o pereche de ochelari; trei mere lângă o pălărie de pai şi o sticlă de doctorii.

Copiii cutezaseră să ceară expulzarea lor o dată cu mutatul şi înlocuirea cu două tablouri mai apropiate de moda artistică a timpului.

Ideea fusese însă respinsă de Elena şi Constantin Lipan cu indignare, ca un necugetat sacrilegiu. De atunci Sabina se îndeletnicea în orele libere cu zugrăvirea unor foarte pitoreşti naturi moarte în maniera tântei Aristizzia: o pereche de galoşi şi un mănunchi de flori într-un borcan de muştar; o conopidă cocoţată pe un dicţionar Larousse. Toate acestea, bineînţeles, în absenţa şi fără ştiinţa lui Constantin Lipan.

Niciunul din copii nu şi-ar fi îngăduit o glumă ireverenţioasă în prezenţa şefului de familie, întotdeauna pătruns de o gravă demnitate.

Acum toţi erau adunaţi şi toţi tăceau.

Constantin Lipan îşi desfăcuse cu aceleaşi mişcări încete şervetul, mutase felia de pâine la aceeaşi distanţă, golea farfuria de supă desigur cu acelaşi număr de înghiţituri. Peste ochelari, privi cu mustrare mută la Sabina, care încercase să strecoare Catincăi farfuria numai pe jumătate. Mustrarea îşi făcu prompt efectul. Sabina, resemnată, consumă toată supa.

Pe sub sprâncene, Costea îşi măsura părinţii şi fraţii cu o surdă duşmănie. Toţi, în afară de Sabina, îi apăreau de aceeaşi şi aceeaşi insuportabilă meschinărie, adusă cu dânşii din târgul natal; toate de aceeaşi şi aceeaşi monotonie vrednică de milă. Ticăiala lui Constantin Lipan, măsurându-şi zgârcit fiecare mişcare; Elena Lipan, împărţind bucăţile cu o chibzuială prea vizibilă să ajungă la toţi şi să distribuie pe cele bune într-o ordine ierarhică; întâi bărbatului, pe urmă Anei, pe urmă Sabinei, şi ea pretextând că este indispusă şi că nu poate mânca, atunci când bucăţile n-ajung; Ana ciugulind felurile cu gesturi afectate; Nellu preocupat de frizura proaspătă, cu părul în sus şi încântat foarte de uniforma nouă. Pe toţi îi ura, fiindcă toţi pentru el personi-ficau o umanitate uscată, ipocrită, lipsită de generozitate: „burghezie îndobitocită, egoistă şi parazitară”, cum scria în cărţile cu scoarţe revoluţionare.

— Am să vă spun o veste bună, copii! anunţă Constantin Lipan, strângând şervetul minuţios ca un pachet ambalat de farmacie. M-a chemat mâine ministrul în audienţă. Mi-a comunicat la telefon că e vorba să-mi dea delegaţie de procuror general.

— Ce înseamnă asta, papa? întrebă inocent Sabina.

Constantin Lipan o privi indignat peste ochelari.

— Înseamnă cel mai înalt post de încredere în justiţie. Tot Parchetul la dispoziţia mea.

— Sunt bucuroasă, Const! vorbi Elena, prinzându-i mâna cu un gest timid, de femeie care a uitat de mult ce e aceea o dezmierdare. Îţi tot spuneam eu, Const! Dreptatea vine târziu, dar tot vine!… Apoi, mărturisindu-şi gândul ascuns, în jurul căruia roiau toate îngrijorările ei: Postul acesta nu e aşa că are un adaos de diurnă?

Constantin Lipan respinse întrebarea cu o mişcare dispreţuitoare a palmei:

— Nu e vorba de asta! Importă funcţia în sine… Misiunea cea mai delicată şi cea mai plină de răspundere. Tu, Costea, în calitate de viitor jurist, eşti cel mai în măsură s-o ştii.

— Eu, papa, urăsc dreptul şi nu pot respecta aparatul justiţiei.

Toţi întoarseră capul, pe rând, la Costea întâi şi pe urmă la Constantin Lipan, aşteptând un eveniment extraordinar: o explozie, o catastrofă fără precedent.

Constantin Lipan, împotriva tuturor aşteptărilor, aşeză şervetul împăturit alături de farfurie şi întrebă cu blândeţe stăpânită:

— Ce fel de vorbă e aceasta, Costea?

— Papa, am deschis astăzi şi am citit un dicţionar juridic la capitolul procedură… Nu e nevoie să citeşti mai mult ca să înţelegi ce e justiţia… Ce a ajuns justiţia în mâinile oamenilor!

— Eu tot n-am priceput ce vrei să spui, Costea… întrebă mai departe Constantin Lipan, cu un surâs îngăduitor, fiindcă ştirile bune îl făceau mai clement cu slăbiciunea altora.

— În dicţionarul acesta, papa, am găsit toată enumeraţia termenilor întrebuinţaţi în procedură. Mata îi cunoşti mai bine ca mine: asignaţie, citaţie, rechiziţie, opoziţie, notificaţie, significaţie, execuţie, confirmaţie, infirmaţie, conversiune, casaţiune, disjuncţiune, omologare, expediţie, prescripţie, jurisdicţie… Tot aşa mai departe, până la trei sute cincizeci de cuvinte sau de locuţiuni, care toate înseamnă o formalitate de îndeplinit sau, mai exact, un truc, o stratagemă, un vicleşug menit să întârzie ceasul hotărârii. Asta-i justiţia! Un mecanism complicat înadins, cu ajutorul căruia fiecare din adversari luptă să ajungă cât mai târziu la numărul 350 – adică la judecata definitivă. La dreptate – când se întâmplă ca o hotărâre să fie într-adevăr şi dreaptă…

— Acestea sunt copilării, Costea! Paradoxe ieftine, pentru băieţaşi din anul întâi din facultate. Când te vei pătrunde adânc de ştiinţa dreptului, numai atunci ai să înţelegi. Am trecut şi eu pe aici.

— Eu am să rămân, papa!

— Haide-haide! nu vorbi copilării. Ignoranţa e întotdeauna sigură de sine. Deocamdată citeşte pandectele.

— Dar nu e ignoranţă, papa! se înverşună Costea. Amin-teşte-ţi mata ce spune şi mai ales ce simte prinţul Nehliudov, din Învierea lui Tolstoi.

— Ştiinţa dreptului nu se conduce după romane, copile! Tolstoi a fost un nihilist primejdios societăţii. El a dus Rusia unde se află astăzi. Lasă-l pe Tolstoi şi deocamdată citeşte pandectele… Să vă fie de bine, copii!

Constantin Lipan se ridică de la masă şi trecu în birou. Costea gândi cu milă: „Nu are curaj să discute. Sau, mai grav, mai trist, nici nu mai poate pricepe. E abrutizat de codurile lui.”

Sabina se îndreptă până la uşă, privind peste ochelarii invizibili şi imitând intonaţiile glasului patern:

— Lasă-l pe Tolstoi, Costel, deocamdată citeşte pandectele. Citeşte pandectele!”

— Sabina, încetează odată! o mustră sever Elena Lipan, ajutând pe Catinca la strânsul tacâmurilor.

— Eu nu ştiu ce maniere învaţă copila aceasta la şcoala ei! se dădu cu părerea Ana. Şi tu o încurajezi, Costea? Amândoi vă completaţi…

— Exact, Annie! sacul şi petecul, oala şi capacul! Dumnezeu şi domnul viitor procuror general ne-au creat perechi-perechi. Tu cu Nellu. Eu cu Sabina. Voi reprezentaţi respectul filial şi cultul ipocriziei, iar noi…

— Costea, te-am rugat să nu te exprimi niciodată atât de impertinent în faţa copiilor. Ce pot să mă mai aştept atunci de la Sabina sau de la Nellu?

— Şi asta se repetă în fiecare zi! sublinie cu dezaprobare Ana.

— Desigur, eu nu mă schimb de la lună la săptămână, cu moda pălăriilor! râse Costea cu răutăcios înţeles.

Ana strânse din umeri, contemplându-şi vârful unghiilor. Numai buzele subţiri tremurau de indignare înăbuşită.

Când ridică ochii, erau înlăcrimaţi. Se simţea şi ea străină, împresurată de ostilităţi, piatră în casă. Înainte de a sosi aci, îşi imaginase o viaţă mai puţin săracă şi sufocantă: prietenii legate prin cine ştie ce voinţă ascunsă a hazardului, teatru, ceaiuri, plimbări şi o confidentă de aceeaşi vârstă şi cu aceleaşi gânduri.

Existenţa lor se arăta însă şi mai avară ca în orăşelul de provincie de unde au plecat. Cheltuielile erau şi mai mari, şi mai neprevăzute, şi mai imperioase; Elena Lipan se plângea în fiecare dimineaţă că nu poate împlini bugetul de la o lună la alta. O singură dată au fost cu toţii la teatru, şi atunci s-a simţit umilită în acel grup numeros, de familie, fără distincţie şi în vestminte de o demodare ridicolă, ca o lojă din caricaturile revistelor satirice. Iar acum fratele îi făcea procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model, fiindcă a văzut pe Calea Victoriei vreo zece, cu toate asigurările modistei că e un exemplar unic, adus direct de la Paris.

Costea îi văzu lacrimile şi avu o bucurie rea. Le văzu şi Elena Lipan – ea cu o strângere de inimă. Ca să risipească atmosfera încărcată, vorbi:

— Annie dragă, n-ai răspuns Matildei? Te rog scrie-i şi invit-o la noi dacă s-a făcut bine… Sper că nu o să ne refuze.

Apoi plecă ochii în jos, neputând suporta privirea stăruitoare şi grea de intenţii a lui Costea. „Extraordinar cum simte tot copilul acesta! gândi, şi cum simte totul cu o satisfacţie răutăcioasă. Parcă n-ar fi carne din carnea mea.”

În adevăr, tanti Matilda era o mătuşă de la Iaşi, cu oarecare stare şi bolnavă de cancer. Toţi o cultivau, fiindcă lăsase să se înţeleagă că în lipsă de alte rude mai apropiate va lăsa un loc larg în testament familiei Lipan.

Elena o invita, dar ştia bine că nu poate veni. Iar invitaţia avea un rost nemărturisit: scrisoarea de răspuns era să aducă date amănunţite asupra stadiului în care se afla boala.

Acestea le ştia Elena Lipan când vorbise, şi le înţelegea Costea când ridicase ochii să-i poarte apăsat de la dânsa la Annie, şi îndărăt, de la Annie la dânsa.

,De ce mă priveşte aşa? gândi cu durere Elena Lipan. Ştie doar că numai pentru dânşii o fac. Eu nu mai am nici o bucurie, decât bucuria lor. Robesc aci toată ziua. Nici nu ies din casă. Mă trezesc dimineaţa o dată cu sluga, înaintea tuturor, şi mă culc cea din urmă. Mi-am prefăcut a treia oară rochiile. Ce vor să mai fac?”

Costea spuse cu un aer foarte nevinovat:

— Am citit o comunicare de la Academia de medicină din Paris… un specialist pretinde că, după toate probabilităţile, ştiinţa e pe cale să descopere leacul cancerului. În acest caz, tanti Matilda o mai duce fără grijă măcar douăzeci de ani.

— Să dea Domnul! se grăbi Elena Lipan, ghicind gândul lui Costea şi vrând să arate cât e de străină de orice calcul josnic.

Ana însă, mai puţin subtilă, căzu în cursă. Interveni cu o grabă care dovedea că îşi apără o cauză personală, ştiind că dintre toţi copiii ea era preferata tântei Matilda şi deci că ea va fi privilegiată în dispoziţiunile testamentului:

— Aş! Un bolnav de cancer e un bolnav condamnat. Amintiţi-vă ce ne-a spus medicul astă-iarnă, după prima operaţie: nu mai durează decât doi ani cel mult. Şi aceasta numai dacă boala are evoluţie normală…

— Nimeni nu scapă dă cancer! se amestecă şi Nellu, exagerând accentul muntenesc, fiindcă îl considera un semn evident de distincţie. Eu am un prieten, Nicki Hagi-Iordan. Un coleg. Băiatul domnului Iordan Hagi-Iordan, milionarul şi directorul societăţii „Petrolul”. Mama lui a murit anul trecut dă cancer. Ce n-a făcut domnul HagiIordan? Îmi povestea Nicki. Posibilul şi imposibilul! Au fost pă la toate sanatoriile. Au consultat medicii cei mai mari dă la Paris şi dă la Berlin… Tocmai, maman, vroiam să te rog! Mâine o să-l invit pe Nicki la mine. Joia după-amiază avem liber. Am fost dă două ori la dânsul şi trebuie să-l invit şi eu la ceai… m-a plimbat dă o mulţime de ori la Şosea cu Pakardul. Domnul Hagi-Iordan are două automobile: un Pakard şi un Austro-Daimler. Pot să-l invit, maman?

— Ţi-am spus, Nellule, că n-am nimic împotriva prieteniilor tale. Numai ia aminte şi învaţă a şti cum şi din ce lume să-ţi alegi prietenii. Omul se judecă după prieteni.

— O! maman, dacă e un fiu dă milionar şi coboară dă-n Austro-Daimler să se urce în Packard, nu e unul d-ăia! interveni Sabina, parodiind accentul lui Nellu, atât de subit muntenizat.

— Cred şi eu că aista n-a fi un jâgos, cum era Chirilovici! adăugă înăcrit Costea.

Elena Lipan se uită la băiatul mai mare şi oftă, clătinând din cap.

Povestea cu acest Chirilovici fusese cel dintâi semnal de vrajbă între copii. Era veche de doi ani. Sandu Chirilovici, băiatul portarului de la grajdurile primăriei din oraşul lor, coleg şi prieten cu Costea, concurentul la premiul întâi, fusese invitat la masă de Sfântul Constantin. Timid şi neînvăţat să se poarte în lume, băga cuţitul în gură, tăia pâinea în pătrăţele, comisese o sumă de orori. Costea se simţise jenat sub privirile batjocoritoare ale Anei şi ale părinţilor. După plecarea prietenului se iscase o discuţie aprigă.

— Dar e premiantul întâi, alături de mine! îl apărase Costea. Şi recunosc că e mai inteligent decât mine, fiindcă el n-are atâta timp să-şi înveţe lecţiile. Prepară pe alţii. E sărac şi îşi ajută fraţii mai mici.

— O fi! îl condamnase Constantin Lipan. Aceasta nu-l obligă însă să mănânce ca un om al cavernelor. Creşterea şi-o face omul singur dacă n-are cine să i-o dea.

— În orice caz, ai fi putut să-l inviţi în altă zi, nu când aveam musafiri… adăogase Ana. Ce-are să creadă lumea?… Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ţinem ascuns. Un neam de la pădure…

— Lasă, că ştie toată lumea că bunicul nostru, dascălul Costache Lipan din Cârligi, n-avea nici un domeniu forestier, cum ştie şi că nici n-a fost cardinal, ca Richelieu ori ca Mazarin, ci un biet cântăreţ de strană, om de inimă şi de ispravă, care şi-a rupt bucăţica de la gură să-şi trimeată feciorul la carte. Poate pretinde Annie că bunicul învăţase din codul manierelor elegante cum să manevreze cuţitul la masă? replicase hărţăgos Costea.

Cu aceasta conflictul se încheiase în seara de atunci. Dar dura surd şi se înăsprea de doi ani cu fiecare prilej nou.

Pendulul bătu unsprezece. Elena Lipan pirotea, ţesând găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. Ciorapii Anei, care la pensionul ei aristocratic nu învăţase îndeletniciri atât de vulgare. Costea avu o clipă un început de remuşcare, văzând-o îmbătrânită înainte de vreme şi încovoiată deasupra lucrului, cu ochii ei uzaţi, cu degetele ei slabe şi înăsprite de munci grosolane.

Îşi luă bună seara şi trecu în odaia lor. Nellu se aşezase la masă şi începuse să buchirească lecţiile cu fruntea încreţită de atenţie. Nu era inteligent, pricepea greu şi uita repede. Era vanitos şi pedant. Dar era silitor, ordonat, cuminte: un elev model, cum îl lăudau profesorii.

„Un papa în embrion”, gândi Costea dezbrăcându-se.

Şi în aşternut, cu faţa întoarsă la perete, unde se vedeau pe zugrăveala roşie urmele mai întunecate ale mobilelor şi tablourilor scoase de foştii chiriaşi, Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. Pe toţi îi ura. Pentru niciunul nu pierdea prilejul să le arunce o ofensă. „Ce vină au ei? Aşa i-a făcut viaţa. Aşa are să mă facă şi pe mine viaţa mâine…”

— Am trecut şi eu pe acolo! spusese Constantin Lipan. Toţi trec, se zbat puţin, încearcă să se agaţe, pe urmă se lasă târâţi…

Simţi o înduioşare pentru toţi, ca pentru bolnavii mistuiţi de un rău fără iertare. În ceasul acela, dacă ar fi în mijlocul lor, ar găsi cuvintele bune care să aducă o împăcare, o înţelegere mai adâncă şi dureroasă; iertarea pornind de la unul la altul.

Dar fiecare era în camera lui zăvorâtă, singur şi duşmănos. Şi pe fiecare îl despărţea de celălalt un zid mai gros decât peretele de cărămidă şi de var.

— Nellule! vorbi prietenos, întorcându-se pe o coastă. Dă-mi cartea, să-ţi explic eu… Aşa ai să termini mai repede.

— Lasă-mă! ştiu cum îmi explici tu… După cinci minute te enervezi şi-mi spui că-s tare de cap. N-am nevoie de ajutorul tău! N-am nevoie de ajutorul nimănui!

Costea rămase îndelung cu privirea înfiptă în tavan.

Afară ploaia se auzea şuroind nesfârşit şi monoton, ca o putere rea şi tenace, care n-are nevoie de nici o grabă ca să potolească tot, să putrezească tot, să extermine tot.