Capitolul I

Căci totul este schimbător, şi acolo unde unul se scufundă, alţi zece se ridică.

Boier Boldur Iloveanu nu s-a mai întors în primăvara următoare, nici în cealaltă, nici în al treilea an.

Lipsa lui n-a fost de nimeni simţită. Domnul administrator Ilie Sacară a trimis socotelile în copii de pe re-gistre scrise cu cerneală neagră şi roşie, până la Paris, 87, Avenue Kléber, şi totul a rămas cum a mai fost.

Despre venirea şi plecarea stăpânului nu ştiau de altfel decât slugile, când începeau să răsune poruncile domnului Iliuţă. Cu o săptămână înainte, ferestrele se trânteau în lături, bubuiau jărdiile scuturând scoarţe, îngenuncheau slujnicile să frece podeaua cu ceară. Două-trei săptămâni pe urmă, cât „conaşul” se afla în cămările de sus, singur ca huhurezul, toţi ascuţeau urechea şi iuţeau mâna, să meargă treaba strună.

Apoi, o săptămână după plecare, scoarţele treceau din nou pe sub vergi; strânse sul şi presărate cu naftalină, mergeau să se odihnească până la celălalt an. Ferestrele se ferecau astupate cu hârtie albastră şi curtea se scufunda în tăcerea din totdeauna, sub paza celor patru lei de bronz coclit, cu gurile căscate de urât.

Toată lumea şi încordarea se strămutau la locul lor, la cealaltă curte, a domnului Iliuţă Sacară, din stângă intrării, unde scria pe-o uşă: Canţelaria administraţiunei – şi de unde din nou purcedeau răcnete şi sudălmi, ameninţări şi cumplite răbufneli de mânie.

Mai aflau despre acestea şi oamenii curţii, aciuaţi în sălaşurile din preajma zidului. Ţigani, feciori şi nepoţi de foşti robi, sloboziţi pe vremea voievodului Cuza. Argaţi îmbătrâniţi şi fără putere, care au căpătat milostivirea unei vetre pentru un bordei. Vechili şi feciori boiereşti, cu gospodării mai arătoase. Meşteri de toate soiurile: dulgheri, fierari, potcovari şi butnari.

Erau, unele mai umile, altele ceva mai chipeşe; două duzini de acoperişuri strânse în jurul curţii, ca puii în jurul cloştii.

Peste aceste suflete, cu multe ploduri şi slujind poruncii boiereşti din tată în fiu, domnul administrator Ilie Sacară avea drept de viaţă şi de asuprire. El este stăpânul dintâi şi cel apropiat. Boierul însemna o făptură superioară şi inaccesibilă, până la care nu puteau ajunge cuvânt şi nici nu cutezau să se ridice ochii.

Satul de la jumătatea văii o ştia mai puţin aceasta.

Fuseseră oameni cuprinşi, răzeşi cu zapise vechi; pierduseră cei mai mulţi bunăstarea; vicleniţi de foştii stăpâni mai ageri ai moşiei şi de stăpânire, se judecau şi se încolţeau între dânşii, dar faţă de slugile şi de treburile curţii arătau o totală nepăsare. Muncile câmpului pe moşie se făceau, îndeosebi, cu lucrători aduşi de aiurea.

— Aista-i un sat de calici şi fudui cum n-am văzut de zilele mele!… Se văieta domnul Iliuţă Sacară. N-am eu vreme de pierdut şi mi-i capul la altele, altfel mi ţi-i-aş freca eu pe mârlani, să le meargă untul…!

Domnul administrator Iliuţă Sacară nu găsea timp de pierdut, fiindcă îl mai aştepta a treia fată de măritat şi deocamdată capul îi era la unicul fecior, intrat în ucenicia meseriei părinteşti. Se hotărâse să facă om din el şi, într-o privinţă, izbutise peste aşteptări.

Nicachi Sacară, după o şcoală de agricultură neisprăvită, renunţase la teoria plugăriei şi se întorsese să înveţe practica lângă domnul Iliuţă, aşa cum puiul de uliu îşi deprinde meşteşugul lui lângă uliul cel bătrân. La experienţa părintească, el mai adăuga idei proaspete şi îndrăzneţe, cum se cuvine unei vrednice tinereţi… Printre altele, era îndemnul de fiecare zi, repetat cu încăpăţânarea domnului Ilie Sacară, să pună mâna pe-o sfoară de pământ, dintr-un hotar răzleţ al moşiei.

Erau numai douăzeci de hectare, dar pentru un început însemnau destul.

— O cumperi pe numele meu, tătuţă!… Boierul are să primească ş-un preţ de nimica, fiindcă n-are habar de unde şi cum îi vin banii…

— Lasă-mă, cu ambâţurile tale, Nicachi! Se lepăda domnul Iliuţă de ispită. N-avem ce ne trebuie? Nu mi-s asigurate bătrâneţele aici, şi după mine n-ai să treci tu la rând? Această slujbă măi băiete, face mai mult decât o moşie, unde poţi să pierzi, să te încurci în datorii şi să ajungi la pagubă şi la necaz…

Nicachi râdea cu milă, în mustăcioara spilcuită:

— Cum asta: poţi să te încurci? Aş vrea să văd şi eu, cum poţi să te încurci şi să pierzi? Slavă domnului, vitele nu te costă parale. Sunt pe moşia asta destule!… Sămânţă? Alegi fruntea! Cine te întreabă?… Cine poate să se amestece şi să întrebe cu ce-ai plătit munca şi dintr-ai cui bani?… Aceasta aş vrea şi eu să o văd!… Dacă însă mâine boier Iloveanu vinde moşia? Dacă moare şi ajunge Piscul pe cine ştie ce mâini? Vine un venetic, ne scoate din casă şi din treburi: „Nu mai am nevoie de dumneavoastră, vă mulţumesc şi drum bun! Călătorie sprâncenată!…” Unde mergem atunci? Cu ce ne-am ales?… Aşa, am pus aici piciorul şi nu ne mai poate scoate nici dracul! Pe urmă, s-alege!… La un petic de pământ se poate lipi altul. Cheag să fie, că oi fătătoare avem!

— Lasă-mă, Nicachi, cu ambâţurile tale, că bine ţi-a spus Lizica anţărţ, cum că ai nişte planuri de Napolion…!

Domnul Iliuţă alunga demonul ispitei, cu mâna lui deprinsă să învârtă vrăjmaş gârbaciul.

Dar rămânea pe gânduri şi se răsucea noaptea în aşter-nut înainte s-adoarmă.

Nicachi îl privea cu braţele încrucişate pe piept, ca un adevărat Napoleon, deşi înfăţişarea nu aducea nici pe departe cu învingătorul de la Arcole, Austerlitz, Jena, Eylau, Friedland, Eckmühl şi Wagram…

Mai întâi purta mustăcioară răsucită în sfârc, ceea ce Napoleon Bonaparte rădea, din fragedă juneţe. Pe urmă, avea un ochi care privea puţin în lături, lăcrimos şi mai mic decât celălalt, ceea ce nu s-a putut observa pe nici un portret al strălucitului împărat, nici în anii amari ai exilului de la Sfânta Elena. Şi, în sfârşit, obrazul palidverzui se afla punctat de mici bubuliţe roşii, pe care dintr-un urât obicei le strivea hojma între degete, când n-avea altceva de făcut sau era mânios; apucătură dovedind lipsa stăpânirii de sine, pe care Napoleon n-a arătat-o, nici în ziua catastrofei de la Waterloo.

Înfăţişarea omului însă e una şi planurile lui ambiţioase sunt altceva. Nicachi nu pierdea nici un prilej să se în-toarcă la ele şi să amintească domnului Iliuţă Sacară că la vremuri noi e nevoie de hotărâri potrivite grabei şi ameninţărilor care plutesc în văzduh.

Domnul Iliuţă începuse să-şi piardă somnul şi să recunoască în sinea sa că e un administrator de modă veche, mulţumit să ronţăie din traista cu grăunţe a stăpânului, când poate semnele vremurilor povăţuiesc că e mai cuminte să-ţi faci rost de traista ta, oricât de mică şi cu pu-ţine grăunţe pe fund.

Satul de mârlani, calici şi fudui îşi vedea de necazurile lui în vremea aceasta, fără să poarte prea multă grijă întâmplărilor de la curtea din deal.

Un timp, cum aflase ştire Petruţă în mijlocul unor trecute sărbători ale învierii, a suflat un vânt de iscodire şi de interes pentru săpăturile lui Zaharia Duhu. Se zvonise despre o oarecare brăţară de aur, găsită prin paraginile cetăţuici, şi o lună ori două n-a mai fost vorba decât des-pre comori îngropate, despre iarba fierului, legământul comorilor, vâlva aurului şi alte minunăţii văzute cu ochii lor ori de alţii povestite. Câţiva, mai aţâţaţi de asemenea noroace şi cu mai multă încredere în steaua lor, au pornit şi ei cu hârleţe şi târnăcoape, să scurme pământul, într-o parte şi alta. Pe urmă s-au ruşinat de neizbândă şi s-au întors la treburi mai spornice şi mai cuminţi.

Zaharia Duhu şi-a văzut în pace de ceea ce ştia el şi căuta el. Deocamdată s-a fost dovedit că norocul nu-l vitregeşte cu totul.

N-a trecut o lună de când începuse să se neliniştească de dragostea şi consideraţia prea mare pe care i-o arătase domnul prefect Emil Sava, cerându-l numaidecât primar al comunei şi „element valoros al partidului”, iar întâmplarea a făcut măcar pentru o vreme, ca domnul Emil Sava să renunţe la aceste proiecte. Guvernul s-a schimbat; prefectul cel nou avea altă tactică electorală; fostul prefect alte griji.

Trei ani, Zaharia cu ajutorul lui Oarţă a desfundat alte lespezi de piatră şi a dezgropat alte oale şi alt fierăt ru-ginit, fără nici o supărare din partea nimănui, în afară de glasul tot mai oţărât al mătuşii Ruxanda. Săpăturile nu mai scoteau la iveală nimic. Întăreau numai cunoştinţele vechi.

Profesorul Alexandru Opriş petrecuse în fiecare vară o lună la faţa locului, cu aparatul fotografic şi blocul de schiţe. Mai întocmise un volum, cu a doua parte a cercetărilor, şi de fiecare dată plecase cu o ladă de lemn, ticsită cu scule şi rămăşiţe de ceramică, pentru muzeul din Bucureşti.

Pe urmă, vestise că alte prepusuri îl chemau în altă parte.

— Îmi pare că nici tu nu poţi fi de altă părere cu mine, frate Zaharia! Geţii noştri nu se vor fi îngrămădit cu toţii aici… Am semne că voi afla lucruri interesante în Dobrogea şi pe malul Dunării, în Ialomiţa şi Vlaşca. Mai sunt şi altele, peste Carpaţi, în Ardeal. Rămânem însă deocamdată în ţară, cu cercetările noastre.

— Adică aici! Stărui Zaharia.

Alexandru Opriş dădu din cap zâmbind de vrăjmăşia prietenului pentru săpăturile de aiurea, pe care le socotea o uzurpare a drepturilor câştigate de Piscul Voievodesei.

— Aici, frate Zaharia! Aici, şi mai cu seamă în alte părţi ale ţării despre care ţi-am pomenit… Aiurea nu am pe nimeni să mă înlocuiască. Aici eşti tu!… De altfel, pentru moment, rezultatele nu-mi spun nimic nou. Stăm pe loc. În afară de-o descoperire excepţională, nu ştiu ce-aş mai adăuga la materialul nostru… Sunt exemplare care se repetă… Chiar mă gândese că zelul tău e exagerat, şi, prieteneşte ţi-o spun, îmi pare că te-am făcut în ultima vreme să-ţi părăseşti interesele tale… După ochii cu care mă priveşte mama Ruxanda, înţeleg că sunt socotit un fel de geniu al răului şi un demon al perdiţiei… Te rog să faci aşa ca mama Ruxanda să nu aibă de ce mă vrăjmăşi şi să revină la sentimente mai bune…

Alexandru Opriş surâdea. Zaharia Duhu privea mâhnit în pământ. Uşurinţa cu care prietenul se lepăda de cercetările de aci, ca de-un fruct stors, pentru a alerga aiurea, acest fel glumeţ de a lua lucrurile i se părea o vinovată trădare şi o ingratitudine.

— Va să zică, să mă întorc la plug şi la boi? Rosti cu amărăciune.

— Viaţa o cere şi aceasta, frate Zaharia! N-am înţeles să părăsim cu totul nişte lucrări şi cercetări care ne-au fost prielnice… Dar să le lăsăm deocamdată mai domol. Cum spun, aceasta până când vom avea cuvânt să credem că am dat iarăşi peste urme noi…

— Eu am să le găsesc! Făgădui Zaharia Duhu cu tărie. Nu mă îndoiesc de aceasta, cum nu mă îndoiesc de lumina soarelui de azi şi de cea a soarelui de mâine dimineaţă!

— Ştiu… Comoara! Începu să râdă profesorul. Faimoasa comoară a regelui Dromichet…!

— Da! Faimoasa comoară a regelui Dromichet. O ştiu aici. E pe undeva pe aproape. O simt. Şi trebuie s-o găsesc, eu, şi nu altcineva.

În ochii albaştri-apoşi ai răzeşului se aprinse lucirea arzătoare, în care vedea el uneori ceva părelnic şi nevăzut de alţi ochi, dincolo de lucruri şi de timp.

Profesorul nu-şi putu despărţi privirea de această privire.

— Curios! Spuse într-un târziu, cu acelaşi glas, ca Boldur Iloveanu într-o zi de primăvară, sus, în încăperile singuratice de la curte. Curios, Zaharia frate, când te ascult şi-ţi citesc în ochi, încep să mă îndoiesc şi eu de siguranţele învăţăturii mele… Este ceva care-mi clatină tot ce-am clădit eu, aici, în cuget solid şi precis.

Zaharia Duhu prinse viaţă din vorbele prietenului.

Vorbi şi el, mustrându-şi şăgalnic tovarăşul stricat de scepticismul cărturăresc.

— Este ceva, Alexandre, într-adevăr! O deosebire. Eu cred până la sfârşit… Tu numai până unde-ţi dau voie cărţile; adică un hotar mărginit, tras tot de o minte ome-nească mărginită.

— Aceasta se numeşte misticism… Romantism…

— Nu ştiu cum le numiţi voi şi nici nu vreau să ştiu… Eu o numesc cum au numit-o părinţii părinţilor mei: cre-dinţă. Şi cu această credinţă au făcut minuni, cum recunosc şi cărţile tale…

— Ale mele şi ale tale! Rectifică profesorul.

— Ale tale şi ale mele, poftim! Nu vreau să spun că nu m-au schimbat şi pe mine aceste cărţi. De ce să nu recunosc că mi-au schimbat viaţa şi că mi-au tras o perdea de pe ochi, să văd şi altceva decât traiul de vită la care eram condamnat şi la care mă simţeam resignat? M-au schimbat, da! Le sunt dator, da!… Dar uneori tot mă nemulţumesc! Le lipseşte ceva… Desfac viaţa cum ar dezghioca o coajă uscată şi moartă. Îi numără straturile din coajă, le botează, le măsoară, le cântăresc; ţi le pun toate acestea înaintea ochilor să le cunoşti de-a fir-a-păr… Dar peste viaţa care a fost când fructul nu era uscat şi mort trec cu uşurinţă, ca şi cum taina cea mare, minunea cea mare nu s-ar fi aflat acolo… Mă miră că tu, mai ales tu, nu vrei să-mi dai această dreptate… Tu, de la care am învăţat să înţeleg vieţii alt rost… Erai oare mai tânăr, acum cinci-şase ani, când ai vorbit în cerdacul acesta?… Da, numai în această deosebire poate să fie o explicare!… Erai mai tânăr, şi atunci credeai şi tu, mai însetat… Eu stăteam, uite acolo, unde stai tu acuma… Stăteam şi tăceam. Tăceam şi ascultam… Mi se desfăcea înaintea ochilor o lumină pe care n-o cunoscusem şi-mi era ruşine să vă mărturisesc asta. Adică să-ţi mărturisesc ţie, fiindcă pentru tovarăşul tău de atunci, aşa-zis prietenul nostru Dinu Grinţescu, n-am simţit decât o evlavie trecătoare, care acum s-a schimbat în neplăcere şi un fel de sfială. Pentru cele ce spuneai tu însă, în trei seri cât ai stat aici, simţeam evlavie; iar tot ce-ai vorbit tu a lăsat urmă, aici! (arătă tâmpla) şi aici! (arătă inima). Am scos din raft cărţile vechi, am căutat învăţătura în altele noi. În cinci ani, am pus la loc ceea ce-i lipsise vieţii mele în treizeci. Şi acum, tu stai în locul meu de atunci şi te văd zâmbind cu un râs care nu este al tău… Este mai mult al aşa-zis priete-nului nostru Dinu Grinţescu… La el l-am văzut numai, şi la oameni ca el şi ca domnul avocat Emil Sava…

— Frate Zaharia! Spuse Alexandru Opriş ridicându-se de pe scaun şi venind să-i pună mâinile împăciuitor pe umeri. Frate Zaharia, domnul avocat Emil Sava ştie ce face… Mi s-a părut un mare cunoscător de oameni şi un elector şiret ca un vulpoi. Şi acum mă conving mai mult cât de buni ochi a avut. Ştii tu ce-ai însemna pentru partidul domnului avocat Sava?… Un răzeş cu haină răzăşească, vorbind cum vorbeşti tu şi ştiind toate câte le ştii tu? Aceasta ar ridica o sală de întrunire publică în pi-cioare, să te ducă în cârcă şi să te aleagă nu numai primar, ci şi deputat, deputat pe viaţă…

— Dacă mă socoţi bun pentru o menajărie ca a domnului avocat Emil Sava, atunci pot să-ţi spun că-mi arăţi o preafrumoasă dovadă de prietenie!… Se supără Zaharia.

— Nu te socot aşa ceva, dovadă că nu te-am îndemnat să-i dai ascultare şi că m-am bucurat când am văzut cum l-ai retezat scurt! Dar te văd cu ochii lui şi spun ceea ce-ar spune el… A! Iată şi viitorul nostru mare arheolog! Bună dimineaţa, domnule Petru V. Tudose, premiant I al Liceului „Sf. Sava” şi viitor membru al Academiei Române!

— Bună dimineaţa, domnule profesor. Bună dimineaţa, nene Zaharia.

— Nene? Te-ai muntenizat rău! Înălţă din sprâncene Zaharia.

Petruţă dădu mâna grav şi se aşeză pe margiiea cerdacului, potrivindu-şi dunga pantalonului, cu o seriozitate într-adevăr de viitor academician în germene.

În uniforma neagră, periat, pieptănat, cu unghiile fără doliul de odinioară, nu mai păstra nimic din înfăţişarea diavolului desculţ şi neadormit, care făcea zile fripte mătuşii Ruxanda.

De altfel, chiar mătuşa Ruxanda îl luase în simpatie, uitând vechiul război, de când mai ales înţelesese că un bursier face şcoala scutit de cheltuială şi poate chiar cu vremea să trăiască toată viaţa pe socoteala statului: bursier, funcţionar, pensionar…

— Ei, domnule Petruţă, aţi fost în pădure? Întrebă glumeţ Alexandru Opriş. V-aţi revăzut cuiburile de pă-sări? V-aţi regăsit amicile dumneavoastră, veveriţele?

— N-am fost în pădure, domnule profesor. Am stat în livadă şi am citit.

— Acest omuleţ are să-l întreacă pe Momsen! Declară Alexandru Opriş.

Petruţă protestă, fără sfiiciune:

— Nu vreau să întrec pe nimeni, domnule profesor! La şcoală învăţ, fiindcă trebuie să învăţ. Iar aicea, în vacanţă, citesc, fiindcă îmi face plăcere…

— Măi-măi! Se minună profesorul. Ce stil aforistic! Dragă domnule Petruţă, mă aşteptam ca îndată ce aţi ajuns aci, să daţi fuga la vechii dumneavoastră camarazi de hoinăreală şi de năzdrăvănii… Era, dacă-mi amintesc bine, un adevărat trib, Bârliba, cu care vă aflaţi în foarte amicale relaţii şi, pot spune, într-o adevărată alianţă… I-aţi trădat? Aţi rupt relaţiile?

Petruţă nu răspunse cu zâmbet la surâsul lui Alexandru Opriş.

Vorbi:

— Fraţii Bârliba au alte treburi. Unul s-a tocmit argat la domnul învăţător. Altul lucrează la praşilă cu ziua. Celălalt încă n-a terminat şcoala primară. E al treilea an repetent şi l-a trimis mama lui la oi, la munte… De altminteri, nici n-am ce să vorbesc cu dânşii, chiar dacă n-ar fi plecaţi la aceste ocupaţii.

Se vedea bine că Petruţă V. Tudose, premiant I, în clasa a III-a a Liceului „Sf. Sava”, bursier şi viitor academician, enumăra cu oarecare satisfacţie condiţiile inferioare ale foştilor săi tovarăşi de hoinăreală şi de isprăvi. Păşise în altă lume, precum dorise, şi n-avea pentru ce să privească înapoi.

Zaharia Duhu simţi zădărându-l o nemulţumire, ca zborul unei viespe care-i dă târcoale.