Capitolul II

Comorile sunt pentru toată lumea.

Se ivesc unele întâmplări cu pricinile deocamdată ascun-se ochiului şi înţelegerii omeneşti. Par căzute din senin, fără nici o pregătire, şi par a decurge împotriva fireştilor rânduieli.

De fapt, obârşia lor e undeva mai departe şi tâlcul lor ceva mai adânc! Acestea sunt însă înverigări de cauze şi efecte, bune să le dezlege numai cei care trăiesc să despar-tă firul de păr în patru.

În Piscul Voievodesei, nu se afla un asemenea om. Chiar Zaharia Duhu, cu toată patima sa pentru iscoadele cărţilor şi cu tot de-a dreptul amestec în aceste întâmplări, nu le găsea explicare.

Mai întâi, de prin mijlocul lui iulie până târziu în toamnă, când ploile s-au amestecat cu spic de zăpadă, toate săpăturile lui au răscolit pământul în deşert. Nu mai apărea sub hârleţ şi cazma un singur hârb de ulcică; nu mai suna un singur capăt de fier. S-ar fi spus că toate s-au tras afund, supte de tăriile adâncului.

Oarţă mormăia în limba lui urâtă, cu semne de mare mânie, muncindu-se să dovedească stăpânului că aici şi-a amestecat coada un drac şi că are să-i reteze el coada cu lopata, dacă pune odată laba păroasă pe dânsul.

Zaharia se hotărî până în primăvară să schimbe două petece de pământ pe altele, de dincoace de pârâu, unde sub prunduri apa scosese cândva din nisip lespezi cioplite rotund, de boltă.

Până atunci, se întorcea în fiecare asfinţit cu mâna goală, urmat la un pas îndărăt, ca de-o umbră scurtată şi strâmbă, de nevolnicul cu uneltele nefolositoare pe umăr.

Şi tocmai în vremea aceasta, fără nici o pricină, oamenii din Piscul Voievodesei începură să arate din nou un foarte aprins interes pentru întâmplările cu comori.

Începutul l-a făcut Timofte Gâţulea, baciul, aducând veste că trei nopţi în şir a văzut cu ochii lui o flacără verde jucând pe dealul Călimanului, până la cântatul cocoşilor. Dulăii o mirosiseră şi ei, lătrând şi asmuţindu-se toată vremea într-acolo. Până la cântatul din miezul nopţii, când văpaia se stingea şi câinii se întorceau astâmpăraţi la culcuşurile lor.

Timofte Gâţulea era un moşneag scund şi spătos, tare cum e criţă şi de nemaipomenit de multe lucruri atoateştiutor.

În tinereţe, la vârsta oştirii, fusese fugar prin pnbege locuri, unde a aflat şi a cunoscut altfel de lume. Unii au cuvânt a crede – şi nici el nu se apără – că n-ar fi fost străin şi de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a haiducit departe, în ţara ungurească, luând sânge de la chi-mirul negustorilor de mascuri şi vamă de drumul mare la grofi cu peniţă de sitar la pălăria verde.

Aşadar, a cam avut cum şi de unde să afle de ce şi în ce chip se ascund anumite comori.

De ani şi ani se întorsese la viaţa tihnită, la slujbă credincioasă de baci şi de cuminţire. Îşi vedea, în singurătăţile înalte, de treburile şi de turma lui, între berbeci, mioare şi dulăi, înfăţişând gospodarilor, în fiecare toamnă, socoteală dreaptă şi bună. Cobora din munte, arar, până dă frigul, doar ca să-şi primească, din când în când, provizia de mahorcă şi de rachiu.

Într-o asemenea zi de duminică, a povestit el la crâşma lui Leiba Ţudic, arătarea de pe dealul Călimanului.

— Mă tem, oameni buni, că taman acolo-i comoara pe care o tot caută alde Zaharia lui Antohie! Am trecut de-cu-dimineaţă pe la dânsul, să-i dau ştire precum că partea lui de turmă i-a crescut şi-i mândră, care pot să spun că n-am mai apucat de doisprezece ani. Pe urmă, minte la mine! Am strecurat cuvânt la văduva lui Antohie, despre semnul din Căliman… Jupâne Ţudic, ia mai fă vânt încoace unui sap de rachiu, fiindcă am nevoie a prinde coraj, ca să povestesc oamenilor istoria, ce mi-au auzit mie urechile şi era să-mi pată chelea, de la calul dracului…!

Domnul Leiba Ţudic a pritocit altă jumătate de rachiu în sticla verzuie şi, cu mare indiferenţă, a înlocuit măsura deşartă, retrăgându-se apoi după tejghea şi scriind o linie cu creta.

Nepăsarea era însă prefăcută, iar urechea ascuţită.

Cele ce auzea el din gura lui Timofte Gâţulea, de câte ori cobora ciobanul din munte, erau prea destule să-i tulbure somnul cu vise cumplite, trei nopţi.

Baciul a turnat cum se cuvine, întâi ascultătorilor, pe urmă şi-a umplut şi paharul lui. L-a ridicat să ciocnească la dreapta şi la stânga, apoi l-a repezit de duşcă, stropşin-du-şi glasul după înghiţitură şi scuturându-şi pletele sleite cu unt de oaie, cu o mare mulţumire şi semne de aprobare spre tejgheaua lui domnu Ţudic, fiindcă rachiul era tare şi fain.

Cu mâneca cămăşii spălată în zer şi duhnind de-o poştă a stână şi-a netezit ţepii mustăţilor, s-a rezemat cu spatele în perete şi a început să râdă cu amarnică înveselire, de ce-avea el să povestească despre întâmplarea cu văduva lui Antohie.

Câte-o lună, alteori mai mult, n-avea cu cine schimba un cuvânt, în pustietăţile lui de sus. Câinii, berbecii şi două ajutoare: doi băieţandri, abia înţărcaţi. Cine să-l asculte?

Acuma se deşerta pe o lună; din care pricină povestirea lui era lungă şi pe drum ocolit.

— Ce să vă spun, oameni buni?… Că am fost umblat şi păţit, o ştie domnu Ţudic, după cum văd că se uită la mine şi nu mă scapă o ţâră din ochi, ca ochiul lui Iehova de pe biserica lui, din târg. Asta mi-a folosit: umblatu şi păţitu, că acuma pot zice că nu mă tem de nime pe lume… Au fost să pună mâna pe mine şi jandari împărăteşti în tinereţele mele nebune, şi m-am încontrat cu dânşii cu puşca, şi am scăpat teafăr şi neatins ca oul! Pe urmă, a venit vremea să am de-a face cu altfel de hiare. Dă lupul în deal şi-l dobor cu ghioaca. Mai dă altul şi-l răpun cu junghiul!… Acuma, cred că s-a dus vestea între dânşii, în vorba lor lupească, de mă lasă în pace de un timp de vreme… Am avut în iast' primăvară şi altfel de oaspeţi. Să v-o spun şi asta, numai aşa, ca să-i fac plăcere lui domnu Ţudic. Este, domnule Ţudic…?

Domnul Leiba Ţudic deschise şi închise saltarul de lemn, măcar că nu avea nimic de pus sau de scos.

Îşi trase unghiile prin barba rară şi se tângui:

— Plăcerea pe care mi-o faci dumneata, bade Timofte, când începi cu istorii numai cu morţi şi cu prădăciuni, aşa plăcere nu doresc eu nici la duşmanii mei…

Baciul întinse opincile mari cit doi bursuci sub masă şi mugi un râset gros, lăsându-se pe spate.

— De data asta am să-ţi fac o poftă, domnu Ţudic, şi n-am să spun o istorie grozăvită, din cele pe care le ştiu, le-am văzut, ba poate le-am şi săvârşit!… N-am să spun, fiindcă nu vreau să te supăr! Mie îmi place să rămânem prieteni… Fiindcă dau omului ce-i al omului. Ca rachiul dumitale, n-am mai băut eu aşa ceva, decât în ţara ungurului, de-i zicea trăscău, spre deosebire de altul mai slăbuţ, de-i zicea palincă. Şi-l beam pre dânsul, îmbucând ia aşa nişte hartane de slană crudă, tăvălită prin sare şi prin pa-prică, de-i zicea slanei aceleia clisă. Rachiul dumitale îmi aduce aminte de vremuri trecute de tinereţe… Eu am ne-voie de dumneata, ca să mi-l vinzi, chiar dacă mi-l scrii la condica dumitale şi nu-l plătesc acuma. Dumneata ai nevoie de mine, să-l cumpăr şi să-l cinstesc cu oamenii de omenie! Aşadară, numai că se cuvine să rămânem prieteni. De ce te-aş supăra şi de ce te-aş mâhni? O mână are nevoie de cealaltă şi amândouă au nevoie de cap, iar capul are nevoie de oleacă de fierbinţeală de rachiu, ca să-l mai primenească şi să-l înveselească… Precum vei vedea, am să istorisesc creştinilor istora o întâmplare fără nici un mort. Şi o întâmplare fără nici o prădăciune, chiar dacă a vrut ea să fie cu prădăciune… Cum să vă spun, oameni buni, în iast' primăvară, cam la două-trei zile după sfintele Paşti, mă pomenesc eu într-o sară cu nişte prăpădiţi ca vai de capul lor, morţi de foame şi rupţi în genunchi, de-ţi era mai mare mila. Cică erau în legea lor fugari de oaste, care-au purces voiniceşte să ia calea codrului… Mai mare râsul şi jalea de aşa voinicie! Acum, cine i-a trimis la mine, cu gând de prădăciune, să mă puşte şi să mă taie…?

— Vezi, bade Timofti?… Gemu a mustrare domnu Ţudic. Ai spus că nu-i o istorie cu prădăciune…!

— Lasă, jupâne Ţudic, că ceea ce spun eu acum n-a fost prădăciune. Că a vrut să fie, asta-i altceva!… Zic: cine i-a trimis la mine pe gherghetegiii şi becisnicii aceia, cu gând de prădăciune, doar domnul de sus să ştie! Numai că mă trezesc eu buimac, într-o hărmălaie de câini, de-am crezut că s-o aprins stâna. Puşcă ei în câni, dau buzna şi răcnesc: „Bani, moşnege! Bani şi mâncare!” Şi-mi pun chipurile tăvile puştii în chept, să nu suflu şi să mă supun… „Apoi cu mine nu merge aşa, puilor! Mă supăr eu. Cine v-a învăţat că aşa se hoţeşte, prost v-o învăţat…!” Şi numai ce mi-se face negru înaintea ochilor de mânie, şi numai ce înşfac eu amândouă tăvile cu amândouă mâinile şi le zvârl cât colo; şi numai ce mi-ţi-i învârte taica de chept, de-i ciocnesc cap în cap ca ouăle de Paşti, şi pe urmă numai ce ţi-i culc eu frumos la pământ şi se aşterne tata să le burduşească o mamă de bătaie, de-au pomenit şi ţâţa care-au supt-o de la maica lor… După pedeapsă, vine judecata. Că aşa e rânduiala treburilor aistora. Întâi pedeapsa, pe urmă judecata… Îi ridic şi-i pun pe laiţă. Stăteau alături, ca doi orfani prăpădiţi, culeşi de pe drumuri.

Îi muştruluiesc: „Dacă v-o plăcut, mai poftiţi şi altă dată, ca să vă înveţe tata cum se capătă bani şi mâncare!…” Şi le spun una, şi le spun alta, până ce mă prinde mila, cât i-am văzut de păcătoşi… Le-am dat de mâncare. Le-am pus în traiste un caş şi-o urdă. Le-am dat şi un cinci franci de parale şi le-am făcut vânt: „Hai, plecaţi!… Căutaţi-vă altă slujbă, că nu sunteţi pentru treaba asta, mieluşeii moşului!”

— Şi mă rog dumitale, bade Timofti!… Se mişcă de după tejghea, domnul Leiba Ţudic. De ce n-ai trimis dumneata îndată răspuns la domnu şef de post? De ce nu i-ai legat să meargă la ocnă, dacă erau aşa nişte ticăloşi care fură şi pradă, şi poate au făcut moarte de om.

— N-au făcut, domnu Ţudic! Vorbi cu dispreţ baciul. Nu erau ei dintre cei în stare să facă moarte de om.

— Chiar dacă nu fac moarte de om! Stărui domnu Ţudic. Vin, sparg, lovesc, pradă… Pot să mă pomenesc şi eu într-o noapte, doamne fereşte, că vin să mă schingiuiască şi să mă bage-n spital.

— N-avea nici de asta grijă, domnu Ţudic! Îl asigură Timofte Gâţulea. Ce să fure de la dumneata? Ştie tot satu că ai mai mulţi copchii în odaia dumitale din fund, decât sutare la tejghea. Şi pe urmă, mai cunoaşte lumea că dacă s-ar apropia cineva cu gând rău, începe madam Sara să ţipe şi să se căineze, de, s-aude peste nouă văi şi nouă dealuri… Altfel, poate mai ştii? M-ar fi bătut şi pe mine gândul să-mi amintesc de cele tinereţe şi să fac aşa o probă, într-o noapte fără lună…

— Bade Timofti, asta nu-i glumă pentru un om la vârsta dumitale! Se trase speriat, la adăpost, domnu Ţudic. Dumneata şuguieşti!… Altu însă ascultă şi se duce acasă şi poate că o gândeşte… Uită că este lege, uită că este pedeapsă…

— Domnu Ţudic, legea codrului e alta decât aceea pe care o cunoşti dumneata! Când vei avea odată vreme, să mă chemi şi-am să ţi-o spun, şi-are să-ţi facă plăcere…

— Cunosc eu plăcere de-a dumitale!… Suspină domnul Ţudic. Mai bine ai spune cum s-a întâmplat cu cucoana Ruxanda, că aceea-i istorie fără primejdie…

— Crezi dumneata? Îşi aduse aminte baciul de unde pornise. Taman asta voiam să arăt oamenilor aistora… Nu mă tem de lup. Nu mă tem de jandarm. Nu mă tem de hoţ… Am ac pentru toate cojoacele! Dară de gura muierii, când e vorba mai ales de-o gură ca a vădanei lui Antohie, pot spune că mă apucă groaza, cum te apucă pe dumneata când auzi de prădăciune şi de moarte de om…

Se întoarse spre tovarăşi, turnă, ciocni şi cinsti. Pe urmă, istorisi:

— Precum v-am spus, strecor eu azi-dimineaţă, vădanei Ruxanda, ştire despre semnele de pe Căliman. Zic: „Asta trebuie s-o cunoască numaidecât şi Zaharia, că poate să-i fie de folos…!” Alei, doamne, păcătosul de mine, cine mi-a pus vorba asta pe limbă? Nici n-am sfârşit bine, şi numai ce văd că se ţânţăreşte muierea, şi numai ce începe cu o gură, şi numai ce se repede să-mi scoată ochii cu unghiile, cum sare gaia când te-ai apropchiat de cuibu ei., Hai! Răcneşte ea de s-au spăriat toate curcile şi-o început a leorbăi şi curcanul la mine… Hai! Cu de astea-mi vii, haidău bătrân şi fără minte? Altu acuma cu comoara! Nu-mi ajunge mie nebunu din casă, cu ţâcneala şi cu oalele lui?… Nu-i destul că-mi mănânc sufletul cu dânsul şi cu Oarţă al lui?… Mai vii şi tu, cu comorile de pe deal, arză-te-ar focul lor şi cuptoarele iadului, după câte-ai păcătuit în faţa lui Dumnezeu şi a legilor! Îţi trebuie şi ţie comoară? Ai venit, să-l mai scoţi din mintea câtă i-a mai rămas?… Ei, ia stai, haidamace, că-ţi arăt eu ţie comoară, ca să n-o poţi duce în spinare…!”

Ciobanul se opri să râdă, fiindcă după atâtea pahare şi după ce trecuse primejdia, întâmplarea îi părea vrednică de înveselire.

— Şi ce-ai făcut? Întrebă unul din ascultători.

— Ce să fac?… Am rupt-o de fugă şi-am lăsat-o să răcnească până ce i-o osteni limba în gură. Am venit într-o fugă aici, la domnu Ţudic, să-mi dea oleacă de drojdie de coraj, din şipurile lui cu doftorii.

Acesta a fost începutul nevinovat al întâmplărilor care au tulburat satul, mai bine de un an.

Mai fuseseră alte semne mai temeinice altădată şi toţi trecuseră cu uşurinţă peste ele. Nu mai departe, chiar după ce Petruţă Tudose a găsit brăţara de aur scoasă la iveală de şuvoaiele ploii, zvonul s-a potolit în scurtă vreme, iar cei care-au fost purces să scurme şi dânşii pământul la întâmplare s-au astâmpărat ruşinaţi.

Unii socoteau că într-adevăr Zaharia Duhu, om cu carte şi pricepere, e plătit de profesorii de la Bucureşti cu bani buni, să le caute oale, cărămizi şi ruginături, pentru cărţile lor, cum adusese veste Pintilie, poştaşul, că a fost scris în gazete şi că a văzut, cu ochii lui, chipul lui Zaharia, pozat, aşa cum se află numai chipurile de miniştri şi de răufăcători.

Alţii se împăcaseră la urma urmei şi cu gândul că Zaharia Duhu căuta cu adevărat o comoară. Dar nu una din vechi. Ci vreo comoară ascunsă la Antohie cel zgârcit şi amarnic, despre care va fi lăsat vorbă cu limbă de moarte şi n-a avut vreme când să spună şi locul.

Toate acestea trecuseră din gură în gură; mai erau rareori pomenite şi nu mai stârneau nici o mirare sau gând lacom de iscoadă.

Şi deodată, toţi au început să capete patimă pentru comori, ca şi cum s-ar fi aflat câte una pe aproape, pentru fiecare suflet din sat.

Semnele de pe Căliman nu s-au mai arătat. Nici nu le văzuse de altfel, decât baciul Timofte, care poate a minciunit lumea numai că să-şi râdă de cei lesne crezători.

Zvonul a crescut însă şi fără semnele de pe Căliman.

Toamna, pe vremea strânsului şi a plugurilor, au mers lucrurile mai domol. O vorbă aruncată ici, o întâmplare adusă din auzite, de altul, dincolo. Dar o dată cu cel dintâi îngheţ şi val de ninsoare, când iarna a început să se întărească şi să strângă gospodarii pe la casele lor – bărbaţii la domnul Ţudic, flăcăii şi fetele, la şezători şi la priveghiuri – istoriile comorilor s-au înteţit şi au fost dezmormântate toate cele aflate şi întâmplate, de când cel dintâi om a ascuns un talant în pământ şi alţii o sută au pornit să-l caute.

Moşnegii şi babele n-au mai găsit tihnă, până ce n-au spus de-a fir-a-păr toate câte le-au ştiut dânşii din părinţii părinţilor lor, despre toate avuţiile şi scumpeturile încredinţate pământului, pe vremea turcilor şi a tătarilor, şi mai pe urmă, în timpuri de răzmeriţe şi de vrajbă.

Că fiecare creştin cu oleacă de stare îşi ascundea bă-netul la loc tăinuit, când dădeau păgânii în ţară, de asta nici nu mai încăpea îndoială. Boierii fugeau la Braşov, şi pe unde apucau, în ţara ungurească. Ceilalţi, mai puţin înstăriţi, luau drumul codrului, aşteptând în peşteri şi bordeie să treacă urgia. Şi unii şi ceilalţi vor fi purtat cu dânşii parte din odoare şi din agoniseală. Dar grosul rămânea aici, pus la fereală, în tainiţe şi în hrube; ba într-un cazan îngropat la tulpină de păr, ba într-o zidire subpământeană, hrubă astupată cu capac de fier şi încuiată cu lacăt cât o oală de praznic mare, toate astupate cu pământ şi cu brazde de iarbă să nu se cunoască locul.

Când se potolea mânia lui Dumnezeu, unii din cei por-niţi în bejănie se întorceau să-şi dezgroape avutul ascuns şi începeau din nou viaţa de tihnă şi pace. Dar cei mai mulţi piereau pe meleagurile străine. Mai erau şi acei care-au fost ajunşi din urmă de vrăjmaş, pe drumuri, şi trecuţi prin sabie cu soaţele şi cu pruncii lor… Tainiţa acestora de bănărit rămânea neştiută de nimeni. Iată, aşadar, un fel de comori. Se mai aflau şi comorile îngropate de căpcăuni, urieşii cei mari şi urâţi, care-au trăit înainte de a se isca pe pământ neamul omenesc din ziua de azi. Mai sunt şi comorile zgârciţilor hapsâni, care-au strâns banul cu zece noduri toată viaţa şi-au ascuns grămăjuia cu galbeni în oală de lut, ca după moartea lor să nu se mai bucure nimeni de folosinţa aurului. Pe urmă, oricine mai are cunoştinţă şi despre zăcămintele de bani şi odoare, adunate şi puse la adăpost în văgăuni ascunse, de cetele de tâlhari şi haiduci, cu legământ între tovarăşi, să nu se atingă nimeni de ele, până ce nu s-o întoarce cu toţii la împărţeală. Iară ziua împărţelii n-a venit. Tăinuitorii şi-au pierdut viaţa în luptă cu poterile ori le-au fost putrezit ciolanele în ocnă. Banii juruiţi aşteaptă şi acum mâna norocoasă, să-i scoată la lumina soarelui şi la bucuria oamenilor.

Că au mai rămas comori – şi încă multe, de tot soiul şi din toate vremurile – nici nu mai poate fi, aşadar, vorbă. Greul e cum să le dai de urmă? Iar după ce le-ai aflat, cum să le intri în stăpânire, fără să te pocească ori să te şoimărească vâlva lor?

În această privinţă, părerile erau împărţite.

Aşa, bunăoară, baba Maranda Cuţui, mare meşteră în descântece de boală şi de deochi, vestită până în al şapte-lea sat pentru făcutul de dragoste şi pentru aducerea ibov-nicului pe horn cu ulcica şi cu nuieluşa, baba aceasta, Maranda Cuţuianca, avea ştiinţele ei.

— Mai întâi – spunea dânsa – comoara fără pară nu-i!… Joacă para deasupra, în noaptea de Înviere, de Bo-botează şi de Sânsăiene? Este comoară! Nu joacă? Degeaba mai prăpădeşti vremea şi truda!… Apoi chiar de-o fi jucând flacăra, mai are şi ea cântecul ei!… De-i gălbie, înseamnă că dedesubt se zbate aur; de-i albă, argint; de-i roşcată, aramă… Mai este şi flacără verde. Atunci ai dat peste norocul noroacelor. Înseamnă că ai să afli nestemate şi mărgăritare, smaragde şi alte odoare împărăteşti…

Baba Maranda scarmănă pene, repede-repede, cu unghii ascuţite şi aduse la vârf cumu-s căngile de ciocănitoare.

La claca de la notăreasă, se află câteva femei, câteva fete şi nişte băieţandri hai-hui, care nu fac nici o ispravă şi numai hârjonesc cele copile şi nu le lasă să-şi vadă de treabă.

Unul se dă cu părerea, piţigăindu-se:

— Apoi atunci e lucru uşor, mătuşă Marandă!… Ieşi colo, în noaptea de Bobotează pe deal, te uiţi de jur împrejur să vezi unde pâlpâie para; pe urmă, n-ai decât să porneşti cu hârleţul şi cu coşarca după galbeni…

— Că uşor ţi-i a zice, măi băiete!… Dacă soooţi tu că mergi la comoară ca la plăcinte, apoi amar te înşeli, ghindocul babei!… Mai aşteaptă să-ţi crească oleacă de puf sub nas, şi-ai să înţelegi tu că toate lucrurile pe lume se petrec ceva mai anevoie. Întreabă-l pe tătâne-tu şi ţi-o spune, dacă a văzut el cărându-se galbenii cu coşarca, aşa cum vă cară el ciocălăii cu schinarea, de la unu şi de la altul, să vă facă foc în bordeiul vostru…

Băiatul s-a ruşinat amarnic, fiindcă mai este timp până ce i-o răsări urmă de puf sub nas şi, mai ales, fiindcă baba Maranda i-a adus aminte de nevoile şi de sărăcia de-acasă. E abia un plod de vreo zece-unsprezece ani. Gheorghieş al lui Costache Tălpăligă; iar Costache Tălpăligă e unul din gospodarii cei mai săraci lipiţi pământului din sat.

I-a tăcut glasul şi priveşte pe sub gene la tovarăşa lui de joacă şi la vecina de gard, Sanda lui Alecu Toader Precup a Dăscăliţei, care, cu tot numele lung cât o zi de post, e fetişoară abia de-o şchioapă, cu nasul cât un bumb. Dar ochioasă, nevoie mare. Sanda n-a râs laolaltă cu cei-lalţi de spusele babei Maranda. Nici nu le-a auzit. Foarte gravă, scarmănă cu mânuţele mici, mândră că a fost şi ea primită la asemenea ispravă importantă, alături cu fetele mai mari ca dânsa; unele chiar ieşite la horă.

Lumina s-a micşorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. E un miros greu de gaz, de pene şi de poiată, de încălţări şi de sudoare.

În ceaunul de pe vatră pocnesc grăunţele puse cu sare să facă cocoşei.

— Ia mai măreşte fitilul, tu cu coşarca de galbeni, că ne-o chiorât de tot gazorniţa asta!… Dă cuvânt baba Maranda. Şi pe urmă, după ce mi-ţi face încoace pacul cela de tutun să răsucesc o ţigară, am să vă spun eu şi cumu-i treaba cu aflatul comorilor…!

Baba Maranda Cuţuianca a aprins o ţigară groasă cât degetul, a pufăit şi a istorisit şi cum stă chestia cu dezgropatul comorilor.

Greşeala cea mai mare e, când ai văzut flacără, să te răpezi ca un zălud la ea. Atunci nu s-alege nimica. Până ajungi, para se şterge fără urmă şi-ai pierdut-o pentru vecii vecilor. Legea comorilor – că au şi ele o lege!

— Legea comorilor spune să înfigi un cuţit în locul unde te afli, când ai zărit para. Aşa, cum a intrat vârful cuţitului în pământ, ţii şi tu flacăra, să nu fugă. Pe urmă, mergi până acolo şi pui semn. Dacă para a fost înaltă de-o palmă, a doua zi ai să afli comoara, adâncă de-o palmă. Dacă-i de-un stat de om, înseamnă că locu-i afund de-un stat de om. A doua zi, apoi, când porneşti la săpat groapa, nu-i destul să pleci cu mâna goală, cu hârleţul şi cu târnăcop. Trebuie să-ţi mai iei şi o lumânare de Paşti, smirnă din cădelniţa popii şi-o căpăţână de usturoi. Aprinzi luminarea, te ungi cruciş, pe faţă, cu usturoi şi prinzi a săpa. Dar cu socoteală!… Ferească Dumnezeu, bunăoară, să laşi să cadă ţărâna înapoi în groapă, că atuncea orbeşti şi pentru orbeală din săpatul comorilor nu s-a găsit leac pe lume! Tot aşa, ştiut este că dacă ai astupat la loc groapa de unde-ai scos comoara, n-ai parte de dânsa. Mori în drum, pân-acasă.

Acestea le spune legea comorilor, când ele sunt curate şi bune.

Cât despre comorile legate cu jurământ şi păzite de-o vâlvă vicleană şi îndrăcită, apoi cu acelea isprava e mult mai grea şi mai plină de primejdii. Poate să fie înlăuntru aur cu nemiluita, stamboale şi poloboace de galbeni; poţi să cunoşti locul şi să-l descânţi fel şi chip, dar de dânsele tot nu te poţi apropia până ce n-ai sfărâmat blestemul. Vâlva te şoimăreşte, sau te ucide, sau face să-ţi moară cineva scump de aproape. Te-ntorti cu mâinile arse până la cot, ori îţi sai din minţi. Iară comoara, de ce te apropii cu sapa de dimsa, de ce se dă mai afund. De asemenea noroc, poţi să te lepezi, precum şi alţii mai cuminţi s-au lepădat cit mai era vreme să nu-i ajungă păcatul…

La domnul Leiba Ţudic, între bărbaţi, la un pahar de vin sau un cinzec de rachiu, patima comorilor lua altă înfăţişare.

Aici era vorba de faptă, nu de vorbă.

Se făceau legăminte pentru la primăvară. Ştiut era acuma că se află o comoară mare pe aproape, despre care avea cunoştinţă din cele scrise în cărţi şi urice feciorul lui Antohie. Numai că el nu luase calea cea bună. Cu un becisnic la minte ca Oarţă, n-avea să mai găsească el comoara nici până la a doua înviere, oricât o fi fiind Zaharia Duhu de învăţat şi de om al lui Dumnezeu. La aşa ceva trebuie tovarăş vrednic, să aibă şi el ochi de văzut şi minte de iscodit. Unde n-a izbutit Zaharia, de ce n-ar fi mai norocoşi alţii? Vorba e ca tovărăşia să fie cinstită şi fără gând ascuns, pe parte dreaptă.

S-au făcut deci tovărăşii cinstite, fără gând ascuns şi pe parte dreaptă.

S-au făcut şi pregătiri; s-au ochit şi locurile, la care Zaharia încă nu se gândise. S-a băut şi adălmaşul împărţelilor viitoare.

Domnul Leiba Ţudic asculta cu ochii întredesehişi, de la tejghea, între şiragurile de covrigi şi şipurile de rachiu, străin de aceste frământări şi cu gândurile la cei şapte copii şi al optulea pe drum, pentru care nu i-ar ajunge să-i crească şi să-i vadă pe la casele lor nici o adevărată comoară cum se pregăteau s-o afle gospodarii din Piscul Voievodesei.

Afară, viscolul zidise troiene până la streaşină şi împresurase satul cu întărituri de albă cetate.

Pârtiile abia despicau calea îngustă de la o poartă la alta. Sub tălpile opincilor şi călcâiele cizmelor, omătul scrâşnea de ger, iar câinii amuţiseră, ascunşi în cotloanele lor, de unde nu-i mai scotea decât foamea. Fumurile se înălţau albastre şi potolite, într-o mare linişte vătuită.

Când iarăşi începea să fulguie, sub cuşmele albe, tot satul avea o înfăţişare bătrână, tihnită şi adormită, scufundată în amorţire, ca o aşezare de sălaşuri polare.

Arareori o sanie cu tălpi de lemn luneca oblu, fără zgomot, trasă de bouleni domoli; scârţâia o poartă, suna limpede un glas.

Şi iarăşi punea stăpânire tăcerea, albă şi încremenită.

Iar sub această amăgitoare neclintire de făpturi care hibernează cu nasul înfundat în bârlog, fierbea neastâmpărul hotărârilor mari pentru primăvară.

O dată cu cel dintâi dezgheţ, căutătorii de comori au purces la treabă.

Cu mare uimire, Zaharia Duhu a văzut la dreapta şi la stânga lui, ba chiar pe pământul lui, oameni răscolind ţărâna fără nici o socoteală, adâncind gropi, înălţând mo-vili, lăsând una neisprăvită să înceapă alta; lucrând cu lumânărele de ceară pe buza săpăturii, stropind locul ales cu agheasmă de la Bobotează, întrecându-se într-o îndârji-re, cum a citit el că s-a mai fost văzut aşa ceva, în Alasca şi în California, când s-au năpăstuit toţi deznădăjduiţii lumii să descopere aur.

Ogoarele au rămas pe mâna femeilor. Istoria s-a împrăştiat şi în alte sate.

Veneau gospodari din vecini să se crucească şi să-şi ofere tovărăşia, la muncă şi la parte.

— Ai înnebunit lumea!… Se căina mătuşa Ruxanda. Ai scos din minţi oameni buni-teferi, ca să-i faci de râs şi de ocară… Nu m-aş mira să-i văd venind să-ţi ceară soco-teală, când şi-or da seamă de zărgheala lor, cum de altfel meriţi şi mă aştept…!

Zaharia Duhu nu găsea răspuns.

Deocamdată înţelese că e cuminte să lase vântul a trece şi să-şi caute de alte treburi. Porunci lui Oarţă să închidă uneltele; plecă cu el la câmp; în primăvara aceea îşi văzu de plugărie cu temei, pe locurile puţine câte nu le schimbase pe viroage şi rătăcănii. Aştepta să afle ce se aude şi se întâmplă.

Într-o săptămână, căutătorii tăbărâseră lângă Fântâna Ţapului. Descoperise cineva că apa din fântână e grea, semn că se află undeva, pe aproape, zăcământ de metal scump. A fost şi oarecare încăierare pe alocuri, între tovarăşii care nu mai încăpeau.

Pe urmă, după ce-au sluţit pământul, brăzdându-l cu şanţuri şi movili, s-au strămutat în deal, unde-a fost cândva urma lăcaşului de schimnicie al voievodesei fără nume.

Aici, Zaharia Duhu n-a mai putut răbda. Era locul lui, plătit cu banii lui, iar în a lor nepricepere, oamenii tăbărâţi cu cazmale şi lopeţi ameninţau să sfarme şi să răstoarne tot ce-a cruţat el, după toate bunele orânduieli, din rămăşiţele aşezărilor vechi.

A plecat cu Oarţă împreună la faţa locului, ca mult să se minuneze de ce i s-a arătat ochilor. Încă nu-i văzuse de-aproape la treabă. Era o privelişte nouă.

Cinci tabere. Unii dezbrăcaţi la cămaşă şi cu mânecile sumese. Alţii cu legături de mâncare alături, cu luminările aprinse, cu icoane făcătoare de minuni şi cu găini negre, legate de picior, gata să le reteze gâtul dacă poate comoara era dintr-acelea care nu se lasă deschisă decât cu vărsare de sânge şi stingere de suflet.

În cea mai apropiată tabără, Zaharia recunoscu pe Nichifor Răţoi, vizitiul de la curtea Iloveanului.

— Ce-i cu tine, Nichifore? Ţi-ai lăsat slujba?… Se prefăcu a întreba cu nepăsare.

Nichifor Răţoi ridică obrazul ciupit de vărsat şi rânji, rezemându-şi coada cazmalei în burta de argat boieresc bine hrănit şi suflecându-şi mânecile căzute.

— Încă n-am lăsat slujba, dar nu-i mult până s-o las, jupâne Zaharia!… Numai să punem noi mâna pe plăcinta pe care-o căutăm… Adică ce? Numai dumneata să te înfrupţi şi să te umfli?

Zaharia începu să râdă.

— Mă mir că mă vezi umflat de plăcinte!… Uită-te la mine şi uită-te la dumneata… Care din doi ţi se pare, cum zici, mai umflat?… Eu cred că-ţi stătea bine acolo unde te aflai, pe capra boierului Iloveanu…

— Ba or mai sta şi alţii pe capră şi oi mai sta şi eu în fundul trăsurii, ca un boier, tolănit pe perne moi!… Numai să dăm noi peste ce căutăm…

— Şi ce căutaţi, rogu-vă?… Se interesă Zaharia Duhu, cu aceeaşi nevinovată mirare.

Nichifor Răţoi rânji şi răspunse scurt:

— Ce-ai căutat şi dumneata şi ce n-ai găsit!… Adică de găsit îi fi găsit, dară numai fărâmăturile comorii. Plăcinta cea mare a rămas pentru noi!

Spuse, şi începu să lovească nătâng, cu colţul cazmalei, în masa de pietre, unde se vor fi închinat vreodată oameni din alte acum douăzeci ori treizeci de veacuri, şi unde cândva, într-o urgie cerească, Oarţă s-a rugat în genunchi, în limba lui, puterilor nevăzute să-l apere de tunet şi de trăsnet.

Oarţă privea cu ochii lui bulbucaţi şi galbeni, pe rând, când la stăpân, când la omul cu cazmaua. Pricepea şi el că se întâmplă lucru nelegiuit. Părea că-l întreabă, ca un câine credincios, care vrea să ghicească din privirea stăpânului: „Ce zici? Ce-ai hotărât? Să-l încolţesc şi să-l pun la pământ?”

Zaharia Duhu atinse încet, cu mina, umărul vizitiului Nichifor Răţoi:

— De ce strici cazmaua degeaba, bre Nichifore? Păcat de lucru bun şi scump! Ori e cumva cazma boierească?… Ceea ce cauţi dumneata, chiar de-ar fi să găseşti, nu se află în piatră seacă. N-a deschis nimeni piatra ca o tabachere să pună ceva în ea… Iar dedesubt, îţi spun eu că nu sc află nimica. Lespedea am ridicat-o eu şi cu Oarţă, şi noi am pus-o la loc, cum a fost şi stă de o mie şi o mie de ani. N-ai să găseşti nimic acolo, cum nu vezi nimic, colea în palmă la mine.

Pe urmă se hotărî:

— De altfel, cheamă şi pe ceilalţi. (Se întoarse spre toţi.) Ascultaţi, măi oameni, ia faceţi-vă oleacă încoace!

Toţi se adunară, unii lepădând târnăcoapele şi lopeţile, alţii înaintând cu ele în mână. Zaharia Duhu văzu gospo-dari fruntaşi şi moşnegi fără putere. Văzu şi oameni cu casă grea şi cu cămeşoiul zdrenţuit, ca acel Costache Tălpăligă, care are nouă copii şi nici o prăjină de pământ. Cu unii crescuse. Pe alţii îi apucase în puterea vârstei. Alţii se ridicau acuma. Le cunoştea nevoile şi păsurile. Înţelegea că i-a adus pe toţi o nădejde de înavuţire, de ceva mai bun şi mai blând în viaţă, de-o alinare a traiului lor aspru şi fără de zarişte. Căuta şi el o anume comoară, printre altele o sută şi o mie. N-o căuta pentru avuţia din ea, fiindcă nici acuma nu era lămurit ce-ar face cu dânsa, dacă minunea s-ar întâmpla. Oricum, nu-l mâna gândul îmbogăţirii, fiindcă nevoile lui erau puţine şi mulţumirile lui nu erau din cele care se plătesc cu bani. Oamenii aceştia o voiau pentru ceva mai apropiat şi mai deznădăjduit.

Iar pofta le aprinsese în ochi o lumină neagră, cruntă, îndărătnică şi rea.

În loc să-l îndârjească această privire vrăjmaşă, simţi o înţelegere blândă pentru nebunia lor, atât de apropiată totuşi de ceea ce ştia că nu e o nebunie a lui.

Era un sat de oameni părăsiţi de stăpânire şi uitaţi de Dumnezeu. Cei de demult fuseseră oameni tari şi dârji. Au lăsat bunăstare agonisită cu trudă şi au lăsat nume pomenite în urice domneşti. Pe urmă, bunăstarea s-a risipit şi numele din uricele domneşti s-au ticăloşit. Le-a răşluit din avut unul. I-a înşelat altul. I-a strâns de gât celălalt… Lor nu le-a mai rămas decât să se încaiere între ei şi să se poarte în judecăţi, cum a dat pildă Antohie Duhu… Iar în acest amar al deznădejdilor, istoria comorii a luminat deodată un cer unde lumina era de mult stinsă.

Zaharia Duhu îi înţelegea mai bine ca oricare alt. Într-un ascunziş de gând miji hotărârea că dacă vreodată lui îi va fi dat să afle comoara regelui Dromichet, să folosească partea cea mai însemnată pentru potolirea acestor stări încruntate, în mijlocul cărora a crescut şi trăieşte. Mai ales de jalea şi de dragul plodurilor lor flămânde, desculţe şi goale.

Înfăţişarea de acum a gospodarilor cu nume în uricele lui Petru Şhiopul, ale lui Ştefan Tomşa şi altor voievozi ai Moldovei l-ar fi înveselit în alte împrejurări.

Alcătuiau, Într-adevăr, o jalnică adunătură, la care nu ştiai dacă ai a râde ori a plânge, sau amândouă deodată. Se aflau şi cei unşi cu usturoi pe faţă, în chip de cruce, după cum spunea sfatul babei Maranda. Erau şi acei cu sânul plin de busuioc de la icoană.

Zaharia Duhu îl văzu cu uimire şi pe Costache Tălpăligă, legat la frunte cu o cruciuliţă de os, desigur sfinţită la Sfântul Munte ori la Sfântul Mormânt.

Toţi erau cu chipurile înăsprite de munci grele şi istovite de-o iarnă lungă şi împovărată de lipsuri.

Şi niciunul nu-l privea cu prietenie!

Zaharia Duhu scoase din buzunar un act pe care îl avea pregătit, să facă o dovadă cu el, ca un adevărat fecior al răzeşului Antohie, cel cu taşca de urice şi zapise purtate pe la toate judecătoriile şi tribunalele ţării.

Le vorbi cu glas împăciuitor, cum ştia că are asupra lor putere. Actul arăta că pământul pe care tăbărâseră era în dreapta şi veşnica lui săpânire, cumpărat cu bani în mână, de la boierul Boldur Iloveanu. Încât, dacă e vorba de ce spune legea, n-aveau drept să încalce pământ străin fără învoire.

Aceasta era una.

Pe urmă, zădarnic căutau ei comoara aici, fiindcă pământul a fost trecut prin lopată şi prin ciur, de el, Zaharia Duhu, împreună cu Oarţă şi cu profesorul din Bucureşti. Aşadar, o trudă de pomană.

Aceasta era a doua.

În sfârşit, locul de faţă e de preţ şi de însemnătate pentru ruinele de aşezări vechi, aşa cum au nevoie cărţile să dovedească oricând, că prin partea aceasta a ţării s-au aflat neam din neamul lor, numai oameni de un acelaşi sânge. Pentru acest lucru a fost, de către el şi de către profesorul din Bucureşti, cercetat şi căutat. Orice piatră clintită din loc e o pagubă şi strică orânduiala veche.

Aceasta e a treia.

Iar dacă oamenii nu se mulţumesc cu vorbă de blândeţe şi de înţelegere, el, Zaharia Duhu le-o spune să-şi aducă aminte că e feciorul lui Antohie şi că feciorul lui Antohie va şti el, la nevoie, cum să cheme legea întru apărare.

Câţiva, de la spate, începură să mormăie, împingându-se şi dând glas.

— Zaharia, bagă de seamă, Zaharia! Te lăcomeşti nu-mai pentru tine şi crezi că om mai crede, cum am crezut, basmele tale cu ulcioare şi profesări… Ţi-i c-om da noi peste buţile cu bănărit şi că-i rămâne păgubaş… Asta-i! Şi de asta te temi şi ne ameninţi…

— Oameni ai lui Dumnezeu!… Grăi Zaharia Duhu. Văd că aveţi aici cruci şi icoane… Eu sunt gata, cu mâna pe cruce şi în faţa icoanelor, să vă jur că dacă vreodată, nu azi, nu mâine, dară peste zece ori douăzeci de ani, dacă îmi va fi mie dat să găsesc măcar un pumn de bănuţi, atunci cu voi, cu tot satul am să-l împart…

— Uşor a zice!… Uşoară vorbă!… O spui şi se duce… Se amestecară glasuri.

— Vreţi să vă dau înscris? Începu să râdă Zaharia. Voi ştiţi că a mai fost şi altădată prilej să vă arăt că nu-s numai cu vorba în vânt şi că la nevoie am fost de sfat bun şi de apărare…

— Ai făcut-o odată şi acum tot ne scoţi ochii cu istoria ceea din nouă sute şapte! Vorbi Alecu Toader Precup a Dăscăliţei, om înalt şi ciolănos, părintele fetişoarei de-o şchioapă şi cu nasul cât un bumb… Tot cu asta ne scoţi tu ochii…

Zaharia Duhu nu putu răbda asemenea sfruntat neadevăr.

Dădu cu mâna oamenii din rândul întâi mai la o parte şi deschise loc lui Alecu Toader Precup a Dăscăliţei.

— Dă-te mai încoace, cumătre Alecule, şi vino să mă priveşti în ochi! După ce mi-i privi bine, mai spune o dată în auzul tuturor câţi suntem adunaţi aici şi ştiu… Spune dacă până acuma o singură dată v-am pomenit eu ceva despre îndârjirea cu care m-am zbătut pentru voi în nouă sute şapte şi despre cum m-am pus eu atunci luntre şi punte să scap satul de cei care cereau vinovaţi să-i răpună!… Am făcut-o fiindcă aşa m-a îndemnat inima, şi fapta am încuiat-o aici, în inimă. Cui am scos eu ochii?… Uită-te la mine, în ochii mei, şi spune…!

Alecu Toader Precup a Dăscăliţei plecă privirea în pământ şi rosti fără să ridice ochii:

— Chiar dacă n-ai spus-o, ai gândit-o…

Oamenii pentru o clipă împăcaţi, începură să râdă.

Dar Zaharia Duhu înţelese că râsul acesta e trecător şi că între el şi satul lui s-a deschis adâncă prăpastie.