Capitolul VI

Iar mormintele vechi, necunoscându-l, nu l-au primit.

Boldur Iloveanu sosi într-o dimineaţă cu ploaie şi vânt, tulbure ca un sfârşit de toamnă. Coborî în gara pustie şi rămase neplăcut surprins, fiindcă de astă dată nu-l aştepta micul alai din totdeauna.

Joseph, ajutat de hamali, coborî geamantanele. Pe urmă, se priviră dezorientaţi, ca într-o ţară străină unde se aflau.

Un sergent de stradă apăru de după o uşă, bocănind sonor pe peronul deşert cu cizmele dintr-o vacă; făcu smirna şi prezentă un bilet de la domnul prefect. Aştep-tase mai întâi să-i identifice, după semnele particulare, schiţate sumar de mai-marele ţinutului.

Boldur Iloveanu rupse plicul şi citi. Domnul avocat şi prefect Sava se scuza că nu poate veni la gară şi se anunţa pe după-amiază la Piscul Voievodesei, dacă scapă la timp de vizita unui ministru în turneu să afle stările ţării, faţă de marile reforme în curs.

— Este răspuns? Întrebă sergentul.

— Nimic, mon ami! Răspunse Boldur Iloveanu şi făcu semn lui Joseph să dea curierului o plată pentru osteneală.

Joseph se execută.

— Să trăiţi! Lipi gardistul călcâiele, ducând mâna la chi-piu şi făcând stânga-mprejur, direct la bufetul de clasa a III-a, unde bancnota de la Joseph trecu pe dată în altă mână, după implacabila lege a circulaţiei monetare.

În dosul gării, Boldur Iloveanu respiră uşurat. I se luă o piatră de pe inimă. Se temuse, prin cine ştie ce inexplicabilă întâmplare, nu cumva să lipsească şi trăsura de la ţară. Aceasta ar fi însemnat o complicaţie plină de neprevăzute dificultăţi. Să angajeze un landou? Unde să-l găsească? Şi cu ce preţ? Aci Joseph n-ar mai fi fost nici de-un folos; iar singur Boldur Iloveanu se simţea cu mult mai dezarmat ca un copil pierdut într-un port de la celălalt capăt al lumii.

Trăsura era. Într-adevăr de nerecunoscut cu aşa mârţoage, dar era!

Nichifor Răţoi scoase pălăria în ploaie şi ură stăpânului bun venit.

— Domn Iliuţă v-o rugat să-l iertaţi!… Zace de două zile în pat. I-o pus baba Maranda Cuţuianca pahare şi n-are voie să iasă din casă… Iară conaşu Nicachi o trimis răspuns că nu poate să vină, fiindcă are de încheiat socoteli în condici.

— Cine e acest conaşu Nicachi?… Voi să afle mirat Boldur Iloveanu, care de altfel nu ştia nici cine poate să fie acea babă Maranda Cuţuianca.

— Feciorul lui domnu Iliuţă, cine altul, cucoane? El duce – acuma să tot fie cinci ani – el duce trebile moşi-ei, de când pe domnul Iliuţă l-o cam ajuns bătrâneţele şi vătămătura, iertaţi dumneavoastră…

— A! Bon! Păru lămurit boierul, deşi nici despre aceasta nu ştiuse încă nimic şi deşi cu aceasta nimic nou nu aflase.

Nichifor Răţoi, cu Joseph şi cu hamalii îngrămădiră valizele pe capră şi sub picioarele lui Boldur Iloveanu, la adăpost, sub burduful de piele.

Vizitiul, urcându-se pe capră, mai dădu o informaţie, care era şi o scuză:

— Am rămas, cucoane, numai cu hamurile aiestea, după cum le vedeţi! Ce-o fost fruntea, mândreţea noastră de cai, s-o dus pe gârlă, la răchiziţie şi la armată, s-o betejit şi-or pierit…

Caii erau mici şi păroşi. Păreau atunci ieşiţi din sălbăticie şi foarte la locul lor în această asprime a timpului, cu ploaie, noroi şi vânt. Când Nichifor Răţoi pocni din bici, porniră însă voiniceşte, icnind în ştreang şi ţăcănind din copite, atât cât îi ţinea trupul lor mărunt. Vizitiul avea o glugă soldăţească de postav verde peste pălărie şi un ţol în spinare.

Alături, în şuroiala repede a ploii, sub umbrela smulsă de vânt, Joseph, în pardesiaşul lui negru şi pirpiriu, era apărat numai de-o iluzie.

Boldur Iloveanu apăsă semn de oprire cu mânerul bastonului în spatele lui Nichifor Răţoi:

— Opreşte!… Joseph, treci, aici, lângă mine…

Valetul se împotrivi, se codi, dar sfârşi urcându-se lângă stăpân. Nichifor Răţoi slobozi iarăşi telegarii şi trăsura se înfundă în ploaia zbătută de vânt, legănându-se în arcuri, pe şoseaua desfundată de gropi şi băltoace.

În coşul de piele, cu miros de iuft, picăturile bombăneau: bătea darabana un şiroi mai grăbit, părea că se potoleşte şi din nou potopea. Răbufneli de vânt şi de stropi pătrundeau câteodată până sub adăpost, scăldând cele două chipuri bătrâne, nedeprinse cu asemenea vrăjmăşii ale firii. Joseph păstra distanţa cât era cu putinţă, ghemuit într-un ungher şi îngrijind să nu alunece pledurile de pe genunchii stăpânului.

Boldur Iloveanu, cu ochii întredeschişi, privea în pânza sură a ploii depărtările ostile şi lăcustele de noroi, azvârlite de roţi şi copite.

Nu gândea nimic lămurit. Nu ştia încă nimic precis. Îl pătrundea numai o umezeală gheţoasă şi îl toropea o dureroasă sfârşeală, după osteneala drumului până aci.

Lăsase la Paris castanii şi platanii proaspăt înverziţi, de câteva zile, pe bulevarde. Un soare blând şi tânăr îi încălzea de-o săptămână, în fiecare dimineaţă, plimbarea tacticoasă, de bătrân rentier cu tabieturi.

Iar de la graniţa ţării, îl întâmpinase o vreme barbară, ca o altă întoarcere a toamnei.

Lipsa aceasta a oamenilor de încredere, după textul alarmant al telegramei, făcea gol neliniştitor în juru-i. Şi încă el nici pe departe nu putea să-şi închipuie de ce, în ceasul întâlnirii şi al socotelilor, domnul avocat Emil Sava şi domnul Iliuţă Sacară, cu feciorul lui iscusit în măreţe planuri napoleoniene, pierduseră aşa de repede ceva din curajul atât de zgomotos de acum două săptămâni. Amânau confruntarea şi lăsau unul altuia sarcina să dea întâile ştiri neplăcute.

Câmpul era verde-lucios, acolo unde ploaia spăla grâul învălurat de toamnă; era negru şi gras, acolo unde spăla arăturile adânci. Zarea era închisă. Norii se târau aproape de pământ, vineţi şi destrămaţi de vânturi.

Nichifor Răţoi, urât şi fioros sub gluga din cap şi ţolul din spate, îndemna caii cu aprigi sudălmi, înfruntând ploaia cu duşmănie, ca unul care a râvnit şi el odată, când era căutător de comori, să se răsfeţe tolănit pe perne, în fundul trăsurii, ca un boier.

Pe drumul de la curte, sub plopi şi sub tei, au intrat într-o boltă întunecată de peşteră.

Câinii iarăşi au lătrat bucuroşi în jurul trăsurii, primind un stăpân pe care nu l-au cunoscut.

Dar de data aceasta, nimeni nu dăduse poruncă să fie deschise ferestrele, iar uşile nu se aflau date în lături. În casă era umed, muced, negru şi frig. Pe podelele goale, paşii sunară pustiu. Nu se găseau chei. Ruginiseră zăvoare.

O slugă tânără şi de curând tocmită nu ştia care e boierul şi care valetul.

Întrebă pe Joseph:

— Conaşule, să facem focul?… Să deschidem ferestrele?…

Joseph răspunse la ce-a putut el să înţeleagă din limba indigenilor, grăindu-i în limba lui neînţeleasă de pe malul Senei.

Îl ajută stăpânul, poruncind cu vagi reminiscenţe autohtone:

— Aprinde focul! Deschide ferestrele! Repede, ma petite…!

Fata aduse jăratic şi braţul de lemne. Dar soba începu să scoată fum.

— E o viaţă imposibilă aici! Se adresă Boldur Iloveanu lui Joseph. Trebuie să sfârşim cât mai în scurt şi să plecăm cât mai repede!

Joseph a fost de aceeaşi părere. Nu ştiau că dorinţa le va fi atât de curând împlinită.

Cu mâinile uscate la spate, stăpânindu-şi un tremur de frig, Boldur Iloveanu privi la fereastră satul din vale, împânzit în neguri şi ploaie. Se vedea tot aşa, ireal şi departe, micşorat ca printr-un binoclu întors.

Printr-un binoclu cu sticla tot mai aburită de-un fum; privelişte scufundându-se înecată.

— Eu nu pricep de ce nu vine nimeni? Să vie aici domnul Sacară sau acel domn Nicachi! Porunci Boldur Iloveanu slugii desculţe.

Sluga dădu fuga. Se întoarse după un timp:

— Îndată! Zice că au să poftească îndată!

Dar n-a poftit nimeni, până după-masă, când a apărut domnul avocat Emil Sava, în automobilul lui albastru, cu geamuri late, ca vitrina spiţeriei din târg.

A coborât încărcat de o geantă doldora şi, ca din pă-mânt, şi-au făcut apariţia şi domnul Iliuţă Sacară ca şi domnul Nicachi, tot aşa de încărcaţi cu braţe de condici.

Cei trei s-au măsurat pe furiş. Fuseseră într-un gând.

Îmbrăcasară straie severe şi negre, ca pentru o solemnitate gravă, care n-ar fi îngăduit un port fantezist. Numai Nicachi pusese o tunică de sport, croită în catifea neagră, cu mulţi nasturi, multe buzunări şi cingători; pantaloni de călărie şi jambiere – cum se cuvine unui tânăr administrator de moşie activ.

Boldur Iloveanu îl urmărea fără să vrea, cum se mişcă şi păşeşte cu picioarele arcuite de la genunchi. Nu-şi putea alunga amintirea frivolă a soldaţilor de plumb din copilărie, jucăriile de acum şaizeci şi mai bine de ani, când îi descăleca din şea şi nu izbutea să-i ţină în echilibru, diformi şi ridicoli, spre a lui bucurie; chiar în camera aceasta, pe covorul întins jos. Amintirea era absurdă. Venea în timpul cel mai nepotrivit. Dar el avea atât de puţine amintiri dintr-o copilărie ştearsă şi atât de puţin bănuia cât de greu e ceasul acela!

Domnul avocat Emil Sava, stânjenit, juca între degete un lanţ cu chei prinse în verigi: cheia de la birou, cheia de la casa de fier, cheia de la bibliotecă, cheia de la biroul prefecturii, cheia de la caseta de la bancă; atâtea chei, atâtea treburi, atâtea documente de preţ, atâtea răspunderi!

— Eu zic să începem!… Îşi privi tovarăşii.

Tovarăşii consimţiră, cu un semn din pleoape. Boldur Iloveanu se aşază în jilţ, surizând cu o obosită nevinovăţie:

— Ce este, vă rog, atât de grav, de aveţi figuri atât de funebre?

Domnul avocat Emil Sava nu găsi potrivit să răspundă. Lăsă să vorbească pentru el actele. Desfăcu geanta şi întinse documentele sale. Ceilalţi doi deschiseră condicile şi citiră cifrele lor.

Textul era în cea mai desăvârşită regulă; iar socotelile de cea mai plină de spaimă precizie.

Boldur Iloveanu încercă de câteva ori să înşire numerele în coloană, pe o foaie albă, să adune şi să scadă. Lăsă repede stiloul culcat pe hârtie, ca o armă inutilă.

Oamenii lui de încredere aveau dreptate. Pe cât înaintau în expunerea lor, pe atât dreptatea aceasta apărea mai evidentă.

Soluţia era una singură.

Vânzarea, pentru achitarea creanţelor şi a dobânzilor adăugate la capete. Lichidarea grabnică, de bună-voie, pentru a evita lidtaţia, urmăriri şi procese, care vor ştirbi şi restul ce mai poate încă să fie salvat.

Boldur Iloveanu privea la unul şi la celălalt cu ochii lui uzaţi. Şi, pentru moment, era stăpânit numai de grija să nu i se observe cum tremură mâinile lui uscate, cum îi şovăie glasul lui ostenit.

— Adică?… Întrebă. Este vreo ofertă…?

— Nu este! Minţi senin domnul avocat Emil Sava. Am căutat să fiu discret, pentru a putea obţine preţul cel mai bun, înainte de a se şti că ne aflăm la strâmtoare. Atât e cert!… Creditorii vor porni urmărirea… I-am calmat până acum. Unii şi-au cesionat creanţele. Mă tem că se află într-o singură mână. Ceea ce poate fi un bine şi în acelaşi timp un dezavantaj!… Un bine, fiindcă avem de-a face cu un singur individ. Un dezavantaj, fiindcă suntem în mâna unui singur om… Dacă acel om intenţionează să cumpere el ce-a rămas neexpropiat din moşie şi neexpro-piat din pădure – cum sper – atunci lucrul iarăşi poate să fie în avantajul nostru. Poate să fie un om de înţelegere, să ofere un preţ rezonabil şi, mai ales, disponibilul rămas după achitarea creanţelor să-l plătească imediat, bani gheaţă. Aceasta interesează în primul rând! Se poate găsi apoi uşor un plasament sigur, ceea ce cred că interesează numai în al doilea rând.

— Poate mai sunt şi alţii care vor să dea preţuri? Rosti cu un anumit înţeles Nicachi Sacară, care ascultase cu braţele încrucişate pe piept.

— Să vedem! Eu am datoria să fac toate sforţările pentru a apăra interesele domnului Boldur Iloveanu, cum le-am mai apărat… Dintr-o concurenţă de preţuri, n-avem decât de câştigat. În afară dacă nu cumva ofertanţii nu cad între dânşii la înţelegere, unii mulţumindu-se cu o parte din moşie, alţii cu alta. Ceea ce iarăşi este posibil…

Nicachi Sacară, mai mult din privirea apăsată a domnului avocat Emil Sava, decât din cuvintele rostite, înţelese că nu va avea a se teme pentru cele treizeci sau patruzeci de hectare pe care le urmărea el şi părintele său.

Din momentul acela discuţia nu mai purta pentru dânsul nici un interes, încât fu întru toate de-o părere cu soluţiile atât de bine chibzuite ale domnului avocat Emil Sava.

— În orice caz, am nevoie să mă gândesc!… E pentru mine o chestiune la care nu m-am gândit niciodată… O surpriză de care mă socoteam scutit, până la sfârşitul vie-ţii… Păru că imploră îndurare Boldur Iloveanu.

— Eu v-am scris la Paris. De şase ani, am scris în fiecare toamnă şi primăvară! Vorbi domnul Iliuţă Sacară, care nu rostise nici un cuvânt, în afară de concisele explicaţii ale conturilor din condici.

— Ştiu! Ştiu… Se scuză Iloveanu. Vina e a mea. M-aţi avertizat şi n-am luat măsuri din timp. Nu pot să mă plâng de nimeni… Sunt în situaţia aceasta şi totuşi mă aflu îndatorat şi faţă de dumneata, şi de dumnetata, şi de dumneata…

Toţi trei plecară capetele cu modestie la această numărătoare.

Domnul avocat Emil Sava, răsucind cheile nichelate în veriga cu lanţ. Nicachi Sacară în echilibru pe picioarele lui arcuite de călăreţ, ciugulindu-şi bubuliţele roşii. Domnul Ilie Sacară, pipăindu-şi melancolic nasul, pe care îl avea prelung şi trist.

— Peste o zi sau două, am să vă rog să veniţi din nou şi să ajungem la o soluţie definitivă! Acum sunt obosit de drum… Prea obosit…

— O zi, două, n-are nici o importanţă! Declară generos domnul avocat Emil Sava, ridicându-se. Între timp voi pipăi terenul să aflu toate preţurile din judeţ şi să văd dacă nu putem provoca o concurenţă. Iertaţi-mă că datoriile slujbei mă zoresc să plec pe nerăsuflate. La revedere şi cu bine! Poate descoperiţi o soluţie mai fericită…

Boldur Iloveanu rămase singur în casa deşartă şi vastă, cu scoarţele strânse sul şi cu tablouri pe pereţi, înfăţişând oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată ori i-a uitat de mult.

Îl găsi amurgirea la fereastră, privind satul ireal şi depărtările fumegoase.

Ploaia contenise. Prin sfâşieri vinete de nori apărea cerul rănit, cu lumini galbene şi sinistre, cu pete late de sânge.

Apoi noaptea surpă zid de întuneric şi peste aceste lumini livide: totul fu negru, nepătruns şi ameninţător.

Bătrânul clănţăni din dinţi, de frigul încăperilor şi de fiorul lăuntric, acum când nu-l mai putea vedea nimeni.

A doua zi, pereţii îl înăbuşeau. Ieşi singur în curte şi în parc, cum nu făcuse din cea mai depărtată a lui tinereţe.

În bazinul pătrat, cu marginile de piatră căzute şi măcinate, apa de ploaie, neagră şi putredă, răsfrângea ochiuri tremurate de cer. Leii de bronz, din cele patru unghiuri, căseau gurile lor coclite.

Erau acuim loviţi, năruiţi într-o râlă, şi păreau atât de vechi, încât Boldur Iloveanu i-ar fi crezut dezgropaţi din-tr-o săpătură a cetăţilor astupate cândva de lavă şi de cutremure, dacă nu şi-ar aminti, cu o dureroasă limpeziciune, ziua fără de grijă şi cu multă lumină, când a mers el singur să-i comande la o turnătorie din marginea Parisului, după desenele părintelui său. O broască îl privi cu ochii inelaţi de aur, pe urmă înotă zvâcnind cu picioarele lungi şi se ascunse sub nămolul gras. Erau şi mormoloci, pui numai cu două picioare, alţii cu patru şi încă purtând coadă; toate fazele din metamorfoza neamului batracian, ca nişte monstruoase rămăşiţe supravieţuind din fantastica faună a smârcurilor primordiale.

Plecat deasupra, îşi văzu chipul slab în apa mucedă, ca un cap înecat de mult şi de mult putrezit.

Înconjură casa, în parcul sălbatic.

Nu simţea picioarele în ghetele ude, în iarba sătulă de apă şi în pământul lipit cleios de tălpi, trăgându-l cu toată povara, să-l oprească pe loc.

Parcul geometric, şi civilizat al lui Enache Iloveanu îşi sfărmase toate alinierile într-o nesăbuită victorie a elementului vegetal, ca un miracol strămutat din pădurile ecuatorului. Copaci străini, care crescuseră strâmb şi chirciţi sub foarfeca grădinarului neamţ, lăsaţi numai la puterile lor, prinseseră acum rădăcini adânci, se înmulţiseră prin puieţi şi seminţe; amestecaţi şi împletiţi cu semincerii localnici, făceau un zid nepătruns şi întunecos de arbori şi de arbuşti, baricadând potecile vechi, împodobindu-se cu flori necunoscute şi bizare, schimbând aspectul locului ca o dezordonată grădină de experienţă botanică, de unde ochii aşteptau fără mirare să vadă apărând şi făpturi potrivite priveliştii: şerpi groşi cât braţul, pasărea-muscă, o maimuţă balansându-se în leagănul de liane.

Invazia aceasta şi triumful vieţii vegetale făceau, prin contrast, încă mai dezolantă paragina aşezărilor părăsite de mâna omenească.

Erau bănci de piatră, căzute şi intrate în stăpânirea ierburilor. Socluri astupate de zmeuriş şi de cârceii plantelor agăţătoare. Prin acoperişul chioşcului cu viţă, străbătuse un mesteacăn subţire şi zvelt, ca un gât pătrat alb şi negru, de girafă.

Iar în fund de tot, mica bisericuţă de piatră a vechilor Iloveni, cu morminte şi cruci de jur împrejur, părea re-trasă lângă împrejmuirea înaltă, ca o ultimă cetate de apărare a morţilor.

Aici, scaieţii, spinii, măcieşii, sălciile plângătoare şi vrejurile acoperiseră pietrele şi răsturnaseră crucile; rădăci-nile au prăvălit lespezi, ridicându-le în piept şi culcându-le pe-o coastă; printre gropi scufundate, cârtiţele harnice înălţaseră movili negre de ţărână proaspătă, ca după ploi atât de îmbelşugate şi lungi.

Era şi aceasta o părăsită cetate a morţilor.

Bisericuţa nu se mai afla în folosinţă de peste o sută de ani. Boierul Enache Iloveanu, cu idei înaintate şi voltairiene, avusese alte griji şi înţelesese să înceapă alte prefaceri, decât restaurarea unui altar de închinare care nu-l interesa, zidit de cine ştie ce strămoş, în cine ştie ce timp.

Părăsirea dura de atunci. Se desăvârşise în vremea lui Boldur, care acum o simţea întâia oară.

Zidul fără acoperiş, cu uşa surpată şi cu ferestrele căscând orbite negre, constituiau, încă din vremea acelor occidentale transformări o ruină pitorească şi romantică. De aceea, boier Enache o cruţase, să-şi păzească morţii adunaţi împrejur, cum îşi împlinise ea datoria din veac.

Pe aceşti morţi, în aceste morminte, îi căuta acum Boldur Iloveanu, cu mersul lui gârbovit şi împovărat de noroiul tălpilor.

Erau numeroşi, dar erau prea desăvârşit încorporaţi pământului. Pe câteva cruci se mai citeau nume cu litere latine. Pe cele mai multe şi mai vechi, literele slavone nu mai spuneau nimic înţeles unui om care nu învăţase niciodată să le citească. Îi căuta şi nu-i recunoştea. Nici nu-i cunoscuse vreodată. Buni sau răi, omenoşi sau barbari din fire, oricum, ei erau ai acestui pământ. El era numai un pelerin străin. Crezuse că va afla de la dânşii un sfat şi o îmbărbătare.

Mormintele rămaseră mute în surparea lor.

Boldur Iloveanu se aşeză ostenit pe-un bolovan de pietre, în faţa unei asemene lespezi de mormânt.

Sub muşchiul fin, ruginiu, şi ud încă de pulberea diamantină a ploii, se citeau lămurit slovele chirilice.

Dar el nu le putea descifra.

Se afla o înşirare lungă. Poate fapte. Poate dorinţi. Poate o durere sau o urare, trimisă de dincolo de moarte, celor care aveau să mai vină. Boldur Iloveanu nu cunoştea acest scris al morţilor lui. Înţelegea o singură însoţire de semne. Un an: 1720. Un an bătrân de două veacuri.

Un melc îşi târa casa rotundă în spinare, însemnând drumul cu o dâră argântie.

Boldur Iloveanu rămase în faţa lespedei, cu fruntea în palme. Nu simţi când iarăşi începu să curgă o ploaie măruntă.

Ştiu aceasta numai când Joseph îl ajunse, căutându-l şi aici, după ce străbătuse, chemând, toată grădina şi curtea. Se ridică, supus. Îl urmă, supus.

Seara era în pat, sub trei aşternuturi, clănţănind de frig şi zvârlindu-le pe toate, când începea să se sfârlogească de arşiţă.

Două săptămâni a zăcut, între viaţă şi moarte.

Niciodată domnul avocat Emil Sava nu a purtat, cu mai multă durere, atâta grijă pentru însănătoşirea unui prieten şi client. Şi niciodată, un bolnav n-a părut mai împăcat cu un sfârşit care dezlega toate, atât de uşor şi la timp.

Automobilul albastru al domnului avocat şi prefect Emil Sava îşi primejdui arcurile, aducând şi ducând în goană medici şi ajutoare, cărând doctorii şi baloane de oxigen.

Tot oraşul şi judeţul ştiu că la Piscul Voievodesei se află în gheară de moarte un om care nu făcuse nimănui nici un rău şi nici un bine; tot oraşul şi judeţul au admirat atâta dovadă de simţire prietenească şi de omenie, pe care o arăta domnul Emil Sava, faţă de un bolnav ce nu-i este nici frate, nici rudă, nici binefăcător. Nimeni, deocamdată, nu putea înţelege taina acestei generoase îngrijorări.

Domnul avocat Emil Sava ştia ceea ce nu interesa încă pe alţii, în afară de câţiva tovarăşi ai domniei-sale. Moar-tea lui Boldur Iloveanu, înainte de a semna un act de vindere-cumpărare, putea să aducă neprevăzute încurcă-turi şi un inamic încă necunoscut, dacă nu o coaliţie de inamici. Undeva se mai aflau desigur rude de a treia şi a patra spiţă; acei veri şi nepoţi, care răsar din pământ la înmormântări şi deschideri de succesiune. Unul ori altul s-ar găsi îndată printre aceştia, gata să primească moştenirea, achitând creditorii şi despăgubind ceilalţi pretendenţi, ca să rămână el stăpân pe conacul Ilovenilor şi pe moşia încă neexpropriată. Un asemenea musafir nepoftit însemna un duşman, şi poate mai mult decât un duşman. Trebuia înlăturat cu orice preţ. Iar preţul acesta era viaţa bolnavului din pat, înfăşurat în cearşafuri ude şi pus cu sila să-şi sugă drojdia de putere din biberonul baloanelor de oxigen.

În ceasurile de armistiţiu ale torturii, Boldur Iloveanu arăta între pernele albe o faţă osoasă şi palidă, de-o stra-nie seninătate.

Surâdea cu ochii arşi întunericului deschis dincolo. Cu o mare şi bucuroasă lumină, aştepta scufundarea în veşnica pacificare.

Pentru alţii, asemenea clipă e spaimă şi zvârcolite. Pentru el, era o trecere pe punte uşoară, acolo, sus, pe deal, printre mormintele de lângă bisericuţa dărâmată, care nu-l cunoşteau şi care nu-l chemaseră, dar aveau să-l primească, de vreme ce a sosit şi fără nici o chemare a lor. Gândul acesta punea o calmă renunţare pe obrazul scobit, în ochii mistuiţi de febră. Pe urmă, toate se tulburau din nou şi din lumea vedeniilor se desfăceau arătări chinuitoare.

De pe covorul întins jos, se alegea dintre toţi soldaţii de plumb descălecaţi de Coca Boldur, unul cu picioarele arcuite de jocheu. Se înălţa crescând, începea să păşească grotesc şi se apropia de pat, cu braţele încrucişate pe piept sau ciugulindu-şi bubuliţele roşii. Avea chipul lui Nicachi Sacară şi rânjea, aplecându-se deasupra pernelor, strigând cu un glas care detuna în timpan: „Poate mai sunt şi alţii care vor să dea preţuri! Nu eşti de părere, coane Boldur? Poate mai sunt şi alţii care vor să dea preţuri…?”

Călăreţul uriaş de plumb îl priveghea un timp, la căpătâi, repetându-i de o sută de ori aceleaşi cuvinte.

Apoi se depărta pe picioarele arcuite, se micşora până ce devenea mic ca o gânganie şi se amesteca cu ceilalţi soldaţi de plumb ai lui Coca Boldur, răsturnaţi pe covorul cu flori albastre şi roşii.

Altă dată, în locul feciorului de vechil, apărea domnul Emil Sava, răsueindu-şi cheile pe veriga de nichel prinsă în lanţ. Se aşeza pe jilţul de la căpătâi şi repeta monoton, cu acelaşi glas care-i zdruncina dureros timpanul: „Am aranjat şi am găsit un plasament foarte bun! Am aranjat şi am găsit un plasament foarte bun. Am aranjat şi…”

Bolnavul se ridica în perne să alunge vedenia:

— Bine! Ajunge! Am înţeles! Numai lăsaţi-mă în pace şi nu mă chinuiţi…

Se ridica, îndreptând mâna cu degetele slabe spre jilţul unde domnul avocat Emil Sava răsucea pe verigă cheile nichelate. Jilţul era gol. Arătarea dispăruse.

În locul ei se afla Joseph, întinzând cu mâna tremurătoare lingura de poţiune.

Două săptămâni a durat lupta între moarte şi domnul avocat Emil Sava. Până la sfârşit a biruit domnul avocat.

Într-o dimineaţă, bolnavul se află ridicat între perne, cu ochii spre fereastra deschisă din faţă, unde hohotea luminos un soare călduţ de mai, cu săgetări de rândunele pe cerul albastru şi cu năvala dureroasă a parfumului de iarbă, de primăvară, de flori.

Mirosul proaspăt al vieţii a sfâşiat plămânii cu o suferinţă mai ascuţită ca prezenţa arătărilor urâte din delir. Din ochi a dispărut lumina şi din obraz blândă pacificare.

Boldur Iloveanu a înclinat bărbia în piept, vorbind încet:

— Joseph, n-a fost ce aşteptam eu! Dumnezeu m-a părăsit.

Joseph nu înţelese, ridică mâinile spre cer şi aduse slavă providenţei care i-a scăpat stăpânul:

— Dumnezeu a fost mare şi bun cu noi! Medicii spun că în trei săptămâni putem pleca… Aţi avut dreptate! Ae-rul acesta e prea tare pentru noi…

— Şi morţii de aici mă resping! Adăugă convalescentul.

— Grâce a Dieu! Pricepu în felul lui Joseph.

Cu un bătrân vlăguit de boală şi desprins de cele pământeşti, domnul avocat Emil Sava a încheiat repede actele sale, fără să mai întâmpine nici o rezistenţă.

După două săptămâni, Boldur Iloveanu, înfăşurat în blănuri şi în pleduri, a fost purtat în automobilul cu arcuri moi, până la tribunal, unde a semnat, în numeroase exemplare, numeroase acte de vânzare, care împărţeau moşia Piscul Voievodesei între mai mulţi cumpărători, întovărăşiţi să dea un preţ, recunoscut de toată lumea, mai mult decât generos. Cumpăra inginerul Constantin Grinţescu; cumpăra Iordan Hagi-Iordan; cumpăra un necunoscut cu figura verzuie şi cu o şuviţă de păr pe frunte, adus de Iordan Hagi-Iordan să figureze pe acte în locul domnului avocat Emil Sava; cumpărau în tovărăşie, o parcelă indiviză, domnii Iliuţă şi Nicachi Sacară.

O singură primejdie se ivise şi a fost de îndată înlăturată.

Cât timp Boldur Iloveanu se afla în convalescenţă, înălţat între perne, de trei ori se înfăţişase Zaharia Duhu, cerând îngăduirea să spună câteva vorbe. Voia să ceară stăpânului din Piscul Voievodesei să nu înstrăineze moşia cu nici un preţ şi în atâta grabă, cum se împrăştiase zvon. Din ce pricină se încumeta să dea asemenea sfat, n-ar fi putut spune. Era legat, de cuvântul dat. Dar se simţea îndestul de tare pe cele ştiute de el ca să descopere argumentele fierbinţi de care ar fi fost nevoie pentru a stră-muta o hotărâre pusă la cale de alţii. Măcar, dacă nu se poate altfel, părţile din moşie să le cumpere ţăranii. Se simţea el în putere să înjghebe o tovărăşie şi să găsească bani cu împrumut la nevoie.

Drumul cel dintâi a fost nenorocos.

S-a întâmplat să se potrivească exact cu momentul când domnul avocat Emil Sava cobora scările. Domnul avocat a bănuit ceva şi s-a întors din cale.

A tras pe Joseph la o parte şi i-a arătat că bolnavul nu trebuie să fie tulburat de nici un fel de vizite şi mai ales de un maniac căutător de comori, ca individul care aştepta în capul scărilor.

Joseph a privit din uşă la individ şi l-a recunoscut îndată:

— Îmi amintesc, domnule avocat! C'est un drôle de type!… Vă garantez că nu va trece pragul.

— Tocmai. C'est un drôle de type, Joseph!… Un nebun, bun de balamuc!

Domnul avocat Emil Sava şi-a continuat drumul cu inima uşoară.

Din treacăt, l-a întrebat pe individul de jos, cu un surâs de îngăduitoare compătimire:

— Ce mai e, domnule Zaharia Duhu, cu comoara dumitale?… Încă nu s-a lăsat adusă cu zăhărelul?

Răzeşul a răspuns, apăsat şi tăios:

— De, domnule prefect! Unii umblă după o comoară, alţii după alta. Unii n-o găsesc, fiindcă n-au noroc. Alţii îşi fac ei norocul şi-atuncea sunt voioşi, cum te văd pe dumneata!

Domnul avocat şi prefect Emil Sava a înlăturat orice altă vorbă, cu un gest vag din mâna înmănuşată.

S-a închis în automobilul cu geamuri mari ca vitrina spiţeriei din târg şi a spus şoferului să pornească, bombănind singur şi ameninţător, împotriva unui oarecare răzeş colţos, care începe să devină primejdios şi trebuieşte pus la rezon.

Al doilea şi al treilea drum al lui Zaharia Duhu au fost tot atât de zădarnice, măcar că de această dată domnul Emil Sava lipsea. Intrarea era păzită de neclintita fidelitate a lui Joseph. Pe urmă, Zaharia Duhu ştiu că soseşte prea târziu.

Într-o dimineaţă, la sfârşitul lui mai, Nichifor Răţoi a tras pentru ultima oară, la scară, trăsura cu mârţoagele păroase şi jupuite de ham.

Boldur Iloveanu a coborât, sprijinit de valetul tot atât de slab şi spectral ca dânsul. Slugile priveau de după perdele. De după perdele priveau şi domnul Ilie Sacară şi fiul său, Nicachi.

Numai câinii dădeau bucuroşi din coadă, sărind în jurul unui fost stăpân, pe care nu l-au cunoscut şi n-avea să se mai întoarcă.

Pledurile au fost înfăşurate în jurul picioarelor cu oasele descărnate… Boldur Iloveanu, cu gâtul prea slab şi lung, în guler rămas încă mai larg, întoarse capul să-şi ia rămas bun, ca orice drumeţ în clipa plecării.

Dar nu avu cui să rostească urare.

Nichifor Răţoi dădu bici. Gloabele icniră în ştreanguri; roţile scrâşniră în prund.

Departe, în vale, prin tunelul aleii de tei şi de plopi, satul se mai văzu ca printr-un binoclu întors; plugarii ca albe pete mişcătoare în verdele câmpului, o ceată de copii, turmele oilor, mărunte ca furnicile. Toate micşorate, ireale, inaccesibile, ca o lume în miniatură, care la cotitura drumului se scufundă înecată.

Boldur Iloveanu tuşi în batista albă. Vizitiul îndemnă caii cu hâde încruntări şi vrăjmaşe sudălmi, alături de valetul în haina neagră, ţeapăn şi grav, ca un cioclu pe capra dricului.

Stăpânul se gândi că la Paris va trebui să se despartă de acest singur tovarăş credincios al vieţii sale şi nu ştia unde va găsi atâta curaj să i-o spună.

Pe urmă privi încă o dată, de jur împrejur, o lume care acum îl alunga fiindcă de mult se lepădase de dânsa. Cerul era înalt, soarele blând, orizontul ameţitor de vast, sfârşitul primăverii de o frumuseţe dureros de limpede.

— Aţi spus ceva?… Întrebă Joseph, întorcându-se.

— Nu! Făcu semn din cap Boldur Iloveanu.

Şi continuă să şoptească singur în batistă, cum fac unii bătrâni cu mintea slăbită, când se cred neobservaţi.