Capitolul V

— Asta nu-i drept…

— În lumea noastră, puţine răsplătiri sunt juste.”

Iernile grele au trecut. Au trecut şi oaspeţii nepoftiţi.

Pe urmă, din nou, într-o noapte de primăvară, s-a auzit în înălţimile albastre tânguirea ostenită a cocorilor.

Soseau din depărtările cu lumina prea albă şi fierbinte, în această adevărată a lor ţară, veche şi neuitată, să-şi clocească ouăle şi să-şi crească puii.

Cuiburile nu le-au regăsit, dar au durat altele.

Poate nici locurile nu le-au mai cunoscut atât de uşor.

Unde au lăsat sate tihnite, în livezi cu nuci rotaţi, erau acum sălaşuri omeneşti căzute în ruină şi sfărmate de tun. Erau câmpuri brăzdate de stranii săpături geometrice, cu garduri de sârmă ghimpată şi spărturi de obuz. Oamenii erau mai puţini şi unii se târau în cârji. Erau şi proaspete cimitire cu oştile crucilor de lemn, înşirate pe dese batalioane, ca o cuminte şi mută miliţie a morţilor, aşteptând altă chemare de goarnă, încă ascunsă, undeva, departe, în timpurile ce-au să mai fie.

Dar iarba a prins colţ fraged şi nou.

Livezile cu pomi aşchiaţi s-au pavoazat cu flori albe, ca pentru o albă sărbătoare de pace şi de înviere. Copiii tot mai ştiau să râdă şi mieluţele cu canaf în ureche să zburde.

Stolul cocorilor s-a rotit, vâslind cu aripile lor mari şi obosite.

Mai văzuseră asemenea schimbări ale acestor locuri şi altă dată.

Nimic nu era nou. Totul a mai fost.

        „Nu e nimic!… A grăit în limba lor, a cocorilor, căpi-tanul cel mai bătrân, către cei mai tineri drumeţi şi fără ştiinţele lui înţelepte. Nu e nimic. Pe oamenii aceştia îi cunosc… Au viaţa tare!… I-am mai găsit noi tot aşa, după ciume şi holere, şi cotropiri şi prăpăduri. Mâine au să scoa-tă plugurile cu boii lor jigăriţi; au să împingă cu singura lor mână de ciungi în coarne; pe urmă au să arunce sămânţa în brazdă şi iarăşi au să fie holde de grâu, şi iar au să duduie morile! Să ne alegem un loc aici, fiindcă aşezările noastre vechi văd că au fost încă o dată sfărâmate de străinii care încă o dată au trecut prin aceste părţi şi, ca întotdeauna, s-au dus…”

Stolul de cocori s-a rotit tot mai aproape de pământ şi s-a lăsat, strângându-şi aripile cu foşnet de mătase veche.

Viaţa a curs în matca adâncită de veac şi de veac.

În Piscul Voievodesei erau acum mai multe văduve şi mai mulţi orfani.

Este şi-un şchiop, care se leagănă în cele două cârji ca o limbă de clopot. Se află şi un orb care pipăie marginea şanţului cu un băţ, aşa cum pe vremuri un căutător de comori venit din părţi străine părea că citeşte cu o vărguţă cum bate inima pământului.

Catinca lui Costache Tălpăligă a primit ştire de la alţi prizonieri întorşi, că omul ei a fost îngropat pe undeva, departe, în Asia Mică, unde s-a aflat dus în robie de nemţi şi de turci…

Ea nu ştia unde poate fi această Asie Mică, îndestul de mare, totuşi, ca să încapă loc şi pentru mormântul unui clăcaş cu nouă ploduri din Piscul Voievodesei. Un biet gospodar necăjit, care n-a râvnit nimic de la nimeni şi o singură dată în viaţă nădăjduise o minune uşurătoare, când a purces cu alţi oameni din satul lui, într-o vară cumplită de secetă, să caute o comoară.

Gheorghieş Tălpăligă a adus acasă o carte de la domnul învăţător, cu hărţi spoite galben şi albastru, şi i-a arătat Catincăi cu degetul, pustiurile de nisip, peste munţi şi mări, unde a fost pus Costache să sape la altfel de comori şi unde tovarăşii de robie i-au săpat şi lui, într-o dimineaţă, o groapă, poate fără cruce creştinească la căpătâi. Catinca s-a uitat cu mâna la gură peste toate semnele încâlcite din hartă, de unde nu putea pricepe prea mult.

Ea nu vedea locul, anume, unde se află mormântul lui Costache al ei.

— De ce nu-i pus? Asta nu-i drept…

Pentru dânsa, mai însemnat decât tot ce se află pus într-o hartă a Asiei Mici şi a Arabiei – decât Sfântul Mormânt şi râul Iordanului, ruinele Babilonului şi Bagdadul celor O mie şi una de nopţi – mai însemnat decât tot ce se scrie în cărţi şi tot ce durează în amintirea noroadelor, era mormântul acela al omului ei; iar mormântul lipsea şi nici n-avea să-l scrie cineva vreodată.

— Asta nu-i drept… De ce nu-i pus?

Un drum cu puncte mărunte, ca poteca presărată cu cenuşă de copiii din poveste când au plecat în pădure să nu-şi piardă cărarea întoarcerii, trăgea pe harta aceea calea lui Darius Hidapse, până aici, spre ţările sciţilor. De asemenea erau puse şi drumurile lui Alexandru, şi ale lui Xerse, şi ale lui Lisimah şi ale altora, cu nume păgâne şi nemaiauzite.

Dar mormântul lui Costache Tălpăligă nu se bucura acolo de nici cel mai mic semn.

— Asta nu-i drept! De ce nu-i pus…?

Poate Catinca lui Costache Tălpăligă, femeia slabă de judecată, cu nouă ploduri care cer de mâncare şi nu mai au tată, nu întreba un lucru atât de prostesc, cum pare la prima vedere. Pentru multe femei şi pentru mulţi copii se aflau acum destule asemenea locuri necunoscute, risipite în toate ungherele lumii, unde-au putrezit tot ce le era lor mai de preţ în viaţă; iar despre acest fapt, hărţile şi ştiin-ţele oamenilor n-au să facă nicicând, nici o pomenire.

— Asta nu-i drept…!

Catinca lui Costache Tălpăligă a mai vândut nişte ţoale. S-a mai tocmit să muncească ici-colo cu braţele. A adunat destule hârtii vinete şi peticite de ale Băncii Naţionale, să plătească ea un parastas şi să facă ea o pomenire pentru răposatul uitat de pomenirea cărţilor şi a atlasurilor. Pe urmă şi-a pus gâtul la jug, la robia cea grea de aici, să hrănească atâtea guri, care, ca să moară de foame şi de sete, n-au nevoie numaidecât să fie mânate tocmai în nisipurile şi arşiţa Asiei Mici.

Gheorghieş a intrat ajutor, cu simbrie, tain şi opinci, la Ruxanda Duhu.

Iar roata anilor a măcinat zilele mai departe.

Porunca legiuirilor mai mult măsluite şi făţarnice, decât pornite dintr-o cinstită judecată, a fost să se împartă mă-car o parte din pământurile boiereşti la cei care le mun-cesc şi le-au apărat, fără să fie încă ale lor. Porunca s-a îndeplinit şi la Piscul Voievodesei, ca oriunde. Adică tot aşa de măsluit şi făţarnic.

Au fost liste cu mulţi şterşi şi cu mulţi adăugaţi; au fost măsurători şi comisii.

A sosit domnul prefect Emil Sava, într-un automobil albastru şi mare, închis cu geamuri ca vitrina spiţeriei din târg, şi s-a întins mare sărbătoare. Domnul prefect a împărţit locurile, citind de pe-o listă făcută cu alţi sfetnici după îndreptările lor; pe urmă a pus singur mâna pe coarnele plugului, a tras cea dintâi brazdă de hotar şi a rostit o cuvântare atât de simţită despre patrie, guvern, morţi şi eroi, dreptate şi jertfirea de sine, încât toate vădanele s-au înduioşat lăcrimând; iar cele mai slabe de fire au început să bocească de-a binelea, strigându-şi bărbaţii, care nu mai puteau veni, fiindcă îi apăsa greu pe piept pământul Asiei Mici, sau al lagărelor din Bulgaria şi Germania, sau pământul de la Siret, Caşin, Oituz şi câmpiile Tisei.

Domnul prefect Emil Sava, cu mustaţa stufoasă acum retezată pe buze, în pardesiul său cafeniu cu gulerul lat şi cu multe buzunare, cum se cuvine să arate prosperitate o înfăţişare şi o haină de croială americană a progresului, a părut foarte mişcat de vaietele femeilor şi ale copiilor.

A rotit ochii şi a dus o batistă atunci despăturită la gene, ştergându-şi un şiroi de lacrimi nevăzute; pe urmă, întinzând mâna cu batista albă, ca un steag de pace, a strigat văduvelor:

— Orice durere, la mine şi la guvern are să-şi afle alinare! Acestor copii ai eroilor căzuţi pentru patrie, eu am să le fiu părinte şi eu am să le port de grijă!… V-o jur, în faţa voastră şi în numele partidului nostru…!

Apoi, după încheierea sărbătorii, a purces în deal la curtea Iloveanului, să pună orânduială în alte stări mai încurcate.

S-a închis cu domnul Iliuţă Sacară şi cu Nicachi Sacară, în Canţelaria administraţiunei, şi au pornit împreună a cerceta condici care nu arătau nimic bun.

Boier Boldur Iloveanu îngrămădise greşeală după greşeală, iar acum venise scadenţa greşelilor. Toată cumintea lui chibzuială după care o viaţă întreagă se mulţumise să-şi cheltuiască la zi venitul, fără să depăşească un ban peste socotelile trimise de domnul avocat Emil Sava şi de domnul Ilie Sacară, a fost zdruncinată de tulburarea noroadelor băgate de stăpânitorii lor în război. De şase ani, pe al şaptelea, din august 1914, păşise pe calea datoriilor. În nouă sute şaisprezece, mai dăduse şi ordin domnului Ilie Sacară să predea toate grânele din magazii armatei, pe bonuri galbene şi verzi cât o ţine războiul. Tot aşa: cai, vite, trăsuri, cară şi turme de oi; în loc să le vândă pe preţ bun, la negustori şi la manutanţele ruseşti, cum au făcut alţii şi au ajuns la socoteală frumoasă. Trei ani moşia n-a adus nici atâta venit cât s-a ridicat plata slugilor şi a domnului Iliuţă.

Dar banii ceruţi de boier Boldur Iloveanu, cu scrisori şi telegrame, au mers cu aceeaşi regularitate în 87 Avenue Kléber, înjghebaţi prin grija şi priceperea domnului avocat Emil Sava, pe ipoteci şi vânzări de pădure.

Pământul fusese împărţit de domnul prefect Emil Sava, ca din bunul altuia, cu o mărinimie menită să asigure pe veşnicie recunoştinţa norodului, pentru un partid atât de darnic şi un prefect cu urechea atât de plecată la suferin-ţele celor mici şi necăjiţi.

Cifrele din actele aduse în geantă de domnul avocat Emil Sava, puse alături cu cifrele din condicile domnului administrator Ilie Sacară, abia se ajungeau unele cu altele.

Cei trei s-au privit cu mirare şi cu oarecare spaimă, când au tras linia după adunări şi au făcut scăderea.

— Nu credeam că stă atât de rău! Declară domnul avocat.

— Eu am spus-o mai dinainte! Se scutură de orice răspundere domnul administrator.

— De altfel, nici nu se putea să scape! Când stai la Paris şi mănânci paralele cu linguroiul, când tot ceri şi tot ceri, fără să întrebi cum se zbat şi se trudesc alţii pentru tine, sfârşitul acesta era scris!… N-are decât ceea ce era de aşteptat şi merita! Rosti Nicachi Sacară, cu braţele încrucişate pe piept, în picioare, rezemat de uşa închisă, în poziţia favorită din portretele lui Napoleon pe câmpurile de victorie.

— Cu ceea ce văd eu că-i rămâne – constată mai departe domnul avocat Emil Sava – dacă îi va rămâne şi aceasta, abia are să-i ajungă să poată trăi aci. Bineînţeles, dacă s-o resemna la o viaţă modestă, fără douăzeci de slugi, grădinari şi alte mofturi…

— La nevoie, curtea cu toate acareturile le putem cumpăra noi. Ce zici, tată? Întrebă Nicachi Sacară. Curtea nu intră în expropriere…

— Şi el ce isă facă? Unde să meargă? Se îngrijoră domnul Ilie Sacară.

— Îl priveşte!… Să cumpere o căsuţă în oraş. Sau să închirieze. A fost destul boier mare la Paris! Mai trăiască şi în ţara românească, mai ales că acuma e lată şi lungă, să încapă toată lumea în ea… La Paris, cu valuta de azi, nu-i ajunge decât de-o cafea eu lapte şi o măsa-n zi… Şi asta, dacă îi dă mâna să stea cu cameră la pod, cum scrie în Viaţa de artist!… Rânji Nicachi Sacară, care citise pe vremuri în „Biblioteca pentru toţi” cartea lui Murger şi voia să arate domnului avocat Emil Sava că are şi distinse lecturi literare.

— În orice caz, nu ne rămâne decât să-l chemăm telegrafic în ţară.

— Şi să-i trimitem bani de drum! Aminti Nicachi Să-cară. Acum are să vie cu vagon de dormit… Pe urmă, când s-o întoarce, dacă i-o fi să se mai întoarcă, are să se înveţe şi cu democraţia, că destul ne-am spetit, eu şi tata, să-i ţinem boieria!

Domnul avocat şi prefect Emil Sava a zvârlit ştire pe sârmă până în 87, Avenue Kléber; în aceeaşi vreme a dat telegramă şi undeva mai aproape, la Bucureşti, la priete-nul şi tovarăşul său Iordan Hagi-Iordan, chemându-l cu mare grabă.

După două zile, Iordan Hagi-Iordan a sosit în capitala judeţului cu expresul şi a fost primit la gară de domnul prefect Emil Sava, cu automobilul său de casă, albastru şi cu geamuri mari ca de spiţerie.

— Bravo! Ai straşnică maşină!… Constată Iordan HagiIordan, ca un cunoscător ce era, îndată ce-şi dăduse drumul pe pernele cu resorturi.

— Ei, facem şi noi ce putem! Rosti domnul avocat şi prefect Emil Sava, surâzând cu o măgulită modestie. Eu nu sunt ca alţi prefecţi, să uzez de automobilele oficiale, pentru chestiile mele personale. Ba chiar şi în chestiuni de serviciu câteodată tot pe acesta îl hârbuiesc, purtându-l prin râpi şi ponoare… Ca să nu mai aibă ce spune canaliile din opoziţie!

Iordan Hagi-Iordan strânse nepăsător din umeri şi se miră cu dispreţ:

— Ce-ţi pasă dumitale de ce spun canaliile din opozi-ţie? De aceasta nu poţi dormi? Sau de canaliile de la guvern?… Toţi suntem, mai mult sau mai puţin, canalii…!

Domnul avocat şi prefect Emil Sava nu ştiu cum să ia aceste declaraţii neaşteptate şi privi meditativ pe geamuri, ca un om care n-a auzit, răspunzând distrat la saluturile respectuoase şi precipitate ale concetăţenilor.

Intrară pe uşa unde îi întâmpină de sus, de pe frontispiciu, cei doi îngeri dolofani de stuc, revărsând din plin cornul abundenţei.

În sufragerie sunau tacâmuri şi era mare agitare.

Doamna prefect scosese feţele de masă şi şerveţelele cele mai albe, de olandă ca zăpada, serviciul de argint şi farfuriile de porţelan, pentru un asemenea oaspe, socotit unul din cei mai bogaţi şi temuţi oameni de finanţe ai ţării. Guvernanta dresă încă o dată copiii cum să se ţină la masă şi să nu se amestece în vorbă neîntrebaţi.

Până la acest examen, musafirul şi gazda s-au închis în biroul cu preafrumoasa bibliotecă juridică a domnului avocat Emil Sava, celebră în tot oraşul: un dulap cu uşile de cristal, lung şi înalt cât un perete şi ticsit cu tratate groase cât latul palmei, legate toate în piele elastică şi roşie ca sângele închegat.

Iordan Hagi-Iordan era zidit din acelaşi material ca domnul avocat Emil Sava, doar cu mandibulele mult mai puternice, cu dinţii mai laţi şi mult mai tari, cu râsul mult mai crud şi cu ideile incomparabil mai cutezătoare.

Unde domnul avocat Emil Sava lucra în mic, cu re-zerve, cu răbdare şi cu planuri meşteşugit ascunse, celălalt, venit dintr-un câmp mai vast de operaţii, înţelegea să nu piardă mult timp şi să nu se împiedice în mărunte prejudecăţi şi în aţe de păianjen. Lupta cu leii, nu cu muştele.

Desfăcu şi el o geantă cu acte şi alte hârtii.

— Toate creanţele sunt în mâna mea! Pot spune că nu m-au costat prea mult… Tovarăşul nostru, inginerul Grinţescu, a revăzut încă o dată planul şi mi-a fixat aci terenurile care ne interesează… Părerea mea e să le achiziţionăm toate, cu hurta, indiferent dacă pentru ceea ce ne trebuie nouă vor corespunde ori nu. În orice caz, vom avea nevoie de teren pentru construcţii, birouri, magazii, cisterne! Pe urmă, cumpărând tot ce-a mai rămas, fără ales, nu vom da loc la nici o bănuială. Când vom avea actele în mână, constituim societatea în mod oficial şi ne putem demasca jocul. Pentru moment, important e să nu ne scape nimic din mână şi, înainte de a se şti ceva, să putem ob-ţine, prin schimb, terenurile la care am întâmpinat rezistenţă. Îmi pare bine că ai găsit un om de înţelegere în comisie şi că aţi ales să daţi ţăranilor numai pământurile fără nici un interes pentru noi.

— A fost uşor! Îşi scăzu din merit, domnul prefect Emil Sava. Comisia a fost încântată că am dat numai terenuri de categoria întâia. Şi ţăranii la fel. Fruntea moşiei… Îţi mărturisesc, domnule Iordan Hagi-Iordan, că simt oarecare jenă să dau ochii cu Boldur Iloveanu. A fost o operaţie… O operaţie…!

Iordan Hagi-Iordan râse cu toţi dinţii puternici, scoţând ţigara groasă de foi.

— A fost o operaţie perfect reuşită! Şi bolnavul a sucombat după toate regulile artei, cum se întâmplă în cele mai savante operaţii şi în mâna celor mai buni chirurgi!… Ce e aia jenă? În afaceri nu se lucrează cu jenă, amice! Se lucrează cu inteligenţă şi mare curaj. Nu-mi plac pişicherii, borfaşii, mărunţii, şmecherii de mâna a treia: am optat pentru faima de mare brigand! Te asigur că şi aceasta reprezintă un capital tot aşa de valoros ca lingourile de aur depuse la bancă. Oriunde, ai credit în alb, nelimitat. Marele brigand!… Ehei, câte bătălii nu-s câştigate dinainte, numai pe această bază!… Om de ispravă? Cea mai păguboasă reputaţie în ţara noastră… De ispravă, adică prostănac! Hai să-l pârlim, fraţilor! Cu mine nu merge. Eu am principiile şi morala mea. Ce e aia jenă? Dumneata n-ai nici o răspundere. Ţi s-a cerut să cauţi bani. Ai împrumutat de unde ai găsit – şi nimeni nu poate spune că n-ai găsit condiţii avantajoase! A ajuns termenul. Execut!… Eu nu urmăresc individul, urmăresc creanţele.

— Poate ar fi putut să rămână şi Boldur Iloveanu interesat cu ceva?

— Aceasta nu! Am pus de la început condiţia. Nu lucrez întâia oară în materie de petrol. Sunt sătul de opţiuni şi puncte de redevenţă!… Întâia oară am ocazia să fim noi suverani; să nu ne încurce nimeni… Încep când vreau, sfârşesc când vreau, întrerup când vreau!… Nu am ciocan la cap, neînţelegeri şi o sută de indivizi cu o sută de idei. Aci sunt de perfect acord cu amicul nostru, inginerul… Când vine Iloveanu?

— Cred, în maximum zece-douăsprezece zile.

— În orice caz, mergem astăzi după-amâază la faţa locului, să mai vedem terenul şi să însemnăm pe planul lui Grinţescu obstacolele, care rămân ca dumneata să le înlături neapărat! Trebuie să găsim un om, doi, de încredere, să trateze cu răzeşii cei mai încăpăţânaţi un schimb. Există mi se pare un administrator al lui Iloveanu. Nu l-am putea folosi?

— În orice caz nu! Are să fie exact ceea ce vrei să eviţi dumneata: cuiul lui Pepelea!… A cumpărat şi el în două rânduri, împreună cu fecioru-său, cam şaptezeci sau optzeci de hectare, corpuri răzleţe din moşie. L-am lăsat. Pot spune că l-am încurajat!… Era ceea ce nu ne interesează, şi pentru planurile noastre am socotit că e bine să-l ştim mulţumit. Acum vrea să mai cumpere ceva la lichidare, să-şi facă o sută sau o sută douăzeci de hectare. Sunt iarăşi de părere să-l lăsăm să-şi împlinească pofta, dacă pretinde un teren în afară de raza noastră de acţiune. Dar atât! Pentru agricultura lui, îi ajunge.

Astfel, domnul avocat şi prefect Emil Sava stabilea o ierarhie în drepturile celor care au pus umăr la umăr să-l scoată pe Boldur Iloveanu din moşia Ilovenilor, moştenită din tată în fiu, de când se află numele lor în urice şi zapise, mai răşluind pe ici-colo şi pământurile altora cu urice şi zapise. Pentru un simplu administrator, ceea ce apuca din pradă era însă destul, şi încă prea mult.

După-amiază, au mers la Piscul Voievodesei, să confrunte ultima oară planul inginerului cu locurile care au fost salvate cu bună şi vicleană chibzuială de expropriere, ca să acopere creanţele din geanta domnului Iordan HagiIordan.

Nicachi Sacară, călare, se opri de câteva ori din drum şi se întoarse în şa, să privească îndelung la cei doi oaspeţi nepoftiţi, care cutreierau pe câmp şi prin pădure, cu planul lor pe hârtie albastră.

Domnul Emil Sava şi străinul măsurau cu pasul, se ridicau pe înălţimi şi măsurau cu ochii. Nicachi Sacară mai avea şi alte pricini să fie în ziua aceea bănuitor şi duşmănos cu toată lumea. Întâlnise în drum pe Sanda lui Alecu Toader Precup a Dăscăliţei, codană cu genele lungi şi ochi negri catifelaţi ca păcura. Încercase şi de astă dată să-i arate sentimentele sale nobile şi aprinse, de care orice altă fată de ţăran calic ar fi trebuit să se simtă bucuroasă şi înălţată în rang.

Sanda îi pufnise de râs în nas şi-i întorsese spatele. Iar aceasta, numai din pricina unui mocofan ca Gheorghieş Tălpăligă, argat cu cămaşa cârpită în spate şi cu opincile flendurite!

Nicachi Sacară îşi ciupea bubuliţele roşii din obraz, semn de adâncă îngândurare şi nemulţumire. Scuipă printre dinţi şi dădu pinteni calului.

Acasă, îl trase pe domnul Iliuţă în Canţelaria administraţiunei şi îi împărtăşi o teamă:

— Tată, domnul acesta Emil Sava mi se pare că ne pregăteşte ceva neplăcut! Nu pricep ce, dar pun capul că e vreo tragere pe sfoară. Nici n-a dat pe la noi!… A pornit de-a dreptul pe câmp. Umblă şi cercetează cu un plan albastru. Înseamnă într-un carnet. Cloceşte, şi nu se ştie ce poate să iasă când cloceşte unul ca el.

— Lasă-mă, Nicachi, cu planurile tale de Napalion! Răspunse domnul Iliuţă, la asemenea bănuieli. N-avem a ne plânge. Slavă Domnului, nici el nu ne-a stat în cale… Nici noi nu i-am stat în cale…

— Numai să nu i se fi urât cu binele! Ameninţă Nicachi Sacară. Atunci, să ştie dumnealui că pot să-i stau în cale, şi încă aşa fel ca să-l răstorn cu gaibele în sus!