Capitolul I

Vântul smulse lumina plăpândă, gâtuind-o în pumn ca o pasăre mică.

Viaţa lui Zaharia Duhu s-a scufundat în beznă, din ceasul când a aflat că locotenentul Alexandru Opriş fusese îngropat undeva, pe frontul de la Caşin.

Ştirea a sosit într-o noapte vântoasă, purtată de un sol-dat în trecere spre ţara de sus. Zaharia a desfăcut plicul, gârbovindu-se deasupra slovelor tulburi. Abia se desluşeau ultimele dorinţe ale mortului, scrijilate cu un vârf ciunt de creion, pe hârtia mototolită, pătată de sudoare şi roasă pe muchii, de frecătura buzunarului aspru unde a călătorit. Opaiţul fumega un sâmbure sleit de lumină. Pe măsură ce înaintau în lectură, ochii lui Zaharia Duhu se plecau tot mai păienjeniţi pe hârtia tremurând între degete, să descifreze mesajul de dincolo de viaţă.

Deodată uşa se izbi de perete.

Poate a fost vântul. Poate o mână nevăzută din noapte. Poate în acelaşi timp, amândouă.

Uşa s-a izbit de perete. Vântul s-a năpustit chiuind bezmetic, să-i smulgă foaia dintre degete. O mână neagră a desprins pâlpâirea plăpândă a flăcării, gâtuind-o în pumn. Bezna s-a lăţit brusc în odaie. S-a auzit numai foşnetul hârtiei fugind pe podele ca o agilă făptură, cuprinsă de panică.

Pe urmă a fost o tăcere pustie.

Şi vântul de-afară a stătut, aşteptând, ca un răufăcător, după ce a omorât.

Zaharia Duhu a rămas încovoiat pe banca de lemn, căutând cu degetele oarbe răvaşul smuls de duhul întunericului.

Iar noaptea aceea nu s-a mai luminat niciodată.

Au trecut patru ani.

Războiul noroadelor s-a încheiat cu lungi precupeţiri, congrese şi tratate. Ţara s-a lărgit. Lumea se primeneşte văzând cu ochii. Morţii au început să fie uitaţi. Mamele au lepădat straiul cernit, văduvele au schimbat portretul din peretele patului cu un locţiitor în carne şi oase, cu braţe voinice; orfanii spun altora tată – căci toată viaţa fuge de amintirea mormintelor şi durează numai cu preţul unor asemenea uitări şi trădări.

În piscul Voievodesei au decurs aceleaşi mari şi grăbite prefaceri, ca oriunde.

Domnul prefect Emil Sava împărţise, precum se ştie, ogoare dintr-ale altuia, cu mult simţite şi pline de lacrimi cuvântări. Pe urmă veni alt prefect, să strămute loturile între ele, aşa cum porunceau alte grave interese patriotice – şi iarăşi, după un scurt timp, domnul Emil Sava avu din nou puterea să dreagă ce-a stricat celălalt.

Era o mare întrecere şi o grijulie milostivire de norod; curgeau legiuiri aşa-zis democratice şi fierbinţi manifeste.

Piscul Voievodesei, ca orice alt sat de aiurea, se împărţise şi el în tabere crunt vrăjmăşindu-se, fiindcă unii cre-deau că izbânda nu poate să vină decât de la Stea, alţii de la Snop, Cruce sau Cerc, şi încă de la multe alte semne de mântuire tipărite pe buletinele de vot. Gospodarii învăţau un meşteşug nou. Se frământau cuprinşi de frigurile aces-tor prefaceri şi de făgăduielile domnilor sosiţi în automo-bile de la oraş, să-i cheme la lumină şi să le strige cu glas răguşit, neţărmurita lor dragoste pentru cei obidiţi şi nerăbdarea lor mare pentru cât mai grăbite îndreptări.

Iar cum, în acest neastâmpăr, se amesteca şi drojdia sălbăticirii războinice de pe front, oamenii se încăierau până la sânge, spărgându-şi capetele pentru Stea, scoţându-şi măselele pentru Cerc, trimiţându-şi vecinul pe targă la spital, în numele Crucii. Aceasta era – după cum spuneau orato-rii veniţi să împrăştie sămânţa primenirilor – „ultima bă-tălie pe frontul intern”.

Numai Zaharia Duhu cel adevărat rămăsese pe banca de sub opaiţul stins, gârbovit şi cu inima îngheţată, într-o hrubă de întuneric.

Şi alt Zaharia Duhu, acum, trăieşte, umblă, vorbeşte şi înfruntă cu nepăsare urgia mătuşii Ruxanda, când se iveşte în prag şi cu mâna în şold, îl priveşte scârbită cu ochii ei de mazăre crudă.

Toată fiinţa lui s-a concentrat în mai îndărătnica scormonire a scoarţei după himerica-i comoară, tot aşa cum plantele fără lumină îşi adună toate puterile în rădăcinile scurmând profund, să caute acolo, în beznă, sarea pământului care prelungeşte o viaţă lipsită de soare şi de căldură.

Prietenul cărturar îi aflase cândva, alt rost şi altă căldură acestei vieţi.

Cercetările lor împreună însemnaseră o faptă rară şi o izbândă fără tăgadă. Ce-a fost de cercetat, cercetaseră. Ce-a fost de găsit, găsiseră. Ce-a fost de dovedit, în mare parte, dovediseră.

La muzeul din Bucureşti, se înşira în rafturi şi în vitrine recolta lor de relicve mai de preţ ca aurul. În cele două cărţi ale profesorului de arheologie, se înşirau documente şi stăteau rotunjite concluzii, acceptate acum de toate forurile savante. Zaharia Duhu, răzeş cu oarecare stare, cu tragere de inimă şi cu ştiinţă de carte, fusese de la început părtaş la faptă şi la izbândă. Era şi aceasta o întâmplare rară, minunată şi plină de tâlc. Încât căutarea comorii putea să rămână o slăbiciune lăturalnică şi nevinovată, pe lângă isprava cea chibzuită şi cu folos. Profesorul Alexandru Opriş se împăcase şi el până la urmă, cu acest gând.

— Bine, frate Zaharia! Consimţise el odată. Să-ţi dea domnul acest noroc, împotriva evidenţii. Găseşte tu comoara! A lui Dromichet nu poate să fie în orice caz; n-are ce căuta în aceste părţi, cum de altfel am convingerea că nici n-a existat vreodată. Dar cred că şi tu, dacă va fi să dai peste un tezaur, nu ţii numaidecât să-l afli cu cartea de vizită a regelui Dromichet?

Zaharia clătinase din cap o împotrivire.

El comoara regelui Dromichet o căuta, iară nu alta.

Prietenul cedase şi aici!

— Fie şi a regelui Dromichet, Zaharia frate, ca să nu ne certăm pe comoara din pădure! Nu aceasta interesează deocamdată… Însă un tezaur cu brăţări şi fibule, cu nasturi şi aplice de aur, cu discuri specific carpatice şi diademe, cu cheotori şi pandantive, e tocmai ce aştept şi eu. Îi re-zerv, de pe acum, o vitrină în locul cel mai de cinste al muzeului de la Bucureşti, ca pentru tezaurul celor nouă coroane de la muzeul Cluny, dezgropate la Guarazar, lângă Toledo… Ştii tu, coroana regelui got, Recessvintus, despre care ţi-am vorbit; cu smaragdele şi rubinele cât oul de porumbel… Am dovedi atunci ceea ce eu susţin cu tărie. Că a existat la aceşti geţi ai noştri o mare activitate crea-toare; că erau meşteri vestiţi în arta aurului, după cum au fost în a bronzului; şi că ei au făurit acele minuni de orna-mente în spirală, care îşi aveau căutare şi preţ până în Sue-dia şi Danemarca, de unde şi astăzi mai sunt scoase la iveală… Găseşte tu comoara.

— Am s-o găsesc! Rostise Zaharia, cu neclintita lui credinţă.

— Bine, bine! Găseşte-o!… Continuase, zâmbind îngăduitor, profesorul. Găseşte-o, şi cu ea o să răsturnăm astfel prepusul că geţii au fost numai nişte barbari şi nişte simpli imitatori, şi că au luat totul de-a gata, de la greci şi de la sciţi, de la etrusci şi de la celţi. A treia a mea carte, daca va fi să apară vreodată, cată să dovedească prezenţa unei sinteze de artă carpato-alpină şi s-ar întemeia numai pe o asemenea descoperire…

— Vezi, aşadar, Alexandre, că nu e vorba numai de o nălucire? Se bucurase însufleţit Zaharia Duhu. Aşteaptă, fiindcă tot eu am s-o aflu şi pe aceasta…

Prietenul cărturar se oprise din cele ce voia să mai spună, muşcându-şi buzele cu o remuşcare. Îşi dădea seama că, furat de preocuparea şi de cercetările sale, în loc să descurajeze cu toată energia patima lui Zaharia Duhu, încă o dată o înteţea cu o vinovată pornire să folosească risipa de timp, de cheltuială şi de muncă, a unui om sim-plu şi lesne crezător.

— La urmă… Cine ştie? Exclamase pe gânduri, uitându-se la chipul spân al lui Zaharia, întotdeauna transfigurat când vorbea despre acea fabuloasă comoară.

Răzeşul părea că uitase prezenţa prietenului.

Cu privirea lui trecând peste oameni şi lucruri, urmărea arătarea părelnică şi arzătoare, de dincolo de zare şi de timp.

Iară toată seara, mai apoi, Zaharia Duhu i-a cerut să-i traducă din tomurile nemţeşti din raft, capitolele unde se pomenea despre inelele şi securile de aur de la Brăduţ, depozitele de bronz de la Fişeul Gherlii şi de la Spălanca, cingătorile de la Guşteriţa, brăţările de la Tirighiaz, Sarasău, Pecica, Pipeia şi Bija, Cipău şi Suzeni.

Pretutindeni, săpăturile altora au scos la lumină tezaure despre care nu existase nici un semn – şi în vreo cronică veche nici o ştiinţă.

Iar el, Zaharia Duhu, spre deosebire de aceşti căutători, ajutaţi numai de noroc şi de întâmplare, ştia lămurit ce va să afle, şi mai ştia că, până la sfârşit, trebuie să afle.

— De ce aceştia şi nu eu?… Ridicase ochii răzeşul, de pe gravurile tomurilor, cu brăţări şi fibule, aplice şi cercei. De ce ăştia, Alexandre, au fost cuminţi căutând şi găsind; iar eu de ce-ţi par, atunci, a umbla după deşarte nălu-ciri?… Mi-ai spus de câteva ori că înverşunarea mea nu e străină de zădărnicia alhimiştilor din veacul de mijloc, care se căzneau să prefacă plumbul în aur. M-ai asemuit şi cu acei aventurieri, pe jumătate nebuni şi pe jumătate înşelători, care purcedeau în pustii locuri, călcate numai de fiarele cele adevărate şi cele urzite de închipuire, să caute fântâna cu izvorul de tinereţe veşnică. Mai deunăzi ai amintit în treacăt şi despre smintiţii care se mai trudesc şi astăzi să născocească maşini purtate de perpetuummobile. Le ascult toate acestea, Alexandre, şi nu-mi slăbesc credinţa!… Mi se pare că sunt mai puţin nebun…

— Nici m-am spus-o aceasta, frate Zaharia! Se apărase cu hotărâre profesorul.

— Nu mi-ai spus-o neted, dar înţeleg că adesea o gândeşti. E nevoie s-o spui, când se citeşte în ochi? Şi cu toate acestea, tu singur recunoşti că o asemenea comoară are să însemne cu totul altceva, mai de preţ decât tezaurul de la Pietroasa, faimoasa voastră cloşcă cu pui de aur semănată în drumul lor de nişte trecători fără nici o legătură cu pământurile acestea şi cu neamurile ţinuturilor aceste… Eu nu mă lăcomese la aur şi la pietre scumpe, fiindcă nu pentru mine le caut! Nevoile mele le cunoşti, ca şi mulţumirile mele. Sunt tot atât de puţine, ca ale oricărui schivnic. O caut, comoara asta, pentru cutia de sticlă pe care zici singur că ai să i-o pregăteşti în locul cel mai de cinste. Şi am s-o găsesc pentru dovezile tale, de care ai nevoie, ca să arăţi ce neam de oameni au fost părinţii părinţilor noştri… De ce adică, un franţuz, ori un englez sapă morminte în Egipt, pe Valea Regilor, sau în ruinele Asiriei, sau în Peru şi în Mexic – şi atunci săvârşesc faptă slăvită, de zbârnâie telegraful la cel mai mic oscior dezgropat din cenuşă? Iar îndârjirea mea, de ce rămâne nebunească şi proastă?… Eu cred că am mai mult drept s-o fac, fiindcă nu umblu după oase străine şi după amintiri de măreţii străine… Caut urmele bătrânilor noştri! Acei care au ştiut să fie mari şi care au închis ochii, ca să nu ne vadă cum ne-am împuţinat, şi ne-am micşorat, şi ne-am ticăloşit. Tu mi-ai dat dovadă cartea istoricului franţuz, unde se spune că, într-o vreme, toată Europa de mijloc şi cea răsăriteană a fost stăpânită de Buerebista, rege de-al nostru, get, reformator oleacă mai cu mult suflet decât oamenii din partidul domnului prefect Emil Sava, gospodar mai chibzuit şi domn mai însemnat şi mai puternic decât toate corciturile Fanarului trimise în timpurile mai dincoace, din Stambul, ca să ne aducă ei, învăţătura lor, şi năravurile lor, şi sângele lor… Putem dovedi că am fost ceva mai mult şi că suntem ceva mai vechi! Te văd cu durere că zâmbeşti a râde, Alexandre…

— Nu zâmbesc de loc! Se apărase încă o dată profesorul de arheologie.

— Ştiu îţi spui că mi-au stricat mintea toate cărţile acestea şi, ca un nepregătit ce sunt, le iau toate prea literă cu literă şi cuvânt cu cuvânt. Prietenul nostru, inginerul – ca să-i zicem aşa prieten!

— A mai aflat altceva. Mi-a rostit-o cel puţin în faţă. Umblu după potcoave de cai morţi, ca flămânzii satului care se făcuseră peste noapte căutători de comori, cu învăţăminte de la baba Maranda Cuţuianca. Apoi, chiar aşa de-ar fi, nu mă simt atâta de ruşinat să mă ştiu trecut în asemenea tovărăşie, în mila şi în scârba inginerului nostru. Mai bună şi mai puţin ruşinoasă îmi pare aşa tovărăşie, decât cu domnul prefect Emil Sava, de o pildă! Cel puţin nebunia noastră nu înşală pe nimeni şi nu păgubeşte pe nimeni…!

— Are să te sărăcească pe tine, Zaharia! Rostise Alexandru Opriş.

— Şi ce mare durere? Am mâinile amândouă. Au să-mi ajungă să hrănească o singură gură, dacă a fi să mă sărăcească până într-atâta nebunia asta, cum o numiţi voi… Pe urmă, tot îmi mai rămâne o nădejde. Ai să mă primeşti paznic la muzău la tine, să-mi păzesc comoara, şi tot am să fiu mulţumit! Încheiase Zaharia Duhu, cu un surâs depărtat.

Dar prietenul cărturar îl privise grav, mult timp, cu bărbia în pumn, urmărindu-i fiecare mişcare.

Ca întotdeauna, când vorbea despre comoara lui, ră-zeşul îi părea însufleţit de o putere misterioasă, cum vor fi fost inspiraţi proorocii deşerturilor din Iudeia.

Faţa slăbănoagă şi spână, ochii spălăciţi, aprinzându-se cu lumina lor părelnică, firea lui moale şi blândă, încor-dată într-o aspră îndârjire; toate acestea făceau din omul simplu, în haina lui de şiac, o făptură enigmatică şi mai presus de înţelegerea obişnuită. Amestecul de naivitate şi de învăţătură întocmită numai după priceperea lui îl împingeau poate să rostească erezii absurde, la care ar fi zâmbit, fără îndoială, cel mai modest elev al profesorului de arheologie Alexandru Opriş.

În asemenea clipe, însă, profesorul nu afla nimic vrednic de râs şi de dispreţuit.

Omul acela îşi cheltuia mult-puţinul lui avut, nu cunoştea nici o plăcere pământească; nu bea, nu fuma, nu urmărea nici o îndestulare; desprins de la toate cele lumeşti, trăia numai pentru nălucirea lui generoasă, în care lumina se amesteca cu întunericul, naivitatea cu adevărul, realitatea cu himericul. Din asemenea stofă, cu altă pregătire mai norocoasă, se aflase croit desigur un Maspero, un Mariette, un Champolion – toţi înaintaşii care, la litera uscată a cărţilor, au adaos pasiune şi un sâmbure divin de fanatism, împins până la absurd. N-au trecut oare şi dânşii printre ceilalţi oameni ca nişte maniaci pentru care nimic nu s-a mai petrecut însemnat pe lume şi vrednic de luare-aminte, de la Sesostris şi de la Ramses încoace?

Profesorul deci n-avea de ce surâde cu milă şi cu dis-preţ.

— De ce mă priveşti aşa? Întrebase Zaharia Duhu. Mă crezi şi tu bun de balamuc, ca prietenul nostru, inginerul?…

Alexandru Opriş făcuse un gest neisprăvit cu mâna.

Era greu să lămurească în vorbe uzate de toată ziua ce gândeşte, ce crede şi ce regretă el.

Nici n-ar fi sunat bine.

Prietenul le-ar socoti o făţarnică şi umilitoare măgulire, poate mai greu de suportat ca batjocoritorul râs al inginerului Dinu Grinţescu.

Au tăcut amândoi.

Zaharia Duhu a rămas la comoara lui. Şi au pomenit despre ea, în toate prilejurile, cât a fost cu putinţă mai puţin.

Acestea toate şi le amintise, înaintea ceasului de moarte, Alexandru Opriş, şi ţinuse să plece cu sufletul dezlegat. Două scrisori lipise în plicuri. Una pentru Madala. Alta pentru prietenul inginer. Iar cea de a treia mergea la tovarăşul său de cercetări şi de izbândă, să-i împrăştie o amăgire zădarnică şi păgubitoare.

Îl sfătuia să contenească o căutare, de-acum fără folos, fiindcă va fi fără conducere. Îl ruga să se întoarcă la plu-gul şi la câmpul lui. Îi cerea iertare că atâţia ani l-a abătut de la viaţa-i firească şi îi mulţumea pentru tot ce-a făcut pentru el, trecătorul, şi pentru fapta cărturărească – care aceea rămâne. Mai adăugă câteva cuvinte despre nepotul lui Zaharia, crescut şi îndrumat de el în şcoala din Bucureşti. Îl ştia isteţ, muncitor, chibzuit, pregătit pentru carte.

Petru V. Tudose arătase dragoste pentru ştiinţa istoriei şi a arheologiei. În hotărârile sale, plănuise să-l facă tovarăş la viitoarele cercetări şi urmaş la catedră. Îl îndemna pe Zaharia Duhu să ducă el până la capăt acest gând, ajutându-şi nepotul să-şi capete licenţa şi doctoratul, ca unul care mai bine ca oricine altul înţelege ce-ar însemna o viaţă răpusă de la adevărata ei chemare. Pe urmă, scrisoarea dădea tuturor întâlnire într-o lume mai blândă.

Acel petic de hâirtie fusese smuls de vânt, dintre degetele lui Zaharia Duhu, lăsându-l gârbovit pe banca de lemn.

O mână neagră desprinsese flacăra gălbuie a opaiţului, gâtuind-o în pumn. Bezna s-a lăţit brusc. Iar Zaharia Duhu n-a mai ieşit din hruba de întuneric.

Alt Zaharia Duhu vorbeşte, întreabă şi răspunde, trăieşte, umblă şi înfruntă cu nepăsare urgia mătuşii Ruxanda. Altul porneşte cu Oarţă, nevolnicul, după el, cu săpi şi cazmale, să scurme pământul fără nici o orânduială; astăzi într-o parte, mâine aiurea, aproape tot atât de nesocotit ca şi gospodarii fără pricepere şi ştiinţă de carte din Piscul Voievodesei, când îi lovise şi pe dânşii, în preziua războiului celui mare, patima căutatului de comori, după ştiinţele şi învăţămintele unei babe solomonărese ca Maranda Cuţuianca.

Oalele de lut şi hârburile de hidrii, dacă se ivesc câteodată sub cazma, sunt aruncate în ţărână cu nepăsare. Cui ar mai folosi? Cine le-ar mai cerceta, să le potrivească după epoci şi influenţe, să le înşire cu etichete, în vitrina unui muzeu? Zaharia Duhu e acum un om care caută o comoară şi nimic altceva. Cărţile zac neatinse pe poliţi. Ce pot să-i mai spună cărţile? Mătuşa Ruxanda a scos într-o zi toate hârburile care i-au înveninat viaţa şi le-a zvârlit din cămară şi din rafturi, la movila de gunoaie. Zaharia n-a dat semn de mâhnire şi de mânie. Poate nici n-a luat seamă la aceasta.

Poate îi era totuna.

Mătuşa Ruxanda şuşoteşte prin unghere cu baba Maranda Cuţuianca, pe care a chemat-o să-i desfacă feciorul de sminteală. Descântecele şi făcăturile babei s-au dovedit cu folos într-o jumătate de privinţă. Zaharia s-a vindecat de cules hârburi şi ruginături. Rămâne să-i afle leac şi pentru aiureala cea mare, a comorii.

În mâncarea şi în băutura lui se amestecă gusturi ciu-date de buruieni şi de fierturi; găseşte în buzunările straiului de şiac capete de zdrenţe roşii şi negre înodate într-un anumit chip; sub pernă, dacă ar căuta, ar descoperi legături de cărbune stins şi rădăcini bărboase, aşchii sfinte din crucea Mântuitorului, aduse de la Sfântul Mormânt, şi diavoleşti doctorii, cu grăsime de broască, os de liliac şi sânge de găină neagră. Poate le-a aflat şi le ştie şi pe acestea, dar nu arată nici o mirare.

El pleacă împreună cu Oarţă, de-i ploaie ori arşiţă, vânt sau urgie de sus – pleacă după comoara lui.

O caută şi n-ar mai şti să spună de ce.

Dacă mâine ar găsi-o, n-ar şti să răspundă pentru ce bucurie şi ce folosinţă.

El caută o comoară şi nimic altceva.

Din ochi s-a împâclit lumina arzătoare care urmărea dincolo de oameni şi de timp o plăsmuire părelnică.

Are o privire sură şi goală de sclipire. O privire ca a lui Oarţă. Caută cu ea numai în pământ. A uitat să mai ridice ochii la cer. N-ar mai cunoaşte nici o stea conducătoare pe atlasul înalt. Lumina s-a stins afară şi a murit înlăuntru.

E un om după care hârâie câinii, cu alai, când trece pe uliţă.

O singură dată şi-a ieşit din acest drum care merge alături de viaţă. Atunci când a aflat că sus, la conac, zăcea Boldur Iloveanu în ghearele morţii, privegheat la căpătâi, cu neadormită îngrijorare, de oamenii domnului prefect Emil Sava.

Cunoaşte ce vor şi ce urmăresc oamenii aceia. Pornise de câteva ori cu gândul să le stea în cale şi să oprea-scă stăpânul Piscului de la o pripită hotărâre, care avea să-l ducă la sapă de lemn; iar pe domnul Emil Sava şi soţii săi avea să-i îmbogăţească prin nevrednice vicleşuguri şi silnicii.

Stârcise în capul scărilor şi n-a fost primit. S-a lovit întotdeauna de împotrivirea slugii străine, care credea că-şi apără aşa stăpânul bolnav, de-un musafir zănatic şi inoportun!

— Mai târziu, monsieur Diuhiu! Săptămâna viitoare, monsieur Diuhiu!… Îi repeta Joseph, împingându-l cu binişorul de spate, spre ultima treaptă.

Şi valetul rămânea privindu-l din urmă cu o mirare de unde nu lipsea şi oarecare vanitoasă mulţumire de sine.

Timpul îi dovedea cât de puţin se înşelase el acum câţiva ani, când a priceput că acest moldav, spân şi ciudat, călca de-a dreptul spre balamuc: „C'est un drôle de type!”

Într-adevăr, Zaharia Duhu era acum o stranie şi decăzută făptură.

Cu ţepii rari din barbă şi din mustăţi crescuţi ca firele decolorate din spicul de secară, cu ochii vineţi şi cu straiele de şiac şiclite de sudoare, pătate şi îmbâcsite de colb, semăna din ce în ce mai dureros cu Oarţă cel cu mintea puţină şi întunecată. Cu deosebirea că Oarţă râdea tâmp, dezvelindu-şi gingiile lăptoase şi buzele cu clăbuci la colţuri, într-o hâdă înveselire, de câte ori îl oprea cineva să-l întrebe în batjocură dacă n-a început să care acasă galbenii din comoară cu dimirlia. Zaharia Duhu n-avea de ce se înveseli şi uitase să râdă. El privea mocnit în pământ. Toată veselia şi lumina, şi viaţa lui erau îngropate acolo, sub ţărână, în cazanul unde se afla ferecată comoara în care nu mai credea decât Oarţă şi dânsul.

Boldur Iloveanu se ridicase din pat. Fusese purtat la tribunal, în automibilul cu ferestre largi cât vitrina spiţe-riei din târg. Semnase actele întocmite de domnul Emil Sava. Vânduse rămăşiţele moşiei, plecase cu puţinul său avut în patria lui străină, să-şi schimbe apartamentul din 87, Avenue Kléber, pe două cămăruţe de la o mansardă cu o sută cincizeci de trepte. Prefacerile din Piscul Voievodesei, din acel ceas înainte, fură încă mai repezi şi mult mai minunate.

Se auzi că acum conacul ar fi intrat în stăpânirea unui oarecare domn Iordan Hagi-Iordan, bancher şi om de afaceri, putred de bogat. Se mai ştia că domnul Iliuţă Sacară şi feciorul său Nicachi au cumpărat încă vreo patruzeci de fălci – lanul de frunte al moşiei, pământ negru şi untos, din şesul Voievodesei.

Astfel se împlinea încă o dată vechea orânduiala a ţării, după care încă din celălalt veac se prăsea seminţia lui Dinu Păturică şi a celorlalţi Păturici mai mari şi mai mărunţei, dar de aceeaşi teapă.

Pe urmă, într-o dimineaţă, au sosit ingineri cu lanţuri şi panglici de fier, cu jaloane tărcate alb şi roşu, cu instrumente de măsurat şi aparate de iscodit tainele ascunse ale subpământului; au puhoit oameni străini şi s-a lăţit mare zvon, şi mare frământare, şi mare uimire.

Zaharia Duhu a lăsat să treacă toate aceste pe lângă el, cu nepăsare, fără să le vadă şi fără să le audă.

Pornea în fiecare zori de zi cu ajutorul lui becisnic la minte, să răscolească lutul râpilor cu cazmaua şi să sape gropi unde nu se afla niciodată inimic. Nimic decât cio-buri netrebnice, pe care le sfărma acum înciudat sub călcâi, când Oarţă scăpa din vedere să le turtească într-o sută de ţăndări cu latul lopeţii, rânjind de această plăcută şi nouă desfătare.

Zece ani, Oarţă nătângul ascultase porunca să umble binişor cu asemenea oale, păzindu-le ca oul cel scump de pasăre măiastră. Şi deodată, stăpânul îl slobozise de acest legământ. Nu înţelegea de unde a purces schimbarea, după cum nici mai înainte nu pricepuse de ce nişte străchini bune de gunoaie meritau atâta sfinţenie. Dar se supunea la porunca cea nouă, după cum ascultase şi de cealaltă, veche.

S-ar fi spus că amândoi nu mai căutau hidrile şi am-forele rare, talerele şi opaiţele de lut învârstat, decât ca să le şteargă mai îndârjit orice urmă, pişându-le să le întoarcă în ţarina de unde au luat fiinţă. Era şi aceasta însă o măsurătoare, arătând cât de întunecat şi aproape de judecata lui Oarţă, gângavul, s-a coborât şi cugetul lui Zaharia Duhu, om rămas fără rost şi fără îndreptar al vieţii.

Ei căutau comoara, nu oale de lut.

De două ori, mătuşa Ruxanda bătuse calea mănăstirilor, la o maică din rude, de la Agapia. Cu preacuvioasa împreună, au mers la mănăstirea Neamţului, unde un vestit ieromonah, cu sfânt şi ascultat cuvânt la Atotputernicul, a citit şi a slujit pentru luminarea unei minţi tulburate de pierzaniile diavolului. Mătuşa Ruxanda a îngenuncheat înaintea icoanelor, a aprins lumânări de ceară, a împărţit pomeni şi a plătit cu mâna-i slăbănoagă de zgârcită bani legaţi cu zece noduri în colţul batistei. S-a întors acasă nădăjduind şi aşteptând minune.

Dar rugăciunile s-au dovedit fără putere, ca şi desfăcăturile babei Maranda Cuţuianca.

Atunci a luat singură frânele gospodăriei, tocmind ea muncitori la treburile timpului în locul cuscrilor şi cimotiilor cu parte dreaptă supraveghind plugurile şi semănătorii, stând strajă nedezlipită la seceră şi la treier, rupând preţurile cu negustorii de grâne, împărţindu-se cu aprigă îndârjire între casă şi ogoarele puţine câte au mai rămas, până când cădea istovită noaptea, fără să se dezbrace, cu ciolanele ei bătrâne pe-o laviţă tare, cu pumnii căpătâi. Se văieta c-au slăbit-o vederile şi puterile; a doua zi pornea cu mai încordată încăpăţânare să scape din ruină ce mai poate fi apărat.

Îşi găsise un ajutor vrednic în argatul cel nou, Gheorghieş Tălpăligă, feciorul lui Costache, mort în nisipurile Asiei Mici.

Băietanul era în picioare cu noaptea în cap, se arăta isteţ şi de credinţă, ca orice feoior de oameni necăjiţi, cu opt fraţi mai mărunţei decât el acasă. Mătuşa Ruxanda îi scotea sufletul, nu-i dădea răgaz o clipită de cum deschidea ochii. Flăcăul, abia scăpa pe furiş să arunce o privire şi o vorbă în treacăt, fostei lui vecine şi tovarăşe de joacă, Sanda lui Alecu Precup a Dăscăliţei, acum codană cu ochii negri-albăstrui ca pruna şi cu mijlocul mlădiu ca puiul subţire de mesteacăn.

— Iar îţi joacă ochii după catrinţă, prăpăditule!… Ţipotea ascuţit mătuşa Ruxanda, când îl prindea rămas pe gânduri, cu privirea lungită spre drum. N-ai mai înţeles că nu-i de nasul tău? Lasă grija asta pe sama lui Nicachi, feciorul vechilului, şi tu vezi-ţi de calicie, că n-o fi ea nebună să se uite, o fată de om gospodar, la un mangosit cu cămeşoiul rupt în spate şi cu obielele spânzurând din opinci…

— Chiar de cămeşă şi de opinci mă gândeam să aduc eu aminte, stăpână!… Vorbea sfios Gheorghieş Tălpăligă. Am fost tocmit cu două perechi de opinci şi cu două rânduri de schimburi pe an… S-o împlinit anul la Sântă Măria Mică şi n-am căpătat nimica!

— Ce zici? Ridică ochii ca bobul de mazăre crudă, mătu-şa Ruxanda, de sub broboada neagră. Mai spune o dată, că n-am înţeles bine!

— S-o împlinit anul la Sântă Măria şi n-am dreptul meu…

— Ahaa! N-ai căpătat dreptul tău?… Se oţărî stăpâna, strigând ca înţepată de viespe. Ţi-oi arăta un drept, să nu-l poţi duce în spate! Întreabă pe maică-ta, cât a luat ea pentru tine înainte, ca să-şi ţină plodurile. Socoteala asta nu ţi-o făcut-o, se vede? Să vă dau, hai? Tot să vă dau!… Că mie mi-a dat Cel-de-sus, cu amândouă mâinile, de m-o umplut de nenorocire…

— Mărnuca a luat simbria, asta o ştiu! Încercă o apă-rare argăţelul. Dară opincile şi schimburile nu le-o luat. Şi eu aşa rufos ca un mişel, nici n-am ochi să ies în lume, stăpână!…

Mătuşa Ruxanda păşea să-l împietrească de aproape, cu privirea ei coclită:

— Se vede că ţi s-o urât cu binele, ori ţi s-o urcat fumurile în cap, Gheorghieş, băiete! Ce-ţi trebuie cămeşoi? Ce-ţi trebuie opinci? Hai?… Te-ai duce dumneata la horă, să te zbânţui, şi să chiui, şi să te cucoşeşti în pene noi, asta înţeleg că te mănâncă… De asta te-am tocmit eu, sărace Gheorghieş, sărace? Om mai vorbi noi altă dată şi-ai să vezi cum stă răfuiala, dacă vorba mea n-ajunge!… Până atunci, ia coasa la spinare şi pleacă la luţărnă, că te-ajung şi eu din urmă, să te prind dormind ori stând la taifas, cu alţi hojmalăi ca tine. Haide, mişcă-te, ce-mi stai parc-ai prins rădăcină locului?

Gheorghieş Tălpăligă era departe cu coasa la spinare, şi mătuşa Ruxanda încă nu isprăvea de ocărât şi de răbufnit. Trântea uşile mânioasă, se vântura în ogradă de la zămnic la poieţi, şi de la ocoale la cămară, împiedicându-se în praguri şi în scări, fiindcă vederea îi slăbea de la o zi la alta.

După dânsa alergau curcanii leorbăind din guşa cu mărgele roşii, gânsacii trăgând-o de poale cu ciocul lor de lemn, pichirile glăsuind subţire şi toate orătăniile aclamându-şi tiranul.

Zaharia Duhu şi Oarţă nu se arătau până la asfinţitul soarelui.

Se întorceau plini de praf şi de sudoare. Între stăpân şi slugă, deosebirea era mică, iar mătuşa Ruxanda îi îngloba într-o egală scârbire, trântindu-le talerele înainte şi privind cu braţele subpuse, cum hrăneşte nişte trântori şi nişte becisnici la minte.

Mai strigătoare nedreptate i se părea bătrânei că legea dăduse acestui fecior cuprins de sminteală putere să vândă, şi să cumpere, şi să schimbe numai el pământurile, risi-pind agoniseala răposatului, cum îl taie capul şi îl îndeamnă zărghenia. El era moştenitor şi stăpân cu drepturi depline. Ea n-avea alt drept, decât să privească şi să se căineze.

De aceea se căina, s-o audă tot satul.

Unii o plângeau; alţii se bucurau, fiindcă fusese toată viaţa zgârcită şi amarnică; cei mai mulţi îşi făceau cruce, să-i apere Domnul de asemenea blestem.

În ochii tuturor, Zaharia Duhu scăzuse treptat din rân-dul lui de gospodar fruntaş cu bună ştiinţă de carte şi cu sfat chibzuit şi ascultat la ceas de cumpănă. În tinereţe, l-au cinstit şi l-au preţuit. Pe urmă, l-au bănuit că, în ştiinţele lui ascunse şi cu tovarăşii lui de la Bucureşti, adună, pe hârburi şi oale, bani albi câţi n-a izbutit să pună la o parte Antohie Duhu, într-o viaţă de om, cu toate judecăţile şi uricele din vechi. Era şi acesta un altfel de merit şi o altă dovadă de minte ascuţită şi de pricepere. Mai apoi, în vremea când a suflat vântul cel rău şi când pornitu-s-au toţi să caute comori pe coclauri, l-au duşmănit şi l-au urât de moarte, fiindcă de la comoara lui s-a tras şi nebunia lor şi tot de la ea au pătimit grele necazuri.

Acuma, aceste întâmplări erau uitate.

Satul cel de azi, primenit cu alte rânduri de oameni, nu mai pomenea despre Antohie, pe care mulţi nu-l cunoşteau decât cu numele. N-aveau cum să facă deosebirea, între răposatul cel hârşit, pus de pricină cu toată lumea, de la stăpânul moşiei până la vecinii cei mai sărmani, şi între feciorul venit cu bună înţelegere să facă pace şi să închidă judecăţile. Era ştearsă din amintire şi fapta din nouă sute şapte, când Zaharia Duhu îi apărase de urgie. Râzând, cu iertare, abia dacă mai aduceau vorba despre anul acela de secetă cumplită, când gospodarii îşi lăsaseră ogoarele să se sfârlogească în buruiană, ca să caute cazanul cu galbeni, până ce-a căzut asupra lor năpasta cu veneticul ucis în prundurile de pe apa Voievodesei. Pe acest Za-haria Duhu, înălţat şi scufundat în preţuirea lor, după vremuri şi împrejurări, îl uitaseră şi nu-l mai cunoşteau.

Ştiau numai unul singur. Zaharia Duhu, cel de acum. Tovarăşul lui Oarţă, căzut la scrânteală şi părăsindu-şi avutul, în osul şi ocara lumii.

Când îl întâlneau, întrebau în derâdere, pe faţă, fără să-l mai cruţe:

— Ei, cumetre Zaharia, ce se mai aude cu comoara 'mneatale? Când ne împărtăşim cu toţii din haznaua cu galbeni a lui Dromichilă?

Zaharia Duhu clătina din cap şi răsucea aţele bumbilor spânzurând la haina de şiac.

Simţea nevoie să se apere, el care nu dădea altădată nici o lămurire despre ce vrea şi ce căuta.

— Râdeţi voi, dară eu ştiu ce ştiu!

— Vezi să-i pui sare pe coadă să nu fugă!… Se amesteca altul, privind la ceilalţi cu semne din ochi.

— Am s-o găsesc! Moşmolea Zaharia Duhu, în buzele spâne.

— Şi ai să-i cumperi giuben lui Oarţă, să-l faci dipotat? Noi aşa am auzit vorbindu-se, de către unul şi de altul…!

Toţi începeau să râdă. Rânjea şi Oarţă, cu gura până la urechi. Zaharia pornea mai departe, cu Oarţă după el.

Gospodarii mai în vârstă, de-o samă cu el, rămâneau locului să se crucească, fiindcă văzuseră cu ochii lor cum nişte cărţi nebune au scos un om bun-teafăr, din minţi.

Zaharia Duhu avea acum şi o poreclă: Zaharia Dromichilă. Copiii îl strigau: moş Dromichilă!

Îşi auzea numele în urma lui, zvârlit ca o piatră de după garduri şi de după porţi. În această împroşcare, păşea senin, cu un surâs bun şi îndobitocit, cu nepăsarea lui Oarţă, care, acela cel puţin, fusese crescut de copil în râsul şi batjocura trecătorilor.

O singură mijeală de lumină putea veni dintr-o singură parte. O presimţea şi Zaharia Duhu. De acolo o aştepta şi el.

Era nepotul trimis la învăţătură înaltă, după dorinţa şi sfatul profesorului Alexandru Opriş.

De doi ani, Petru Tudose îşi luase diploma de licenţă în istorie şi acum pregătea un doctorat în arheologie, la şcoli depărtate şi străine. Pe lângă ajutorul zgârcit al statului, Zaharia Duhu îi trimitea, pe ascuns de ochii mătuşii Ruxanda, un ajutor mai rotund şi mai statornic, la fiecare zi întâi. Petruţă cel cu picioarele desculţe nu amăgise nici o aşteptare. Împlinea el în învăţătură ceea ce râvnise Zaharia cu un pătrar de veac în urmă şi avea să ducă el la capăt ceea ce glonţul războiului curmase în viaţa şi în cercetările profesorului Alexandru Opriş.

De acolo numai putea să se deschidă încă o dată o zarişte luminoasă şi caldă. Pe lângă nepotul cărturar, Zaharia Duhu ar fi intrat din nou, la ispravă chibzuită şi cu folos, cum se dovedise vrednic de faptă alături de priete-nul care-i luase lumina cu dânsul. Şi tot Petruţă cel desculţ, întors de la învăţătura lui desăvârşită, era să însemne şi singurul om pe lume pregătit să înţeleagă, după cărţile şi ştiinţele sale, că a căuta o comoară – comoara unui rege străvechi şi slăvit al acestor locuri – nu este numaidecât o nălucire de nebun.

I-ar da un sfat, o îndrumare, un ajutor. Ar sta amândoi să citească semnele cărţilor. Şi atunci Zaharia Duhu, cel rămas în întunericul de hrubă, s-ar mişca dezlegat de duhurile beznei şi ar păşi din nou spre căldură, şi lumină şi viaţă.

Goarna de alamă anunţa de patru ori pe săptămână trecerea factorului rural Pintilie. Era o chemare muzicală, răsfirată peste câmpuri de pe alt tărâm.

Zaharia Duhu aştepta ştiri nerăbdătoare de la nepot: când va termina, când se întoarce… Scrisoarea însă sosea rar. Şi era întotdeauna scurtă. Câteva rânduri pe dosul unei cărţi poştale cu privelişti de poduri arcuite, de palate şi pieţe colcăind de lume, de bulevarde şi gări.

În drumurile lui de odinioară, profesorul Alexandru Opriş îi trimitea altfel de privelişti: săli de muzeu, vitrine de colecţii preistorice, ştiri dintr-o lume care era numai a lor. Petru V. Tudose arăta deosebită predilecţie pentru turnul Eiffel. Iar scrisoarea lui se repeta aproape neschimbat: „Am primit banii. Mulţumesc foarte mult. Sunt în ajunul examenelor, ostenit şi cu timpul măsurat. Dar sper că rezultatul va arăta binefăcătorilor mei că nu s-au înşelat ajutându-mă să fiu de folos ştiinţei şi ţării. Ca întotdeauna recunoscător: Petruţă.”

Nu lipsea nimic şi întotdeauna Zaharia Duhu simţea că lipseşte totuşi ceva.

Asemenea răvaşe uscate nu-l mulţumeau. Nu aşa le-ar fi scris el, celor rămaşi într-un sat neştiut de nimeni şi nepomenit în nici o hartă a lumii, dacă dorinţa însetată a tinereţii lui i-ar fi împlinit-o, acum vreo treizeci de ani, Antohie Duhu, omul judecăţilor şi al uricelor din taşca de tinichea.

Cu dreptunghiul de carton pe genunchii plini de noroi scorţos, Zaharia privea depărtările deşarte, unde se stinsese pentru totdeauna părelnica plăsmuire.

Goarna de alamă vestea cu glas subţire, peste întinde-rile melancolice, că domnul factor rural Pintilie a trecut dintr-un sat spre alt sat.

Zaharia Duhu rămânea în neclintire de stană, pe banca din cerdac, până când îl împresura întunericul nopţii.

Se aprindeau cu sclipiri diamantine stelele înalte.

Nu erau pentru el.

Ochii lui nu ştiau să le mai vadă, de mult, de când toate luminile au fost scufundate.