Capitolul II

Însă peştele cel mare îl înghite pe cel mic.

Întâi, au sosit doi ingineri şi patru ajutoare. Au coborât din automobile, sus la curtea Iloveanului, unde i-a primit în capul scărilor stăpânul cel nou, domnul Iordan HagiIordan, şi domnul avocat Emil Sava, din întâmplare, pen-tru un scurt timp, vădan de scaunul său de prefect.

Luminile s-au zărit aprinse în ferestre până târziu.

A fost o masă lungă şi însufleţită.

Casa, pustie de atâta amar de ani, s-a deşteptat din somn în glasuri străine şi în veselie de ospăţ.

Slugi proaspăt tocmite, cu îndemânarea învăţată la banchetele de la oraş, cărau farfurii şi sticle, schimbau felurile de mâncare şi se încrucişau printre uşi cu tăvile, într-o frământare grăbită cum nu mai cunoscuseră de mult aceste ziduri. Au pocnit şi dopurile sticlelor de şampanie.

Deşi ospăţul era intim, numai între oameni iniţiaţi şi veniţi să muncească, nu să benchetuiască, inginerul Dinu Grinţescu nu şi-a putut stăpâni o închinare care-i mânca limba. A vorbit despre progres, despre prosperitatea pe care veneau s-o aducă în mai puţin de doi ani, în aceste pustietăţi rupte din calea civilizaţiei, despre misiunea lor de pionieri. A închinat pentru domnul Iordan Hagi-Iordan, reprezentantul capitalului inteligent şi curajos, oferindu-se să slujească, poate cu riscuri şi cu sacrificii, această primă operă de defrişare a bogăţiilor de atâta vreme ignorate şi nefolosite.

Iordan Hagi-Iordan asculta distrat în capul mesei, cu scobitoarea între dinţi, privind cadrele de pe pereţi, de un-de surâdeau străini şi visători strămoşii lui Boldur Ilovea-nu, în caftane şi giubele din alte veacuri, cu bărbi rotunde şi albe.

Din nou se priveau două lumi. Alte două lumii. Inginerul şi-a adus aminte şi despre aceşti oameni ai trecu-tului, sclavi ai rutinei şi ai unei indolenţe care i-a pierdut.

Ridicând cupa de şampanie spumoasă, i-a mustrat şăgalnic pe rând, cadră cu cadcă, pentru tot ce-au lăsat să treacă, pentru tot ce-au făcut şi mai ales ceea ce n-au făcut.

Strămoşii lui Boldur Iloveanu nu puteau răspunde. Au continuat să surâdă în împietrita lor nemişcare în care-i înţepenise zugravii vechi şi stângaci.

Aşezându-se jos, inginerul Dinu Grinţescu a aşteptat o strângere de mână şi o mulţumire din partea bancherului.

Iordan Hagi-Iordan şi-a aplecat mandibulele puternice spre urechea lui, mustrându-l într-un râs de bas:

— Mă surprinde, ingineraşule! Pentru un om de cifre şi de calcule, mă surprinde acest lirism!… Credeam că am venit să isprăvim aci o afacere şi văd că am dat peste poezie… Să ştii că am să fiu cu ochii pe dumneata. Cu ochii în patru!

Inginerul a râs şi el, stânjenit.

Pe urmă au vorbit cifre şi calcule.

Târziu, când glasurile au amuţit şi lămpile s-au stins pe rând după perdele, în balconul de sus un singur om se plimba cu paşi apăsaţi. Se oprea şi pornea iar. Ţigara groasă de foi îşi aprindea şi îşi stingea vârful roşu în noapte, ca un semnal de cale ferată.

Iordan Hagi-Iordan, directorul societăţii „Voevoda, Roumanian Company for the Development of the Mi-ning Industry, Limited”, îşi trosnea degetele scurte şi groase, cu o mulţumire a biruinţei totale, pe oare nu avea cui o împărtăşi. Totul se îndeplinise literă cu literă, cum au prevăzut planurile încă tuturor tăinuite. Nu-şi dezvăluise jocul decât în parte, atât cât fusese nevoie. Societatea, pregătită în cea mai desăvârşită discreţie, avea să fie dată vileagului, abia după primele lucrări.

Iar vestea o vedea irupând la bursă, să îngroape toate celelalte acţiuni petrolifere, ca un cataclism cosmic.

Din când în când, după cum se afla la un capăt de balcon sau la celălalt, privea spre cele două ferestre, unde orânduise camere de culcare celor doi mai însemnaţi tovarăşi.

La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. Cu neastâmpăr, îşi revizuia planurile şi calculele, pe care îşi jucase întreaga viaţă. Umbra se zugrăvea pe perdea, ridicându-se şi aşezându-se la masă. Mâna cuprindea fruntea; pe urmă capul se pleca pe planurile desfăşurate şi iarăşi inginerul nu-şi găsea loc pe scaun, apropiindu-se şi depărtându-se de perdea, ca să apară când gigant acoperind-o ca o arătare fantastică, când micşorat şi topit, ca o umbră nelămurită din care acuşi nu va mai rămâne nimic.

Umflându-şi pieptul atletic, Iordan Hagi-Iordan surâdea singur în întuneric, muşcând între dinţii puternici capătul ţigării de foi.

De acela mai avea deocamdată nevoie. Avea să-l cruţe pentru un timp. La urmă, nici nu era primejdios. El căuta izbânda pentru rezultatul în sine, nu pentru cifra milioanelor, care îi apăreau mijloc şi nicidecum scop. O repe-tase cu naivă avântare, de nenumărate ori.

        „Şi dacă ridică glasul?”

Un gest retezat cu mâna indică soarta inginerului decapitat Dinu Grinţescu, în ceasul când ar cuteza vreo împotrivire la planurile unde era despre altceva vorba decât despre progres şi pionierii civilizaţiei.

La cealaltă fereastră, a domnului Emil Sava, lumina se afla stinsă.

Avocatul dormea senin, somnul drepţilor. Visa gâlgâind o dată cu păcura celei dintâi sonde, milioanele care aveau să-l ducă oriunde şi, înainte de toate, avea să-i pună subsuoară un portofoliu ministerial.

— Dobitocul! Rânji Iordan Hagi-Iordan.

Spunând, lepădase capătul stins de havană peste balcon, cu două degete, aşa cum leapădă el din totdeauna în viaţă, tot ce nu-i mai este de trebuinţă şi de folos.

A doua zi, un camion a deşertat jaloanele tărcate, lanţu-rile de fier şi panglicile de măsurat, precum şi numeroase lădiţe cu scule, păzite ca ochii din cap. Inginerii cu ajutoarele s-au risipit pe câmpuri.

Satul a aşteptat privind de departe, tot aşa cum se minu-nase odinioară, când cei doi străini căutători de comoară păreau că adulmecă plecaţi mirosul pământului şi că ascul-tă cu vărguţa vrăjită bătaia unei inimi de aur îngropată adânc, dar vie.

Vestea s-a lăţit ca fulgerul:

— Caută păcură! Au găsit păcură…!

Şi toţi au înţeles că adevărata comoară a lui Zaharia Duhu aici se afla şi n-au cunoscut-o.

Nicachi Sacară dădu pinteni calului, tăind drumul cel mai scurt până acasă.

Ajunseră leoarcă de apă: cal şi călăreţ. Zvârli frâul, fără să mai cheme sluga, şi se repezi pe scări, trântind uşa de la Canţelaria administraţiunei.

Domnul Iliuţă Sacară ridică speriat ochii de pe con-dicile unde înşira acum socotelile propriei sale gospodării.

— Ce-i, Nicachi, tată? Ce s-a întâmplat?…

Nicachi se uită la părintele său, cu braţele încrucişate.

Râse demonic, cum nu s-a văzut râs pe nici un tablou al lui Napoleon.

— Ne-a lucrat, banditul! Ne-a mâncat fripţi, tătuţă!… Ne-a smuls pâinea de la gură, vedea-l-aş întins pe năsălie să-l scuip în obraz!

Domnul Iliuţă se înălţă cutremurat de pe scaun:

— Ce e, Nicachi, lămureşte-mă şi nu mă ţine aşa! E foc la arie! Au ars girezile?… Au scăpat boii în luţernă şi-au crăpat, Doamne fereşte-ne! A încercat vrun ticălos să ne calicească…?

Nicachi păşi cu picioarele lui arcuite de călăreţ pe jos, râzând surd, scârbit de atâta simplitate.

Răspunse, după ce măsură de două ori cu paşi răşchiraţi distanţa de la sobă la uşă şi îndărăt:

— Nu, tătuţă! Nu s-au aprins nici girezile, n-au scăpat nici boii în luţernă să crape, n-a luat foc nici batoza de la arie… Totul e cum nu se poate mai bine!

— Atunci, ce mă bagi în boale, cu istoriile acestea ca la teatru, dragă Nicachi? Îşi dădu drumul la loc pe scaun domnul Iliuţă, răsufiând uşurat. Ce s-a întâmplat? Cine-a putut să ne lucreze şi să ne smulgă pâinea de la gură?… Nu cumva (şi din nou îl cuprinse îngrijorarea)… Nu cumva, actele făcute de domnul avocat Sava au vrun clenci şi ne mai scoate datori să plătim încă un rând de parale Iloveanului? Mă tem că asta-i şi nu m-aş mira…

— N-avea nici o teamă în această privinţă! Îl îmbărbătă perfid Nicachi. Domnul Emil Sava, ca un om drept şi avocat cinstit ce este, a făcut actele aşa ca să nu le mai desfacă nici dracul şi nici Antohie Duhu, dacă s-ar scula din pământ! Putem să-i mulţumim şi să-i rămână recunoscător neam de neamul nostru, cum i-o doresc şi nădăjduiesc să-i pot plăti odată şi odată.

— E tocmai ceea ce spuneam şi eu! Întări domnul Iliuţă Sacară, care nu era omul nuanţelor, să priceapă amarul din glasul feciorului. Aceasta o spuneam şi eu, Nicachi! Qrice-ar scorni unii şi alţii pe socoteala lui, s-a purtat cum nu ne aşteptam şi ne-a îndatorat pe veci. Fruntea moşiei!… Uşor îi era s-o oprească pentru el sau pentru domnul aceste, Iordan Hagi-Iordan… Nu! Om cinstit şi drept, fiindcă a apucat a spune că putem alege noi după pofta noastră, şi-a ţinut cuvântul, chiar dacă a văzut că a dat greş. Nici n-a clipit, când i-am arătat pe plan lotul nostru! L-am simţit că oftează în sinea lui, dar nu s-a dat pe faţă… Adu-ţi aminte! Atâta numai a spus: „Pentru mine, cuvântul dat face mai mult decât un act întărit cu zece peceţi!” Am mers şi am făcut actul. Ţi-o pot spune acuma! Tot drumul m-am temut să nu-şi ia seamă şi să nu-şi întoarcă vorba… Pe urmă, am înţeles şi eu că aşa om nu întâlneşti de două ori în viaţă.

Nicachi Sacară îşi ascultase părintele, clocotind de atâta orbire. Îl lăsă dinadins să isprăvească, ascultându-l cu un amar surâs şi storcându-şi între degete bubuliţele roşii din obraz.

Când domnul Ilie termină elogiile avocatului Emil Sava, Nicachi îl întrebă cu sarcasm:

— Cu alte cuvinte, acest domn Emil Sava este binefăcătorul nostru? Cel mai mare binefăcător!

— Într-un fel da! Pentru ce-a făcut la vânzarea moşiei şi pentru ce-a făcut el şi în alte prilejuri! Răspunse domnul Iliuţă cu nevinovăţie.

— Mă strânge de gât atâta orbire! Izbucni Nicachi, reluându-şi poziţia de Napoleon şi lovind cu mânie şi cu călcâiul câinele de vânătoare care dormea la picioarele lui Iliuţă.

Câinele îl privi cu o blândă mustrare şi se refugie sub pat, la adăpost.

— Ce orbire, Nicachi? Ce orbire?… Începu să-şi piardă răbdarea domnul Iliuţă Sacară. Nu mă tot fierbe atâta, că nu merge teatru cu mine! Spune ce ai de spus şi isprăveşte! Mie marafeturi de aceste îmi plac pe pânză la cinematograf, unde plătesc parale să văd comedianţi că-şi fac bine meseria lor. Acolo, da!… Aicea acasă, nu-mi fă mie pe comediantul, că nu plătesc, Nicachi, tată!

— Ai plătit mai mult decât îţi închipui! Rosti cu milă Nicachi, crăcănându-se cu picioarele arcuite de călăreţ şi privindu-şi părintele, în creştet. Ai plătit, tătuţă, atâtea parale câte n-au să aibă neam de neamul nostru, ca să-ţi joace comedia comediilor unul ca domnul Sava, al dumitale!… Văd cu durere că încă n-ai priceput. Atuncea să ţi-o spun eu, dacă n-ai avut ochi de văzut. Ştii dumneata de ce-a fost darnic şi mărinimos domnul Sava cu noi?… Fiindcă pămâintul acela nu-i trebuia lui şi tovarăşilor săi. Pentru dânşii nu făcea două parale! Ni l-o dat să ne astupe gura şi să nu râvnim la alt pământ. La acel pe care şi l-au oprit lor. Şi ştii pentru ce şi l-au oprit?… Spune, te rog, tătuţă, pentru ce-ţi închipui că şi-au oprit ei pământurile cele mai seci şi fără de preţ?

Nicachi Sacară aştepta un răspuns.

Domnul Iliuţă Sacară se scărpină cu degetul mic după ureche, ca şi cum de acolo putea să-şi gâdile o idee. Ideea nu veni.

— De!… Asta numai baba Maranda Cuţuianca poate s-o ghicească!

— Să ţi-o spun eu, fiindcă acuma nu mai avem nevoie de baba Maranda!… Le-au trebuit pământurile acelea, fiindcă acolo se află păcură, tătuţă!… Păcură, gaz, ben-zină, adică milioane, sute de milioane, aur să-l cari cu furgonul. Asta se află acolo!… De la asta ne-au înlăturat dumnealor, cu mierea pe buze şi cu dărnicia în inimă. Acum ai înţeles, tătuţă? Să mergi şi să-i vezi, că face!… Să-i vezi cum măsoară şi cum pun semne… Au venit şi ingineri. Mâine au s-aducă maşini de sfredelit pământul. Poimâine are să curgă aurul!… Şi noi, ca nişte blegi ce suntem, avem să stăm la o parte şi să-i privim cum se umflă la pungă din neghiobia noastră. Iată pentru ce trebu-ie să-i păstrăm recunoştinţă domnului avocat Sava, binefăcătorul nostru şi al neamului nostru!… Mai spune! Poate mai ai ceva de spus…?

Încremenit pe scaun, domnul Iliuţă Sacară asculta cu gura căscată, încă nepricepând deplin, cât de măiastră a fost tactica răbdurie a complicelui şi binefăcătorului său Emil Sava.

Mintea-i era deprinsă să lucreze încet, ca plugul cu boi, când desţeleneşte brazdă nelucrată.

Târziu abia se dumiri, iar acesta într-un chip cu totul ciudat şi cu o dezinteresată admiraţie:

— Halal de aşa cap, Nicachi! Aista ajunge ministru, cum mă vezi şi cum te văd…!

— Aceasta găseşti dumneata de spus, tătuţă? Se căină deznădăjduit, Nicachi.

— Mai am şi eu altele de spus, copile! Dar ce mi-ar folosi să le spun?… Putea să ne lucreze şi mai rău. Bine că ne-a lăsat fruntea pământului… Eu tot numai în plugărie am încredere! Cu ea am crescut, ea m-a hrănit şi, slavă Domnului, n-avem de ce ne plânge. Când mi-a dat tata drumul în lume, mi-a pus o legăturică în mână, cu trei rânduri de schimburi. Şi acuma, vă văd pe toţi la rosturile voastre şi muncim pe moşia noastră. O sută douăzeci de fălci, mi se pare mie, Nicachi, că tot nu-s ceva de lepădat…

Nicachi ridică ochii desperaţi în tavanul care ţinea loc de cer. N-avea cu cine vorbi.

— Dar dumneata nu te gândeşti că o singură sondă face cât o moşie de cinci mii de fălci…?

— O fi, copile, nu zic ba! Eu tot în plugărie am mai multă încredere.

— Uff! Cine să mă înţeleagă şi cine să mă ajute?… Se smulse de păr Nicachi Sacară, uitându-şi demnitatea napoleoniană. Eu aceasta nu pot s-o înghit! Nu merge! Mi s-a oprit aci…

— Bine, nu înghiţi, Nicachi! Spuse domnul Iliuţă cu nepăsare, plecându-se din nou pe coloanele cifrelor din condică. Dacă nu poţi înghiţi, nu te sileşte nimeni să înghiţi! Mie mi se pare însă că tu ai fost cel care cereai mai amarnic lotul nostru de moşie. Spuneai că în ruptul capului nu înţelegi să te prostească domnul Emil Sava, cu altul. Te-a ascultat şi nu te-a prostit! Nu înţeleg de ce te plângi şi-l învinuieşti.

Copilul se uită la părinte cu ură.

Amintirea aceasta nu-i era plăcută, mai ales în aseme-nea ceas.

Ieşi trântind uşa, încălecă şi porni să urmărească mai departe ce fac inginerii şi prin ce locuri măsoară.

Un plan se lămurea, pe măsură ce-şi strivea bubuliţele roşii între degete. Unde văzuse el înfipte jaloanele tărcate, erau vecinătăţi de pământuri vechi, răzăşeşti. Domnul avocat Emil Sava iscodise anul trecut prin unul şi prin altul, să încerce schimburi, pe alte ogoare, de la alt hotar al moşiei. Spunea să aceasta e dorinţa proprietarului celui nou, să-şi rotunjească un singur trup, lepădând colţurile forfecate de expropriere. Gospodarii se lăsaseră greu. Parcă presimţiseră ceva, măcar că pământurile oferite în schimb erau nemăsurat mai de preţ. Acum, cât mai e vre-me, Nicachi Sacară se hotărî să adune toţi stăpânii de ogoare vecine, într-un singur mănunchi, să ţină piept îm-preună la toate ispitele domnului Emil Sava.

Inginerii târau lanţuri şi băteau ţăruşi provizorii de hotar, lângă viroagele sterpe şi sparte de săpături, movili şi lută-rii, ale lui Zaharia Duhu.

        , Cu nebunul nu-i de înţeles! Îşi muşcă mustăcioara în sfârc Nicachi. Dacă a fost să izbândească cineva, acela era inginerul, fostul lui prieten şi camarad de şcoală. După cum se arată lucrurile, n-au ajuns la o înţelegere. Inginerii se opresc la hotarul lui. Şi Grinţescu, de doi ani de când tot vine şi se duce, de nu pricepeam ce l-a apucat pe-un străin dragostea de aceste locuri,nici nu se opreşte acasă la Duhu, unde era primit şi ospătat. În sminteala lui, de bună seamă că nu vrea să ştie deocamdată de altceva decât de comoara pe care o caută… Rămâne să încercăm cu bătrâna. Zgripţoroaica e hapsână la bani, cum i-a fost tot neamul! Şi până atunci, să încercăm undeva mai aproape şi poate mai uşor…”

Nicachi Sacară se trezi surâzând, cu un început de nădej-de.

Lăsă calul la pas şi scoase din buzunar o oglinjoară mică de tablă, unde îşi cercetă chipul şi frizura. Scuipă în palmă şi îşi netezi cărarea. Pe urmă, întoarse oglinda, care avea pe dos un harap rânjit cu dinţii alcătuiţi din mărgele albe potrivite în gingiile lor numai cu mare greutate şi meşte-şug. „Dacă din trei ori, îi aşez toţi dinţii, pot merge fără grijă”, îşi puse la încercare norocul. O dată a dat greş. Dar n-a fost nevoie de a treia încercare. La a doua, harapul îi râse cu dantura de mărgele întreagă.

Feciorul domnului Iliuţă Sacară dădu pinteni calului şi porni la trap, de-a curmezişul imaşului, spire casa lui Ale-cu Toader precup a Dăscăliţei, care nu avea numai o coda-nă, cu ochi genaţi şi negri-albăstrui ca pana. Mai avea şi opt hectare de pământ ticălos şi stricat de ape, dar exact pe hotarul înfipt cu beţele învrâstate roşu şi alb.

— Ce vânt, domnu Nicachi?… Îl întâmpină gospodarul, spătos şi cu fruntea pleaşă, deschizându-i poarta şi dând gură la câini.

— Moş Alecu, un vânt bun şi o veste norocoasă! Rosti Nicachi, sărind din scări ca un brav călăraş cu schimbul.

În uşă se ivi, o clipă, o catrinţă neagră cu dungi roşii.

Pc urmă uşa se trânti şi în casă se auzi un chicot de râs.