Capitolul VIII

Comorile sunt ale pământului.

Rugul copiilor din Piscul Voievodesei mai cutremură şi acum, după trei ani, amintirile de obicei atât de repede uzate şi prinzând a se răci.

În gazetele vremii, pe pagini întregi, se regăseşte zugrăvit episodul lugubru cu toate amănuntele înfricoşate. A fost o întâmplare injustă şi atroce, care îneacă şi astăzi privirea într-o împclire a durerii.

Atunci însă, lectorii din cel mai depărtat ţinut smulgeau foile din mâinile vânzătorilor, se plecau pe titlurile de catastrofă şi gravurile pline de oroare, nu-şi puteau stăpâni plânsul spasmodic şi nu mai simţeau nevoia să-l ascundă, cum se întâmplă prea adesea într-un fel de pudoare… Mulţi, nu ştiau în ce loc anume, pe hartă, se află Piscul Voievodesei. Nu aveau nimic, nici bun nici rău, cu oamenii aceia necunoscuţi şi loviţi de la celălalt capăt al ţării. Dar sfâşierea era pentru toţi şi toţi au recunoscut un semn de nedreaptă pedeapsă a cerului.

— Ajunge! Împingeau foaia cu negre chenare, hotărâţi să nu mai citească un singur rând.

Şi după câteva clipe, ochii se întorceau irezistibil magnetizaţi de chinuitoarele ştiri şi nemilostivele amănunte.

O biserică de lemn şi şindrilă, mistuită fulgerător într-un sfert de ceas. O sută cincizeci de morţi, aproape toţi copii, carbonizaţi în clipa când înălţau spre slavă glasurile lor firave cântecul mohorât: „Primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumuseţea ta în mormânt ţi-au pus…”

O sută cincizeci de sicrie. Un sat fără copii. Mamele rupându-şi sânii storşi cu unghiile în deznădejde, îngenunchind pe cadavrele arse să-şi identifice în oase fărâmiţate şi-n cărbune, carnea arsă din carnea lor şi sânge ars din sângele lor. Părinţii fugind de groază în codri, de unde-au fost culeşi după două-trei zile, cu păr învâlvoiat şi ochii năuci. Cetele de câini din patru sate, adulmecând mirosul de carne sfârâită cale de-o poştă, urlând pe dealuri şi încercând să tăibărască asupra cimitirului. Femeile desprinse cu sila din îmbrăţişarea scheletelor zgurite. Altele, lăsându-se să se sfârşească de foame pe movila mormintelor.

Peripeţii de apocalips, legende întunecate şi drojdia superstiţiilor presărate cu felurite reproşuri în căutarea unui vinovat: aceasta a fost hrana gazetelor vreme de-o săptămână.

Şi ca nici într-un an, săptămâna aceea luminată, cum o numeau credincioşii din veacuri bătrâne, era cu mai mult soare ca întotdeauna, cu mai multe flori albe ale primăverii, cu mai multă însetare de îmblânzire a sufletelor, în sărbătorile de înviere şi pace… Ţara satelor o aşteptase în post aspru şi lung, după o iarnă cumplită. Gospodinele pregătiseră ouă încondeiate pentru daruri de prietenie şi iertare; cozonaci cu miezul pufos ca puful molatic şi auriu al bobocilor de răţuşcă. Copiii încercaseră cu nerăbdare hăinuţele încă neagăţate în genunchi şi în coate.

Iar bucuria acelor zile de Paşti s-a stins deodată pentru toţi, într-o amurgire lividă.

Totul a fost cenuşiu, mort şi fără speranţă; cu o surpată îndoială în blândeţea şi dreptatea divină. Râsul pierea brusc, ucis pe buze. Hăinuţele copiilor păreau o provocare. Mâna întinsă să ciocnească oul roşu şovăia înainte ca omul să rostească: „Hristos a înviat!” sau să răspundă: „Adevărat a înviat!”

Îndată îşi aminteau şi unul şi altul, că pentru copiii dintr-un anume sat al ţării, Hristos nu mai poate învia până în vecii vecilor. În toate privirile se căsca aceeaşi privelişte neagră: mormanul carbonizat în care mamele îşi căutau oasele pruncilor. Şi nimeni, nimeni nu mai rostea cuvintele voioase, de bucurie, de lumină, de pace.

Mâinile strângeau încleştat copiii să-i apere la piept într-un gest sperios de ocrotire. Au fost fireşte serbări, s-au jucat fireşte comedii la teatru şi filme în opt acte la cinematograf, au fost plimbări şi excursii, au fost hore şi scrâncioabe cu chiot de lăutari; ca după datinele din totdeauna peste toate însă se căsca deodată priveliştea neagră: mormanul carbonizat în care mamele îşi căutau oasele pruncilor, aşa cum câinii hulpavi scurmă movilele de gunoaie.

Râsul nu mai fu râs. Ochii n-au mai privit la cerul înalt.

Sărbătorile Învierii s-au scurs mai posomorâte ca în anii cei mai fără nădejde. Căci toţi învăţau în această săptămână luminată, că deasupra bucuriilor şi primăverii şi tinereţii, o mână haină din nevăzut pândeşte veşnic prezentă, să sugrume uneori crunt şi fără pricină, tot ceea ce este tinereţe, şi primăvară, şi năvalnică însetare de bu-curie, ca în războiul care trecuse şi în cel ce-i mai pândea departe, în timp, fără s-o bănuiască.

Iar ziarele aduceau mereu alte ştiri. Mereu alte liste de nume. Mereu alte fotografii de mame prăbuşite cu păr despletit peste morminte.

Antenele posturilor de telegrafie fără fir au trimis de îndată vestea acestui crematoriu al copiilor, diferitelor gazete depărtate şi străine avide de asemenea senzaţionale ştiri.

Pe terasa unei cafenele sărace de cartier, la Paris, Boldur Iloveanu, în straiele lui negre şi lustruite la cusături, a scăpat jurnalul dintre degetele scuturate de tremur, zguduindu-l aşa măcar o singură dată din apatica şi egoista lui fereală de orice emoţie.

În holul hotelului „Ruhl” la Nisa, Iordan Hagi-Iordan a strivit havana în scrumieră, răvăşind vraful hârtiilor tipărite şi chemând răstit băiatul cu uniforma de postav şi nasturi poleiţi, să predea telegrama cu precădere prin care cerea ştire urgentă şi amănunţită din ţară, dacă focul n-a vătămat cumva sondele şi depozitele societăţii: „Voevoda Roumanian Company for the Development of the Mining Industry, Limited”.

Au sosit şi fotografi cu aparate perfecţionate, pentru a imortaliza spectacolul rezervat rubricilor unde se înregistrează, în diferite almanahuri şi publicaţii ilustrate, cele mai senzaţionale catastrofe ale anului. S-au înfăţişat la înmormântare reprezentanţii oficialităţilor în haine de jale solemnă. S-au deschis liste de subscripţii şi s-au împărţit ajutoare.

Acestea toate au fost consemnate în gazetele timpului de trimişi speciali şi se mai pot reciti printr-o împâclire de emoţie şi astăzi, după trei ani.

Ceea ce n-a fost spus a rămas însă îngropat acolo, în amintirea supravieţuitorilor din Piscul Voievodesei, fiindcă ochii străinilor nu puteau să le vadă toate şi inima lor să le simtă toate.

Erau numai nişte trecători.

Au venit, s-au îndurerat, au jeluit; au colecţionat ştiri, amănunte şi scene fotografiate; s-au întors la drumurile şi la datoriile lor triste, să aştepte alte întâmplări de înfio-rare, după care lumea e lacomă, chiar când satisfăcându-i curiozitatea, mai face să tremure litera tiparului şi într-o păinjenire de lacrimă.

Viaţa s-a ghemuit însă aici, în cotloanele vechi, ca o sălbăticiune sfâşiată, încolăcită în vizuine, aşteptând vindecarea, târându-şi zilele deşarte, zvârcolindu-se prin somn în aceleaşi şi aceleaşi visuri de spaimă.

Fiindcă noaptea, printr-o altă osândă, mamele, şi fraţii şi surorile morţilor mai trăiau încă o dată ceasurile de groază, ca şi cum o singură moarte n-a fost destul şi mai era nevoie de o sută de agonii, perpetuate în chinurile din vis. Buimacă, mâna căuta prin întuneric locul copilului. Îşi făcea zare o nădejde absurdă. Nu-l mai cre-dea mort. A fost doar numai o arătare urâtă prin somn, din care s-a deşteptat! Mâna căuta, căuta… Locul se căsca gol. Mintea se dezmeticea din nădejdea buimacă. Şi adevărul nu mai îngăduia nici o amăgire. Copilul e un pumn de oase şi de tăciune, într-o cutie închisă sub pământ, deasupra cu toată movila neagră şi grea de ţărână, care apăsa pe vecie gratiile bietelor coaste descărnate. Iar moartea se întorcea iarăşi şi iarăşi prin somn, ca să nu lase nici nepoţii alinarea uitării.

Nimeni n-a ştiut niciodată cum s-a dezlănţuit într-adevăr întâmplarea dinlăuntrul bisericii arse.

E o taină a morţilor. Au luat-o cu dânşii.

Tot ce s-a scris în ziare au fost simple presupusuri. Aproape de adevăr. Poate chiar adevărul. Dar adevărul închipuit, nu văzut, nu ştiut.

Cei doi sau trei martori din pridvor atâta ţin minte… Copiii cântau „Primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumuseţea ta în pământ ţi-au pus…” Sfânta masă, aştepta la mijloc, cu chipul lui Isus străpuns de cuiele răstignirii. Cineva a glăsuit: „Foc!…” Vâlvătăile s-au înălţat în aceeaşi clipă din patru unghiuri. Uşa s-a închis împinsă pe dinlăuntru de îmbulzeala celor orbiţi de spaimă, de flăcări, de fum. Martorii despărţiţi afară au pornit cu răcnete să vestească satul şi să cheme ajutoare. Şi în urmă n-a mai fost decât un vaier înăbuşit de capacul acelei uşi de stejar, ghintuită cu scoabe de fier. Acoperişul slobozi spre înaltul cerului sinistrele flăcări să lingă stelele reci. Bârnele de jăratic s-au năruit împreună cu turnul clopotniţei. Tăcerea s-a lăţit brusc, totală şi ireală, sub pâlpâitul scânteilor galbene.

Totul s-a petrecut atât de neaşteptat, atât de fulgerător şi absurd, încât cei dintâi sosiţi nu-şi puteau crede văzului.

Când inginerul Dinu Grinţescu şi toate ajutoarele sale au pus sub grăbită comandă în lucru pompele uzinei, împroşcarea de apă a stins doar surpături fumegoase şi tru-puri de mult sfârlogite. Un singur glas nu mai scâncea. O singură inimă nu mai bătea. O singură mână carbonizată nu se mai crispa de durere.

Iar imobilitatea aceasta mută era încă mai intolerabil de suportat, chiar decât vaierul celor o sută cincizeci de agonii, care se dezlănţuise înăuntru şi s-a curmat brusc.

Inginerul Dinu Grinţescu a săvârşit minune de iniţiativă, de calm şi de organizare.

A oprit părinţii, fraţii şi surorile, să se năpustească asupra rugului stins cu bocetele lor deznădăjduite care nu mai puteau învia morţii. A privegheat scoaterea şi rânduiala cadavrelor în micul cimitir, unde deasupra morţilor vechi au fost întinşi feciorii, nepoţii şi strănepoţii lor, cu haine de scrum şi trup de cărbune. A orânduit ageră pază împotriva haitelor de câini, atraşi de miros şi lihniţi de foamea postului mare. A poruncit atelierului să suspende orice lucrare şi să încheie grabnic în ţinte numai sicrie, multe sicrie, tot alte şi alte sicrie, care de care mai mici şi înguste, ca pentru asemenea trupuri mici de copii.

La lumina faclelor, luptând cu sfâşierea femeilor şi cu îndârjirea oarbă a bărbaţilor, a pregătit o oaste aliniată de morţi, aşteptând în neclintirea lor neagră binecuvântarea de a doua zi a domnului prefect Emil Sava.

Unele cadavre ale celor trecuţi de vârsta copilăriei n-au mai putut fi despărţite, atât de încleştat au primit moartea.

S-a aflat lipit de pieptul lat al lui Gheorghieş Tălpăligă şi trupul firav şi schingiuit al Sandei lui Alecu Toader Precup.

Acum nu-i mai putea îndepărta nici o voinţă din lume. Focul purificase straiele urâte şi strâmte ale flăcăului cu pumnii mari şi stângaci, în uniforma civilizării. Era acum o statuie despoiată şi neagră, de care s-a strâns alipit implorând ocrotire, în moarte ca şi în viaţă, o biată făptură de cărbune.

Braţul lui Gheorghieş, de dincolo de moarte, o apăra acum arcuit ca un scut împotriva tuturor vrăjmăşiilor rămase de ceastălaltă parte a vieţii şi fără nici o putere; măcar cu acest preţ, acum fără nici o putere.

— Să-l culce şi pe Gheorghieş, aici! Să-i culce şi pe dânşii, aici!… Striga Catinca, văduva lui Costache Tălpăligă.

Şi târându-se pe pământ, întindea braţele să-i cuprindă pe toţi nouă câţi au fost: pe Gheorghieş şi pe fratele lui cel molâu şi bolnăvicios, şi ceilalţi mai mărunţi, feciorii şi copilele lui Costache Tălpăligă, prizonierul îngropat undeva, în nisipurile Asiei Mici.

Mâinile ei nu mai conteneau dezmierdând trupurile urâte şi împuţinate, cu miros de carne arsă şi cu oasele în care a fiert măduva tânără. Nu mai conteneau mâinile ei şi nu-i mai ajungeau braţele, să-i cuprindă pe toţi, şi încă mai departe, îmbrăţişând planeta, să încleşte îndelaolaltă poate şi un mormânt de la capătul lumii, din deserturile cu nisipuri fierbinţi.

Toate florile câmpului şi toate cununile livezilor n-au fost destul să astupe atâtea sicrie şi să alunge suflarea fadă a vântului răscolind carnea carbonizată.

Erau şi copii pe care nu i-au mai recunoscut mamele în pumnul de oase şi de cenuşă. Se afla şi un soldat, fără nume şi fără matricolă în straiele scrumite; un soldat venit de departe şi ducându-se departe, poposind între două trenuri să-şi găsească moartea aici. Se afla şi trupul părintelui Toma, înfăşurat în odăjdii, cu Evanghelia cruţată de flăcări pe piept, şi ridicată de domnul prefect Emil Sava, să o păstreze la loc de cinste în biblioteca sa vastă cu geamuri de sticlă.

Pe toţi, din viaţă, îi însemnase păcura cu o pecete nea-gră de stăpânire; aşa cum le arătase Zaharia Duhu semnul de pe straie şi de pe mâini, aşa cum le grăise el vestire de apocaliptică urgie în cuvintele lui fără sens.

Acum negre le erau oasele, negre chipurile, neagră carnea: stanele negre şi încremenite în zvârcolire şi chin nu-şi căpătaseră nici după moarte împăcarea cea mare, care dă îndeobşte atâta senin şi odihnită linişte celor culcaţi în sicrie.

Pe faţa tuturor morţilor e îndeobşte o nepăsare măreaţă. Înţelege oricine că au trecut într-o lume pacificată şi că s-au depărtat într-o taină.

Moartea acestora însă a fost de cărbune şi foc. Moarte nedreaptă, ca în schingiuirile zugrăvelilor de biserici, pre-gătită numai pentru netrebnicii încărcaţi de păcate şi tri-mişi în funduri de iad.

Moartea acestor osândiţi la pieire fără vină, le-a fost de cărbune şi foc.

— S-ar spune că sunt victimele unei boli necunoscute… Un flagel misterios. O ciumă ori o lepră! Grăi un reporter de ziar, potrivind aparatul fotografic cu ochiul asupra cadavrelor negre, lucioase în soare ca antracitul şi încleştate în contorsiuni de durere.

Cuvintele se adresau unui camarad, care însemna liste de nume şi de vârste, într-un carnet.

Răspunse un om spân, cu strai de şiac, cu spinarea încovoiată şi cu urme de arsură pe mâini:

— Toţi poartă semnul fiarei care s-a suit din pământ!… Uitaţi-vă, acolo e fiara, unde se văd schelele. Puterea fiarei e roşie: flacăra! Semnul ei e negru: catranul! Toţi au murit de flacără şi s-au prefăcut în catran, ca biruinţa fiarei care s-a suit din pământ să fie deplină şi să nu-i scape niciunul!

Cei doi se uitară unul la altul. Li s-a părut un nebun vrednic de luare-aminte. Desigur încă o victimă, un părinte, un frate, cu morţii lui culcaţi în sicrie.

Dar când au pregătit carnetul şi ochiul aparatului fotografic, omul cu straie de şiac era departe, presărând flori de câmp peste morţii de tăciune.

Slujba înmormântării a adunat norod din zece sate şi multe chipuri străine de domni, din cei cu slujbe înalte care voiesc numai binele obştesc şi se arată mai cu seamă s-o spună în preziua alegerilor şi în zilele de durere, o dată cu cioclii.

Domnul prefect Emil Sava, părăsindu-şi nedespărţitele-i chei prinse-n veriga cu lanţ, a rostit o cuvântare cutremurată, cu amândouă mâinile înălţate la cerul nedrept; pe urmă, întorcându-se jos, pe pământ, a amintit mamelor şi fraţilor, părinţilor şi bunicilor, aceeaşi purtare de grijă şi alinare, cum a mai arătat dânsul şi altă dată, cu atâta mărinimie văduvelor, ciungilor şi orfanilor de război.

Apoi, morţii de cărbune au fost redaţi pământului în albele lor cutii de brad.

Piscul Voievodesei a rămas fără copii. Toată gălăgia uliţelor a amuţit, astâmpărată în cimitirul cu crucile proaspete, ca o tânără şcoală cuminte în straie curate de Paşti.

În lunci, cuiburile de păsări s-au proslăvit ca nici într-o primăvară, nesupărate. Veveriţele cu coada pufoasă nu mai aveau pentru cine juca iţindu-se printre crengi.

Pe apa Voievodesei, n-au plutit, scurmate din ştergar, cojile de ouă roşii, ca nişte corăbioare plecate spre ţara blajinilor. N-au mai fost ouă roşii. Nu mai aveau pentru cine fi.

Se întâmplau şi lucruri în afară de orice judecată.

Mamele se întorceau de la morminte cu ţărâna bătăto-rită de genunchii lor, unde-şi jeliseră încă o dată morţii. Pe urmă. Acasă, întindeau blidele pe masă şi pentru aceşti morţi. Aşteptau, cu mâinile încrucişate în poale. „Da Neculăieş de ce nu mai vine? Strigă pe Măriuţa de afară, îmi pare c-o aud la poartă…!” „Pe cine să strig, femeie?… Gemea bărbatul cu fălcile încleştate. De unde să vină? Pe cine-auzi?”

Şi deodată femeia îşi amintea ceea ce toată ziua ştiuse şi jelise, iar casa se umplea iarăşi de bocet, până când, noaptea, morţii lor mai mureau încă o dată, înfricoşat, în vis.

Sirenele fabricii şi rafinăriilor chcmau însă, cu aceeaşi regularitate mecanică, oamenii muncii la datoria, care n-avea de ce să fie suspendată pentru atât. Prin gară, expresurile luminate treceau noaptea dintr-un capăt de ţară spre alt capăt de ţară, fără oprire – viaţa nu se opreşte pentru atât.

Conducătorul vagonului de dormit bătea la uşa unei cabine:

— Mi-aţi spus să vă anunţ!… Trecem pe lângă Piscul Voivodesei, ştiţi, satul unde-au ars copiii în biserică…!

La fereastră se arăta, ridicând perdeaua, o faţă veştedă de fum şi nesomn. Călătorul îşi freca ochii. Nu se vedea nimic. Un sat acesta? În orice caz un sat luminat electric, ca într-o seară de sărbătoare.

— Acolo sunt sondele! Lămurea conductorul. Sondele şi rafinăriile. Satul e ceva mai sus şi e mai prost luminat.

— A! Sondele lui Iordan Hagi-Iordan?… Va să zică aici sunt sondele lui Hagi-Iordan…!

Storul cădea la loc. Călătorul era purtat de vagonul cu arcuri elastice spre celălalt capăt al ţării, cu insomnia lui şi cu a lui curiozitate numai pe jumătate satisfăcută. Văzuse sondele lui Iordan Hagi-Iordan luminate electric. Nu văzuse cimitirul îngropat în întunericul nopţii.

Zaharia Duhu privea şi el la aceste expresuri, de pe malul lutos şi înalt, cum apăreau şi dispăreau în noapte cu şiragul ferestrelor ca o ghirlandă de becuri festive.

Viaţa de unde veneau şi la care se întorceau îl durea ca o rană. Ca rana mâinilor arse, de când a scormonit în jăratic să afle copiii scrumiţi ai tuturor – şi ai lui.

Aşa îl cuprindea noaptea, nemişcat, pe malul înalt şi râpos. Aşa îl prindeau zorile, nemişcat, pe malul râpos şi înalt.

De acasă fugea, să nu mai întâmpine ochii iscoditori şi nasul ascuţit al femeii străine.

În câmpuri nu-l mai aştepta nici un băieţaş cu nasul cât un bumb şi cu ochii apoşi de miel, să-i ceară un basm şi căluţul pintenog cu frâu de argint, când va afla el o dată şi o dată comoara.

Cazmalele şi hârleţele rugineau neclintite, aşa cum au fost lepădate într-o seară de Oarţă.

Întâlnea acum iarăşi priviri duşmănoase. Îl ocoleau acum părinţii şi fraţii morţilor, ca o piază rea care-a atras urgia asupra satului. E destul oricărei minţi sănătoase să cumpănească şi să judece! De tot ce s-a apropiat vreodată Zaharia Duhu cu gândul sau cu fapta, s-a apropiat şi împlinirea unui blestem. A îndrăgit copiii, ca să cheme moartea în chinuri asupra lor. I-a îndrăgit pe Gheorghieş Tălpăligă şi pe Sanda lui Precup, ca să-i vadă uniţi în logodna care i-a prefăcut în cărbune. L-a prins grija bisericii vechi, cum au apucat-o ei din părinţii părinţilor; destul a fost atâta, ca mai apoi să-i scormonească el în scrum cu degetele, descântând cine ştie ce vrajă suflată de stăpânul împărăţiei de dedesubt. Îşi mai amintesc alţii şi despre alte întâmplări mai vechi, când după pilda lui satul a căzut în doaga căutătorilor de comori şi când oamenii de atunci au avut de îndurat numai ocară şi năpastă din pricina unui nebun. Un nebun va fi fiind el vrednic de înduioşare şi milă. Cine n-o pricepe şi n-o simte asta? Dar nu un nebun în care cuvântă şi făptuieşte puterea diavolească, să samene drumul numai cu pacoste, jale şi moarte.

— Unchiule Zaharia! Îi ieşi într-o dimineaţă în cale Cecil, ridicând nasul ascuţit să-i taie retragerea. N-am dreptul să mă amestec… Dar te rog să mă ierţi că îndrăznesc să-ţi dau un sfat. În definitiv, eu am datoria să te previn. Vin pe aici unii şi alţii, vorbesc şi pleacă… Sa-tul s-a ridicat împotriva dumitale! Socoate că dumneata le-ai adus toată nenorocirea… Prostii de oameni simpli şi disperaţi!… Dar chiar aşa dacă e, sunt de părere să stai mai pe aproape de casă, fiindcă, în definitiv, în mintea lor, sunt capabili de orice. Nu ştiu dacă mă înţelegi bine, unchiule?

— Înţeleg mai bine decât crezi! Răspunse Zaharia Duhu, păşind atât de drept şi de hotărât spre uşă, încât nasul cel ascuţit se retrase repede şi prudent din cale.

Nepoata rămase privindu-l din urmă, în capul scărilor.

Clătină din cap şi îşi sumeţi nasul tăios.

— Înţelegi? Glăsui ameninţător. Încă nu înţelegi nimic! Numai aşteaptă puţin, ca să ai ce înţelege…

Pe urmă, trimise răspuns la câţiva gospodari vecini, ca să le împărtăşească o anume părere şi un anumit sfat. O plângere cu multe semnături, cerând îndepărtarea lui Zaharia Duhu într-o casă de sănătate avea mai mult ca oricând drept să fie astăzi ascultată. Şi mai avea meritul să pornească de la alţii, întru liniştirea unui sat încercat de nenorocire, nu întru cine ştie ce interese suspecte ale unor rubedenii oarecare. E simplu şi în afară de orice bănuială. Chiar în afară şi de bănuiala oarbei; o încăpăţânată zurlie şi asta, lăsată să zacă cu leacuri şi oblojeli în chilioara ei din fundul casei.

Zaharia Duhu ajunse la malul lui înalt, lângă cazmalele ruginite, unde-l mâna o putere mai mare ca el. N-avea ce căuta aici. Nu aştepta nimic. Chiar gândul comorii, care-l stăpânise o viaţă de om, era acum foarte îndepărtat şi părăsit.

Pentru cine ar mai căuta el o comoară? Pentru ce bucurie ar mai găsi-o? Şi pentru ce folos?

Totuşi aici i se îndreptau paşii fără voie, cum acul busolei, după ce se clatină şi îşi caută locul, rămâne cu vârful săgeţii spre o singură direcţie cardinală, întotdeauna aceeaşi.

Se vedea din locul acela un câmp gol, cu pajişti şi ară-turi într-o parte, dincolo de sat, până spre văile de departe. De cealaltă parte, unde nu întorcea ochii, se desfăşura priveliştea cu schele şi hornuri, cu cazane şi cabluri, cu linii de fier şi ţevi de schijă; valea urâtă şi tristă, unde se cuibărise pecinginea neagră să se întindă prelins, spre înălţimi şi spre codri, şi poieni cu şuier de mierle.

Aici îl găseau – nici n-au trecut de atunci douăspre-zece zile!

— Aici îl găseau copiii, apropiindu-se tiptil şi speriindu-l în joacă.

— Moş Zaharia, ţi-am adus flori!

— Bădie Zaharia, spune-ne povestea cu vrăjitoarea cea rea şi cu oglinda…

Tresărea la glasurile neaşteptate.

— Bată-vă norocul, mânjilor!… De ce te-ai îmbrăcat cu straiul acesta urât, Neculăieş…?

Acum, în nerilintire, i se părea că aude iarăşi paşi apropiindu-se tiptil. Aştepta o mână uşoară şi mică, să-i atingă umărul, cum se afla întotdeauna cinchit, gata să-i aşeze pe toţi roată în jurul lui.

Aştepta.

Ascuţea auzul.

Nici un pas nu mai putea fi. Nici un glas. Nici un râs voios, cu viclenie nevinovată. Nici o mână uşoară şi mică – acum cărbune şi scrum.

Era numai vântul fâsăind în ierburi.

Numai o pasăre amăgită de neclintire, zburând până aproape, poate gata să i se aşeze pe umăr, fiindcă îl socotea încorporat pământului şi copacilor.

        „Moş Zaharia, ţi-am adus flori…” „Bădie Zaharia, când îmi cumpeli calul cu fliu de algint? Că nu mai vleau să aştept…”

Câmpul era gol. Depărtările pustii. Nici un glas.

Numai salbele porumbeilor albi, înălţându-se şi căzând, răsfirându-se şi înaintând, pe un cer nepăsător de deşert.

Zaharia Duhu privea neclintit, în apele tulburi.

De două zile, râul Voievodesei clocotea umflat de puhoaiele ploilor din munte. Norii se arătaseră deasupra culmilor, pe marginea zării, vineţi şi grei, brăzdaţi de scăpărările albe. Dar căzuseră îndărăt. Potopul rămăsese în văgăunile înălţimilor. Aici soseau numai vârtejurile învolburate, izbind cu tărie în maluri, târând năhlapii, rostogolind cioatele cu rădăcini negre, zbătându-se între ţăr-muri prea strâmte, să scape în vale, la larg.

Şi de două zile, poate fără să-şi dea seama deplin, Zaharia Duhu urmărea o luptă îndârjită a apelor.

Cotul acela râpos, de lut şi de stâncă, ţinea zid despăr-ţitor la o albie veche. La spate, sub ierburi şi prunduri, se cunoştea adâncit şi fără ocol, cursul din cine ştie ce timp, părăsit şi uitat. S-ar fi spus că apele o ştiau aceasta, şi-au amintit-o, şi acum caută drumul bătrân.

De aceea izbeau cu tărie şi clocot de două zile, să spintece un singur jgheab îngust. O singură aţă prelinsă, din care, într-o năvală de-o noapte, vor sparge cale deschisă şi potolită, pe albia din alte veacuri uitate de oameni.

Lupta avea ceva dureros. Aproape omenesc. Se simţea o judecată a elementelor. O voinţă. Un scrâşnet încordat să sfarme o cătuşă.

Peretele, o dată prăvălit, n-avea să scurteze calea decât cu cinci sute de paşi, poate cu şase sute. S-ar fi împreunat îndată, drumul de acum, cu drumul din totdeauna. Dar ocolul după parapetul de lut şi de stâncă, zăgazul acela împingând oblu apele pe-un vad nefiresc şi întortocheat, cotul acela al lui Bălan, cu nume rămas din nimeni nu ştie ce amintire, părea şi râului un obstacol absurd şi o provocare.

Tot aşa noroadele primesc o stare de lucruri un veac şi mai multe, ca deodată să se ridice cu răzmeriţă şi cu mânie, năpustindu-se şi zdrobind.

Zaharia Duhu nu mai recunoştea apa cuminte şi străvezie a Voievodesei, în tălăzuirea aceasta tulbure, cu nisipuri şi volburi, cu rădăcini şi năhlapi, înverşunându-se să izbească în acelaşi loc, ca berbecii servilor răsculaţi într-un zid de cetate.

Apa venea de departe, răsfirată şi hlisoasă, se pregătea în strâmtoare, îşi aduna toate puterile, năvălea spumegând şi îşi sleia îndată îndârjirea, lovită din coastă şi îndreptată viclean spre drumul cotit.

Drumul cel vechi, drept, adânc şi lin, se afla dincoace, la câţiva paşi.

Apa îl ştia. Îl căuta, şi, când se simţea mai aproape, era viclean abătută să-şi risipească încordarea într-un braţ trândav şi molâu, unde rădăcinile începeau să se învârte pe loc şi spuma chiftea murdară şi groasă.

Lupta avea ceva dureros. Da, aproape ceva omenesc. O înfrângere nedreaptă şi umilitoare.

        , Am să-i dau eu ajutor!” hotărî Zaharia Duhu, cum făgăduieşti ajutor unui prieten care-l aşteaptă, însă nu-l cere…

Lepădă straiul şi apucă o cazma ruginită, căutând cu răbdurie chibzuială locul cel mai şubred întărit.

Cercetă într-o parte şi alta.

Albia veche – acum îşi dădea socoteală – era mult mai adâncă şi se miră că nu i-a atras mai demult luareaminte. S-ar crede că a fost săpată înadins de-o mină de om, să ţină apele cu voinţă, pe-un drum dinadins adâncit. Pe urmă, numai întâmplarea, numai o schimbare în afară de prevedere, poate altă mână de om, a abătut cursul întru cine ştie ce altă folosinţă. Iar apele amăgite ori duse cu silnicie au părăsit calea veche, au uitat-o. Ca s-o regăsească, e muncă de-o zi.

Zaharia Duhu purcese de jos în sus, de la albia bătrână. Un şanţ îngust se arăta deocamdată de ajuns. Puhoiul avea să desăvârşească într-o singură opintire ceea ce îl uşura începând.

Se aşternu deci la lucru metodic, cum învăţase în săpăturile lui.

De cealaltă parte a apei, în peretele de lut şi de stâncă, scobea ca un sfredelitor de tunel îmbărbătat de loviturile tovarăşului din faţă, apropiindu-se unul de altul, cu fie-care pas şi, fireşte, dizlocare de cazma.

Lutul era moale, stânca sfărâmicioasă.

Soarele se înclină după munţii negri şi Zaharia Duhu nici n-a prins de veste când.

Din toate nebuniile lui, fapta aceasta nu era poate cea mai nebună. Nu mai avea nici un prieten, nici o bucurie, nici un suflet de om aproape; nu mai era nimănui de nici un folois. Fiindcă-l părăsiseră toţi şi îi pierduse pe toţi, ajuta acum o apă.

În zbaterea ei a simţit ca o durere. Poate în eliberarea ei va simţi ca o bucurie.

Ea nu-l poate înşela, nici părăsi.

O dată cu asfinţitul, Zaharia Duhu poposi să se odihnească. Lăsă cazmaua să cadă şi privi îndărăt.

Măsură cu paşii distanţa şi socoti munca pe a doua zi. Partea cea mai anevoioasă era împlinită. Apa bătea în peretele subţiat. Părea că a înţeles. Părea că ştie. Că aşteaptă cu nerăbdare.

        „Bine!… Vorbi Zaharia Duhu, ca unui prieten care se îndoieşte de ajutorul de mâine. Nu plec! Sfârşim în această noapte… Ai dreptate! Acel mâine, veşnic mâine al nostru, al oamenilor, poate să fie câteodată prea târziu…”

Într-adevăr, a doua zi era destul ca apele să se afle în scădere şi toată cazna rămânea zadarnică până la altă puhoire din munţi.

Zaharia Duhu schimbă cazmaua cu vârful tocit, alegând, alta din gropile lui părăsite. Nu simţi vântul rece al nopţii. Nu auzi dntecul privighetorii din ram.

Izbea cu cazmaua ritmic în lut, reteza rădăcini, răsturna bolovani şi cu mâneca sumeasă a cămăşii îşi ştergea şuroaiele sudorii fără să se oprească. O viaţă veche se deştepta în el. Poate viaţa din vremea când săpăturile lui erau de un folos pentru cărţile profesorului Alexandru Opriş. Poate o viaţă mai veche încă, din timpuri mai adânci, când neam din neamul lui a răscolit pământul întotdeauna pentru o folosire cuminte, nu pentru vane comori.

A doua oară s-a oprit târziu, într-un cântec depărtat de cocoş cu zbatere de aripi, care s-a auzit până aici în tăce-rea imobilă a nopţii. Peretele se îngustase de trei paşi. Aproape sfârşitul.

Apele se zbăteau cu nerăbdare, lovind în uşa închisă.

Zaharia Duhu se plecă şi privi. Îşi văzu umbra scufundată nemăsurat în apă.

Atunci abia prinse de veste că de patru ceasuri săpa în lumina lunii.

Înălţă ochii.

Era o lumină alb-verzuie. Metalică şi îngheţată.

— E o lună pentru căutătorii de comori!… Vorbi Za-haria singur şi râse.

Râdea poate de nebunii care mai caută comori.

Poate râdea de credinţa naivă a celor ce socot că la aflarea unei comori, chiar luna devine complice cu lumina ei de stafii şi fantome.

Şi totuşi era o lună pentru căutătorii de comori.

Un scut foarte vechi pe cer. Un scut cu inscripţiile argintului şters. Iar scutul acela tocit şi subţire vărsa o lumină străină, furată de aiurea, trimisă dintr-o altă lume: o lumină verzuie şi neliniştitoare, care face câinii să urle cu gâtul lungit şi tălăzuieşte apa oceanelor.

Se desluşea fiecare fir de iarbă. Se vedeau depărtările într-un praf fosforic. Umbrele se deşirau spectrale.

O bufniţă zbură cu aripi moi, drept în lumină, poate pornind să se agaţe acolo cu ghearele, pe marginea scutului vechi şi tocit.

        , E o lună pentru căutătorii de comori!” râse încă o dată Zaharia Duhu de el şi de alţii, strângând din umeri şi întorcându-se la isprava lui mai cuminte.

Coborî în albia veche, să cerceteze drumul pe unde vor puhoi acuş apele în clocot. Izbea cu vârful cazmalei în pietre şi cioate.

De ce s-a oprit aici şi nu aiurea?

Bătăile inimii au stat deodată; pe urmă au început să zvâcnească năprasnic, gata să-i sfarme coşul pieptului. A dus palma la fruntea căruntă şi udă. A şters năduşeala şi a vrut să şteargă şi o părere a ochilor, o nălucire. Era o groapă scufundată, cu nisipuri şi scai. Cum de n-o văzuse? A trecut doar de-o sută de ori pe lângă dânsa. Acum tălpile s-au încleştat de stană; ca în povestea feciorului împietrit la întâia privire a vrăjitoarei până la genunchi; la a doua până la brâu la a treia până la umeri.

A azvârlit cazmaua şi dintele cazmalei a sunat.

        „E o lună pentru căutătorii de comori! Râse cu scârbă şi milă de el Zaharia Duhu, fiindcă inima lui uscată şi veche mai tresărise nebună laasemenea năluciri, care-l înşelaseră în atâtea dăţi. Haha! Luna nebunilor căutători de comori…!”

Păşi. Pasul se lăsă descleştat.

Păşi şi se plecă să-şi ridice cazmaua din nisipuri, din pietre şi scaieţi.

Mai lovi fără nici un gând, dar aşa, dintr-un vechi obi-cei. O dată. De două ori. Numai ca să-şi râdă mai amar şi cu scârbă de-o nălucire de care se credea vindecat.

Lovitura răspunse.

Atunci Zaharia Duhu se năpusti deodată cu unealta, cu mâinile, cu unghiile; zvârlind nisipul, răscolind prun-dul, smulgând rădăcinile scaieţilor; zgâriind capacul de bronz codit, cerând minunii o sută de braţe cu cinci sute de unghii să poată săpa mai adânc şi mai repede.

Avea lopata sus, şi-i părea drumul lung până acolo.

Numai cu unghiile. Săvârşesc câteodată minuni şi zece unghii, chiar dacă au fost arse scurmând în cenuşă fierbinte să caute oase de copii morţi.

Zaharia Duhu mătură rămăşiţele de ţărână cu palmele. Acum lespedea era liberă. Groapa se adâncise; haznaua de bronz se arăta mai grea şi mai mare decât ar clinti-o zece voinici, nu un singur om gârbovit şi împuţinat ca dânsul. Capacul purta semne şi flori turnate, sub rugină şi sub cocleală.

Le ştie aceste semne şi le recunoaşte aceste flori.

Cine spunea că nu există comoara regelui Dromichet? Aşa a văzut-o şi aşa îl aştepta, cum o ştiuse.

Cu dintele cazmalei zvârli zăvoreala; apăsând în pârghie cu tot pieptul prăvălea capacul în lături.

        „Alexandre, de ce spui tu că nu există comoara regelui Dromichet?”

Zaharia Duhu căzu deasupra comorii, încredinţată pământului şi veacurilor, de regele lui, Dromichet.

Îşi vârî până la cot mâinile rănite şi arse, răscolind coroanele şi brăţările, cheotorile şi nestematele, bumbii de piatră scumpă şi cingătorile bătute în mărgăritare. În lumina metalică a lunii, pietrele vânturate scânteiau în cascadă culorile lumii.

Iaspire şi safire, halchedoane şi smaragde, berile şi topaze, sardonix şi sardimiu, iacinte şi ametiste, mărgăritare şi hrisolite, crisopraze şi diamante, pietre fără nume, pietre depăşind orice preţuire a închipuirii omeneşti: o movilă, zece movili, un tezaur întocmai cum îl râdeau toţi, de la Petruţă cel desculţ până la profesorul Alexandru Opriş; o comoară s-o încarci cu dimirlia şi s-o răstorni în car cu şase boi. Râdeau toţi, da, toţi râdeau… Dar şi-a închipuit vreodată Zaharia Duhu altfel? Se poate sătura un om care-a căutat-o şi a crezut în ea o viaţă – se poate sătura vânturând-o între degete dureroase, rostogolind-o să-i asculte sunetul şi să-i vadă scânteierile nestematelor?

Zaharia Duhu şi-a potolit întâi acest nesaţ sălbatic.

În singurătatea scăldată ireal de lumina lunară, s-a scufundat în comoara lui, ca avarii care în ceasul morţii se rostogolesc pe movila de galbeni şi îngheaţă cu mâinile încleştate pe aur, să-l ducă dincolo de viaţă cu dânşii, încă, şi încă, şi încă…

Pe urmă, Zaharia şi-a şters obrajii spâni şi uzi, cu mâneca sfâşiată a cămăşii; s-a aşezat pe marginea lăzii de bronz, să-şi contemple astfel, cuminte şi cu rânduială, comoara lui, viaţa lui.

Era într-adevăr o lună pentru căutători norocoşi de comori.

Fiecare piatră scânteia cu toate luminile. Fiecare cunună îşi arăta săpăturile înflorite de aur. Fiecare pafta, fiecare brăţară, fiecare fibulă, fiecare cupă în mărgăritare, fiecare plăsea, fiecare cheotoare cu vârf răsucit în spirală.

Erau lucrăturile Asiei, şi ale Egiptului, şi ale Libiei, şi ale Feniciei, şi ale sciţilor, şi ale geţilor, şi ale elinilor, şi ale etruscilor: erau bani de aur ai neamurilor care s-au stins şi efigiile împăraţilor despre care nu mai există pomenire; erau, aici, podoabele despre care a dus veste, până în ţara perşilor şi a macedonenilor, Agatocle, feciorul lui Lisimah, ostaticul regelui Dromichet.

Pietrele scânteiau fierbinte în recea lumină a lunii. Unele înviau, căci şi ele au o viaţă şi-un suflet, o boală şi-o moarte.

        „Aceasta e pentru Alexandru…!” ridică Zaharia co-roana cu lucrătură getică, aşa cum o voise prietenul lui. Mâna căzu, amintindu-şi.

Coroana se rostogoli cu sunet mort.

        „Acestea sunt pentru grădina copiilor!” prefiră printre degetele arse,pietrele scumpe care ar fi îndestulat preţul să răscumpere un codru cu lacuri, şi râuri, şi punţi, şi păsări de basm.

Mâna căzu amintindu-şi.

Pietrele s-au cuibărit grăbite ca nişte păianjeni coloraţi de la tropice, în ungherele lor, unde au aşteptat neclintite de ani număraţi cu miile.

Zaharia Duhu îşi privi comoara şi o văzu scufundându-se într-un afund negru de apă.

Pentru cine o găsise, când n-o mai căuta? Pentru ce bucurie, când nu mai era nimeni să se bucure? Cine se mai afla vrednic de dânsa? Mâine toate privirile au s-o spurce şi toate lăcomiile au s-o sfâşie.

Degetele arse prefirau pietrele ca o dezmierdare. Alin-tau florile fine ale fibulelor, ca o părere de rău în ceasul despărţirii. A crezut cineva în comoara regelui Dromichet? N-a fost nimeni să creadă. Râdeau, da râdeau toţi, unii în batjocură, alţii cu milă.

        „Mâine toţi au să creadă şi toţi, îmbulzindu-se, n-au să găsească îndestule cuvinte de laudă şi de mărire. Aceasta e pentru Alexandru!… Acestea sunt pentru bucuria copiilor!… A mai rămas cineva care s-o merite?”

Comoara aştepta cu toate sclipirile galbene, şi albe, şi verzi, şi albastre, şi roşii, şi violete – irizând în lumina lunară: o lună stranie şi metalică, pentru căutătorii norocoşi de comori.

Zaharia Duhu se sprijini în genunchi pe marginea haznalei de bronz şi începu să orânduiască fiecare piatră, şi fiecare ban, şi fibulă, şi brăţară, şi cunună, la locul lor, cuminte, cum îl aşteptaseră şi cum le-a găsit.

Le orândui cu încetineala pioasă şi tristă a unei ultime pregătiri mortuare. Le mai privi încă. Le mai dezmierdă cu degetele lui arse.

Trase capacul încet, deasupra. Trase pământul şi pie-trele şi nisipul deasupra.

Se ridică; iar la picioarele lui era încă un mormânt ca oricare altul şi nimic mai mult.

Îl privi, cum priveşti lung, îndelung, înainte de despărţire, mormintele.

Pe urmă, se îndreptă spre malul înalt. De acolo se ve-dea bine. Acum se înţelegea bine de ce-a fost o albie veche, săpată de mână omenească să ţină apele cu voinţă pe un drum bătătorit. Sub albia aceea a fost dintotdeauna ascunzătoarea comorii. Altă mână de om sau întâmplarea abătuse apa Voievodesei din calea ei dreaptă. Şi de aceea apele se cereau înapoi, să-şi păzească mai departe comoara încredinţată din veac şi din veac.

Mâine apa Voievodesei va trece deasupra.

Şi totul va fi cum a mai fost.

Zaharia Duhu prinse cazmaua şi începu să sape mai îndârjit.

Apele băteau în perete. Chemau şi nu mai puteau aştepta. Venise ceasul să li se împlinească voia. Chemau şi nu mai puteau aştepta.

A doua zi dimineaţă, în cerdac, în straie curate şi largi, Zaharia Duhu stătea cu mâinile pe genunchi, în bătaia blândă a soarelui, ca un convalescent ascultător şi supus.

În faţă, mătuşa Ruxanda, pe alt scaun, tot cu mâinile pe genunchi, privea spre dânsul cu ochii ei orbi.

— Nu înţeleg. Ce vrei să spui, Zaharia?… Mai întrebă încă o dată.

— Mamă, comoara aceea… M-am judecat bine. Nu este nici o comoară! N-a fost niciodată, nici o comoară…!

Oarba oftă. Tot nu înţelegea.

Pe al treilea scaun, abia stăpânindu-şi neastâmpărul, se răsuci nepoata cu ochii ca gămăliile negre de bolduri şi cu nas ascuţit:

— Adevărat, unchiule Zaharia?

— Comoara regelui Dromichet nu există!… Repetă rar Zaharia Duhu. A fost o nebunie a mea… O nebunie prea lungă.

— Atunci, unchiule…?

Zaharia n-o lăsă să sfârşească.

— Atunci, însemnează că sfaturile voastre au fost înţelepte şi bune, iar mintea mea întunecată abia acum le-a priceput şi le-ascultă.

— Unchiule, dă-mi voie să te sărut! Mătuşico, dă-mi voie să te sărut!

Cecil îşi înfipse nasul ascuţit în obrazul omului spân şi în obrazul bătrânei oarbe.

— Ce bucuroasă are să fie Madala! Bătu din palme. Să trimitem să o cheme. Să-i cheme pe toţi, pe Dinu, pe…

— Da, să-i cheme pe toţi!… Încuviinţă Zaharia, privind, cu ochii lui uzaţi ceva îndepărtat şi mort.

Două telegrame porniră în aceeaşi zi la Bucureşti.

Una, pe adresa docentului universitar Petru V. Tudose: „Vino cu primul tren, semnată: Cecil.”

Alta, pe o adresă tăinuită: „Sosesc cu primul tren, semnată: Madala.”

Inginerul Dinu Grinţescu rămase până târziu, cu vraful de planuri şi acte pe masă.

— Ştiam, frate Zaharia!… Îşi frecă mâinile. Tot răul a fost spre bine. Trebuie să dărâmăm tot aici… Să facem o vilă! Să chemăm un arhitect şi să ridice un plan, ca pentru un om de treizeci-patruzeci de milioane cum ai să fii, începând din ziua când semnăm contractul… Apropo! Îmi spun oamenii că în susul apei, pârâul Voievodesei şi-a schimbat albia pe-o jumătate de kilometru. E un fenomen curios… Cam prin locurile pe unde căutai tu comoara regelui Dromichet.

— Comoara regelui Dromichet nu există! Rosti somnambulic Zaharia Duhu.

— Ştiu, frate Zaharia! Eram convins ceva mai demult decât tine!… Râse inginerul, bătându-l prieteneşte pe umăr. Acum mă duc să pregătesc surpriza cea mare amicului nostru Hagi-Iordan.

Inginerul Dinu Grinţescu îşi strânse actele şi planurile în servietă. Plecă avântat, cu voioşie de adolescent.

Zaharia Duhu rămase în cerdac, faţă în faţă cu oarba.

— Ce spuneai, Zaharia?

— Nimic, mamă!… Vorbeam singur… Spuneam că nu există comoara regelui Dromichet…!

Oarba întinse mâna, căutându-l pipăit. Poate ştia ceva în lumea ei neagră. Poate citea din nevăzut, ceea ce numai o mamă presimte.

Desmierdă stângaci şiacul aspru de pe genunchiul feciorului:

— Zahario, tu îmi pari astăzi bolnav. Mai bolnav decât ai fost ieri şi întotdeauna.

Mai vru să adauge ceva. Mina despărţi întunericul ei veşnic, între o noapte şi altă noapte.

Dar n-avu răgaz să-şi mai termine gândul.

Apăru Cecil, răvăşind un vraf de cataloage pe masă. Nasul ascuţit se înălţă victorios spre toate ambiţiile şi îndestulările, demult şi ascuns dospite în aşteptare.

— Unchiule, în definitiv, acum e cazul să alegem un automobil! Să-i aruncăm şi noi, de la egal la egal, praf în râtul animalului ăluia de Iordan Hagi-Iordan, marele brigand! Să-l ardă la ficaţi…

PARTEA A DOUA.

AURUL NEGRU.

S. O. S.

Viscolul a început pe nesimţite, muzical şi domol, ca o joacă nevinovată.

De două săptămâni dura gerul uscat. Cerul era în fiecare seară mai sticlos; nopţile mai nefiresc de luminoase.

Iar în fiecare dimineaţă soarele înălţa la marginea orizontului un ochi mai istovit, pentru a regăsi aceleaşi fire de telegraf încărcate de promoroacă; aceleaşi şine de cale ferată, paralele şi lucii, tăind Bărăganul diagonal; aceiaşi salcâmi singuratici, cu braţe de madrepor şi aceleaşi vagoane trase pe-o linie moartă.

Toate dădeau albei nemărginiri o înfăţişare dezolată şi neliniştitoare de capăt de lume şi de sfârşit de lume, unde viaţa a încetat brusc suspendată de-un cataclism. S-ar fi spus o întoarcere pe nevestite a epocii glaciale. Vârsta renului şi a mamutului, care a surprins civilizaţia nesăţioasă ca o pedeapsă binemeritată, ca s-o îngroape sub cleştarul gheţarilor şi s-o păstreze peste veacuri, intactă dar moartă, aşa cum se mai găsesc gâzele cu aripi străvezii capturate în bobul de chilimbar.

Termometrul cobora cu încă un grad în fiecare noapte.

Pe albastrul înalt, stelele luceau din ce în ce mai mari şi mai apropiate. Trosneau şinele. Corbii goliseră zarea. Dacă la ore fixe se mai târa un tren extenuat dintr-un capăt al liniilor la celălalt, apariţia era numai pentru a mări încă senzaţia de pustietate şi de sfârşit. Treceau parcă ultimii supravieţuitori. Se refugiau cu pu-teri sleite, mânaţi de panică, dincolo de orizontul deşert, în necunoscut, unde se mai afla poate limanul oraşelor calde, vii şi frenetice, cruţate de gheţoasa înmărmurire.

Toate staţiunile meteorologice începuseră să-şi zvârle întrebări şi răspunsuri îngrijorate prin posturile de radio: „La voi câte grade?… Aici 34 sub zero. Ieri au fost 32. Mâine vor fi 36. A îngheţat marea… Pe jumătate de continent s-a întrerupt circulaţia… Populaţia se retrage spre sud. Gulfstreamul şi-a schimbat cursul… Postul Stockholm nu răspunde… Nici Oslo…”

Astfel, începutul viscolului a fost ca o joacă uşurătoare şi nevinovată.

Însemna cel puţin altceva. Era ca o vrajă rea, care s-a rupt.

Mai întâi s-a iscat un vânt subţire, cu şuier înfiorat de piculină. Pe urmă crivăţul şi-a îngroşat glasul, a prins să geamă pe strune de violoncel şi să mugească în alămurile unei fanfare nevăzute.

Pulberea fină de zăpadă, răscolită din nemişcarea de două săptămâni, s-a învălurat în dune ciudate. Şi în aceeaşi noapte cerul s-a căptuşit cu nori vineţi; ninsoarea de sus a început a se contopi cu tălăzuirile de jos, clădind troiene peste calea ferată, înlănţuind fabuloase diguri între ghergane, îngropând halta singuratică într-un alt mormânt răzleţit la marginea lumii.

Ultimul tren a trecut gâfâind din toate supapele locomotivei, cu o întârziere de cinci ceasuri. Atârnau stalactitele sloiurilor sub pântecul negru de fier. N-a coborât nimeni. N-a urcat nimeni.

Apoi n-a mai fost nimic.

Numai chiotul vântului dezlănţuit bezmetic. Numai catapulta viscolului izbind în ferestrele oarbe şi mate.

Prin irealele ferigi de gheaţă crescute în geam, lumina se prelingea în încăperea scundă, apăsătoare şi sepulcrală.

În plină amiază nu se mai desluşea de la birou harta C. F. R., bătută în perete; nu se mai putea citi decât titlul tarifelor de persoane şi de mesagerii de pe tabloul galben; în fotografia decolorată nu se mai lămurea inaugurarea podului de peste Dunăre şi chipul inginerului Anghel Saligny în medalion.

Soba de fier fumega.

Vartolomeu Diaconu a cerut lampa, a meşteruit-o sin-gur şi apoi, cu urechea atentă la aparatul telegrafic, a început să aştepte, citind a treia oară o gazetă veche de trei zile.

Era un om încă tânăr, cu mustaţa ţepoasă, nebărbierit şi cu nodul cravatei strâmb. O figură fără expresie, oarecare, cu zbârcituri pretimpurii în colţul gurii şi cu părul rărit deasupra frunţii, dar cu toată înfăţişarea mediocră şi anonimă luminată de doi ochi în care se deştepta câteodată din torpoare o inteligenţă înfrântă şi resignată.

Întreaga fiinţă era concentrată în ochii aceştia.

În ei învia spectacolul lumii de departe, pe măsură ce omul întorcea foaia să citească telegramele, ultimele evenimente senzaţionale ale planetei, dezbaterile din Camera franceză şi conferinţa petrolului din New York.

La lectura unui simplu nume, după un scurt declic, se anima decorul fantastic: Londra cu străzile scufundate în ceaţă; capitala şi Calea Victoriei; uşa turnantă a unei cafenele de pe Ring, unde o actriţă celebră a scos revolverul din poşetă să-şi împuşte amantul; erupţia sondei nr. 16 din schela Piscul Voievodesei; un avion decolând la aerodromul din Rio de Janeiro şi expoziţia canină de la Paris, sala Wagram.

Toate căpătau contur, relief, viaţă de-aievea.

Pe urmă ochii lui Vartolomeu Diaconu îşi stângeau lumina în torpoare. Privirea se plimba ostenită şi fără nădejde pe pereţii vineţi, la harta C. F. R., la tabloul tarifelor de persoane şi mesagerii, la inaugurarea podului de peste Dunăre, cu medalionul inginerului Anghel Saligny.

În bucătărie se auzea o piuliţă. Glasul copiilor în camera de alături. Şi afară, mugetul viscolului năpustit în pereţi.

Aparatul telegrafic cădea în sincope lungi. Vartolomeu Diaconu se temea să nu-i moară sub ochi. Halta, izolată din două părţi, păstra singura legătură cu restul lumii prin firele telegrafice care de ieri răspundeau laconic, cerându-i răbdare până ce vor afla dispoziţiunile direcţiei generale.

Vartolomeu Diaconu aştepta.

Aştepta sus şi nevastă-sa, coana Tina, care trimisese unicul om de serviciu la oraş cu lista de cumpărături pentru sărbători, aşteptau şi copiii – Duţu şi Nevăstuica – fiindcă ştiau prea bine că printre cumpărăturile de la târg se află înscrise în fruntea listei şi anumite minunăţii care-i priveau personal: darurile lor de Anul nou.

În aşteptare îşi amăgeau timpul jucând loton.

Era un loton vechi, cu table murdare şi sleite, cu bilele desperecheate şi în mare parte fabricate de mâna lui Hariton, omul plecat la oraş după cumpărături. Bile tăiate şi rotunjite din coada unei biciuşti, uitată de-un căruţaş astă-vară pe banca unică de lângă felinarul unic.

Vartolomeu Diaconu nu-i auzea. Dar şi-i închipuia în odaia de sus (dormitor şi sufragerie), la masa învelită cu muşama, aşa cum nu mai conteneau de astăzi dimineaţă.

— 64…

— N-am!

— 17…

— Terţă!

— 42…

— N-am!

— 33, cocoşaţii…

— N-am!

— 25, ca la poliţie…

— Cvartă!

— 44, scaunele întoarse.

— N-am!

— 9…

— Loto. Bravo lui 9! A treia oară câştig pe tabla lui 9! Loto, îţi spun, ce mai cauţi acum la numere?

Duţu nu poate pronunţa încă „terţă, cvartă, patruzeci şi patru, control. Spune: „Telţă, cualtă patluzeci şi patlu, contlol…„ Nevăstuica nu poate pronunţa ţeurile măcar că e cu un an mai mare. Spune: „tersă, cocosasii, douăseci şi cinci ca la polisie”.

Nu-i aude Vartolomeu Diaconu, dar le reconstituie glasurile şi joaca acolo sus, în camera cu sâmburele de lumină împuţinat şi agonic în capsula de alamă, tot aşa cum reconstituise el, cu o vertiginoasă perindare de ima-gini, spectacolul Londrei învăluite în ceaţă, erupţia sondei nr. 16 din Piscul Voievodesei şi cafeneaua de pe Ring, unde o actriţă celebră a scos revolverul din poşetă să-şi împuşte amantul.

E poate o boală incurabilă. O infirmitate.

Dincolo de viaţa cea reală, pe care o trăieşte de la ceas la ceas, mai plăsmuieşte una consolatoare şi nostalgică, pe marginea lecturilor, din cuvintele scurte ale telegramelor, din corespondenţele trimişilor speciali, plecaţi să urmărească la faţa locului dezbaterile conferinţei pentru raţionalizarea producţiei de petrol, războiul chinojaponez, ravagiile ciclonului din Jamaica şi procesul crimei din strada Minotaurului.

A citit în ziar: „La conferinţa petrolului, lupta se dă între „Royal Dutch„ şi „Standard Oil”. Îndată, închipuirea a prelungit războirea dintre cele două trusturi, până la cotloanele cele mai îndepărtate ale continentelor, unde o sondă sfredeleşte coaja pământului să pompeze un nou zăcământ; până în camera unde un avar numără şi ascunde acţiunile unei societăţi dintr-un trust ori celălalt, socotind cu înfrigurare cât a pierdut ori a câştigat în 24 ore.

Fiindcă s-a născut şi a copilărit pe valea Prahovei, printre sonde, cu deosebire telegramele şi articolele de ziar în legătură cu petrolul îl pasionează. Pe urmă, când toate acestea se epuizează, Vartolomeu Diaconu retrăieşte în imaginaţie, auditiv şi vizual, chiar scenele care se petrec în cealaltă încăpere de sus, unde copiii joacă loton; îşi vede nevasta pisând zahăr în bucătărie şi ştergându-şi broboanele de sudoare cu poalele şorţului.

De trei ani, de când a fost mutat în halta aceasta pustie de pe Bărăgan, infirmitatea parcă a crescut în mijlocul singurătăţii.

Uneori îşi trece mâna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. Alteori le cheamă, le aşteaptă, fiindcă sunt singura evadare dintr-un surghiun fără vină şi fără speranţă.

Acum, ţăcănitul aparatului telegrafic a recomandat încă o dată răbdare. Regionala a dat ordin să purceadă un plug de desfundat liniile. Poate să sosească peste un ceas, poate peste o zi.

Impiegatul e în concediu de 64 ore. Concediul a expirat.

Dar Vartolomeu Diaconu şi-l imaginează îndată într-o gară unde s-a oprit trenul, aşteptând deschiderea liniei şi citind o gazetă în faţa paharului cu ceai fierbinte.

E o gară mare, de încrucişare, cu forfota mulţimii înzecită ca de obicei, după atâtea trenuri câte s-au oprit din drum. Mulţimea aceasta a dat năvală la bufet, tropăie şi discută cu aprindere; o parte nu-şi află astâmpăr, ieşind mereu pe peron să afle ştire dacă au pornit sau nu plugurile de ajutor, alţii citesc tablourile cu întârzierea trenurilor unde un impiegat vine să adauge altă cifră cu cretă, la fiecare jumătate de oră. Unii supraveghează bagajele; alţii scriu telegrame pe colţul meselor din sala de aşteptare clasa I, cu canapele şi jilţuri învelite cu pluş roşu, mâncat de lepră şi de molii.

Toate acestea le trăieşte Vartolomeu Diaconu cu o extraordinară participare la gesturile cele mai mărunte, la jalea femeii în rochie de doliu somnolând pe-un paner de pai, la neastâmpărul copilului care cu gura plină, mestecând dintr-un colţ de corn, se înghesuie printre bătrâni şi aduce mereu ştiri răstălmăcite ca după mintea sa. Îi ştie că şi aceştia nu pot lipsi. Fac parte din tumultul oricărei gări de încrucişare, mai ales când trenurile sosesc gâfâind cu întârziere şi nu pot pleca mai departe.

Ca să-şi amăgească şi el aşteptarea, Vartolomeu Diaconu a ieşit să înfrunte urgia de-afară.

A pus paltonul pe umeri. Viscolul s-a năpustit să i-l smulgă. L-a tras pe mâneci; şi-a înfundat căciula; face înconjurul haltei cu picioarele îngropate în troian până la genunchi.

De dimineaţă a certat-o pe Tina fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă târguieli în oraş. A rămas acolo. Macagiul nu iese din vizuina lui. Acum nu este cine să curăţe nămeţii cu lopata. Troianul a astupat intrarea. Locomotiva cu plug, când va sosi – dacă va sosi?

— Are să aducă şi vreun inspector general, cum se întâmplă întotdeauna. Din nou vreo ţâfnoasă observaţie şi poate pe deasupra vreo amendă, reţinută din salar pentru halul în care va găsi halta, cu troianul clădit până-n ferestre.

Din obicei, Vartolomeu Diaconu a deschis uşa sălii de aşteptare. Noroc că se deschide înlăuntru: altfel cum ar mai fi putut lupta cu troianul fără lopeţi? O dată cu el a intrat şi viscolul. E întuneric şi frig – mirosul rece, lugubru, al sălilor de aşteptare.

Vartolomeu Diaconu se pregătea să închidă uşa la loc, opintindu-se să biruiască viscolul, când i s-a părut că mişcă o umbră în întuneric.

Desigur încă o nălucire a închipuirii. Umbra însă a tuşit, s-a mişcat, dă semne de viaţă.

— Care e acolo, mă? A întrebat Vartolomeu, cu o foarte legitimă mirare.

— Om bun!… Răspunse glasul umbrei.

Şi din mlădierea glasului, Vartolomeu Diaconu a ghicit îndată că prin întuneric umbra a surâs cu intenţii pacifice.

— Aceasta e încă o istorie! Exclamă el perplex.

— Dar ce? A mai fost alta? Interogă umbra, ridicându-se din ungherul întunecos şi aprinzând un chibrit.

Vartolomeu Diaconu n-a ştiut ce să răspundă. Nu e deprins în pustietatea aceasta, cu asemenea dialoguri.

După ton, după o imperceptibilă nuanţare a vocii, înţelege că nu are de-a face cu unul dintre pasagerii obişnuiţi care se urcă şi se coboară în halta lui de pe Bărăgan: vechili, ciobani, soldaţi în concediu, reprezentanţi ai autorităţilor comunale rurale şi ţărani încărcaţi cu desagi ca asinii.

Flacăra chibritului luminează o porţiune de blană scumpă. Înainte de a se stinge, aruncată jos, a luminat la picioarele necunoscutului şi două valize de piele, cu etichete de hoteluri străine, agenţii de voiaj şi companii de navigaţie. Le cunoştea prea bine acestea Vartolomeu Diaconu. Întrevăzute pe bagajele călătorilor din rapide şi exprese, i-au îngăduit nu o dată să voiajeze cu închipuirea lui fantastă în toate oraşele lumii, capitale şi por-turi, localităţi climaterice şi plaje celebre.

— Aşteptaţi un tren?

Şeful staţiei rostise întrebarea maşinal, şi imediat şi-a dat socoteală de absurditatea întrebării.

Străinul răspunse din întuneric:

— Probabil!… Nu-i fi voind să aştept aici cometa lui Haley! Probabil că aştept un tren.

Străbătea ironie în glasul necunoscutului.

Ca să-i plătească pe dată, cu aceeaşi măsură, Vartolomeu Diaconu rosti cu oarecare satisfacţie:

— În acest caz o să aşteptaţi cam mult! Nu s-a anunţat niciunul. Cometa lui Haley soseşte şi pleacă după un orar precis, cunoscut şi afişat de astronomi pe câteva mii de ani înainte. Cu trenurile noastre e ceva mai greu… Până ce s-o dezmetici direcţia generală.

— Până s-o dezmetici direcţia generală – întrerupse străinul – cred că n-ar strica să aprindem aici o lampă şi să faceţi focul! E o sală de aşteptare, nu? Călătorii au drept măcar la atât…

Figura străinului nu se vedea. Necunoscutul n-a mai aprins şi al doilea chibrit.

Însă Vartolomeu Diaconu a şi reconstituit fizionomia care putea corespunde unei asemenea intonaţii agresive şi autoritare. Individul din întuneric e hărţăgos şi cu ţâfnă. Fiindcă a colindat lumea în rapide internaţionale, a dormit în cabine de lux şi s-a lăfăit în vagoane Pullmann; fiindcă poartă blană scumpă şi valize costând cât leafa unui şef de haltă pe cinci luni, onorabilul se socoteşte în drept să ia la zor un biet funcţionar C. F. R.

Vartolomeu Diaconu replică prompt, cu amorul propriu profund ulcerat:

— Domnule, ca să facem foc şi să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemn şi petrol! Adică, direcţia generală să ne dea fondul înscris în buget, la capitolul pentru lemne şi petrol… Aceasta o aşteptăm de câteva luni. De astă-vară… Poate aprobarea va sosi o dată cu trenul dumitale, sau poate o dată cu cometa Haley…

Prin întuneric, necunoscutul râse încet, surd, fără poftă de harţă. Agresivitatea de adineauri se risipise.

Consimţi cu blândeţe ostenită:

— Atunci să aşteptăm! Dumneata aprobarea, eu trenul; amândoi cometa lui Haley…

Se auzi scârţâitul băncii de lemn. Străinul se instalase la locul său, hotărât, precum spunea, să aştepte. Vartolomeu Diaconu se înduioşă de această prea repede capitulare.

Cu generozitatea victorioşilor, rosti:

— Aceasta nu înseamnă, domnule, că trebuie să degeri în gheţăria de aici!… Pofteşte, te rog, în birou, să facem pace…

— Să facem!

— Şi să ne vedem la ochi.

— Şi să ne vedem la ochi!

Ironia din glasul străinului mai dura încă în această totală supunere. Dar inofensivă şi lăuntrică. Nu se adresa lui Vartolomeu Diaconu. Era mai mult o ironie melancolică faţă de propria sa situaţie, aici, în sala gheţoasă şi întunecată a unei halte din pustietatea Bărăganului, cu dialogul ciudat între doi oameni care nu-şi vedeau faţa.

Vartolomeu Diaconu înţelese şi luă necunoscutul în simpatie, absolvindu-l cu desăvârşire de harţagul atât de repede domolit.

— Cu bagajele are să fie mai greu! Spuse călătorul. Sunt cam grele… Se află vreun om să le care?

— O să facem noi pe hamalii în lipsa omului de serviciu… Propuse Vartolomeu, bâjbâind în beznă şi apucând un geamantan de toartă.

Străinul urmă exemplul.

Amândoi au luptat afară cu viscolul, au păşit peste troian şi au intrat în birou, tăbârcind valizele. Le-au aşezat lângă uşă. Pe urmă s-au privit în lumina fumegoasă a lămpii.

— Îmi daţi voie să mă prezint?… Vartolomeu Diaconu, şeful haltei şi, pentru moment, telefonist, telegra-fist, magazioner, hamal şi om de serviciu…!

Vartolomeu Diaconu întinse mâna prietenos.

Necunoscutul o scutură tot atât de amical, evitând însă să-şi spună numele şi înlocuind formalitatea cu amabilităţi de circumstanţă.

— Îmi pare foarte bine, domnule şef, telegrafist, magazioner, hamal şi om de serviciu… Aşadar am făcut pace? Aceasta mă incintă. N-ar avea nici un haz să ne devorăm ca şerpii din Marsilia. Cunoşti anectoda?… I-au uitat pe amâdoi într-o noapte în cutia lor cu capacul de sticlă. A doua zi, paznicul n-a mai găsit nimic. Se înghiţiseră unul pe altul. Tot aşa ar fi riscat să nu se mai găsească, trenul meu sau cometa lui Haley, dacă urmam a ne război. Te rog, vezi-ţi de treburile dumitale! Eu mă mulţumesc cu un scaun aici, lângă sobă.

Îşi dezbrăcă blana şi o atârnă modest lângă soba de fier. Îşi scoase mănuşile şi îşi apropie palmele să le dezmorţească.

Un timp se auzi numai ţăcănitul aparatului telegrafic. Vartolomeu Diaconu cerea informaţii. Iar informaţiile au fost aceleaşi: staţia cea mai apropiată aştepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile şi echipele de lucrători. În orice caz, plugul era pe drum. Plecase din Bucureşti. Dă luptă vitejească, pe undeva, cu viscolul şi troienele.

— Treburile mele deocamdată s-au isprăvit! Declară Vartolomeu Diaconu, frecându-şi mâinile şi ridicându-se de la masa cu discurile de alamă. Aşteptăm! Poate un ceas. Poate toată noaptea… Suntem în mâna lui Dumnezeu…

— Şi a direcţiei generale! Sublinie străinul surâzând.

Şeful haltei făcu un semn din cap şi din umeri, care arăta destul de lămurit cât de puţine şi slabe iluzii merita această direcţie generală.

— Răbdare şi tutun! Aceasta e deviza direcţiei gene-rale, pentru funcţionari, pentru pasageri, pentru toată lumea…

— Apropo de tutun!… Îşi aminti necunoscutul. Permite să-ţi ofer o ţigară… Am o provizie destul de respectabilă. Încât, din partea tutunului, putem aştepta toată noaptea, şi mâine, şi poimâine…

Întinse portţigaretul de aur, lung şi plat, ticsit cu ţigări egiptene.

Vartolomeu Diaconu descifră cu admiraţie inscripţia aurită. Ţigări de Cairo! Într-o clipă întrevăzu oraşul cu palmieri, clădirile albe şi cubice, minaretele, moscheile, deşertul, soarele arzător, Sfinxul şi Piramidele. Veşnica lui manie de a se transporta cu închipuirea în celălalt capăt al lumii, prin magia unui simplu nume de oraş, de ţară, de fluviu…

Tutunul era aromat, fin, molatic. În încăperea strâmtă, cu lampa chioară şi îmbâcsită de mirosul podelelor spălate cu leşie, fumul albastru răspândi un parfum nou, delicat şi nostalgic; un parfum pe care imaginaţia lui Vartolomeu Diaconu îl identifică imediat cu atmosfera vagoanelor Pullmann, a saloanelor de transatlantic, a holurilor de palace-hoteluri.

Prin spiralele fumului se mai cercetau încă, încercând fiecare să descifreze, în trăsăturile celuilalt, fiinţa lor ascunsă şi necunoscută. Erau doi oameni faţă în faţă, din două lumi cu totul străine.

Dar rămăseseră numai doi oameni – şi atât.

Necunoscutul reprezintă exact tipul călătorului blazat de spectacolele veacului, aşa cum îl plăsmuise întotdeauna închipuirea şefului de haltă.

Înalt, spătos, cu tâmplele cărunte şi cu fruntea boltită, cu faţa osoasă şi prelungă, cu buzele rase şi cu gura amară, cu nasul subţire şi cu ochii albaştri, în costumul moale de stofă englezească, semăna aidoma cu personajele gravurilor din prospectele companiilor de voiaj şi de turism. Nu-i stătea bine aici. Nu se afla la locul său.

Vartolomeu Diaconu îl transportă îndată pe-o punte de vapor, pe un dig de port, într-o gară-terminus, unde sosesc şi de unde pleacă o sută de trenuri pe zi.

Curiozitatea birui sfiala, dându-i glas să întrebe:

— Mă ierţi, te rog, dar tot nu pricep de unde şi cum ai ajuns dumneata aici?… N-am auzit clopoţei de sanie. Zgomot… Nimic! M-am trezit cu dumneata în sala de aşteptare, parcă ai căzut din cer… Chiar adus parcă de cometa lui Haley. Numai că nu-i orariul cometei; nu i-au dat încă macagiii cerului drum pe linia noastră.

Străinul surâse, scuturând cu degetul inelat scrumul ţigării:

— Foarte simplu, domnule şef, telegrafist, magazioner, eţetera. Foarte simplu! Nu m-a adus cometa lui Haley. M-a adus viscolul, dacă se poate spune. Am sosit cu sania de la un oarecare conac, de aproape… Nădăjduiam că direcţia dumitale generală…

— A mea? Se apără Vartolomeu Diaconu. A dum-nealor!

— Bine, a dumnealor!… Rectifică necunoscutul cu acee-aşi blândă ironie. Nădăjduiam că direcţia generală a purtat grijă şi a luat măsuri din vreme pentru a nu se întrerupe circulaţia trenurilor. Veneam, aşadar, la tren! La trei sute de metri de halta dumitale sania n-a mai putut răzbi prin troian. Mi-a cărat vizitiul bagajele… Am intrat în sala de aşteptare şi am aşteptat…

— Sunteţi străin de partea locului? Întrebă Vartolomeu Diaconu.

— Relativ! Răspunse enigmatic necunoscutul. Dar de ce mă întrebi?

— Fiindcă nu v-am văzut niciodată. Mi se pare că vă cunosc de undeva figura, dar sunt sigur că nu v-am văzut niciodată… Şi mai întrebam, fiindcă proprietarii şi arendaşii de prin împrejurimi, în sfârşit persoanele mai cu vază de pe aici, când aşteaptă trenul pe asemenea vreme, intră direct la mine, în birou…

— Am vrut să fiu singur.

Vartolomeu Diaconu crezu că în ochii albaştri ai străinului a citit, aşa, ca o umbră de tristeţe.

Poate a fost însă numai o simplă părere.

— Am vrut să fiu singur – urmă necunoscutul – să nu văd oameni! Nu-mi închipuiam însă că prin graţia direc-ţiei generale C. F. R., sălile de aşteptare sunt transformate în adevărate gheţării. Dumneata ai sosit la timp. Exact în momentul când mă hotărâsem să renunţ la singurătate, să vin la dumneata şi să-ţi cer ospitalitate, ori măcar o lampă şi un braţ de lemne…

— Frumoasă ospitalitate!… Recunoscu Vartolomeu Diaconu, cu părere de rău. Frumos te-am primit!… Ce vei fi spus oare dumneata despre mine? Te rog să mă ierţi… În pustietatea de aici, omul se sălbătăceşte… Pe urmă, gândeşte-te şi dumneata!… Singur, cu toată răspunderea pe cap, cu impiegatul în concediu, cu personalul descomplectat. Te ia gura pe dinainte. Te porţi cum nu ţi-e firea.

— Să lăsăm acestea… Propuse necunoscutul. Am făcut pace, nu este aşa?

— Orişicât…

— Nici un orişicât, te rog! Mai aprinde o ţigară… Aşa cum fumează şefii de trib indian pipele păcii, împreună, în faţa focului…

Imaginaţia lui Vartolomeu Diaconu, jucăuşă ca întotdeauna, îi transportă pe amândoi pentru o clipă în sava-nele Americii, într-un cort de piele, fumând pipele păcii printre indieni cu faţa spoită şi cu o cunună de pene oblice în jurul capului.

Scutură fruntea să alunge închipuirea şi rosti cu o îndoială în glas:

— La ţigările acestea s-ar cuveni o cafea.

— N-ar strica! Încuviinţă străinul.

— Numai să văd mai întâi ce spune nevastă-mea. Mă tem că în cămara noastră a suflat vântul. Ca înainte de sărbători… Am tot lăsat să se sfârşească toate, ca să trimit pentru o singură cumpărătură… Omul a plecat la oraş. L-a prins viscolul acolo, aşa că am rămas fără provizii.

— Atunci nu te deranja.

— Ba, pardon! Mă duc să întreb… Scuză-mă un moment. Pofteşte ziarul până ce mă întorc. Şi dacă aparatul începe a ţăcăni, te rog, strigă-mă…

Vartolomeu Diaconu ieşi în săliţă, după ce-a meşterit în prealabil flacăra puţină a lămpii: se auziră paşii urcând treptele pe scări.

Necunoscutul nu-şi aruncă ochii pe ziar, cum îl invitase gazda. A uitat să tragă şi din fumul ţigării. Cu mâna spânzurată pe genunchi, privea, fără să vadă pereţii afumaţi, tabloul spălăcit reprezentând inaugurarea podului de peste Dunăre şi medalionul inginerului Saligny. În ochii albaştri tristeţea crescuse – o sfârşeală, o osteneală de viaţă, un dezgust; privirea animalelor bolnave care se desprind de turmă şi se ascund în singurătate, aşteptând să moară.

Cu o încordare a voinţei, a dispărut istoveala aceasta din ochi numai când s-au auzit paşii lui Vartolomeu Diaconu coborând treptat, dincolo de uşă.

— Avem noroc! Anunţă fericit şeful haltei. Am mai descoperit ceva pe fundul cutiei. N-are să fie o cafea ca la Capşa! Dar mai bine atât, decât nimic.

Necunoscutul se sili şi dânsul să pară bucuros de asemenea „noroc”. Însă Vartolomeu Diaconu înţelese, din surâsul trist şi absent că omul din faţa lui este, din cine ştie ce tăinuite pricini, un nefericit.

Această constatare mări simpatia pentru seamănul sosit din toată lumea.

— Aţi fost pe-aici la vreun prieten? La cunoscuţi, la rude?

— Relativ! Fu răspunsul tot atât de enigmatic ca adineauri.

— Ştiu că sunt indiscret… Stărui Vartolomeu Diaconu. Dar de trei ani cunosc aproape toţi vecinii. Vrând-nevrând, ştiu când pleacă fiecare şi unde pleacă, ştiu când vin şi de unde vin. Pe la mine e trecătoarea… Şi nu mă pot dumiri, cam de pe unde te-a putut aduce pe dumneata sania care n-a mai răzbit într-acoace…

— De la Cămărăşeşti! Îi satisfăcu în silă curiozitatea necunoscutul cu părul cărunt la tâmple.

Vartolomeu Diaconu îşi rectifică poziţia respectuos.

— Atunci sunteţi poate rudă cu domnul ministru? Rudă sau prieten?

— Relativ! Fu răspunsul străinului. Om de afaceri. Omul lui de încredere. Avocat…

— Să mă iertaţi că nu v-am recunoscut. Să mă iertaţi de primire…

Glasul lui Vartolomeu Diaconu devenise servil, stânjenit, fricos. Îşi pipăi cravata strâmbă. Îşi încheie nasturii hainei. Şterse cu podul palmei scrumul ţigării de pe masă. Revizui toaleta lămpii, cum o revizuise şi pe a sa.

— De ce nu luaţi loc aici, la birou? Îl invită potrivind scaunul. E mai comod…

Necunoscutul îi urmărea toate mişcările cu vădit şi parcă melancolic interes, deodată atent, uitând propria-i mâhnire ascunsă.

Începu să surâdă cu bunăvoinţă. Scoase din nou portţigaretul de aur lung şi plat – şi se ridică el de pe scaun să-i ofere ţigară.

— Dragă domnule… Domnule…

— Vartolomeu Diaconu… Îi ajută memoria şeful haltei.

— Dragă domnule Diaconu, te rog să aprinzi şi ţigara aceasta, şi să rămânem tot aşa de buni amici cum eram adineaori… Faptul că vin de la moşia ministrului dumitale şi că sunt omul lui de încredere nu schimbă nimic. Dar absolut nimic… Altfel, să ştii că-mi iau geamantanele şi mă mut în gheţăria sălii de aşteptare…

— Oricum, domnule avocat…

— Lasă, te rog, avocatul!… Nu sunt nioi avocat, nici nimic, aici. Sunt invitatul, musafirul dumitale. Erai până acum un om de ispravă. Natural, aşa cum îţi este firea şi portul. Ai devenit subalternul ministrului, o persoană foar-te sus-pusă, dar care ţi-o spun eu că nu merită să faci atâta caz de dânsul… Îl cunosc de-a fir-a-păr! Să-l lăsăm în plata Domnului şi să aşteptăm cafeaua, amici, cum mi se părea că eram până mai adineaori…

Cafeaua tocmai sosea.

O aducea Nevăstuica, în două ceşti desperecheate, pe-o tavă acoperită cu şerveţel alb.

Fetiţa lui Vartolomeu Diaconu păşea cu ochii încruntaţi la clătinările ceştilor, cu limba scoasă printre dinţi de încordare.

Îşi schimbase şorţ curat, se pieptănase cu părul strâns în pieptene de celuloid roz, îşi lustruise ghetuţele şi îşi scosese negrul de sub unghiii. Nu mai putea de nerăbdare să privească la domnul străin de lângă sobă; dar deocamdată se cuvenea să ducă la capăt, cu demnitate şi cu toată răspunderea, misiunea ei de gospodină în miniatură.

Când aşeză tablaua pe birou, răsuflă uşurată şi se uită triumfal.

— Poftim cafeaua! Mămica a spus că nu-i faimoasă, s-o scusasi… Dar o ştiu eu pe dumneaei… Aşa spune întotdeauna…

Abia pe urmă îşi aduse aminte de toată dăscălirea de sus, aşa cum o pusese mămica să facă repetiţie: Dai domnului străin bună seara! Întinzi mâna. Îţi spui numele”.

Înaintă, şi cu o reverenţă stângace se execută:

— Bună seara!… Pe mine mă cheamă Nevăstuica!… Nevăstuica V. Diaconu, elevă în clasa a doua primară.

Domnul străin se plecă s-o sărute pe frunte. O ridică pe genunchi şi îi întoarse bărbia între degete, să-i privească în ochii negri, lucioşi şi vii.

— Adevărat nevăstuică! Spuse cu admiraţie. Pui mic şi viu, de sălbăticiune liberă…

— Că nu-s aşa de sălbatică… Protestă Nevăstuica.

— Nici n-am vrut să spun aceasta, domnişoară Nevăstuică!… A fost un compliment pe care ai să-l înţelegi mai târziu…

Nevăstuica păru mulţumită şi cu acest compliment valabil pe termen lung.

Anunţă:

— Mai am un frate! Pe el îl cheamă Dusu…

— Şi nu putem să-l vedem şi pe domnul Dusu? Întrebă necunoscutul.

— Nu ştiu… Nu se poate! N-avem voie să intrăm în biroul tăticului. Eu am venit cu cafelusa. E altăseva. El ar fi vărsat-o şi făsea o ticăloşie cum fase el întotdeauna…

— După cât înţeleg eu, domnişoară Nevăstuică, duci casă rea cu domnul Dusu?… Trase concluzia străinul cu tâmplele cărunte.

— Ba de fel! Mă împac foarte bine cu Dusu… Ne mai batem noi eâteodată, nu-i vorbă! Dar numai aşa, în zoacă!… El e mai mic ca mine, de-abia e în clasa întâia. E mai mic şi mai zăpăsit. Cum vrei s-aducă el cafeaua fără s-o verse?

— Într-adevăr! Încuviinţă domnul străin, alintându-i părul şi pieptenele de celuloid. Aşa se explică totul! Întradevăr, cum avea să aducă domnul Dusu cafeaua fără s-o verse? Nu toată lumea e în clasa a doua primară şi nu toată lumea e gospodină ca domnişoara Nevăstuică…

— Asta s-o ştii de la mine…!

— Am s-o ştiu de-acum înainte.

Nevăstuică se desprinse de pe genunchi.

— De-acum mă duc. Mămica mi-a spus să nu mă întind la vorbă cum mi-e obiseiul… Pe urmă, am şi o grămadă de treabă. Nici nu posi să ştii dumneata câte treburi sunt într-o casă înainte de sărbători…!

— Aceasta n-o ştiu! Ai dreptate, domnişoară Nevăstuică…

— Se vede că tu n-ai casă!

În ochii străinului trecu iarăşi o umbră.

— Ba am… Am prea multe. Poate de aceasta n-o ştiu.

— Dacă ai atâtea case, de se umbli pe drumuri? Acum e vreme de umblat pe drumuri?

— Mă întreb şi eu, domnişoară Nevăstuică!

— Te întrebi ca un prost! Parcă eşti Dusu…

Vartolomeu Diaconu încerca să-şi aducă fata la realitate de la distanţă, cu tot soiul de schime elocvente, încruntându-se şi făcându-i semn să înceteze. Tutuia străinul, îl găsea un prost, îl comparase cu Dusu.

În câteva minute, o avalanşă de catastrofe.

Dar Nevăstuica nu mai avea ochi pentru semnele lui Vartolomeu Diaconu. Îi plăcea domnul acesta străin, care umbla pe drumuri fiindcă avea prea multe case şi care, cu tot părul lui cărunt la tâmple, era în mintea lui Duţu.

— De-acum m-am dus! Anunţă cu regret. Altfel mănânc papară de la mămica… N-ai mâncat din papara asta s-o cunoşti…!

— Nu, domnişoară Nevăstuică.

Din uşă, Nevăstuica îi mai făcu o reverenţă stângace. Apoi s-au auzit paşii tropăind mărunt pe scară, pe urmă o altă uşă, răbufnind sus.

— Copil! Minte de copil prost crescut! Încercă s-o scuze Vartolomeu Diaconu. Se poate face însă educaţia unui copil în pustietatea de aici?

Aştepta un răspuns, o aprobare de la străin. Dar necunoscutul părea că n-a auzit.

Gânditor, urmărea fumul ţigării, cu acelaşi surâs trist şi absent, uitat pe buzele cu dungi amare la colţul gurii.

— Se răceşte cafeaua! Vesti Vartolomeu Diaconu. După ce că e proastă, are să mai fie şi rece…

— A, da! Cafeaua…

Călătorul tresări, deşteptat din gândurile lui depărtate.

Se ridică de pe scaun, scuturându-se poate de un fior al frigului înmagazinat în gheţăria sălii de aşteptare, poate scuturat de amintiri.

Începu să păşească în încăperea scundă, oprindu-se să soarbă o înghiţitură de cafea şi continuându-şi apoi plimbarea. O clipă rămase cu spatele întors, descifrând tablourile cu tariful C. F. R., din perete, figurile spălăcite în costume demodate din fotografia reprezentând inaugurarea faimosului pod şi chipul inginerului Anghel Saligny, în medalion.

Afară, viscolul izbea în pereţi, în uşi, în ferestre, cu asalturi năprasnice.

Vartolomeu Diaconu urmărea plimbarea străinului cu o adevărată şi mută evlavie. Şi-l închipui discutând cu ministrul, încheindu-i şi reziliindu-i contracte, dându-i sfaturi, ca un om de încredere şi ca un avocat împuternicit cu toate afacerile, aşa cum se prezentase.

Vorbise despre ministru cu oarecare dispreţ, cu un fel de compătimire, ca despre „omul care nu merită să faci atâta caz de dânsul, ţi-o spun eu…” Îi cunoştea poate slăbiciuni tăinuite, îi era poate nu numai consilier, ci şi confesor.

Ministrul venise în capul departamentului printr-un capriciu al politicii. Era străin de toate chestiunile. „Îl duceau alţii de nas.” Nici nu se prea interesa de treburile ministerului. Se spunea că va trece la Industrie şi Comerţ, sau la Domenii; alţii vorbeau că face politică numai din slăbiciune, fiindcă îl târâie câţiva prieteni şi ambiţiile nevestei. Om bogat, privilegiat de soartă, cu starea şi cu numele moştenite de la părinţi care au însemnat şi dânşii pe vremuri ceva printre mărimile ţării, nu se interesa de moşia aceasta de pe Bărăgan, cum nu se interesa probabil nici de minister. De câte ori nu auzise, vara, că a trecut cu automobilul spre seară, ca să plece a doua zi? Nevasta se plimbă prin străinătăţi. N-au copii. N-au griji. Nu cunosc sfârşitul de lună cu aşteptarea statelor de salarii. Toamna, administratorul soseşte cu ordin să i se pună la dispoziţie vagoanele pentru cereale. Toate sfârşesc în câteva zile. Curg ordinele telegrafice de la direcţia generală şi de la regională; sosesc din pământ vagoanele goale.

Alţii aşteaptă.

Ministrul e atotputernic chiar când nu e ministru: când se află în opoziţie. Are prieteni şi legături; e cruţat de adversari. Lupii se cruţă unii pe alţii.

Vartolomeu Diaconu îşi imaginează biroul de acasă al ministrului, tapetat, cu uşile capitonate, cu tablouri rare în rame aurite, cu o placă de cristal peste postavul mesei. Vede o mână ridicând lenevos receptorul telefonului de pe suportul nichelat…

— De câţi ani zici că te afli dumneata aici? Întrebă străinul, neaşteptat, năruindu-i plăsmuirea plăcută.

— Trei ani…

— Şi copiii cum învaţă la şcoală? Există vreo şcoală prin apropiere…?

— Cel mai apropiat sat cu şcoala cea mai apropiată e la patru kilometri jumătate… Aşa că ne-am dat după împrejurări. Copiii învaţă acasă, dau examene vara. Cât pot, îi ajut eu; cât poate, nevastă-mea!… Facem cu rândul. Ne-am repartizat rolurile: eu cu băiatul, nevasta cu fetiţa. Dar ea cu grija gospodăriei, eu cu a serviciului; pot spune că-i lăsăm de capul lor! Nu ne dă mâna să ţinem servi-toare. Nici să aducem în luna dinaintea examenului pe cineva, vreun normalist ori vreun student să-i prepare. Alţii am auzit că aşa fac. Noi nu ne-nvrednicim; şi mă apucă aşa, câteodată, ca un fel de răspundere vinovată şi apăsătoare faţă de nişte copii nevinovaţi… Viaţa e foarte grea, domnule, pe aceste vremuri: grea şi nedreaptă…

— Adevărat! Sunt fel de fel de mizerii… Vorbi ca pentru el necunoscutul. Fel de fel de griji, de necazuri, pe lângă care treci fără să le vezi, fără măcar să le presimţi. Deodată ţi se deschid ochii! Tot ceea ce era abstract şi îndepărtat se concretizează şi se umanizează… Numai că toate vin prea târziu, întotdeauna prea târziu…

Vartolomeu Diaconu aprobă din simplă bună-cuviinţă.

Nu pricepea ce vrea să spună străinul – omul de încredere, avocatul şi consilierul ministrului.

Imaginaţia şi inteligenţa lui se mărgineau la aspectul vizual al universului. El putea să vadă fără să fi văzut vreodată într-aievea, oraşe şi ţări, fluvii şi munţi, oameni de altă rasă şi animale de sub alt meridian, oceane, porturi şi gări. Nu putea intra însă în interiorul unui labirint de cugetare.

Se oprea la intrare, ca să privească îndărăt, afară.

— Dumneata, domnule Vartolomeu Diaconu, eşti un om fericit! Declară tot atât de neaşteptat necunoscutul, cum neaşteptată îi fusese mai înainte întrebarea.

Se oprise din mers, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor, zuruind în adâncul lor ceva metalic, poate un pumn de monede.

Şeful haltei din Bărăgan încercă să surâdă cu o umilă mustrare.

— Crezi dumneata?… Întrebă.

Înlocui restul întrebării cu o mişcare rotunzită a mâinii spre încăperea scundă cu pereţii afumaţi, spre soba de fier şi lampa chioară, spre ferestrele unde izbea viscolul amarnic de-afară, şi spre tavanul unde se auzeau, deasupra, paşii copiilor fără şcoală şi zgomotele bucătăriei unde robotea Tina, fără ajutoare.

Erau tot atâtea mărturii că acestea nu se pot numi o fericire. Îl scuteau de orice alte explicaţii.

— Şi totuşi eşti un om fericit! Stărui necunoscutul. Nici nu-ţi poţi închipui cât de fericit! Fiindcă tot ce doreşti dumneata se poate realiza mâine, poimâine, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Ai o scăpare. Există o uşă deschisă spre un mâine… Fericirea e aceasta! Să do-reşti ceva realizabil. Să te zbaţi, pentru a cuceri ceva realizabil… Nu să se realizeze, nu să-ţi realizeze viaţa, de la sine, ceea ce n-ai dorit…

Privirea lui Vartolomeu Diaconu pluti vagă pe pereţi, se opri asupra lămpii fumegânde.

Străinul vorbea o limbă cu totul neînţeleasă pentru el.

Ca să-şi afle de lucru ţăcăni în aparatul telegrafic. Răspunsul fu acelaşi: răbdare! Plugul desfunda linia dincolo de a treia staţie.

Se apropia. Au fost trimise echipe de ajutor. Vartolo-meu Diaconu ridică ochii spre străin, cuprins de o amintire veselă.

— Dacă ar fi aici nebunul de Ionescu, ne-ar distra cu trăsnăile lui! Anul trecut, când s-au înzăpezit tot aşa li-niile, a fost o istorie întreagă. A ajuns de pomină, pe toată linia, de la Bucureşti până la Constanţa… La fiecare ceas mă chema la telegraf să dea semnalul de alarmă: S. O. S., nene Mitică! S. O. S.

— Cine e Ionescu? Întrebă necunoscutul. Şi cine e nenea Mitică…?

— Impiegatul care e în concediu acum. Pe el îl cheamă Ionescu. Mache Ionescu!… Băiat de ispravă, dar cam şui… Cam într-o ureche. Iar nenea Mitică e domnul ministru al nostru!… D. Demetru Demetrian… Aşa îl botezase Iones-cu: nenea Mitică! Făcea cu alte cuvinte apel la domnul ministru să ne salveze domnia-sa, dacă direcţiunea generală şi regionala ne uitase: S. O. S., nene Mitică! Vino şi ne salvează, nene Mitică…!

Străinul râse de-a binelea.

— Şi nenea Mitică? Întrebă el. Cum s-a comportat…?

— Parcă domnul ministru avea să ne desfunde dumnealui linia! Îi luă apărarea din oficiu Vartolomeu Diaconu. Are alte griji, alte treburi; înţelegem noi conducerea serviciului şi ierarhia răspunderilor.

— Spune mai simplu şi mai direct, domnule Diaconu!… Îl îndemnă omul de încredere şi consilierul ministrului. Lasă diplomaţia, că doar am devenit prieteni. Poate n-avea nici o grijă domnul ministru, nici o treabă alta! Nenea Mitică se plimba poate prin străinătate… Prin ce vreme s-a întâmplat înzăpezirea de anul trecut?

— Tot pe la sfârşitul lui decembrie.

— Exact!… Nenea Mitică se afla la Nisa. În concediu de sănătate, zice-se. De fapt, plecase să-şi aducă nevasta… S-o convingă să se întoarcă acasă… Poate de acolo dădea şi nenea Mitică, alias domnul Demetru Demetrian, semnalul de alarmă: Save our souls! Salvează sufletele noas-tre… S. O. S…

— O fi! Aprobă Vartolomeu Diaconu cu neîncredere.

Pe urmă, străinul s-a strâns lângă sobă şi a rămas timp îndelungat pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi, cu ochii în duşumelele duhnind a leşie.

Un ceas a trecut. De două ori, Vartolomeu Diaconu a urcat scările în vârful degetelor, pledând să-şi convingă nevasta pentru a invita necunoscutul de jos la masă. A epuizat toate argumentele. Legăturile călătorului cu ministrul, creştineasca ospitalitate cuvenită unui drumeţ la vreme de noapte şi de iarnă; tot şi toate. La rândul ei, Tina a invocat tot atâtea argumente, dovedindu-i punct cu punct, că nu pot invita un om la o masă calică şi goală, tocmai fiindcă e în legături atât de strânse cu ministrul şi tocmai fiindcă arăta ca o persoană sosită din altă lume.

La sfârşit a biruit însă tot Vartolomeu. A asudat şi a biruit.

— Dar pe răspunderea ta, Vartolomeu…?

— Îmi asum toată răspunderea!… A declarat soţul, profitând de ocazie şi periindu-şi părul rărit pe frunte, în faţa oglinzii. Pe răspunderea mea, Tino! E un om de ispravă şi nu-mi pare un tip mofturos… Trebuie să aibă un necaz, ceva, care-l roade pe dinlăuntru… Taaace-tace, şi când vorbeşte nu-l prea înţeleg întotdeauna.

Vartolomeu Diaconu a coborât şi i-a venit lui rândul acum să pledeze în faţa străinului cu aceeaşi energie. Necunoscutul se codea.

— N-aş vrea să deranjez… Singur ai spus, domnule Diaconu…

— Mă rog, ce-am spus e una, şi ce spun acum e alta. Mă ofensaţi! Dacă nu primiţi, înseamnă că nu merită casa mea asemenea onoare…

Argumentul a fost decisiv.

Necunoscutul a urcat scările. A intrat în încăperea săracă, dar curată, proaspăt spoită cu var. A sărutat mâna doamnei Tina Diaconu, care mână mirosea a săpun de Marsilia şi a nuci. A făcut cunoştinţă cu domnul Duţu Diaconu, elev în clasa I primară şi pasionat jucător de loton.

Faţa de masă era albă, de pânză ţărănească; farfuriile şi tacâmurile desperecheate, paharele de diferite forme şi mărimi.

Pe celelalte le-a spart Dusu!… A. explicat Nevăstuica. Dumnealui, care e tata tuturor isprăvilor…

— Şi tu n-ai spalt falfulia? Falfulia aia cu floli de la Moşi? Dumneata nu eşti mama lăutăţilor?… Protestă domnul Duţu, destăinuind o mică dramă familiară, probabil de o dată mai veche, dar care mai aduse şi acum un val de roşeaţă în obrazul fetiţei.

Gospodina a curmat controversa cu o uşoară încruntare a sprâncenelor.

Era o femeie mică, oacheşă, poate cam prea slăbită şi prea palidă, dar care arăta plină de energie şi părea că exercită îndestulă autoritate asupra soţului.

— Poftiţi, vă rog! Îi invită, împărţindu-şi ochii între masă şi uşa bucătăriei, deschisă.

Copiii s-au aşezat cuminţi la locurile lor. Necunoscutul în capul mesei, sub lampa de tablă atârnată în tavan.

— O să ne ierţi… Îşi ceru scuze Tina Diaconu. Ne-a prins viscolul fără provizii. N-avem nici pâine proaspătă… Aşa că o să vă mulţumiţi cu o masă cam sărăcuţă: ouă, mămăliguţă, brânză… N-avem nici vin!

Necunoscutul o aşteptă să sfârşească, surâzând:

— Doamnă, dacă aceasta era toată problema, îmi pare rău că domnul Diaconu mi-a ascuns complotul cu invitaţia la masă. Mă miram eu de ce tot urcă scările şi le tot coboară, agitat, de parcă se anunţase cometa lui Haley. Ar fi fost mai bine să-mi spună din timp! Vă cruţam de toată povestea… Mi se pare că am eu într-un geamantan provizii să îndestuleze o casă întreagă. E obiceiul Maran-dei! Baba Maranda, cămărăşiţa, are obicei să mă încarce cu tot soiul de bunătăţi când plec de la ţară. Să încercăm şi să vedem.

Împotrivirile soţilor Vartolomeu Diaconu n-au avut nici o putere.

Necunoscutul a coborât în birou. S-a întors cu unul din geamantane, l-a deschis şi a scos la iveală, într-adevăr, atâtea bunătăţi câte n-au văzut niciodată pereţii spoiţi cu var; şi fără îndoială nici ochii domnişoarei Nevăstuica din clasa a II-a primară şi cu atât mai puţin ai domnului Duţu Diaconu din clasa I.

Şuncă fiartă şi curcan, brânză în coajă de brad, tort, plăcintă cu mere şi cu nuci, borcane de compot şi sticle de vin, ţuică străveche şi pateu de iepure. Tot ce baba Maranda, cămărăşiţa, încărca în geamantanul necunoscutului de câte ori pleca de la conacul din Cămărăşeşti fără ca străinul să le desfacă vreodată.

Le purta până la oraş. Lăsa geamantanele în grija servitorilor. Ei le desfăceau. Prin grija lor apăreau la masă; dar străinul nu întreba de unde sunt şi cum au sosit.

Nici nu prea se atingea de ele.

Acum îşi dădea întâia oară seama de ce înaintea plecării era atât de agitată baba Maranda, care îl crescuse şi îl dădăcise pe vremuri, înainte de a căpăta rangul de cămărăşiţă.

Masa a fost lungă. Copiii, intimidaţi, se supravegheau să nu înfulice hartane prea mari, trăgând cu coada ochiului la chipul cum taie şi cum duce furculiţa la gură străi-nul cu părul cărunt la tâmple. Dacă i s-ar fi potrivit însă lui, ar fi rămas flămânzi.

Necunoscutul părea sătul de aceste bunătăţi, ca de oricare din bunătăţile lumii.

Tina Diaconu a adus elogiile de gospodină versată ba-bei Maranda. Vartolomeu Diaconu s-a îndeletnicit cu desfundarea sticlelor.

Lăsase uşile întredeschise, ca să audă ţăcănitul aparatului telegrafic chemând. Dar telegraful nu mai dădea nici o veste despre plugul care pornise şi se înfundase pe drum, înainte de penultima staţie.

Ţuica a fost bătrână, vinul de soi, se mai afla şi o sticlă de vişinată.

Vartolomeu Diaconu a prins glas şi veselie; pe urmă s-a înduioşat de propria sa soartă şi de soarta copiilor care cresc ca nişte sălbatici. Cu toate semnele deznădăjduite ale Tinei, repetând aceeaşi pantomimă adresată de el, jos, în birou, Nevăstuicii, când se întrecuse măsura, Vartolomeu Diaconu nu s-a putut opri să nu-şi ia o piatră de pe inimă. L-a rugat pe avocatul, pe consilierul şi prietenul ministrului, să pună un cuvânt bun şi să obţină o mutare într-o staţie mai omenoasă, aproape de binefacerile civilizaţiei. Nu într-un oraş. N-are încă dreptul şi gradul. Dar măcar într-o localitate răsărită ca Piscul Voievodesei.

Acolo, are Tina un frate care lucrează la o societate petroliferă. Din când în când le scrie lucruri minunate. Sat cu electrică, două şcoli, cinematograf; altfel de lume, tot soiul de ingineri străini… El ştie ce înseamnă o regiune petroliferă, fiindcă a crescut pe valea Prahovei, când la Buştenari curgea păcură şi aur… A aflat că la Piscul Voievodesei e ceva încă mai cumplit. Chiar în ziarul de pe masă, din biroul haltei, a citit el despre erupţia sondei nr. 16.

Necunoscutul asculta, privea, tăcea; părea că ascultă fără să audă, că priveşte fără să vadă. Cutele amare din jurul gurii se adânciseră; veselia şi însufleţirea au fost pentru gazde, pentru copii, pentru Vartolomeu Diaconu cu deosebire.

El, străinul care umbla pe drumuri fiindcă avea case prea multe, în prea multe locuri risipite, se gândea în vremea aceasta că la Bucureşti îl aşteaptă un singur tacâm în capul unei mese prea lungi, într-o sală de mâncare prea vastă, dintr-o casă prea mare şi goală.

Se gândea că într-un alt capăt de lume, într-un hotel de pe ţărmul Mediteranei, tovarăşa lui de viaţă se afla într-o altă tovărăşie.

Se gândea că mâine va suna iarăşi telefonul de 24 ori în 12 ore.

Că poate adevărata fericire, pe care n-a cunoscut-o oiriodată şi niciodată nu o va cunoaşte, e un bun numai al acestor oameni simpli, baricadaţi de viscol în mijlocul Bărăganului.

Din când în când, Vartolomeu Diaconu se ridica de la masă să ceară ştiri proaspete telegrafului.

Se cam clătina. Avea obrajii îmbujoraţi, ochii sclipitori, mustaţa mică şi moale, acum zburlită caraghios, ca mustaţa unui pisoi. Din nou i se strâmbase nodul cravatei.

Spunea din prag, ridicând sprânceana dreaptă:

— Mă duc să-i trag un S. O. S. lui nenea Mitică…!

La întoarcere, anunţa:

— Nenea Mitică a făcut-o dă oaie!

Şi o făcuse într-adevăr de oaie nenea Mitică! Plugul se înfundase definitiv. Acum staţia cea mai apropiată ceruse al doilea plug de ajutor ca să-l scoată pe celălalt, înzăpezit.

Într-o vreme, Duţu se urcă pe genunchii necunoscutu-lui, fără prea multe formalităţi şi îl puse la un aspru interogator:

— Da tu! N-ai nume, ulâtule?

— Am! Spune-mi Mitică. Să fiu şi eu în astăseară Mitică… Nenea Mitică!

— Atunci ai făcut-o şi tu dă oaie, ulâtule, ca nenea Mitică ălălalt, al tăticului…

— E tot ce se poate, domnule Duţule!

— Şi tu n-ai casă? N-ai nevastă? N-ai copii…?

— De unele am. De altele n-am. De unele am prea multe. De altele prea puţine. De altele de loc…

— Mi se pare că te-ai cam îmbătat, nene Mitică!… Descoperi Duţu. Volbeşti halandala… Cum de unele ai plea multe, de unele plea puţine şi de altele de loc?… Ce fel de volbă e asta? Ai, oli n-ai?

— Dusule, astâmpără-te! Încercă să-l pună la rezon Nevăstuica, lăsată să supravegheze masa în lipsa Tinei Diaconu, care pregătea patul străinului.

— Lasă-l, domnişoară Nevăstuică! Protestă necunoscutul, devenit nenea Mitică. Poate întrebările lui sunt mai cuminţi decât le credem noi şi de cum par.

— Văd că vă înselegesi bine! Strânse din umeri Nevăstuica. Am spus eu zos că eşti cam în minta lui Dusu…

— E tot ce se poate, domnişoară Nevăstuică.

Vartolomeu Diaconul, cu bărbia în pumni, priveşte duios masa, străinul din capul mesei, băiatul pe genunchii lui.

Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o ameţeală plăcută.

Nu e învăţat cu vinul. Şi a băut înainte ţuică, acum vişinată. Mereu spune că a ajuns la ultimul pahar. Îl deşartă şi îl împinge la o parte. Pe urmă, trage cu ochiul când nu-l observă străinul, şi mai toarnă din sticla cu vişinată… Totul a devenit ireal, ca în plăsmuirile sale.

Încearcă uneori să se ridice. Vrea să meargă la aparatul telegrafic.

Vorbeşte cleios:

— Mă'uc să dau un S. O. S., n'ne Mitică!

Dar între intenţie şi realizare se cască un abis.

Rămâne lipit pe scaun. Ascultă dialogul dintre străin şi Duţu, cu bărbia în palmă, zâmbind cu beatitudinea cea mai desăvârşită.

S-a desprins de pe scaun să coboare şi să facă de veghe, numai târziu, când Tina l-a poftit pe străin la culcare.

Atunci a ieşit afară, în viscol, şi-a frecat fruntea cu zăpadă, s-a dezmeticit, şi, muncit de remuşcare, în faţa aparatului mut, a început să-şi facă un crunt rechizitoriu.

Aşadar, înaintea unui străin care e prieten, om de încredere şi consilierul ministrului, s-a ameţit, a dat reprezentaţie, a neglijat serviciul, şi-a permis glume pe socoteala lui nenea Mitică?! „S. O. S., nene Mitică! S. O. S.” Ce idioţie! Vinovat e numai zevzecul de Ionescu Matache, cu trăsnăile lui.

Mâine sau poimâine, străinul care doarme sus are să dea ochii cu domnul Demetru Demetrian…

Are să-i spună, aşa, într-o doară, fie chiar şi fără in-tenţie răutăcioasă: „Este aproape de Cămărăşeşti o haltă… N-o cunoşti? Păcat! Şi un şef de haltă… Nu-l cunoşti? Păcat! Un tip foarte nostim… Dacă tot personalul cefereului e de aceeaşi teapă, nu e de mirare că deraiază trenurile şi că se înfundă liniile… Bea zdravăn! Pentru el şi pentru copiii lui ai devenit „nenea Mitică!„ N-o ştiai? Ha-ha! Eşti nenea Mitică… N-ai primit nici o telegramă: „S. O. S., nene Mitică„? Nu? Mă mir… E o poveste foarte nostimă cu telegrama aceasta. Şi trebuie s-o ştii că ai mai făcut-o şi dă oaie! Nu mă întreba cum. Întreabă-ţi şeful de haltă, de lângă moşie… Îl cheamă… Stai să-mi aduc aminte… Da-da! Îl cheamă Vartolomeu Diaconu…!”

Vartolomeu Diaconu îşi şterge broboanele de sudoare de pe frunte. L-au trecut năduşelile.

El vede necunoscutul de sus, scufundat între braţele unui fotoliu imens şi elastic, în biroul ministrului, povestind şi făcând haz.

Îl vede pe ministru ridicând mâna la telefon şi chemând: „Direcţia generală! Aveţi un imbecil, la halta de lângă moşia mea, un oarecare Vartolomeu Diaconu… Imbecil şi beţiv!… Până mâine să mi-l trimiteţi la plimbare… Nu-nu! Nu amendă… Ce amendă?… La plimbare!… În doi timpi şi trei mişcări…”

Afară mugeşte viscolul, se opinteşte în ferestre, în uşă, chiuie dezlănţuit de-a curmezişul Bărăganului.

Sus toţi dorm.

Vartolomeu Diaconu simte broboanele de sudoare îngheţându-i pe şira spinării. Mâine are să-l roage pe străin să uite tot, să ierte tot…

Dimineaţa albastră l-a găsit cu obrajii traşi, cu ochii în fundul capului, zgribulit înaintea mesei învelite cu muşama.

Telegraful anunţa în sfârşit plecarea plugului din ultima staţie şi sosirea unui tren imediat după desfundarea liniei.

Viscolul se potolise.

Mai dura un vânt molcom, sub cerul dezvelit de nori. Soarele sclipeşte proaspăt lustruit la marginea orizontului, În razele poncişe scapără cristalii trandafirii ai nămeţilor imobili, zidiţi după atâtea zile de urgie.

Sus se aud paşii străinului. Glasurile copiilor. Sunet de vase ciocnite în bucătărie.

Toţi s-au deşteptat.

Nenea Mitică îşi bea ceaiul, cu Duţu pe genunchi.

— Mă ulâtule? Îl întreabă Duţu. Spune dlept! Te cheamă Mitică, oli nu? Eşti tu nenea Mitică, oli nu…?

— Poate că sunt…

— Nu spune poate. Lăspunde: da sau ba?

— Da…

— Şi ce-ai să-mi tlimiţi tu din Buculeşti?

— Să văd… Cam ce ţi-ar dori ţie inima, domnule Duţule?

— Un cal de lemn… Da nu o stâlpitulă!… Un cal, colo, să mă ţie când mă sui călale!

Duţu însă s-a răzgândit. S-a uitat la încăpere. E prea mică pentru un cal de lemn. A privit la ferastră, la nămeţii sclipitori în lumina soarelui. Nu prea e sezonul unui cal de călărie.

— Nu, nu! Îşi ia seama. Nu-mi tlebuie cal. Mai bine o sanie…

— Poate vrei un cal de lemn şi o sanie?… Ce-ai zice de aşa ceva…?

— Două nu se poate! Tlebuie să aleg…

— Şi dacă se poate?

— Costă bani. Costă bani mulţi…

— Bine-bine!… Eu te-ntreb: şi dacă se pot amândouă? Răspunde-mi şi tu, cum ţi-am răspuns eu adineaori: da, sau ba! Vrei, sau nu, şi cal, şi sanie?

— He-he! Vleau, se-nţelege că vleau! Dacă se poate, de ce să nu vleau? Că doal nu-s plost, să lefuz!

Apoi s-a simţit cuprins de un subit altruism:

— Dală Nevăstuicii ce-ai să-i tlimeţi?

— O s-o întreb şi o să vedem.

— Şi mămicăi?

— Ne vom gândi la Bucureşti şi vom descoperi noi ceva…

— Şi lui tăticu?

— Aceasta mă priveşte personal! Aici e mai simplu… Văd eu că are pasiune de petrolist… Tare mă tem că ai să-nveţi clasa a doua primară la şcoala din Piscul Voievodesei… Ce zici? Nu ţi-ar plăcea ţie, domnule Duţule, să te trezeşti într-un loc cu cinematograf şi cu automobile, nu într-o pustietate ca aceasta?

— He-he! Pe mine mă-ntlebi…?

— Atunci e ca şi făcut! Să-ţi pregăteşti bagajele, domnule Duţule…

Duţu se miră de simplitatea şi siguranţa cu care străinul le rezolvă pe toate.

Se răsuceşte pe genunchii lui, îi cuprinde obrazul în palme şi îl priveşte în ochi.

— Mă, nene Mitică, mă! Mi se pale mie că elşi un male mincinos! Plea le spui tu dă oaie.

— O să trăim şi o să vedem! Încearcă să-l asigure nenea Mitică.

— Bagă de seamă! Îl ameninţă Duţu cu degetul ridicat. Bagă de seamă! Ai să mai dai tu ochii cu mine.

— Poate că da, poate că nu.

— Ial începi cu poate?

Trenul sosi gâfâind, cu locomotiva înfăşurată în sloiuri. În aerul sonor şi imobil, glasurile au un ecou ciudat.

Vartolomeu Diaconu, cu şapca roşie peste părul zbârlit, cu ochii nedormiţi, face drepţi în faţa inspectorilor care-au coborât să primească raportul.

Îi tremură glasul; îi tremură mâinile.

La spatele său, înfăşurat în blană vastă şi scumpă, oaspetele de astă-noapte, nenea Mitică, îşi cărase singur valizele cu etichetele multicolore de palace-uri şi de companii internaţionale de voiaj.

Vartolomeu Diaconu a uitat de el.

Are în faţă persoane de-o incomparabil mai mare şi mai directă importanţă. Inspectori de linie, subdirectorul general… N-a avut când să găsească răgaz şi să-şi ceară iertare, aşa cum proiectase toată noaptea şi pregătise cuvintele. Acesta e norocul lui!… Poate oaspetele se va gândi să le treacă pe toate cu vederea şi fără să i-o mai ceară, măcar de hatârul copiilor. Căci pe lângă străin, îl înlocuise acum Duţu şi Nevăstuică. S-au îmbrăcat în haine groase să-l petreacă până la tren.

L-au petrecut şi acum strigă în urma lui. Adică îi strigă numai Duţu:

— Nu ne uita, nene Mitică!… Vezi să n-o faci dă oaie şi să nu lămâi de minciună…!

Nenea Mitică s-a apropiat de vagon. Acolo unde fac cerc inspectorii şi conductorii în jurul subdirectorului ge-neral şi unde Vartolomeu Diaconu prezintă raportul.

Înaintează şi coboară gulerul blănii.

În aceeaşi clipă, cercul s-a desfăcut. Subinspectorul salută; salută inspectorii; salută personalul cu şăpci roşii:

— Să trăiţi, domnule ministru!… Ce surpriză!… Dumneavoastră aici? Şi să nu ştim nimic? Bine, domnule şef, cum, domnule şef, dumneata să nu spui nimic? De zece minute ne pisezi aici şi să nu spui că…

Domnul ministru a retezat admonestarea cu un gest scurt al degetelor înmănuşate.

— A fost dorinţa mea, domnilor! Lăsaţi aceasta…

S-a întors către şeful haltei şi i-a strâns mâna. („Atuncea colonelul dă mâna cu sergentul!” s-a gândit imediat Vartolomeu Diaconu şi a reconstituit scena din poezia învăţată în şcoala primară). I-a strâns mâna, rostind:

— Domnule Vartolomeu Diaconu, ţin să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate! A fost pentru mine o seară minunată! Să fii sigur că nenea Mitică n-are să te uite! Aceasta rămâne între noi. Şi de câte ori vei avea ceva de spus, cunoşti formula: S. O. S., nene Mitică!… Acum daţi-i drumul, domnilor…!

Domnul ministru s-a urcat în vagon. A coborât fereastra compartimentului. Face semn copiilor, care-au rămas în urmă şi încă nu ştiu cine le-a fost prietenul de-o noapte şi de-o dimineaţă.

Duţu mai fuge câţiva paşi după tren, poticnindu-se în zăpadă şi strigând:

— Vezi să n-o faci dă oaie, mă nene Mitică! La levedele, nene Mitică…!

La o săptămână după această de-a minunii întâmplare, Vartolomeu Diaconu a fost mutat şi înaintat la gradul de şef al staţiei Piscul Voievodesei.

După o lună, printr-o largă remaniere care a consolidat situaţia guvernului, domnul Demetru Demetrian a trecut de la Departamentul Comunicaţiilor, la Departamentul Industriei şi Comerţului.