Capitolul VII

Primăvară dulce, fiul meu prea dulce, frumuseţea ta în Pământ ţi-au pus…

Zaharia Duhu avea acum un stăpân nou şi aprig. Mai ascuţit în glas şi mai iscoditor la ochi, decât fusese pe vremuri mătuşa Ruxanda, când satul, în floarea ei de putere şi de străşnicie, o poreclise, „calul dracului”.

Cecil se instalase cum a anunţat şi dovedi, în câteva zile, că n-a venit să doarmă. Puse orânduială în uşile vraişte, înfipse la brâu veriga cheilor, încinse şorţ şi îşi înfăşură părul într-o basma albă cu tiv de dantelă; stârni fiecare lucruşor din locul lui vechi să-i găsească altul nou şi mai potrivit.

Înţepă cu stropşeli repezi argatul somnoros şi molâu – cel de al doilea frate al lui Gheorghieş Tălpăligă. Iuţi şi fata din casă, care începu să se căineze, ameninţând că nu peste mult are să-şi ia lumea-n cap.

Iar Oarţă îi căpătase frica de-a binelea. Când o vedea dimineaţa în cerdac, plimbându-şi nasul ascuţit să miroasă cam pe unde ar mai găsi ceva neplăcut, nevolnicul se strecura după şuri, călcând uşor cu opincile late, ca pe jăratic, şi numai când se simţea la adăpost sigur, arăta unor privitori nevăzuţi, cum ar răsuci el gâtul unei astfel de dihănii, cu amândouă mâinile, să nu mai aibă când zice nici pis.

Oarba asculta şi simţea aceste prefaceri, cu o mare mirare şi încă o mai mare nelinişte.

— Ai să stai aci, mătuşico, şi te rog să nu te mişti! O fixa pe scaun, în cerdac, Cecil. Pe urmă, când termin, bem o cafea împreună şi mai punem la cale ce este de făcut…

Mătuşa Ruxanda aştepta în straiul negru, cu palmele pe genunchi şi cu obrazul slab în bătaia caldă a soarelui.

O auzea în ogradă, în cămară, în şură, în odăi, pe scări, în grădină, trântind uşi, deschizând porţi, scuturându-şi mâinile şi împărţind porunci.

Nu-şi închipuia că o femeie de la oraş, deprinsă cu altfel de viaţă şi cu mai uşoară gospodărie, poate fi în stare să înnoade şi să deznoade atât de îndemânatic firul lucrurilor de aici. Se temea, în această bucurie, ca nu cumva nevasta lui Petruţă, în neastâmpărul ei, să nu-şi vâre nasul ascuţit şi pe unde nu trebuie.

Dar Cecil descoperise din cele dintâi zile ascunzătorile oarbei, cu bani de argint şi de aur, cu hârtii noi şi foşnitoare, îngropate în cenuşă şi înnodate în batiste, cusute în perne şi în saltele. Simţi milă pentru asemenea biete agoniseli de avară, cu minte puţină şi slabă. Ce însemnau toate acestea, faţă de ce se afla îngropat jos în vale, într-o ascunzătoare pentru care toţi îşi ascuţeau armele ca în pregătirile unui adevărat război?

Se prefăcu deci a nu cunoaşte nimic.

Oarba se ridica noaptea din pat şi mergea bâjbâind să-şi verifice cotloanele. Le găsi neatinse. I se uşură o piatră de pe inimă.

Când treburile de dimineaţă se lămureau pe calea cea bună, Cecil aducea maşina de spirt şi punea să fiarbă cafeaua, în faţa mătuşii Ruxanda.

— Ai să mă înveţi un nărav nou, copilo! O mustra bătrâna cu o moliciune de mâţă abia scăpată din iarnă cu pielea întinsă pe oase şi acum răsfăţându-se la soare. Iară năravurile cu cheltuială se ţin…

— Mătuşico, ai drept la ceva mai mult decât atât! De-clară Cecil, ridicând nasul şi culegând cu linguriţa caimacul cafelei. Ai drept la linişte, la altfel de slugi, la o altfel de îngrijire… Sunt doctori mari în străinătăţi şi poate au dânşii în clinicile lor un leac şi pentru ochii dumitale!… Toate astea se află îngropate acolo, în vale, şi nu-mi pot stăpâni o adevărată revoltă, când mă gândesc că unchiul Zaharia nu vrea să le înţeleagă!

Bătrâna ofta şi tăcea nemişcată.

Cecil turna cafeaua. Punea ceaşca între degetele oarbei. Aprindea o ţigară subţire şi risipea fumul de dinaintea ochilor cu mâna, privind chipul zbârcit al mătuşii Ruxanda, cu un surâs satisfăcut pe care nu i-l putea zări nimeni.

Planurile ei se împlineau întocmai.

Câştigase încrederea şi inima oarbei.

Mai rămânea să-i devină şi de trebuinţă în fiecare clipă.

Ceruse deocamdată concediu şi pentru după vacanţă, deşi se aflau abia în săptămâna patimilor. Îşi expediase bărbatul, să nu-i încurce socotelile cu neîndemânarea şi cu gafele lui, pe de o parte; pe de alta, ca să-l apere de anume priviri mocnite ale lui Zaharia Duhu. O ţinea prizonieră pe Madala într-o cameră de la curtea Iloveanului, unde tânjea după Bucureşti, citind romane vechi, pe jumătate netăiate, rămase într-o etajeră din voiajurile boierului Boldur de pe vremuri.

Faţă de Zaharia, arăta o discreţie indiferentă, ca faţă de ipohondrii care se simt fericiţi numai când toată lumea le respectă boala închipuită. Nu-l întreba unde pleacă, de unde vine; părea că se dezinteresează desăvârşit de aceste amănunte. Pricepuse după primele ciocniri că orice încer-care de discuţie şi de convingere era osândită să dea greş. Nu-i mai rămânea acum altă cale, decât aceea cu care ar fi trebuit poate să înceapă. Ceea ce dânsa numise: „mişcarea de învăluire”.

Scutură scrumul ţigării pe marginea farfurioarei şi, sprijinindu-şi bărbia ascuţită în podul palmei, îndreptă nasul prelung spre oarbă:

— Mătuşico, mi-a venit o idee!… Nu eşti de părere că înainte de toate trebuie să-l despărţim de Oarţă? Această bestie cu chip de om e de cinsprezece ani tovarăş la săpături; a devenit acum tovarăş la cârciuma. Nu e greu să ne descotorosim într-un fel de dânsul! Pe urmă, să aşteptăm…

— Şi eu m-am gândit de mult la aşa ceva, şi am încercat, copila mea!… Suspină bătrâna. Nu acuma, ci când mă aflam în puterile mele. Dar nevolnicul e tocmit de Zaharia, Zaharia-i stăpân; de drept el îşi alege şi îşi alungă slugile… Noi suntem aicea în casa lui, copilă; să nu uiţi aceasta! Să ne mulţumim că nu-l cheamă pe Oarţă la masa noastră şi că nu ne trimite pe noi la paiele lui. Cu ce drept îl putem alunga? Pentru ce ne-ar cunoaşte de frică?

Cecil surâse cu milă de atâta simplitate:

— Dar nu-l alungăm de fel, mătuşico!… Nu-l facem să plece de frică. Aci e tot şicul! Vreau să spun: aci e toată iscusinţa. Să plece bruta singură! Să-şi lase stăpânul, din propria lui voie. Să rămână unchiul Zaharia singur şi să-şi dea seama că l-a părăsit până şi Oarţă. E o lovitură cu dublu efect Primo: unchiul Zaharia nu mai are tovarăş la gropile sale şi tovarăşul obişnuit la cârciuma acestui Leiba Ţudic. Singur e greu să se deprindă şi să continue, acolo unde au fost doi!… Secundo: să contăm pe demoralizarea care va urma imediat. Aceasta va fi poate surpriza cea mai dezastruoasă pentru un om asaltat din toate părţile…

Oarba nu înţelegea toate cuvintele străine şi nemaiauzite, pe care le folosea Cecil; dar pricepea foarte bine că armele acestei femeiuşti cu nasul ascuţit sunt de multe feluri şi cu multe feluri de ace înveninate în vârf.

— Fie cum crezi tu, copilă! Consimţi privind în lumina soarelui.

— Să mă laşi, mătuşico, şi ai să vezi dacă n-are să-ţi placă!

Zaharia Duhu, în timpul acesta, pornea dimineaţa şi rămânea toată ziua la râpa de la cotul lui Bălan, răscolind şi sfărâmând lutul sub cazma împreună cu Oarţă.

Seara se înfăţişa la Leiba Ţudic, unde erau acum aproa-pe singurii muşterii, în dugheana părăsită de ceilalţi gos-podari. De peste drum, de la bodega cu vitrină, grătar, răcitor special şi lumină electrică, se auzea cântecul gramofonului bâzâind în găoace până după miezul nopţii.

Domnul Leiba Ţudic ofta de după tejghea şi cu fiecare cântec nou ridica braţele deznădăjduite spre cununa lui de martir împletită din covrigi uscaţi.

— Spune şi dumneata, bade Zaharia, dacă aşa un scandal mai este permis? Poate oamenii vor să doarmă. Poate este într-o casă un om bolnav!… Pentru ce provoacă ei lumea, cântând cu ferestrele deschise, de urlă tot satu?

Zaharia Duhu şi Oarţă deşertau paharele în singurătatea lor mută, fără să ia aminte la ce întreabă domnul Leiba Ţudic şi fără să-i poată răspunde.

Într-o seară, Abeles Ţudic, venit în vacanţă, încercase să se apropie de acest muşteriu, despre care ştia de copil că e un ţăran ciudat, cu deosebită ştiinţă de carte, prieten cu profesori din Bucureşti, descoperitor al unor preţioase relicve arheologice, şi, în felul său, un mistic căutător de comori istorice.

Îşi ceruse voie, aşezându-se la masă, în bluza lui neagră de satin, cu părul vâlvorat ca o flacără roşie.

— Tata se vaicără, domnule Duhu!… Începuse vorba. Dar n-are dreptate! El e un om simplu şi nu vede dincolo de tejgheaua lui. Zice că satul s-a stricat de când s-a descoperit aicea petrol. Şi deplânge oamenii, fiindcă au trecut de la o sclavie a pământului, la sclavia maşinilor. Eu cred, dimpotrivă, că e un motiv să ne bucurăm. Ce zici, domnule Duhu…?

În loc de răspuns, Zaharia Duhu turnă un pahar lui Oarţă, unul pentru sine; bău şi trase cu degetul nişte semne ude pe masă, din dâra paharelor.

— Poate dumitale îţi pare ciudată această afirmaţie? Se îngrijoră Abeles Ţudic. Am să-ţi explic îndată şi ai să-mi dai dreptate! Sunt sigur că tata ţi s-a plâns că eu sunt nenorocirea şi ruşinea familiei. Aceasta fiindcă eu citesc cărţi şi lupt pentru ideile din ele, în loc să iau un bastonaş de coadă şi să devin ajutor de contabil şi dansator ca fratele meu. Iar tocmai fiindcă văd faptele prin ideile din cărţi şi înţeleg să lupt pentru ele, tocmai din aceste motive, mă bucur de cele ce se întâmplă aici… Inginerul Grinţescu şi Hagi-Iordan şi asociaţii săi – sunt de fapt aliaţii noştri. Fără să-şi dea seama, nu-s decât avangarda noastră! Ei au sosit aci, să pregătească revoluţia şi vic-toria proletariatului. Netezesc drumul, pregătesc terenul!… Noi avem să venim numai să încheiem un capitol şi să începem o pagină nouă… Aceasta, tata nu poate s-o înţeleagă, dar dumneata, persoană inteligentă şi cultă, desigur că o pricepi şi, chiar dacă nu o admiţi, o recunoşti.

Abeles Ţudic aştepta o părere, trecându-şi degetele fine şi albe prin părul roşcat şi pregătindu-se să combată argumentele unui răzăş cu fanatică pasiune pentru hrisoavele şi vestigiile trecutului.

Dar Zaharia Duhu îl privi cu ochi deşerţi de orice gând şi de orice pricepere, ca şi cum feciorul domnului Leiba Ţudic i-ar fi grăit în limba sanscrită. Oarţă întinse mâna spre vorbitor şi îl sperie cu un fel de pocnet din cerul gurii – ceea ce însemna pentru el o glumă rară, de zile mari.

Apoi turnă în pahare, se rezemă cu căpăţâna buhoasă în perete şi cântă gros, un anumit cântec născocit de el, care dovedea că se află în culmea celei mai desăvârşite fericiri. Zaharia Duhu continuă să scrie semnele lui pe masă cu degetul, tot atât de nepăsător la manifestările sociabile ale lui Oarţă, ca şi la teoriile sociale ale lui Abeles Ţudic.

Tânărul se simţi ofensat şi înţelese că n-are cu cine vorbi.

Îşi ceru iertare, cu un zâmbet ironic:

— Constat că vă deranjez! Te rog să mă scuzi, domnule Duhu, că mi-am permis să vă…

Oarţă îl gâdilă cu degetul în pântec şi îi tăie efectul.

Iar Abeles, trecând în fundul prăvăliei, împărtăşi domnu-lui Leiba Ţudic impresia că din aceşti doi ultimi muşterii fideli, cel mai mărginit la minte nu-i pare sluga, cretin patologic, ci stăpânul, despre care auzise atât de exagerate laude în copilărie, mai văzându-i şi numele lui scris în cărţi, cum şi fotografia într-un oarecare ziar vechi.

Domnul Leiba Ţudic îşi trecu unghiile prin bărbiţa rară ca şi marfa presărată acum pe ici-colo, în rafturi. Apoi rosti filosofic, o constatare milenară:

— Dumnezeu ia mintea la unii oameni înadins ca să poată spune prin gura lor adevărul întreg!

Abeles strânse din umeri. Scotoci nişte broşuri şi manifeste, îşi trase şapca pe ochi şi porni la o tainică întâlnire unde se punea la cale cea dintâi grevă din regiunea petroliferă Piscul Voievodesei.

Cei doi muşterii, în lumina fumegoasă a opaiţului, deşertau clondirele fără să schimbe un singur cuvânt.

Zaharia trăgea cu degetul ud pe masă, semne misterioase, cifre, linii şi figuri, pe care le ştergea, la amesteca, le dubla, ca şi cum pentru această singură ispravă se aflau aici. Glas căpăta numai când ieşea rezemat umăr în umăr cu Oarţă, pe uliţa pustie.

Iar lumină, avea iarăşi în ochi, numai a doua zi, când se întâlnea cu cârdurile de copii, risipiţi în luncă după flori, refugiaţi în locurile înalte unde încă nu se urcase pecinginea catranului. Erau mulţi, şi unii se aflau acum întorşi în vacanţă, de la şcolile oraşelor fiindcă în Piscul Voievodesei se iscase o adevărată întrecere între părinţi, să-şi depărteze copiii de la muncile câmpului spre îndeletniciri cu mai puţină trudă şi bănos câştig. Unii, după puteri, erau împărţiţi la învăţătura de carte cu mari cazne şi în mari lipsuri, să ajungă profesori şi doctori, avocaţi şi ofiţeri; alţii, mai nevoiaşi la minte ori cu totul lipsiţi de mijloace, făceau ucenicie la rafinării şi la ateliere, urmau şcoala de maiştri sondori sau de mecanici. Se întorseseră însă acasă, se amestecaseră cu fraţii mai mărunţi şi cu alţii care încă nu puteau râvni la asemenea cariere pline de viitor. Redeveniseră, cu toţii, plodurile gălăgioase şi fără astâmpăr din totdeauna, de când e Piscul Voievodesei pe lume.

Dar straiele lor erau tărcate. Feţele lor palide. Jocurile lor stângace, fără nestrunita libertate a câmpului şi a codrului, unde-au zburdat în anii fericirii depline părinţii părinţilor lor.

Petele de păcură pe haine şi pe încălţări sau pe picioarele goale apăreau ca o pecete a locului; ca un semn de stăpânire, cum sunt marcaţi cu litere sfârâiate în carne viţeii turmelor, să nu se mai poată sustrage de la destinul lor.

Totuşi, un vechi instinct îi mâna o dată cu primăvara spre luncile şi poienile din susul apei, unde îi chemau încă izvoarele şi cuiburile de păsări, saltul aerian al veveriţelor şi glasul cucului care nu cânta cu mecanism.

Îl aşteptau pe Zaharia Duhu. Îi ieşeau în cale. Cei mai săltaţi în vârstă, cu o clasă ori două de învăţătură la oraş (căci exodul abia începuse), se mirau de ce omul acesta, despre care tot satul spune că-i nebun, îi dezmierda pe creştet cu un fel de milă, ca pe nişte orfani ai nimănui, pregătiţi să fie trimişi în surghiun. Ceilalţi, mai mărunţi, îi aduceau flori, fiindcă ştiau că Zaharia le împarte bani pe ele, numai ca să nu le vândă inginerilor şi slujbaşilor de la fabrică – „duşmanii florilor”, cum spunea el, arătând pumnul spre sondele negre şi zidurile roşii.

Zaharia Duhu nu voia să ducă aceste flori nici la el acasă, unde ştia că ar bucura o femeie mică şi aprigă, cu ochi pătrunzători şi cu nas ascuţit, şi mai ales cu gânduri pe care dânsa le crede bine ascunse, dar pe care el le citeşte ca într-o carte deschisă.

Pleca cu braţul plin pe malul înalt şi de acolo presăra florile albe în apa străvezie a Voievodesei, ca pe un mormânt unde a fost îngropată o iubire a tinereţii lui. Uita. Însă, că apa cea străvezie le târâia la vale, unde le aştepta o moarte urâtă, în glodul cleios şi în scursorile de catran.

— Ne spui o istorie, moş Zaharia? Întrebau cei mici.

— Păi ce istorie să vă mai spun, că vi le-am povestit pe toate şi pe toate le cunoaşteţi…?!

Copiii se adunau roată şi se consultau. Nu făcea nimic dacă toate istoriile au mai fost povestite. Un basm nu se învecheşte niciodată., Iar Zaharia Duhu era singurul om din Piscul Voievodesei care mai avea vreme şi minte să mai poată istorisi copiilor un basm.

— Ai căzut în mintea copiilor, Zaharia! I-o spuneau unii şi alţii, fără înconjur, fiindcă pentru un om cu sminteala lui Zaharia nu mai era nevoie de nici un înconjur. Se ţin lipcă de tine…

— E tot ce se poate!… Încuviinţă Zaharia Duhu. Dar în loc să mă plângeţi pe mine, v-aş sfătui să vă plângeţi copiii voştri, pentru că nu mai au mult până ce şi-or pierde mintea lor de copii, şi amar au să vă blesteme că le-aţi jefuit-o…!

Aceasta era pentru toţi o nouă dovadă de nebunie. Zaharia Duhu oprea gospodarii în drum. Le arăta cu degetul petele de păcură de pe haine; pe urmă se întorcea în jurul lor să-i privească din toate părţile, în straiele lor pestriţe de lucrători în fabrică, la sonde, salahori şi hamali.

Cu degetul apăsat pe petele de catran, rostea cuvinte fără înţelegere:

— Acesta e semnul fiarei care s-a suit din pământ! Ia să-mă, pentru semnul acesta nu mai sunt mari şi mici, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi: toţi au primit semnul fiarei şi toţi au să moară în robia fiarei.

Oprea copiii şi arăta părinţilor peceţile de păcură:

— I-aţi vândut şi pe dânşii fiarei, care s-a suit din pământ. Iată, poartă semnul!

— Care semn, Zaharia? Întreba în batjocură un lucrător cu bluza albastră şi cu şapcă vărgată, dar amândouă pline de unsoare.

— Semnul păcurii, semnul pierzaniei şi al zvârcolirilor cu care au să-i fiarbă în cazanul cu smoală clocotită tar-torii păcurii! Satana cea mare, Hagi-Iordan şi ajutoarele sale…

Zaharia era departe, ştergându-şi cu mâneca petele de păcură pe straiul de şiac, căci nici el nu scăpase de semnul fiarei care s-a suit din pământ.

Era un sigil, prezent aici pe orice casă, pe orice haină şi orice suflet. Freca, dar petele nu se lăsau şterse.

Iar oamenii rămâneau pe loc, să-l jelească, dând din cap:

— Sărmanul Zaharia, acum e nebun de-al binelea!… Vorbeşte ca în Apocalipsa lui Ion şi foarte s-o mai mâniat el pe comoara găsită de alţii! Ce-i mai rămăsese neatins la minte a isprăvit săcărica şi drojdia lui Leiba Ţudic.

— Îmi pare că nepotu-său de la Bucureşti pregăteşte îndreptările să-l bage la casa de nebuni!… Dădea ştire cel cu bluza albastră şi cu şapca vărgată, muiată în unsoare. Şi nu văd cine nu i-ar da dreptate!

Într-adevăr, faptele şi vorbele lui Zaharia Duhu se dovedeau de fiecare zi mai pidosnice. El mergea întotdeauna împotriva cuminţei judecăţi.

Toată lumea aflase aci vâna cea grasă a comorii. El căuta una închipuită. Pe pământul lui, după cât se spune, e zăcământul cel mai de preţ. El râde şi se mânie pe cei care-au venit să-i dea atâta bănet cât i-ar fi ajuns altădată să cumpere toate moşiile dimprejur, cât cuprind ochii. Şi acuma, el care a fost singurul cărturar din părţile locului într-o vreme şi el care şi-a ridicat cel dintâi băiat din sat să ajungă la Bucureşti profesor la şcoala cea mai naltă, în loc să se bucure, de fapt, umblă cu vorbe nebune şi cu parabole numai de mintea lui pricepute. Este şi aceasta de bună searnă o pedeapsă, pentru cine ştie ce păcat săvârşit în tinereţe poate de baba Ruxanda cea oarbă, poate de Antohie cel hapsân.

— Antohie, sireacul, el să fi trăit şi el să fi prins prefacerile şi preţurile de-acuma! Văleu, mamă, mămulică, ce s-ar mai judeca el şi i-ar mai purta el pe toţi de la societate, pe la tribunale şi pe la avocaţi! Ce i-ar mai avea el pe toţi în taşca lui de tablă şi ce i-ar mai juca el ţonţoroiul, să curgă năduşeala pe dânşii, cum curge păcura pe tăvi!…

Feciorul lui Antohie, însă, n-avea asemenea griji şi răutăcioase plăceri.

Trecea, ştergându-şi de pe straiul de şiac semnele fiarei care s-a suit din pământ; iar sub praf semnele apăreau încă mai negre.

Trecea singur.

De două zile Oarţă fugise. Lăsase cazmalele în groapa de lut şi plecase fără urmă. Zaharia în zadar îl aşteptase. În zadar îl căutase la Ţudic. În zadar mânase argatul molâu şi somnoros să-l afle la cantină, la bodegă şi la alte cârciumi deschise de curând. Oarţă era peste şapte văi şi şapte dealuri, cu bani la chimir pentru băutură pe-un an, aşa cum îi pusese în palmă hârtioarele noi, stăpâna cea cu nas ascuţit.

Şi Zaharia înţelese că nu mai are de ce-l aştepta.

Trecea fără rost şi fără ţintă. A fost la săpăturile pă-răsite din lutărie. A fost la Leiba Ţudic. De pretutindeni l-a alungat lipsa tovarăşului întunecat la minte, dar credincios ca un câine, care acum se lepădase de el, şi acesta.

De la o fereastră de sus, de la curtea Iloveanului, deacolo, Madala îl vede gesticulând în aprinsă discuţie cu propria lui umbră.

Dacă şi-ar asculta îndemnul liber al inimii, ar cobori să-i rostească tot ce ştie prea bine că pentru Zaharia Duhu ar fi o nespusă alinare.

Ar merge să-i ceară iertare. Pentru ea şi pentru amintirea lui Alex.

Cât a stat în captivitatea aceasta înaltă, ca şi odinioară Boldur Iloveanu pe care nu l-a cunoscut, mereu a revenit la fereastră atrasă de priveliştea văzută ca printr-un alt binoclu întors.

Altă privelişte, cum n-ar fi plăsmuit-o, nici în vis, închipuirea lui Boldur Iloveanu pe-atunci.

Hangarele, cazanele roşii, schelele negre, coşurile fumegoase de fabrică, elevatoare şi pompe, sârme şi cabluri – departe, gara cu şinele lucii în pământul zgurit, sutele de vagoane-cisterne cu enorme inscripţii: o mişuneală de oameni negri, în praf negru, în fum negru, în noroi negru, între ziduri negre; o lume ireală şi aceasta, dar urâtă, posacă, şi neagră, şi neagră, şi neagră.

Aci, într-o altă primăvară, a sosit o copilă de la oraş, să bată copilăreşte din palme, la bucurii care-au murit. Fiecare mieluţă albă avea un nume. Fiecare turmă un clopot, sunând lin în tăcerea ireală ca o chemare de pe alt tărâm. Fiecare mieluţă avea un nume; fiecare turmă un clopot. Erau curate, lustruite, intacte ca jucăriile scoase dintr-o cutie pentru copila străină de la oraş. Se aflau presărate pe-o pajişte verde, desrăsucită parcă şi aceea dintr-o cutie; atât era de proaspătă, şi de tunsă, şi de învârstată simetric cu flori. Plutea şi mirosul umed şi aspru de brad, ca să desăvârşească iluzia.

Şi acum copila străină de la oraş era moartă, aşa cum în priveliştea din vale, de fum, de catran şi de zgură, nu mai supravieţuia nimic din pajiştea verde cu minuscule jucării de Nürenberg.

Toate s-au amestecat scufundate, s-au înecat în împâclirea şi duhoarea de fum.

În cerdacul de la casa lui Zaharia Duhu, în ziua când a sosit cu tovarăşii ei, Madala n-o văzuse şi n-o simţise încă aceasta, copleşită numai de umilirea faptului pentru care se afla târâtă aici. În singurătatea pustie de la fereas-tră, după zile şi zile de confruntare cu pustiitul ei cuget, abia acum se cutremurase.

Era în sfârşit pregătită să înţeleagă deplin de ce face atâtea semne de mânie şi ură omul cu straie de şiac de pe drum.

Madala ar fi coborât să ceară iertare pentru copila moartă de la oraş.

Dar tălpile rămâneau lipite de-o vrajă, ca în visurile absurde de spaimă. Şi de departe, vorba-i şi fapta-i se supuneau numai poruncii rostite de prietena cea cu nas şi glas ascuţit.

Zaharia Duhu trecu. Se opri mai întii să jelească un plop cu scoarţa leproasă şi vârful carbonizat.

Bietul plop murise şi el, în văzduhul acesta îmbâcsit de otrăvuri. Frunzele argintii tremurau sonor în vânt deaproape un veac, să amintesacă răcoros şi metalic susurul apei. Acum două primăveri, frunzele se desfăcură din mugur, galbene, de sulf; primăvara trecută, roşii ca sângele; în primăvara aceasta moartea era deplină.

Purta şi el, în păcura scursă pe trunchi şi pe crăci, semnul fiarei care s-a suit din pământ. Zalele frunzelor de argint nu l-au putut apăra.

Omul cu strai de şiac a vorbit şi-a trecut.

Departe, sub poala pădurii, se văd adunaţi copiii în cârduri pestriţe. Îi ies ca întotdeauna înainte. Îi ştie pe toţi cum îi cheamă. Le cunoaşte ale lor bucurii, şi dorinţi, şi plăceri, după mintea lor crudă şi atât de aproape cu mintea lui populată de vedenii. Cred în poveştile lui; cred şi-n comoara în care nu mai crede nimeni. N-a împărţit-o oare dinainte cu toţii? Şi fiindcă pe dânşii nu i-a atins încă niciuna din pustiirile vieţii, ei ştiu să se bucure încă şi de asemenea daruri închipuite.

— M-am lăsgândit, moş Zahalia!… Spune unul căpos, cu părul decolorat cânepiu şi cu ochii apoşi de miel. Nu mai vleau cal cu flâu de algint…!

— Şi de ce te-ai răzgândit, Niculăieş? Întreabă serios Zaharia.

— Din plicina lui Ghiţă!… Răspunde tot atât de serios copilul cu picioarele goale şi cu nişte pantaloni urâţi şi largi, de stofă dungată, cu mult bumbac. Ghiţă spune că el ale dlept să aleagă întâi!…

— Atunci cum facem?… E foarte îngrijorat Zaharia, punând tot atâta convingere ca pruncul bălai în această importantă chestiune.

— Mie să-mi dai o moală! O moală sus, pe pălău, să macin şi să mă fac molal.

— Bine, Niculăieş! Moară are să fie…

Este câte ceva pentru toată lumea.

Iar Zaharia poate chiar crede că din comoara aceea va urzi pentru toţi copiii din sat ceva încă nelămurit şi încă nemaivăzut.

O mică ţară a lor de basm, unde totul să fie cu putinţă şi închipuirea să devină aievea. Dacă există parcuri împrejmuite pe un domeniu întreg, unde sunt puse la adăpost sălbăticiunile ameninţate de strângerea seminţiilor – cerbării şi parcuri pentru fazani, păduri pentru bizoni şi capre negre – de ce-ar fi nebun gândul să întemeieze o o grădină vrăjită copiilor? Ar fi ca o ultimă a lor ţară apărată, unde să se refugieze libertatea şi fărădegrija.

Pe urmă, asprimea vieţii are să prefacă puii aceştia încă zburdând de-acum, în oameni posaci şi munciţi de lipsuri, răstiţi şi robiţi istovitoarelor osânde, aşa cum prevede o lege fără abatere a alcătuirilor strâmbe din această lume fără dreptate. Pe toţi îi aştepta într-un fel ori altul soarta celor de devale. Râsul lor are să fie arţăgos şi rău. Duşmăniile lor, sau viclene, sau crunte. Pentru unii se află gata pregătite uzinele cu şuier de curele şi roţi de transmisiune; îi aşteaptă cazanele de păcură din iadul marelui tartor, Iordan Hagi-Iordan şi al soţilor săi. Alţii au să se întoarcă din străine locuri, înstrăinaţi şi purtând la gât juvăţul de mătase, care desparte inima simţirii de capul cugetului, cum s-a întors înfumuratul şi scârbavnicul său nepot, Petru V. Tudose, ce-a fost totuşi şi el cândva un băieţaş al plaiurilor de-aici. Poate mulţi dintre aceştia nici n-au să mai revină vreodată în Piscul Voievodesei.

Mai bine, decât să-şi dea mâna cu făţarnicii vameşi şi farisei ai progresului şi civilizaţiei din vale!

Dar pentru toţi, amintirea grădinii cu mere de aur şi cu lac de argint, aşa cum va dura-o Zaharia Duhu din comoara lui, va rămâne o oază de lumină. O amintire de blândeţe şi de soare, într-un destin de ocnaşi. N-a mai gândit-o nimeni aceasta şi pare o închipuire nebună.

Totuşi oamenii găsesc înţelept, şi firesc, şi de laudă domeniile ocrotite pentru cerbi şi fazani.

Zaharia Duhu în mijlocul cetei de copii, cu picioarele încrucişate sub el, povesteşte ceea ce numai dânşii mai ascultă şi cred.

Apoi iarăşi porneşte fără ţintă, fiindcă în această vinere a Paştilor, capiii veniţi de la şcoli pregătesc părintelui Toma bucuria unui cor de glasuri subţiri, la slujba de seară. Zaharia îi lasă singuri. Din urmă, se înalţă spre cerul senin şi înalt cântarea lor subţire, pentru corul de diseară: „Primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumuseţea ta în mormânt ţi-au pus…”

E zbor de albine, de gâze şi fluturi. În cupele florilor se clatină bondarii catifelaţi, prea grei pentru potirul fra-gil. Se răsfiră în soare salbele de porumbei albi. Cântarea şovăie, se opreşte, începe din nou: „Primăvară dulce, fiul meu cel dulce”… Pare o cântare străină şi absurdă din atâtea piepturi fragede de copii, într-o atât de hohotitoare lumină de primăvară, cu atâta viaţă proaspătă în muguri şi flori.

La gropile de lut, Zaharia Duhu găsi cazmalele şi hârleţele aruncate, aşa cum au rămas după plecarea lui Oarţă şi cum au început să prindă rugină. Îşi spune că îndată după Paşti, trebuie să caute alt tovarăş mai de credinţă şi să purceadă mai îndârjit la săpături.

Comoara o simte aici, o ştie, după cum prinde să-i zvâcnească inima în coşul uscat al pieptului, de câte ori se apropie de malul înalt. Şi are nevoie de ea, pentru toate glasurile subţiri şi crude, care ajung tremurând în văzduhul cristalin până la dânsul: „Primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumuseţea ta în mormânt ţi-au pus…”

În acea după-amiază, Zaharia Duhu a umblat fără astâmpăr, numai ca să nu se întoarcă acasă şi să nu simtă sfrodelindu-l privirea femeii cu nasul ascuţit.

Pe drum, din începutul albastru de noapte, l-a oprit un soldat necunoscut, întrebându-l încotro e biserica satului.

— Încolo!… Arătă Zaharia spre livezile cu cioate de cireşi înfloriţi. Nu se vede de-aici, fiindcă e o bisericuţă mică şi săracă, dar auzi? Clopotul te duce până acolo. Apucă pe drumul de la dreapta…

— Mulţumesc dumitale! Salută reglementar soldatul, ducând mâna la capelă. Am scăpat boala cea de trin şi zic atuncea să nu scap măcar sfânta slujbă de Vinerea Mare.

— Eşti de departe? Întrebă Zaharia, ca să spună ceva, căci glasul soldatului îi sunase plăcut şi prietenos în umbră.

— Cam!… Făcu străinul, arătând cu mâna spre afundul ţării. Cale de-o zi şi-o noapte. Taman bine am s-ajung la sfânta Înviere, să ciocnesc pe urmă cu moşnegii mei un ou roşu şi să îmbuc un dărăb de pască, la care bunătate mămuca e mare meşteră şi n-are pereche în sat… (Pe urmă soldatul râse în întuneric, cerându-şi într-un fel iertare de asemenea gânduri, după chipul şi asemănarea lui Flămânzi-lă din poveste.) Se cunoaşte că vin de la post negru, de-mi pofteşte inima numai pască şi cozonac… Cu bine şi cu sănătate!

Ostaşul străin apucă pe uliţa bisericii. Zaharia Duhu stătu la cumpănă.

Dar înţelese că n-are tărie în seara aceasta să rabde toate privirile câte au să se întoarcă spre el, ca la urs, de îndată ce va călca pragul sfântului lăcaş. Porni deci în întuneric, sub cerul înstelat, spre singurărăţile lui. Se opri deasupra satului, pe-un trunchi scorburos şi culcat, acoperindu-şi faţa în palme. În asemenea zile, când toţi se adună la închinare şi se pregătesc pentru petreceri de sărbătoare, singurătatea lui îi apărea încă mai aspră şi mai nedreaptă.

Stătu mult aşa.

Când ridică palmele de pe ochi, zări o vâlvătaie mare în vale. „Arde undeva!” vorbi singur, cum era acuma deprins. Pe urmă, se ridică în picioare.

Ardea înspre biserică. Parcă ardea biserica. Da, ardea biserica…

Umbre negre se vedeau zvârcolindu-se în pară; flacăra zvâcnea, cădea, împroşca scântei, iar din depărtare, focul avea ceva nevinovat şi festiv.

Nu ajungeau glasuri până la el. Dar străbătea numai un huruit prelung, neîntrerupt, crescând şi micşorându-se şi înălţându-se iarăşi în vaier.

Zaharia Duhu cunoştea vaierul acesta omenesc, din război, când un câmp de răniţi se zvârcolea pisat sub rafalele artileriei.

Cu un răcnet, la care răspunseră îndată alte răcnete din case şi din livezi, se prăvăli în goană spre sat.