Capitolul I

La banchetul umbrelor închinau oaspeţi ciudaţi.

Cerul era străveziu şi înalt, fără pată. Lumina bălaie ca mierea.

Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii.

Raza s-a alungat jucăuş cu o gâză. S-a furişat subţiată prin ochiurile frunzarului fraged. A stătut tremurând dezmierdare vicleană de somn, pe gene. Mâna omului din cerdac a lunecat răpusă de toropeală. Şi în aceeaşi clipită, degetele căzând au smuls perdeaua cea groasă care astupa arătarea de mult aşteptată.

A fost ca o dezlegare de vrajă.

Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de scuturi, în soare – şi cu oamenii vechi ai acestor ţinuturi.

Erau mulţi şi nu se asemănau.

Erau trecătorii de o parte, la masa lor de belşug, cu pocale de aur şi tipsii de argint. Erau la cealaltă masă, de lemn, cioplită grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre de cânepă şi păr, cu talere de paltin şi cupele scobite în corn răsucit de bour.

Aşa cum ospătau la mesele lor deosebite, se înţelegea din ce lumi depărtate s-au întâlnit.

Căpitanii oştii străine purtau în obraz semnele bătăliilor de la marginea pământului, în nisipuri şi arşiţe de dincolo de mări. Dar în chipuri, în mişcarea lenevoasă a mâinii şi în vestmintele muiate în purpură, în pieptarele cu solzi de aur şi-n brăţările bătute în nestemate, mai purtau şi o moleşeală de trai bun şi huzur, molipsită şi adusă cu dânşii din satrapiile Asiei.

Mâncau tolăniţi pe cline aşternute cu velniţi înflorite şi covoare persieneşti. Întindeau peste umăr pocale filigranate, în care robii cu fuste femeieşti şi cercei în urechi turnau din amfore pântecoase vin untdelemniu de Tasos, Chidos şi Rodos. Servii erau tineri şi gingaşi la faţă, ca fecioarele. Stăpânii se purtau cu obrazul ras, cu mădularele mlădiate de scalde şi unsori parfumate, cu părul scurt retezat pe frunte.

Se arătau subţiri la mâncare. Alegeau, frunzăreau şi zvârleau. Împingeau la o parte, cu scârbă, bucatele barbare şi gustau numai din felurile orânduite festinurilor regeşti: vânat în sos verde de mirodenii, păuni rumeniţi, întregi, sub penele lor albastre şi aurii, miei umpluţi cu măsline şi fripţi în miere şi vin de stafide, dulciuri de migdale dospite în unt şi tăvălite în seminţi aromate din grădinile Indiilor.

Toate fuseseră cărate cu dânşii în proviziile oştirii, de peste ape, şesuri, munţi şi iarăşi ape, şesuri şi munţi, pentru prăznuirea biruinţii de arme, aşa cum o ştiuseră neîndoielnică şi cum n-a venit.

Biruinţa fusese şi de astă dată, de partea celor de la masa de alături.

Oameni pietroşi, pletoşi şi bărboşi, muşcând din hălcile fripte, ca leii.

Oarecare mirare şi semn de plăcere au arătat oaspeţii numai la păstrăvii subţiri ca pumnalele de argint şi tot ca pumnalul stropiţi cu picuri mărunţi şi roşii de sânge. Carnea lor era albă, dulce şi fără miros.

Principele asiatic, Klearhos din Heraclea Pontica, porunci sclavului etiopian, gol până la brâu, care-i însoţea curtea purtând grija bucatelor, să afle învăţătură despre chipul cum se găsesc asemenea peşti necunoscuţi şi cu gust proaspăt, cum încă nu mai întâlnise.

Robul aduse însă ştirea că învăţătura n-ar fi de mare folos, deoarece peştele acest, iute ca fulgerul, nu vieţuieşte decât aci, în apele getice de munte, spumegoase, limpezi şi reci. Iar dânşii trăgeau nădejde – nu este aşa?

— Să nu mucezească până la sfârşitul veacurilor, în astfel de rătăcănii barbare.

Cuvintele etiopianului şterseră ultima urmă de voioşie de pe chipul principelui tânăr şi captiv.

Îndată îi trecu pe dinainte adevărul cel trist şi făr' de scăpare.

Totul apăru fumegos, scufundat, mort.

Palatul alb de marmură din ţara lui fierbinte şi luminoasă, grădinile cu portocali şi lămâi, potecile cu nisip îndoit cu praf de mărgean, avuzul răcoros, lespedele late şi trandafirii din încăperile cu umedă şi solemnă umbră, unde păşesc sclavele cu tălpile goale – toate fură deodată tot atât de îndepărtate şi pierdute fără întoarcere, ca o viaţă trecută dincolo de apele negre, în barca de catran a luntraşului întunecat şi hâd, Caron.

Suspină şi privi codrul înalt, care cercuia zid de cetate de jur împrejurul poienii.

Adevărul era aici şi era spăimos.

Îi împresura din pustietăţile singuratice, de unde pândeau puteri nevăzute şi duşmane, ca şi neînţeleasa putere care îi mânase pe drumuri viclene, să-i robească oamenilor acestora păroşi, cu saricile lor miţoase.

De acolo, din tăcerea nepământeană a sihlelor, se deştepta câteodată urlet de fiare necunoscute: apăreau zimbrii cu fruntea lată, scurmând mânios ţarina în copite şi năpustindu-se ca o catapultă.

Umbre neliniştitoare se prelingeau în hăţişuri, ca tainice făpturi de fum.

Acum ştiau că divinitatea războiului, cea până la Istru întotdeauna prielnică lor, aici îi părăsise. Nici jertfele înjunghiate, nici cititorii în zodii şi în geometria aştrilor, nu mai aveau nici o putere. Se aflau în stăpânirea duhu-rilor rele, de beznă. Iar duhurile se prefăcuseră de la început în arătări amăgitoare.

Ciocârlii şi mierle cu viers nevinovat. Izvoare de cleştar şi căprioare cu salt zvâcnit. Câte o ieruncă pitulându-şi puii sub frunze crestate de feregă… Toate jucaseră îna-inte-le, o dată cu veveriţele pufoase, chemându-i şi alune-cându-le sub ochi, ca să-i ademenească tot mai adânc, în miezul codrilor, pe o cale care se închidea încet în urmă, ca o poartă grea de aramă.

Acum poarta era zăvorâtă.

Întoarcere nu mai putea fi.

Divinitatea cea rea îi zălogise oamenilor ciolănoşi şi tăcuţi, în cetatea lor de munţi şi de brad, de la cestălalt hotar al lumii. Şi toate puterile pământului: apă şi stâncă, păduri şi genune; toate făpturile firii: zimbri şi haite de lupi, şoimi şi mistreţi; chiar iarba cea mută şi măcieşul spinos; tot le era celorlalţi prieten şi lor li se arătase străin şi duşman.

Barbarii aceştia n-aveau nevoie de vreo alianţă a împăraţilor cu nume slăvit şi cu armate de lefegii, care au învăţat meşteşugul războiului pe toate câmpiile de bătălii ale vremii: Granica şi Halicarnas, Nil şi Hidapse, până la golful Persic şi Indus.

O dată cu dânşii dezlănţuiau în cumpăna războiului pământul cu apele, cerul cu vânturile, codrii cu fiarele.

Neclintita această prietenie a pământului, a apelor şi văzduhului, a fiarelor şi a codrilor îi scutea până şi de alegerea armelor. Sculele lor de luptă erau simple, noduroase şi de-o jalnică înapoiere.

Principele Klearhos, din Heraclea Pontica, se uită cu mai ascuţită luare-aminte şi cu mai neliniştită temere la oamenii stufoşi, să le citească în ochi semnul tainic prin care au făcut atât de nesfărmat legământ cu divinităţile cerului şi ale adâncurilor.

Dar oamenii muşcau nepăsători din hălcile întregi, gravi şi tăcuţi, cum ospătează numai leii deşerturilor.

În liniştea aceasta mai ales, nefirească, pândea parcă o ameninţare mai mult.

Ce pregăteau? Pentru ce sfârşit ascuns le dăruise îndărăt podoabele şi armele; le întinseseră iarăşi masa lor cu tipsiile lor, cu servii lor şi cu bucatele lor, aşa cum au fost aduse cu dânşii şi cum le dădea din nou mincinoasa amăgire că nimic plin de înfricoşare nu s-a întâmplat?

Astăzi dimineaţă erau încă legaţi de butuci, sugrumaţi de curmeie, loviţi şi robiţi. Acum, fără nici o pricină, erau poftiţi la un ospăţ, care-i ademenea să uite libertatea răpusă şi soarta potrivnică a bătăliei.

S-au temut la început de un vicleşug barbar şi crunt. Mâncările puteau fi înveninate. Au lăsat sclavii să le încerce.

N-a fost nimic.

S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să nu se năpustească o ceată de călăi pitulaţi în negrul codrului, să încheie festinul în măcel.

N-a fost nici aceasta.

Ce aşteptau atunci? Ce pregăteau, aşadar?

Un crainic slobozi semnalul subţire, din trâmbiţă de bronz.

Glasurile tăcură. Mâinile pipăiră fierbinţi plăselele cuţitelor încovoiate din cingătoare. Robii păşiră scurt, să facă stană de apărare la spatele stăpânilor.

Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu ameninţa nici o sugrumare.

Era numai regele get, cerând luare-aminte să cuvânte.

Din capătul mesei sărace, se ridică încet şi privi spre celălalt capăt de la cealaltă masă, cu pocale de aur şi tipsii de argint. Acolo unde se aflau între curtenii în-cărcaţi de scumpe podoabe, Lisimah, cu feciorii lui: Aga-tocle, la dreapta, Cleon, la stânga.

Regele barbar, Dromichet, scutură peste fruntea lată, de cioban, coama pletoasă şi înălţă cupa de corn, cea mai încăpătoare.

Grăi:

— Mărite stăpâne şi părinte… Mă încumet a închina această cupă de vin amestecat cu mied, aşa cum stă în obiceiul neamului meu să înalţe pentru sănătatea, şi înţelepciunea, şi înveselirea oaspeţilor!… Dară mai înainte, îngăduie-mi să pun o întrebare proastă de om care n-a cutreierat atâtea lumi şi n-a văzut atâtea minuni…

        ? Ascult şi voi cerca să răspund! Rosti binevoitor Lisimah, alintându-şiîntre degetele subţiri întreitul şirag de mărgăritare.

Regele get purta ochii de la o masă la alta. Păru că le măsoară şi le cântăreşte. În barba-i inelată, abia se presimţi ascunzându-se un început de surâs şi în ochii albaştri o sclipire îndată stinsă.

Urmă, săltându-şi bunda scurtă, pe umăr:

— Iată ce am dorit să aflăm, eu şi tovarăşii aceştia ai mei!… Am vrut să cunoaştem anume, care e părerea voas-tră cinstită şi fără strâmbătate: din aceste două mese întin-se, lămuriţi-ne, rogu-vă, au care e cea regească şi care e cea de nevolnici?… Poate ochii noştri ne înşală şi mintea nu ne ajută. Oamenii aceştia ai mei cred a spune că regeas-că e numai masa voastră, a macedonenilor…

— Despre aceasta nu mai încape nici o îndoială! Întări cu repede trufie Lisimah, uitând pentru o clipă dintr-a cui îndurare se aflau acolo. Masa unui rege macedonean, care a fost mâna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, nici nu poate fi altfel decât regească. La a voastră nu ştiu dacă ar primi să se aşeze nici sclavii mei…

— Aşa ne cugetam şi noi! Zâmbi a râde cu înveselire făţişă regele get, întorcându-se spre căpitanii lui să capete întărita spuselor.

Pe urmă, cu râsul şters şi cu privirea înăsprită, se răsuci din nou către Lisimah şi căpeteniile lui.

— Va să zică suntem de aceeaşi părere…?! Aceasta mă bucură! E semn că până la sfârşit avem să ne înţelegem… Iar fiindcă până acum n-am dat greş, îngăduiţi-mi să duc întrebarea mai departe… Dacă aşadar masa noastră e atât de săracă, precum sărace sunt şi straiele noastre groase şi lingurile noastre de lemn, ulcelele acestea de corn pârlit şi talerele de paltin, mă întreb şi nu mă dumi-resc, cum oare v-aţi putut ispiti să veniţi şi să le căutaţi în sălbăticiile noastre?… Aţi lăsat orânduielile de acasă şi o viaţă strălucită. O împărăţie încă mai mândră, despre care s-a dus vestea până la cea mai departe suflare omenească… Şi lăsându-le aceste bunuri fără preţ pe mâna slugilor, aţi râvnit la viaţa de fiare a unor varvari, cum ne numiţi voi: nişte oameni necăjiţi, cu nevoile lor, cu adăposturi ticăloase de lut şi nuiele; aşezări de bieţi oameni care au fost lipsiţi de toate învăţăturile lumii. Ce ne-aţi fi putut smulge oare, mai mult decât sărăcia de pe noi?… Noi suntem nişte oameni ai pădurilor şi ai câmpurilor. N-avem a împărţi nimic, cu nimeni!… Ne mulţumim cu locul nostru sub cer. Iar cerul nostru ne apără şi ne ocroteşte de oaspeţi veniţi cu silnicie. Poate aţi aflat că şi alte oştiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciola-nele pe câmpuri. Pierzania altora au nu v-a dat oare de gândit?… Eu nu ştiu atunci la ce vă foloseşte atotştiinţa înţelepţilor voştri, dacă nu v-a învăţat până acum că omului care nu are decât cămaşa pe el nu-i puteţi lua decât cămaşa şi sufletul… Dară ce spun eu sufletul? Sufletul este nepieritor şi nu-i stă în puterea cuiva să-l smulgă ca un strai oarecare, netrebnic… Aceasta am vrut eu să vă întreb şi să mă lămuriţi!… Odată – n-a prins Istrul de cinci ori sloi de gheaţă de atunci – am mai pus întrebarea aceasta craiului Agatocle, când l-am însoţit până la hotar şi l-am slobozit încărcat cu daruri rupte din sărăcia noastră. Văd că nu i-a cuprins înţelesul, de vreme ce s-a întors ca un miel nebun, unde i-a mai fost muşcat lupul din carne. Îmi spun că poate era atunci nevârstnic şi crud. Poate mai este şi acuma… De aceea nu-l întreb pe dânsul, ci pe tine, slăvit războinic şi părinte… Să închinăm şi să ciocnim cupele noastre! A mea de corn ars şi prost. A ta de aur, bătut cu mărgăritare… Pe urmă, să aşteptăm răspuns şi dacă ne-om potrivi în gând, să încheiem legământ de pace dreaptă şi veşnică…

Lisimah ascultase cu privirea gânditor pierdută în nevăzut.

Cuvintele barbarului rostiseră un adevăr care-i stătuse sub ochi şi încă nu-l înţelesese.

Alungă cu degetele de pe frunte o lume întreagă de deşertăciune, lepădată ca o haină fără trebuinţă.

Se ridică să răspundă.

Toţi mesenii lui se mişcară cu neastâmpăr, fiindcă pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăşte soarta, întoarcerea, poate viaţa.

Principele Agatocle, însă, vorbi încet, în limba perşilor, pe care barbarii n-o cunoşteau:

— Înainte de răspuns, aminteşte-ţi, tată, cât de încărcat de daruri şi podoabe m-am întors acum cinci ani, după ce-am stat aici ostatic. Nu uita tezaurul mai bogat decât al lui Porus şi al tuturor împăraţilor Indiei. Pe acela l-am văzut cu ochii mei. Mi l-a arătat el… Nu uita că toată această sărăcie a lor, pe care o strigă prea mult şi prea tare, e încă o viclenie getică… Nu uita…

Lisimah îi făcu semn cu mâna încărcată de brăţări să contenească.

Acestea nu mai voia să le ştie. Chiar dacă le-a gândit cândva, voia să le uite.

Răspunsul lui era hotărât. Şi era aşa cum îl aştepta re-gele barbar. Răspuns de căinţă, de pace şi de prietenie.

Întinse pocalul plin de vin gros, de Cnidos. Brăţările sunară încet şi dulce.

— Eu ştiu unde se află ascunsă comoara regelui Dromi-chet!… Izbucni neaşteptat, cu glas ascuţit de eunuc, un sclav persan, în grai persan. Ştiu locul! Cunosc semnul! Pot să vă duc acolo… E tot ce n-a urzit încă închipuire de om…!

Geţii ascultau cu nepăsare, fără să înţeleagă.

Dar macedonenii se frământară cu mirare.

Era aşadar adevărat basmul acestui tezaur fără seamăn, despre care mersese veste ca de-o altă minune a lumii?

Lisimah opri cupa la jumătatea drumului, ridică din sprâncene şi mustră cu asprime robul care cutezase să vorbească neîntrebat:

— Ce însemnează aceasta? Cum îţi îngădui să amesteci glasul tău netrebnic în vorbirile noastre? De când sclavii cutează…?

— Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet! Cunosc semnul tainic. Vă pot duce cu ochii închişi!… Stărui cu încăpăţânate glasul de eunuc.

— Vorbeşte atunci! Porunci scurt regele macedonenilor.

        „Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet!”răsună încă o dată un glas subţire şi cunoscut, izbucnind repede în râs copilandru.

Pe urmă, fără altă trecere, glasul urmă:

— Scoal', bădie Zaharia! O adus poştaşu on jornal ş-o carte…

Omul adormit în soare se frecă buimac la ochi, luptând cu încruntare să se dezmeticească.

Se uită înciudat şi tulbure la lumea cea de-aievea; la cer, la cerdac, la copil. Îl chemaseră îndărăt din cealaltă lume a arătărilor, tocmai în clipita când avea să afle din gura sclavului persian unde e locul şi care e semnul de pe comoara regelui Dromichet.

Dar cugetul limpezit înţelese îndată că toate n-au fost decât amăgiri deşarte, de vis. Dunga încruntată dintre sprâncene se şterse. Obrazul spân şi uscat se boţi cu mărun-te creţuri, în râsul dintotdeauna, blajin.

Alintă cu palma părul cânepiu al băiatului:

— Ei, bată-te norocul să te bată, Petruţă!… Mai puteai să aştepţi o ţâră! Poate îmi spunea păgânul acela semnu…

Petruţă nu înţelegea care păgân şi ce semn. Cu degetele înfipte în cureluşa încinsă peste cămaşă, aştepta, cum a văzut că stau flăcăii la sfat, cu mâna afundată în şerpar.

Desluşi cu aprindere:

— Mi le-o dat mia în mână, domnu Pintilie! Iară pentru carte, am iscălit eu, cu mâna me. S-o minunat cumplit cât de frumos ştiu să scriu… Spunea domnu Pintilie, cică am s-ajung, fără doar şi poate, ceal mai notar dintre notari…

Se vedea bine că Petruţă se simte cum nu se poate mai mândru de toate aceste foarte importante isprăvi şi de consideraţia pe care i-o arătase domnul factor poştal Pintilie, punându-l să iscălească în condica lui şi proorocindu-i carieră glorioasă, de notar.

Deocamdată, desculţ şi cu pieptul gol, pârlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. Poate oleacă mai dezgheţat şi cu mintea mai deschisă la învăţătură.

Împinse cu nerăbdare, pe banca de lemn, jornalul şi cartea cu pricina, învelită în hârtie vânătă.

— Da nu le mai desfaci 'mneata odată, bădie?

— Adevărat! Ian să vedem, ce fel de gazetă şi ce fel de carte?… Vorbi moale Zaharia Duhu, care nu citea de felul lui nici o gazetă şi nu aştepta nici o carte.

— Mă tem că-i o carte cu poze! Rosti plin de convin-gere Petruţă.

— Haide-hai, gândacule!… Te-am înţeles unde baţi. Ţi-ar mai trebui încă o carte ca s-o mâzgăleşti şi pe asta cu boielile tale!… Îl mustră cu blândeţe bădia Zaharia, făcând fără îndoială aluzie la nişte întâmplări mai vechi şi de amândoi prea bine cunoscute.

Petruţă se ruşină.

Plecă ochii în jos, duse degetul la nas şi scotoci cu piciorul desculţ, între scândurile cerdacului.

În vale suna muzical goarna subţire. Zaharia Duhu recunoscu trâmbiţa de bronz de pe celălalt tărâm, dând semnalul de luare-aminte la ospăţul regelui Dromichet.

Întoarse fără voie ochii într-acolo.

Pe şoseaua prăfoasă, în căruţa lui cu iapa bălană, trecea dintr-un sat spre celălalt sat, anunţându-se din goarna scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie.