Capitolul II

Porni din senin, amarnic glas de femeie.

Petruţă bine ghicise. Era o carte cu poze.

Dar nu cum le aştepta el şi cum îl minunau chipurile din celelalte cărţi, de pe poliţa din casă. Oştiri sfărâmându-se în năprasnice bătălii, soli îngenuncheaţi cu smerenie la pi-cioarele scaunelor domneşti, falnici împăraţi şi mlădii cră-iese, pe ale căror hlamide şi cununi îşi încercase el creioa-nele colorate din cutioara căpătată an vară, de Sân Petru şi Pavel, la împărţirea premiilor.

Acestea din cartea de faţă erau nişte poze fără nici o frumuseţe. Hârburi de oale, talere şi securi, cazane şi ulcioare. Ici-colo, un bănuţ cu pajura ştearsă, vrun pieptene ori un vârf de sâneaţă, mâncat de rugină.

De asemenea hârburi şi fierăt coclit era el sătul. Se afla casa plină.

Culese din râpi şi din gropniţe de bădia Zaharia şi rân-duite în rafturile cămării păreau cine ştie ce marfă de preţ, din dugheana lui Ţudic. Cu deosebire că marfa lui Ţudic avea mai multă căutare şi era mai arătoasă la vedere.

— Atuncea eu mă duc!… Anunţă Petruţă cu dezamăgire. Mă duc cu băieţii lui Bârliba, la luncă. Spune c-au ieşit flori care nu s-au văzut de mult. Lăcrămioare. Se zice că plătesc pe ele boierii la târg parale bune…!

— Măi-măi-măi! Se miră Zaharia Duhu. Ce neam avan de răzăşi te-ai mai ales tu, măi băiete!… De asta te bucură pe tine florile primăverii?… Ca să le vinzi?… Ai să fii de cei care fugăresc cioara nouă hotare când le fură o nucă şi dacă n-o mai ajung, zvârl cuşma după dânsa, s-o scape pe baltă… De altminteri, ai şi cui semăna!… Adăogă pentru sine, după un timp.

Petruţă nu păru prea curios să afle cui semăna.

— M-am dus, bădie!… Spuse, lipăind cu picioarele goale pe scări.

Apoi de jos, hlizindu-se:

— Poate găsim, bădie Zaharie, şi comoara ceia, în luncă!… Atuncea venim să luăm o stamboală, ca să cărăm galbenii.

— Tacă-ţi meliţa, împeliţatule!… Ţipă acru şi răstit un glas femeiesc din casă. Vezi mai bine de nu întârzia la ceasul prânzului, că n-am să te aştept cu masa întinsă!… Şi să dea naiba să mi te întorci cu mâna goală! După flori zici că pleci, flori s-aduci! Tot am să trimit de cu noapte la târg, cu nişte cobăi…

Băiatul nu se mai hlizi.

Ştia că nu încape glumă cu mătuşa Ruxanda.

Merse pâşin, ţinând lăturile până la poartă şi numai de-acolo înainte o zbughi căpătând glas şi strigându-şi tovarăşii de expediţie.

— Ai auzit? Ţi-o plăcut? Întrebă vocea oţărâtă din casă.

— Ce s-aud, mamă?… Rosti nedumerit Zaharia, întorcân-du-se pe jumătate, spre fereastra deschisă.

— Parcă eşti pe altă lume… Cum ce s-auzi? Îţi place so-iu rău? Îl culegi de pe drumuri şi mai are glas!… Ai ajuns de râsul copiilor, de când cu istoria aceea de comoară!

— Lasă, mamă, şi dumneata… Se apără moale Zaharia.

— Ce să las? Că doară tot las! Azi las, mâne las. M-am săturat…!

Vorbind, femeia ieşise în prag, la vedere, să se răcorească mai în larg. Îşi aşeză broboada, ridicând-o de pe ochii verzui şi rotunzi ca bobul de mazăre crudă.

Zaharia Duhu încercă o scăpare, uitându-se cu nemăsurată luare-aminte la chipurile din carte.

Dar mătuşa Ruxanda nu înţelegea să încheie cu atât. De dimineaţă mocnea.

Înaintă şi puse mâna în şold.

— Halal! Eu vorbesc şi tu-ţi bagi nasu-n hârţoage, arde-le-ar focul gheenei pe cine le-o mai născocit! Îţi spun că m-am săturat… Înţelesu-m-ai?

— Eu nu ştiu de ce te-ai săturat, mamă! Ce fac eu…?

Mătuşa Ruxanda îşi privi feciorul din tălpi în creştet, cu milă şi durere, strângând buzele subţiri ca o gură de pungă.

— Aiasta încalte mi-o plăcut!… Va să zică nu ştii ce faci? Să-ţi spun eu, atuncea, ce faci… Faci, că în loc să îngrijeşti ca un om în toată firea de agoniseala pe care ţi-o lăsat-o bietul taică-tu, Dumnezeu să-l ierte, tu-mi umbli după potcoave de cai morţi şi după hârburi. Asta faci!… Până ce am să le scot odată pe toate şi-am să le zvârl în drum, că mi-ai umplut casa cu ele. Omu cela s-o trudit, sărmanul de el, o viaţă întreagă s-adune şi să-şi apere dreptul lui! Tu laşi să se piardă şi să se prăpădească, de ţi se rupe inima.

— Că doar n-aveam să mă judec cu tot satu, cum pornise dânsul! Ridică Zaharia nasul din carte.

— Adevărat! Îşi frânse mâinile cu mare desperare mă-tuşa Ruxanda, adresându-se unui auditoriu invizibil. Uita-ţi-vă la el şi vă cruciţi, oameni buni!

Oamenii buni nu existau să se uite şi să se crucească.

Dar mătuşa Ruxanda le împărtăşi necazul şi-n lipsă.

— Aţi văzut?… N-are să se judece dumnealui cu tot satul! Bietul răposat şi-o ros tălpile la judecătorii şi la tribunale, ca să scoată la iveală dreptul lui călcat de unu şi de altu, iară dumnealui n-are vreme… După ce i-au căzut toate de-a gata, ceteşte-n hârţoage şi culege cioburi. De asta-mi râdea mai deunăzi Păvălăchioaia-n nas! O cred şi-i dau dreptate… În loc s-o mătrăşeşti din pământul care-o fost a lui bunică-tu, neam de neamul lui, cum o văzut şi legea şi i-o dat carte de judecată lui taică-tu, o leşi să are şi să samene şi să culeagă, ca pe urmă să-ţi bufnească-n nas. Măcar de-ar fi numai aceea…!

— Mai sunt şi altele? Aţâţă focul Zaharia, cu nevinovată dorinţă să afle ce crimă neiertată a mai săvârşit.

— Te faci a nu le şti, sărace bolânde, sărace! Da Pân-zaru care-o intrat în hotar? Da Vasile a lui Toader Onuţ, care de cinci ani, în fiecare toamnă, mănâncă patru-cinci brazde cu plugu? Da calica lui Timofti, de n-am ochi s-o văd, care paşte în Poiană, ca pe moşia lui tat'su?… Omul încearcă să vadă dacă-i merge. Şi dacă vede că-i merge, la anu mai încearcă o dată, mai adânc! Până când or veni să mă scoată şi din casă. Ceea ce nu m-ar mira şi-o aştept…!

— Mamă, eu am crezut că ne-am înţeles o dată pentru totdeauna! Ţi-am spus că n-am suflet să mă războiesc cu tot satu. Nu-i lumea aşa de hapsână cum o vezi dumneata…

Mătuşa Ruxanda râse amar, dezvelind dinţi neaşteptat de tineri şi întregi.

Clătină din cap şi îşi încrucişă braţele pe piept.

— Adică îi bună şi blândă, ca mieluşelu? Asta vrei poate să zici? Vine să te roage singură să-ţi primeşti dreptu tău…?

— Nu spun nici asta, mamă…

— Ba o spui! Şi află de la mine, dacă n-ai ştiut-o, că nu-i chiar aşa. Ţi-o strigă o femeie bătrână, care-o muncit cot la cot cu răposatu, să ridicăm casa asta din pământ şi să scoatem din gheara lupilor dreptul nostru călcat şi hârşit de lăcomia răilor… Ne-o ieşit buhu că am fost nişte colţoşi şi cărpănoşi. Numai de asta să creadă dânşii că n-am putut eu dormi! Ne-am răfuit pe dreptul şi pe munculiţa noastră şi a părinţilor noştri… Mă întreb acuma amar şi zic: De ce, doamne? Pentru ce ne-am irosit noi tinereţea şi sănătatea şi viaţa? Şi tot eu răspund: Aţi muncit şi v-aţi dihănit, ca să v-ajungă munca de izbelişte pe mâna unui lunatic care umblă după străchini. Copil fără suflet şi fără socoteală!

— Mamă, toate le ascult şi nu le pun la inimă!… Vorbi Zaharia, aşezând cartea la o parte. Îmi spun că aşa a lăsat Dumnezeu! Copiii să înţeleagă viaţa într-un fel şi părinţii în altul… Dar de ce-mi scoţi păcate pe care nu le am? De ce-s fără socoteală?… Slavă domnului! La crâşmă nu mă duc. Tutun nu fumez. Alte patimi n-am. Pe ce cheltui şi părăduiesc, de-mi spui că n-am soooteală? Şi de ce-s fără suflet?… Nu m-o văzut nimeni călcând batîr o furnică…

Mătuşa Ruxanda se dădu doi paşi înapoi, să-şi vadă feciorul mai bine şi să-l măsoare mai cu jale, câtu-i de mototol şi nevolnic.

După ce-l cântări bine şi se scârbi adânc, veni mai aproape, să-i spună în ureche, şuierat, rezultatul examenului:

— Şi cu asta crezi c-ai făcut mare ispravă? Mai bine ai fuma şi te-ai duce şi la crâşmă, să fii în rând cu oamenii, decât aşa cum te văd… Taică-tu fuma şi nu se dădea în lături nici de la un pahar de vin, când găsea el de cuviinţă! Un bărbat întreg trebuie să le facă şi să le cu-noască pe toate…

— Atunci, ca să-ţi fac pe plac, mamă, am să mă dau de mâine la fumat şi la băutură! Anunţă zâmbind Zaharia. Ca să fiu om întreg…

— Numai vezi că aici e buba! Îi luă din nou vorba din gură mătuşa Ruxanda. Tu şi om întreg?… Uită-te într-un ciob de oglindă şi te-aş ruga să-mi spui dacă te vezi om întreg… De asta ţi-o dat Dumnezeu un cap de babă turcească; ca să se cunoască de-o poştă ce fel de becisnic îmi eşti!… Te-au ajuns treizeci de ani şi n-ai fost vrednic să-ţi găseşti o nevastă ca tot omu, de-am rămas să te slugăresc eu, femeie bătrână şi slabă… Şi pe urmă, cine-mi tot vorbeşte mie de suflet? Te crezi bun, măre doamne, fiindcă nu eşti în stare să ucizi o furnică?… Apoi de bunătatea asta mare, pesemne, îmi aduci plocon acasă tot soiul de prăpădiţi. Într-o zi un proclet, ca zghi-huitul ista de Petruţă, că numai de ploduri aveam eu nevoie, la bătrâneţele mele! Într-altă zi îmi cari un nărod slab la minte, ca Oarţă al dumitale, de-mi ţâţâie inima în tot ceasul, să nu dea foc casei, câtu-i de pliurd şi de tân-tălău… Asta-i bunătate şi inimă?

— De!… Eu cred că bunătatea s-ar chema, mamă…

— Asta se cheamă prostie, nu bunătate, băiete! Inimă dacă ai, ar trebui să te gândeşti la agoniseala lui bietu tătâne-tu, să ai milă de muncuşoara lui şi să duci la capăt ce-o început el. Nu să-mi oploşeşti acasă toţi urgisiţii lui Dumnezeu!… Crezi că asta are să meargă tot aşa? Ţi-am spus că m-am săturat. Am să-mi încarc într-o zi boarfele şi am să plec la mănăstire. Măcar să nu văd ce s-alege de truda mea şi a răposatului… M-oi ruga acolo, înaltprea-curatei, să-ţi aducă mintea la loc şi poate că avea-va îndurare şi milă de-o sărmană văduvă, fără noroc şi fără apărare… Nu răspunzi nimic la asta? Taci? Poate ai vrea să mă vezi plecată mai repede, să rămâi numai cu Oarţă şi cu Petruţă, ai dumitale? Ai?… Uitaţi-vă la dânsul cum tace şi musteceşte, de mă bagă-n pământ cu zile!

Zaharia, într-adevăr, tăcea şi mustecea. Adică îşi fră-mânta buzele spânatece, cu ţepi rari şi bălani, ca să nu scape cuvânt, ştiind că oricât de blândă şi împăciuitoare vorbă ar rosti, mai rău va aţâţa mânia.

Socotea acest ceas drept o urgie trimisă de sus, împotriva căreia zadarnic este orice încercare de împotrivire, cum nu poţi opri dezlănţuirea vijeliei şi grindinii. După aceea, cunoştea că va urma o lună de linişte şi de tihnă. Până când, iar se va isca din senin năprasna.

Mătuşa Ruxanda vru să mai adaoge ceva… Dar îşi luă seama. Ştia şi ea de mult că n-are cu cine vorbi.

Intră în casă, trântind uşa în ţâţâni şi plângându-şi singură de milă, din pricina unui oarecare copil care mai bine s-ar fi născut mânz ca să-l mănânce lupul.

Omul spân, cu obraz de babă turcească, rămase afară, în cerdac, privind pe gânduri depărtările albastre, acolo pe linia zării, unde primăvara înviase într-o singură noapte frunza pădurilor.

Cartea îi adusese o mare bucurie.

Dar nu mai avea inimă s-o deschidă şi să se bucure. Jurnalul căzuse jos, cu cingătoarea adresei neatinsă.

Era un om subţire, înalt, cu ochii de-un albastru apos şi limpede, care păreau că privesc uneori ceva arzător şi părelnic, nevăzut de alţi ochi, dincolo de lucruri şi de timp.

Atunci se întorceau după o vreme la lumea cea mâhnită şi dureroasă dimprejur, orbiţi, ca ochii care s-au uitat în sclipirea soarelui.

Haina răzăşească de şiac, aspră şi roşcată, îi îmbrăca prea largă trupul uscat. Dar curată şi de croi îngrijit, dovedea o îndestulă bunăstare şi om cu simţire de sine. Că Păvălăchioaia care ara, semăna şi culegea pe-un ogor legiuit de judecată lui Zaharia, îi mai râdea pe deasupra şi-n nas, aceasta era numai o părere a mătuşii Ruxanda. De fapt, toţi gospodarii din Piscul Voievodesei arătau pentru feciorul lui Antohie Duhu deosebită prietenie şi cinste.

Răposatul fusese om aprig şi certăreţ. Gata să se pună de pricină, pentru drepturi adevărate sau numai închipuite, cu hrisoavele şi zapisele lui răzăşeşti încuiate cu lacăte în taşcă de tinichea, bătuse drumul judecăţilor până la Iaşi şi la Bucureşti, se apărase cu străşnicie, muncise crunt şi lăsase agoniseală de frunte. Era temut de toţi. Nu fusese apropiat de nimeni.

Fecioru-său, Zaharia, se alesese de la început din alt feleşag. Poate şi învăţătura, puţină şi neisprăvită, e drept, dar mai presus de a celorlalţi plugari din sat, îi luminase altfel mintea şi-i muiase altfel inima. Era priceput la leacuri de oameni şi de vite. Răspundea la chemarea vecinului prins la strâmtoare şi sărea într-ajutor la aman. Curmase judecăţile lăsate de bătrân cu limbă de moarte. Cu milostivire, culesese la casa lui, nepotul de soră al babei Ruxanda, pe acest Petruţă al lui Tudose, rămas orfan după întâmplările crâncene de acum doi ani, în nouă sute şapte, pe vremea răscoalelor care au bântuit ţara de la un capăt la altul.

De altfel, tot el izbutise atunci, cu vorba lui chibzuită, să potolească îndârjirea oştirii sosită cu ordin de ucidere şi pluton de execuţie.

Zaharia Duhu se înfăţişase comandantului, vorbise fel şi chip, îşi frânsese mâinile şi-şi pusese capul teafăr şi nevinovat sub sabie; iar până la sfârşit căpătase îndurare pentru cei deznădăjduiţi, care porniseră într-o răscoală dreaptă, dar, lipsiţi de cugete chibzuite, n-au ştiut şi nici n-ar fi putut duce singuri dreptatea la biruinţă.

Plutonul a trecut mai departe, în celelalte sate, la Ponoare şi la Icuşăşti, unde şi-a îndeplinit crunta poruncă şi a luat viaţă de om. Acolo, printre cei legaţi de stâlp şi prăvăliţi în groapa săpată cu mâna lor, a ispăşit şi Vasile Tudose, părintele lui Petruţă. Aici a fost milă şi iertare, numai fiindcă mila şi iertarea hainilor gealaţi a ştiut s-o smulgă un om de inimă ca Zaharia Duhu, feciorul lui An-tohie cel cu inima uscată, care se judecase cu un sfert de sat.

Acestea sunt fapte care măcar pentru o bucată de vreme nu se uită.

Din asemenea binecuvântate pricini, închipuirile mătu-şii Ruxanda despre felul cum oamenii îi iau în derâdere feciorul erau alături de adevăr. Chiar ceea ce i se părea că e faptă de lunatic, menită să-l facă de râsul şi ocara lumii, slăbiciunea aceasta pentru hârburi şi ruginături desfundate din gropi era altcum socotită de gospodarii din Piscul Voievodesei. Oalele şi sculele aveau fără îndoială vreun preţ, şi săpăturile lui Zaharia vreun rost. Altfel, n-ar veni surtucari tocmai din Bucureşti să le vadă, să le cerceteze, să aleagă şi să plece cu ele. Zice că-s cărturari, dascăli de pe la şcoli înalte. Or fi mai degrabă nişte negustori! Dar, că or fi fiind ei negustori ori dascăli, nu încape îndoială că plătesc bani buni pe blidele lui Zaharia Duhu, de vreme ce bat atâta cale până aici.

Şi n-ar fi nici o mirare să se afle într-o bună zi că a dat şi peste o comoară, cum scrie în cărţi şi s-arată semne pentru cei ce ştiu să le citească. Atunci i-a pus Dumnezeu mâna în cap lui Zaharia! Într-o singură noapte, pune la ladă cât n-ar fi agonosit Antohie cel zgârcit şi cârciobar în zece vieţi şi într-o sută de judecăţi.

Acestea le ştia, le înţelegea şi le vorbea satul.

Ba unii, când dezgroapă la săpătura vreunui zămnic asemenea cioburi, tot la Zaharia le duc.

El le învârte şi le răsuceşte, le cată potriveală cu îndreptările din cărţile lui, leapădă ce nu-i trebuie şi opreşte într-ales, ce-i pare mai de preţ. Pe unele a dat până la o carboavă.

Apoi e la mintea omului că atunci când plăteşte cineva o carboavă, pe-un opaiţ de lut ori pe-un cosor mâncat de rugină, fără doar şi poate că ştie el ceva ce nu cunosc ceilalţi în a lor neştiinţă şi prostie. De bună seamă, scoate din pungă carboava, fiindcă se află undeva altul care vine să-i răscumpere opaiţul ori capătul de sâneaţă, cu două, cu trei şi cu zece carboave, dacă nu cumva şi cu mai mult.

Satul ştia că Zaharia Duhu caută o comoară veche.

Dar până s-o găsească, toţi credeau a şti cu tărie că Zaharia Duhu înjgheabă el altă comoară nouă, cu arginţi albi şi zimţaţi, căpătaţi pe ulcioarele, şi zăbalele, şi căldă-ruşele şi toate cioburile scurmate din pământ.