Capitolul VIII

Erau două lumi, care nu s-au cunoscut.

Curtea boierului Boldur Iloveanu se află aşezată pe umăr de deal, cu largă privelişte asupra văilor de departe.

E veche şi a fost întărită ca o cetate până la cea dintâi jumătate a celuilalt veac, cu împrejmuire de zid cât două staturi de om, cu poartă sub boltă ca o intrare de mănăstire: poartă grea de stejar, ferecată cu şine de fier şi zăvorită cu drugi, belciuge şi lacăte, ca o gură de hazna domnească cu vistiernicul hapsân.

În vremea aceea, priveliştea spre şesuri era astupată. Conacul arăta drumeţilor şi satului din vale numai spatele zidurilor de la grajduri şi de la încăperile slugilor. Ziduri sure, cu ferestrele strâmte şi zăbrelite de gratii.

Enache Iloveanu, tatăl lui Boldur, om purtat prin străinătăţi şi paşoptist cu idei occidentale, a schimbat altă orânduială.

A dezvoltat priveliştea, dărâmând zidul din faţă al împrejmuirii şi înlocuindu-l cu un grilaj de fier, cu vârfurile zăbrelelor ascuţite ca lancea şi poleite ca porţile de la Versailles şi Trianon.

Un grădinar neamţ a retezat copacii parcului, cioplindu-le sălbăticia rustică şi dându-le o înfăţişare geometrică şi civilizată. Au fost arbuşti în formă de con, de cub şi de piramidă, ceea ce mult au minunat prietenii şi musafirii boierului Enache, moşierii din vecini mai puţin umblaţi pe drumurile Apusului şi abia despărţiţi, cu nostalgice suspi-ne, de giubea şi ciubuc.

Vreme de treizeci de ani, Enache Iloveanu s-a dat trup şi suflet acestor schimbări; în fiecare iarnă plănuind după cărţi şi suveniruri de călătorie, tot alte şi alte înfrumuse-ţări care-i scăpaseră din vedere; iar primăvara pornind de îndată să le treacă în fapt.

În ăstimp, tânărul Boldur, trimis din fragedă vârstă la învăţătura cărţii şi a lumii, în Parisul tuturor înţelepciunilor şi al tuturor pierzaniilor, se lăsa prins în lanţurile unei altfel de vieţi. Prea puţin se simţea chemat să se întoarcă acasă şi să stea într-ajutor bătrânului, la mania lui de prefaceri şi de occidentalizare. În răvaşele lui, boier Enache Iloveanu vestea că în acest an a izbutit să aducă în ţară, cu mare cheltuială, şase vaci şi un tăuraş de Sviţera. Precum mai vestea şi că a tocmit meşter italian să capteze apa din munte, trasă pe ţevi pentru bucătărie şi baie, şi mai ales pentru un avuz pătrat din mijlocul grădinii, pentru care trimitea plan feciorului, să-i comande patru capete de leu cu gurile de bronz căscate, spre a împodobi patru fân-tâni ţâşnitoare.

Boldur strângea din umeri cu oarecare milă.

Găsea nebunească încăpăţânarea acestor înfăptuiri cu mijloace primitive, într-o ţară sălbatică; atunci când toate le poţi afla pentru desfătarea ochilor şi mulţumirea sufletului, făcute de-a gata, de alţii, cu mai multă iscusinţă şi cu o mai veche tradiţie. Mergea şi transmitea atelierului de turnat comanda celor patru lei cu gura de bronz deschisă. Pe urmă, se întorcea la prietenii lui şi la îndeletnicirile sale.

E drept că în această viaţă punea oarecare chibzuială. Nu-l prindea sfârşitul anului cu datorii. Nu trecea peste venitul trimis de bătrân şi nici nu simţea trebuinţă de mai mult. Era mulţumit să trăiască fără prea mare strălucire, într-o lume unde totul a fost pregătit de îndelungi generaţii ca să îndestuleze cu prisosinţă plăcerile trupului şi bucu-riile minţii.

Trecea examenele fără grabă, dar nu printre cei din urmă. Apoi se agăţa de un doctorat, care-l ţinu departe de ţară, până când neostenitul Enache Iloveanu căzu la pat şi se sfârşi din viaţă în trei zile, după o răceală căpătată supraveghind săpăturile unor vârtoase temelii, pentru un grajd sistematic, cu cisterne, canaluri şi alte inovaţii, recomandate de un celebru tratat englezesc.

Clădirea n-a mai fost terminată niciodată.

Temeliile au aşteptat o bucată de timp, privegheate de movilele de nisip şi de varniţele gata de folosire. Pe urmă, nisipul movilelor s-a şters, varniţele s-au astupat cu pământ; peste temelii au crescut tufe de scăi şi de măselariţă.

Boldur Iloveanu a lăsat toată gospodăria moşiei pe mâna unui administrator vrednic şi cinstit, precât poate fi vred-nic şi cinstit un om când îngrijeşte de bunul altuia. Ilie Sacară s-a grăbit înainte de toate să închidă în magazii maşinile complicate pentru lucrul câmpului, aduse de bătrân pentru a strica ornâduielile vechi ale plugăriei, cu născociri de pe altă lume.

Astfel, totul a intrat în făgaşul cuminte cu socotelile din condici predate amănunţit o dată pe an stăpânului care le cerceta distrat, în luna când se întorcea din străine locuri; nici el n-ar fi putut răspunde, de altminteri, anume de ce. Avea doar doi oameni de credinţă, care-i păzeau bunurile mai chibzuit decât ar fi fost în stare s-o facă singur! Domnul avocat Emil Sava, pentru acte, contracte şi chestii de judecată; Ilie Sacară, pentru semănatul şi strânsul câmpului şi pentru ruperea preţului cu negustorii de grâne şi de lemne.

Domnul avocat Emil Sava, între timp, îşi înălţase cea mai arătoasă locuinţă din capitala ţinutului, cu preafrumoşi îngeraşi dolofani de ghips vărsând cornul abunden-ţei, pe frontispiciu, deasupra scărilor de intrare.

Ilie Sacară îşi măritase două fete cu zestre destul de frumuşică; una cu un popă dintr-un sat de munte, alta cu administratorul foarte descurcăreţ şi plin de viitor, al unei moşioare de peste Căliman.

Oamenii care n-au altă treabă decât grija vecinilor făceau oarecare legături între aceste semne de prosperitate ale unor asemenea persoane de credinţă şi între lipsa îndelungată din ţară a lui Boldur Iloveanu, stăpân peste o mie cinci sute de fălci arătură şi două mii de fălci pădure seculară, pe care nu le-a străbătut niciodată cu piciorul, de la un hotar la altul. Ba unii binevoitori zvârliseră chiar câte-o scrisoare neiscălită, însă mişunând de amănunte precise şi de-o generoasă alarmă, până la adresa de la Paris, 87, Avenue Kléber (XVI-eme).

Boldur Iloveanu le arunca în flacăra şemineului, cu dezgust.

El nu era om să dea ascultare unor asemenea calomnii.

Venitul, aşa cum curgea din gospodăria administratorului Ilie Sacară şi din contractele domnului avocat Emil Sava, era deplin îndestulător pentru trebuinţele sale lipsite de exagerare şi ferite de vanitate! Nici nu dorea altceva, decât să-i sosească prin bancă, până la sfârşitul vieţii, cu aceeaşi regularitate a anotimpurilor.

Boldur Iloveanu era unul din puţinii oameni ai veacului, care se socotea fericit.

Se însurase, fără patimă, din cuminte supunere la rânduielile vieţii, cu o domoală şi discretă fiinţă din străinătăţile lui. N-a avut nicicând să deşarte până la fund drojdia cea amară a tainei a şasea, fiindcă după doi ani fiinţa de lângă el s-a stins tot atât de discret, cum îi trecuse prin viaţă. A purtat mâhnirea douăsprezece luni în straie negre de doliu şi a rămas cu o amintire blândă. A înţeles că în neamul Ilovenilor e sortit bărbaţilor să rămâmă văduvi de tineri şi n-a încercat să calce voinţa puterilor de sus, însurându-se a doua oară, măcar că astfel se stingea, sterp, o dată cu dânsul, ultimul vlăstar al unei vechi obârşii de stăpânitori ai pământurilor, care n-au fost printre cei mai hapsâni şi prădalnici.

Fără s-o mărturisească nimănui, Boldur Iloveanu se împăcase cu soarta şi din alte pricini.

Singurătatea mai însemna şi chezăşia că socotelile îi vor rămâne netulburate până la sfârşit, căci unde sunt doi, trebuinţele cresc şi un venit îmbelşugat pentru unul se poate întâmpla să devină neîndestulător pentru copii şi nevastă, chemând nelinişte şi necazuri.

Acum era un domn cărunt, cu nevinovate tabieturi de om care-şi iubeşte văduvia, politicos şi meticulos, cu toate grijile mărunte ale persoanei sale încredinţate unui valet de neam francez, îmbătrânit împreună.

Pe valet îl chema Joseph. Poate în actul lui de naştere numele de botez să fi fost altfel. Însă profesia de serv îl obligase să-şi aleagă unul dintre limitatele nume, cunoscute şi obligatorii acestei bresle. A devenit deci Joseph. E foarte probabil că nici nu-şi mai aminteşte să-l fi che-mat vreodată altcum.

Joseph poartă socotelile casei de la Paris, 87, Avenue Kléber; el plăteşte apartamentul, el discută cu furnizorii, el tocmeşte preţuri şi le achită. El rânduieşte în cuiere costumele de haine; el pregăteşte dimineaţa pe acele potrivite timpului de afară şi invită croitorul acasă, din proprie iniţiativă, când socoate că domnul trebuie să-şi primenească garderoba. E atât de identificat cu existenţa stăpânului, încât se pronunţă întotdeauna la persoana întâia plurală, când e vorba de vreo trebuinţă ori de vreo schimbare în programul zilnic: Noi, nouă, ne.

        „Au trecut două luni de când n-am mai primit scrisoare din ţară… Ne-a sosit comanda de cărbuni… Nu mai putem tolera, trebuie să schimbăm spălătoreasă: ne-a adus un cearşaf dogorit cu fierul… Am răspuns la telefon, că plecăm în trei zile”…

Cum s-a petrecut acest proces de familiarizare şi când a încetat formula de supusă, dar de distantă cuviinţă „Domnul a dorit ceva? Când pleacă domnul? Va fi după cum a ordonat domnul!” aceasta n-ar şti s-o spună exact nici stăpânul, nici servul.

Joseph constituia unica familie a moldoveanului boyard Boldur Iloveanu, statornic oaspe al Parisului vreme de treizeci şi cinci de ani.

Împreună cu soţii săi de departe, Ilie Sacară şi Emil Sava, alcătuia şi singura gardă a persoanei şi avutului său. Cu deosebire poate că Joseph, fiind şi el singur în viaţă, fără nevoi mari şi fără proiecte ambiţioase, n-a răşluit nimic din bunul stăpânului, ca să-şi dureze o casă cu îngeri, purtând cornul abundenţei pe frontispiciu, sau ca să-şi aciuieze fetele, la casele lor, cu zestre de aşternuturi, scoarţe, tacâmuri, vaci, cai şi brişte, blăni şi catrinţe, mai abitir decât odraslele subprefectului, ceea ce nu înseamnă puţin lucru.

O dată pe an, către primăvară, Joseph se află în mare dârdoră de plecare.

Pregătirile iau proporţiile unei aprovizionări pentru o temerară expediţie în ţinuturi hiperboreene. În primii ani mai cu seamă, pe de o parte din pricina inexperienţei şi pe de alta dintr-un june instinct aventuros, Joseph a făcut drumul cu revolverul la îndemână, închipuindu-şi poate că va avea de înfruntat cete de haiduci cu flinta lungă, pe ţărmul Danubiului, sau poate chiar sălbatici poftitori la carne de franţuz.

Treptat a descoperit însă că indigenii din partea stăpânului sunt în orice caz nişte sălbatici blânzi şi inofensivi. Preparativele sunt astăzi numai pentru a preîntâmpina neajunsurile unui drum depărtat şi mai ales lipsurile unei gospodării de ţară, fără stăpân, ca aceea de la conacul din Piscul Voievodesei.

Boldur Iloveanu făcea un popas de trei sau patru zile la Bucureşti, unde se plictisea de moarte.

Regăsea o parodie orientală a Parisului, cu o vulgară exagerare a tot ce patria lui de alegere înfăţişa călătorului superficial mai puţin vrednic de laudă şi mai deşănţat ca rafinament de ultima oră. Lipsea o legătură organică între strălucirea vitrinelor, între daureala de viaţă risipelnică şi între hâdele cartiere mărginaşe, cu bărăci strâmte şi lacuri de noroaie dospite, de la un trotuar la celălalt. Mai regă-sea şi câţiva camarazi de învăţătură, de la Liceul „St. Louis” sau de la Sorbona, acum prinşi cu toţii la îndeletnicirile lor şi cei mai mulţi preocupaţi de foarte grele, în orice caz foarte răsunătoare, răspunderi politice.

Nu-l mai lega nimic de aceştia.

Îi păreau resălbăticiţi, aşa cum odraslele şefilor de trib african, după ce-au stat câţiva ani într-un pension parizian pentru clientela exotică, îndată ce se întorc acasă îşi alcătuiesc un harem, leapădă gulerul şi cravata, se închină la pietroaie şi idoli de lemn, şi, dezbrăcaţi la piele, purtând cu solemnitate pe creştet un joben nou-nouţ de pe Rue Castiglione, prezidează festinurile cu dans, cu tam-tam şi torţe de răşină, unde captivii ultimei bătălii sunt decapitaţi cu duzinile.

După acest prea puţin întremător popas, Joseph închi-dea iarăşi valizele şi porneau din Gara de Nord spre ora-şul unde îi aştepta, cu un mic alai şi cu mari semne de bucurie, domnul avocat Emil Sava. Ilie Sacară, proaspăt bărbierit şi cu cizmele lustruite oglindă; caleaşca cu patru cai buziş şi cu Nichifor Răţoi pe capră, ţigan din neam de rob, ciupit de vărsat şi slut ca un gâde.

De doi ani încoace, domnul avocat Emil Sava îşi oferea automobilul, de care părea foarte mândru şi prin care căpătase un mare prestigiu în oraş, ca un brav pionier al progresului ce era. Boldur Iloveanu îl refuza politicos, arătând preferinţă pentru mijloacele primitive de locomoţiune, potrivite locului, tradiţiei şi drumurilor natale.

Cu pocnet de harapnic, caleaşca se năpustea peste gropi şi hârtoape.

Pe capră, alături de Nichifor Răţoi, Joseph se ţinea cu amândouă mâinile să nu zboare în şanţuri, pierzându-şi lamentabil demnitatea costumului negru cu nasturi de metal şi implorând în gând ocrotirea tuturor sfinţilor din calendarul bisericii apusene.

În marginea drumului, de pe câmpuri arate, băştinaşii făceau plecăciuni respectuoase, fără să ştie de altfel cine e boierul din caleaşcă, de unde vine şi unde se duce. Carele încărcate se fereau cu boii plăvani în şanţuri. Joseph putea să se convingă încă o dată că sălbaticii erau, în orice caz, foarte blânzi, respectuoşi şi supuşi.

Satele rămâneau în urmă, mici şi ascunse de ruşine, după sălcii scorburoase. Se vedeau copii desculţi, cu picioarele subţiri şi cu burţi de malarici sub cămaşa despicată.

Boldur Iloveanu răspundea plecăciunilor, distrat, cu degetul la borul pălăriei, cu melancolia amară a unui exilat întors într-o patrie unde nimeni şi nimic nu-l mai aştepta, căci toţi l-au uitat.

Caleaşca străbătea aşa, în trap năprasnic, şi satul Piscul Voievodesei, până când caii îşi domoleau mersul, pe urcuşul dintre plopi, la conac. Câinii apăreau dând din coadă, bucuroşi, pentru întoarcerea unui stăpân pe care nu l-au cunoscut. Slugile se înşirau în faţa scărilor, repe-zindu-se să sărute mâna boierului. Nici pe acelea, Boldur Iloveanu nu le ştia cum se numesc, când au venit, când vor pleca. Erau totuşi servii şi servele lui, iar el era stăpânul lor.

Camerele aerisite mai păstrau mirosul muced de pustiu şi închis. Joseph pulveriza esenţă de brad. Încerca să dea unei încăperi înfăţişarea camerei favorite a stăpânului, de la Paris, pentru ca Boldur Iloveanu să se simtă mai puţin străin şi surghiunit.

Inovaţiile boierului Enache se ruinaseră, părăsite.

Apa nu mai curgea prin ţevile sparte. Vacile de şviţera se corciseră. Copacii geometrici îşi recăpătaseră forma hirsută şi se sălbăticiseră într-un hal fără hal, stricând toată alinierea severă de odinioară. În bazinul pătrat, pe-un fund gălbui de apă, putrezeau frunzele din tomna trecută; iar cele patru guri ale leilor cocliţi, din cele patru unghiuri, căscau guri uscate – căscau de urât.

În casă, Boldur Iloveanu căsca şi el, alungându-şi urâtul cu lectura romanelor franţuzeşti, puse în valiză de prevăzătorul Joseph. Se întreba ca şi anul trecut, cum se va întreba şi la anul ce vine, ce chemare absurdă l-a adus oare aci?

N -avea pe nimeni. Nici o amintire. Copilăria lui din ţară fusese scurtă şi înstrăinată de prezenţa nedespărţită a unei guvernante, care nu cunoştea limba indigenilor. Mama lui murise în al treilea an şi n-o cunoştea decât din portretul palid din salon.

Totul se petrecuse foarte de mult, foarte departe, foarte străin.

Era aici un călător poposit într-un adăpost atât de pustiu, încât nu se mai afla populat nici de fantomele care cutre-ieră aiurea casele părăsite.

În vale, se vedea satul, la mijlocul priporului, cu albe lăcaşuri, risipite fără nici o rânduială. Se vedeau vite întorcându-se de la imaş, ţărani ca o pată mişcătoare în verdele câmpurilor, o ceată de copii, o turmă de oi mărunte ca furnicile.

Toate departe, micşorate, ireale, ca o lume în miniatură, privită prin celălalt capăt al unui binoclu.

— Ce caut în fiecare an, aci?… Căsca plictisit stăpânul domeniului imens, aruncând romanul cu scoarţele galbene.

Joseph îşi făcuse mai mulţi prieteni şi avea acum în această ţară barbară mai mulţi cunoscuţi decât stăpânul.

Singura legătură a lui Boldur Iloveanu cu localnicii se mărginea la administratorul Ilie Sacară, care se înfăţişa cu registrele vărgate de socoteli, şi la domnul avocat Emil Sava.

Acesta prezintă altfel de socoteli, foarte sumare, cu onorariile dinainte reţinute; dar se grăbise să-l înscrie în partid, deşi stăpânul moşiei Piscul Voievodesei nu votase niciodată şi nici n-avea idee de programul partidului, unde figura ca foarte distins fruntaş şi stâlp al viitoarelor făţarnice reforme democrate.

— Ne-a sosit o vizită! Anunţă Joseph, într-o asemenea după-amiază de plictis. Un ţăran. C'est un drôle de type…!

Boldur Iloveanu închise scoarţele albumului cu fotografii decolorate, în porturi şi cu pieptănături din celălalt veac, unde nu descoperise un singur chip cunoscut.

— Ce-o mai fi şi asta?… Se miră. În orice caz, să intre!

Zaharia Duhu păşi pragul şi înaintă cu o sumeţire încordată, care nici nu-i stătea în fire şi parcă nici nu-l prindea.

Era adevărat însă ce spusese prietenului profesor şi arheolog: în el se deştepta uneori sângele răzeşului Antohie, gata să se pună din nimic de pricină şi apoi să se judece douăzeci de ani.

Boldur Iloveanu se ridică, neştiind care i-ar fi purtarea cea mai potrivită. Dacă întinde mâna, ţăranul poate să-l creadă un ipocrit demagog, cum înţelesese că se poartă domnul avocat şi prefect, Emil Sava. Dacă o ţine în buzu-nar să pară un individ cu ţâfnă de senior feudal, care nu vrea să coboare până la glotimea servilor, ceea ce iarăşi nu era adevărul şi nu-i părea potrivit.

Se hotărî şi întinse o mână stângace.

Zaharia Duhu o scutură, cu degetele uscate ale răze-şului Antohie.

Pe urmă, tăcură şi se priviră stânjeniţi.

Boldur Iloveanu nu vorbise de zece ori în viaţă cu un ţăran de pe moşia lui, de unde-i soseau veniturile cu regularitatea anotimpurilor în calendar.

Zaharia Duhu se aşteptase să găsească un om cu trufie provocătoare şi se afla numai în faţa unui bătrân uscăţiv, îndestul de simpatic şi tot atât de stingherit ca şi el.

— Ia loc, te rog!… Indică Boldur Iloveanu un jâlţ.

Zaharia se aşeză şi intră direct în păsul care-l adusese aci.

— Mă numesc Zaharia Duhu! Spuse. Cred că numele acesta, Duhu, vă este cunoscut, dintr-o împrejurare nu prea plăcută… Tatăl meu, Antohie Duhu, s-a judecat vreo douăzeci de ani cu părintele dumneavoastră, şi mai apoi cu dumneavoastră, pentru nişte pământ. Şi procesul l-a câştigat dânsul! Asemenea amintiri, ştiu, aşadară, că ar fi putut să-mi închidă uşa de la început şi acum, o dată ce-am apucat să intru, să-mi închidă gura…!

Boldur Iloveanu gândi: „Ţăranul acesta vorbeşte destul de curăţel şi-mi pare o minte isteaţă!… E ciudat cum, până acum, n-am avut curiozitatea să ştiu ce fac, ce vorbesc şi ce gândesc rudimentele acestea de oameni…”

Acestea le cugetă, iar cu un gest al mâinii şterse amintirile de care zădarnic se temea Zaharia Duhu, spunând:

— Nu ştiu despre ce proces e vorba, nici despre ce pământ! Aceste chestiuni le aranjează avocatul meu, domnul Emil Sava. Şi dacă am pierdut procesul, înseamnă că dreptatea a fost de partea părintelui dumitale… Nu pot avea deci nici o amintire neplăcută şi te rog să mă crezi… Cum să spun?… Nicio. Niciun.

— Nici un resentiment!… Completă zâmbind în mustă-ţile rare de spin, Zaharia Duhu.

        („Tiens-tiens! Gândi Boldur Iloveanu. Ţăranul acesta ştie şi ce e aceea resentiment, cunoaşte chiar vocabula. Joseph a avut dreptate: Cest un drôle de type!”)

— Exact!… Confirmă. N-am nici un resentiment! Încât, sunt gata să ascult cu plăcere chestiunea care te-a adus la mine…

Zaharia îşi tipări genunchii cu palmele.

Ridică ochii decoloraţi şi privi în ochii uzaţi ai lui Boldur Iloveanu:

— Mai am încă o vină faţă de dumneavoastră! Fără nici o autorizaţie de la nimeni, mi-am îngăduit să fac nişte săpături pe proprietatea moşiei… Vă spun drept, nici nu m-am gândit la aceasta până când s-a găsit să mi-o spună cineva, acum câteva zile. Nu m-am gândit, fiindcă erau nişte ponoare părăsite, cotropite de bălării.

— A! Dumneata eşti răzeşul acela, despre care-mi vorbea domnul Emil Sava, că împreună cu un profesor universitar aţi făcut cercetări şi descoperiri aci?… Aceasta mă încântă! Îmi pare nespus de bine că am prilej să te cunosc.

— Se arată însă – vorbi Zaharia Duhu – se arată însă că această părere de bine nu e împărtăşită şi de oamenii dumneavoastră!… Domnul prefect, bunăoară, mi-a spus că v-aţi supărat… Administratorul dumneavoastră, pe de altă parte, v-a scris la Paris.

Boldur Iloveanu se miră:

— Nu mi-a scris nimeni! Şi n-am avut de ce mă supăra… De la domnul Emil Sava am aflat întâia oară despre aceste lucruri, alaltăieri. Şi i-am spus aceleaşi cuvinte, pe care ţi le spun dumitale. Mă bucură că aţi ajuns la un rezultat în cercetările care cred că sunt importante.

Zaharia Duhu gândi: „Aşadar, prefectul a minţit! Şiaşadar cloceşte gânduri mult mai ascunse decât ne aşteptam noi. Încât acuma e singurul prilej să-i retez orice putinţă de a ne mai dăuna cu ceva vreodată!”

Ca atare, grăi:

— Atunci, lucrul este mai simplu, domnule Iloveanu, decât am crezut!… În înţelegere cu prietenul şi cu fostul meu coleg de şcoală, profesorul Alexandru Opriş, ne-am hotărât să vă propunem o cumpărare sau un schimb. Avem nevoie de deplină libertate în locul unde facem săpăturile noastre.

— Libertatea o aveţi, cum aţi avut-o până acum! Voi da ordin să nu vă supere nimeni…

Zaharia Duhu nu se mulţumi însă cu atât.

— De la dumneavoastră, da, avem această libertate cât sunteţi aci! Dar unsprezece luni din an, vă aflaţi la cale de cinci zile şi cinci nopţi de Piscul Voievodesei. Pentru ordin există călcare şi se află oameni, care din pricini pe care nu voiesc să le cunosc, au poate interes să ne zădărnicească munca.

— Tot nu pot înţelege! Mărturisi Boldur Iloveanu, intrigat. Orice act omenesc are un mobil. Dumneavoastră faceţi cercetări fiindcă urmăriţi să descoperiţi ceva, mi s-a spus, în interesul istoriei. Foarte explicabil!… Dar ce mo-bil poate exista la cei care ar avea intenţia să vă împiedice!… Ce interes?

— V-am spus, domnule Iloveanu, că aceste pricini nu le cunosc şi nici nu voim, eu şi prietenul meu, să le cunoaştem!… Poate de fapt nici nu există piedicile de care ne temem. Poate sunt numai în închipuirea noastră… Dar pentru a înlătura orice neajunsuri viitoare, încă o dată vă rog să ne vindeţi locul sau să primiţi în schimb. E vorba de mai puţin de un hectar. Să spunem un hectar. Loc fără folosinţă. O râpă pietroasă şi nişte urme de ruini vechi. O margine de pădure, cu lemnul slab şi fără valoare… Dumneavoastră fixaţi preţul şi noi îl primim dinainte.

Boldur Iloveanu rămase un timp pe gânduri.

Spuse:

— Curios!… Au ajuns la preţ pământurile cele mai impracticabile de pe moşia mea! Acum, dumneata îmi pro-pui să cumperi un hectar cu pietre şi ruini. Săptămâna trecută, abia venisem, domnul Emil Sava mi-a arătat ca o afacere deosebit de bună propunerea să vând zece sau douăsprezece hectare, tot de râpi şi de albii pietroase, unui oarecare domn inginer Dinu Grinţeanu, Grinţescu, sau aşa ceva…

Zaharia Duhu se mişcă în jilţ şi îşi încleştă mâinile de marginea scaunului, ca să nu-şi deie pe faţă surprinderea.

Avu din nou senzaţia neliniştitoare a unui lup prelingându-se hulpav, care se trezea în el de câte ori îşi vedea fostul camarad de şcoală sau numai îi auzea numele. Ce căuta şi aci? Şi încă în tovărăşia unui om ca Emil Sava?

Presimţea o primejdie. Şi nu ştia ce. Şi nu ştia de unde poate veni.

Când socoti că n-are să-i mai tremure glasul, întrebă foarte firesc:

— Şi l-aţi vândut, locul acela…?

— Am consultat administratorul meu. Am consultat planul. Am căpătat convingerea că e un teren fără nici un randament şi faţă de preţul care mi se oferea – nu cunosc preţurile, însă am avut grijă să mă informez de la administratorul meu – am dat poruncă domnului Emil Sava. Cred că în prezent e lucru încheiat…

— Şi ce o fi vrând să facă un inginer, cu un teren fără preţ ca acesta? Întrebă Zaharia Duhu, cu un ton de simplă curiozitate.

— Mă întreb şi eu? Mi s-a spus că un sanatoriu pentru boli de piept. Sau aşa ceva… În orice caz, un proiect pen-tru mai târziu!… Omul avea un capital disponibil şi se temea să nu-l cheltuiască… De altfel, mi se pare că sunt doi… Un oarecare Iordan Hagi-Iordan. Dar aceasta e o chestie care nu mă mai interesează. Să ne întoarcem la dumneata. Am satisfăcut cererea unor oameni pe care nu-i cunosc şi sunt străini de partea locului. Cu atât mai mult, nu te pot refuza pe dumneata… Spun cu atât mai mult, cu cât acum îmi amintesc că, după cele ce-mi spuneau ad-ministratorul meu şi domnul Emil Sava, numai datorită intervenţiunii dumitale, acum doi ani, casa aceasta şi o parte din averea mea au fost cruţate de foc şi ruină. Cum vezi, eu sunt obligatul dumitale.

Zaharia Duhu se apără:

— Nu este vorba de nici o obligaţie, domnule Ilovea-nu… O mărturisesc; n-am făcut-o cum cred unii şi alţii fiindcă pe orice gospodar îl doare când vede o gospodărie ameninţată de foc şi pârjol. Nu la asta m-am gândit şi nu era cazul s-o gândesc, într-o răscoală. Am făcut-o mai ales pentru ţăranii din satul meu… I-am păzit, pe cât m-a ajutat mintea de ceea ce ştiam că trebuie să vie neapărat, pe urmă. Nedreapta ispaşă! Glonţul şi sângele! Răzbuna-rea!… Cum s-a întâmplat pretutindeni! Dezlănţuirea urgiei, care a dat mai afund, în morminte, norodul iobagilor fără putere şi glas…!

Boldur Iloveanu trecu la birou şi luă o foaie de hârtie:

— Să-mi dai voie, cu toate acestea, să-ţi ofer fără plată locul despre care e vorba! E singurul mijloc, cu care m-aş putea plăti faţă de dumneata şi cu care aş contribui la nişte cercetări, despre care aud că vorbeşte toată lumea cu interes. Scriu aci o hârtie către domnul Emil Sava, să facă actul şi să-mi treacă la socoteala mea cheltuielile.

Zaharia Duhu se ridică din nou, simţind că iar s-a deşteptat în el sângele răzăşului Antohie.

— Domnule Iloveanu, să-mi daţi voie şi mie la rândul meu să vă mărturisesc că nu pot primi asemenea răsplată, pentru o faptă pe care nu mi-o recunosc!… Dacă ar fi fost, cum spuneţi, numai pentru a înlesni nişte cercetări de folos pentru ştiinţă, da. Dar înainte de aceasta, aţi pus celălalt fapt… Că vă simţiţi obligat faţă de un ţăran care v-a păzit avutul de mânia altor ţărani… Lucrul nu s-a petrecut aşa. Repet. N-am făcut-o pentru curtea aceasta şi pentru hambarele de pe deal. N-am, deci, pentru ce să primesc răsplată. Eu am venit în chip cinstit, vă rog să-mi vindeţi un loc nefolositor pentru dumneavoastră. Să-l cumpăr cinstit şi să-l plătesc cinstit…!

        „Cest un drôle de type”, gândi încă o dată Boldur Iloveanu, jucând coada tocului deasupra hârtiei şi privind fenomenul din faţa lui. Îndârjirea nemotivatăa răzeşului întâi îl irită. Pe urmă îi plăcu.

Începu să râdă împăciuitor:

— Bine! Să accept condiţiile dumitale!… Fixează un preţ şi-l însemn aci pentru avocatul meu. Îmi place să cred că va fi un preţ mai scăzut, ca pentru un teren nefolositor ce este.

Zaharia Duhu rosti ca o provocare:

— Vă rog să puneţi acelaşi preţ cu care au cumpărat inginerul Dinu Grinţescu şi tovarăşul lui.

— Dar este ceva exagerat! Avocatul meu şi administratorul meu, amândoi mi-au spus că e un preţ oferit de oameni care habar n-au de valoarea pământului, în regiunea aceasta…

— Poate, într-adevăr, să n-aibă habar dumnealor… O ţinu Zaharia înainte. Cu toate că nu-mi vine să cred că au venit tocmai de la Bucureşti, să aleagă tocmai locul acesta, numai aşa, ca să vă ofere un preţ de care să se mire toată lumea!… Domnul avocat al dumneavoastră, care se pare că în aceeaşi vreme poate tot aşa de bine să fie şi avocatul dumnealor, a găsit că preţul e mulţumitor pentru amândouă părţile. Nu vreau să creadă că am venit să vă înşel şi să spună că ar fi tratat dânsul mai bine chestiunea, dacă m-aţi fi trimis de-a dreptul la el. Vă rog, scrieţi în însemnare acelaşi preţ, pentru care lucru vă mulţumesc, atât eu, cât şi prietenul meu, profesorul Opriş…

        „Cest un drôle de type, gândi pentru a patra oară Boldur Iloveanu. Joseph a început să cunoască oamenii din ţara mea mai bine decât îi cunosc eu…!”

Pe urmă scrise, aşa cum cerea Zaharia Duhu; împături hârtia şi i-o întinse:

— Nu-mi rămâne decât să vă doresc spor la cercetările acelea, despre care vorbeşte toată lumea… În definitiv, ce fel de cercetări? Aud despre nişte ruini… Fă-mi plăcerea, te rog, să mai iei loc un moment şi să-mi povesteşti şi mie…

Zaharia Duhu luă loc şi povesti.

— Curios! Exclamă de la primele cuvinte Boldur Iloveanu.

Firul istorisirii trecu de la întâmplările cele dintâi ale geţilor, la ospăţul oferit de regele Dromichet, craiului Lisimah, prins de război, şi la cuvântarea pe care o pomeneşte Diodor.

— Curios! Exclamă a doua oară Boldur Iloveanu. Ştiam ceva foarte vag despre popoare barbare care-au existat pe aci… Geţi, sciţi, daci, sarmaţi sau aşa ceva. Văd că dumneata, însă, eşti o adevărată cronică şi pui în cele ce istoriseşti o adevărată pasiune…!

Pe urmă, Zaharia Duhu povesti izbânda cercetărilor de până acum şi descoperirea celor două rânduri de aşezări.

Curios!

Arătă că tot satul din vale e alcătuit de răzeşi, cei mai mulţi sărăciţi şi ajunşi pălmaşi, dar care păstrează încă urice şi hrisoave de pe vremea lui Petru Şchiopul.

Curios…

Mai povesti apoi despre locul acela de retragere schimnicească al voievodesei fără nume, poate chiar din nea-mul Ilovenilor, fiindcă acte vorbesc despre proprietăţile învecinate ale unui Boldur Iloveanu, încă de la anul o mie cinci sute…

Chiar Boldur se numea, ca dumneavoastră!

— Curios!… Mărturisi Boldur Iloveanu. N-am ştiut niciodată despre aşa ceva. Cunosc că familia noastră are acte de câteva sute de ani… Dar ce mai interesează arborele genealogic, şi actele, într-un veac ca al nostru şi mai ales într-o ţară ca a noastră?… Dumneata îmi spui lucruri care mă uimesc… Aşadar, oamenii aceştia din vale, din casele lor cu acoperişurile de şindrilă putredă, au acte de pe vremea lui Petru Şchiopul?… Adică adevărate cărţi de nobleţe…

— Au! Începu să râdă din toată inima Zaharia Duhu. Au, şi câteodată le folosesc. Părintele meu a arătat ceva, în această privinţă, domnului avocat Emil Sava…

— Curios! Încrucişă braţele Boldur Idoveanu, copleşit de mirări.

Zaharia Duhu plecă, punând hârtia împăturită la un loc sigur, în buzunarul de la pieptul hainei de şiac.

Boldur Iloveanu îl privi de la fereastră depărtându-se. Pe urmă privi satul sub cuşmele sărace ale acoperişurilor, oamenii ca albe pete mişcătoare în verdele câmpului, ceata de copii, turma oilor mărunte ca furnicile.

Toate departe, micşorate, ireale, toate ca o lume în miniatură, privită prin celălalt capăt al unui binoclu.

— Curios… Îşi şopti Boldur Iloveanu gândul încet, ca un suspin. Au fost aci, şi nu i-am ştiut! Erau aci, şi nu i-am văzut…!

Alungă gândul, cu mâna uscată de bătrân: „Pentru toate acestea, acum e prea târziu”.

Se simţi foarte bătrân, foarte singur şi foarte străin.

Fruntea osoasă se lipi de geamul foarte rece. Şi toate se împâcliră, prin geamul aburit.

Tresări. La spate, Joseph, apăruse cu paşi de pâslă.

— C'etait un drôle d'oiseau! Rosti sluga, cu un surâs tot atât de bătrân şi de ostenit ca al stăpânului.

— Oui, Joseph! C'est un drôle de type!

Sluga îşi căută de lucru. Pe urmă, aminti ceea ce se temuse să nu fi fost cumva uitat:

— Trebuie să telegrafiem la Bucureşti să ne oprească locuri, la patul de dormit, pentru Paris. Mai avem numai trei zile până la plecare…

— Nu, Joseph! Pregăteşte valizele chiar din astăseară. Plecăm mâine… Aerul acesta e prea tare pentru nişte bătrâni ca noi şi pentru nişte străini ca noi.