Capitolul VII

Bucuria este scurtă, fiindcă adesea pe lume se ivesc rele de colţ dihănii.

Baba desfăcu ştergarul înnodat şi scutură în pârâu cojile de ouă roşii, descântând ceva cu semne deasupra apei.

Cojile plutiră sprinten ca uşoare corăbioare colorate, spre alte râuri de departe.

— De ce le aruncă în apă?… Întrebă în şoaptă misterioasă Madala, când trecură de baba cea cocârjată, cu înfăţişare de vrăjitoare.

Petruţă îşi împinse pe ceafă pălăriuţa rotundă ca un fund de ceaunaş, apoi înfigându-şi mâna în brâul roşu vorbi cu superioritate de atoateştiutor:

— Apoi, că nici nu se poate altfel, duduie Madala!… Dacă zvârli la gunoi cojile de ouă roşii, atunci e mare păcat şi-ţi arunci norocul şi rodul. Numaidecât trebuie să le dai drumu pe apă curgătoare… Apa le duce să deie de ştire blajinilor că a venit Paştele şi blajinii trăiesc din ele… Ajung până la dânşii în patruzeci de zile, iară dintr-o coajă de ou se satură doisprezece blajini… Aşa-s de-nvăţaţi dânşii cu postul, vai de mama lor!

— Şi ce-s aceia blajini?… Unde stau dânşii?… Fu foarte curioasă să afle Madala.

Atotştiinţa lui Petruţă trecu printr-o mare cumpănă.

Auzise şi el din oameni despre blajini care se hrănesc doisprezece dintr-o coajă de ou, dar nu-l muncise gândul să afle cum arată la chip şi unde domiciliază. Ieşi însă din impas, trecând repede la alte informaţii, tot atât de importante:

— Ce să fie aceia blajini? Ia nişte fiinţe bune ale lui Dumnezeu!… Mai bine, eu am să-ţi spun matale altceva. Ştii, duduie Madala, că eu alaltăieri, la Înviere, când am fost la biserică, am ascuns icea, în brâu, o băncuţă de argint nou-nouţă şi un ou roş? Aşa fac toţi flăcăii la noi, în sat… Întâi le-am pus în apa cu care m-am spălat dimineaţa şi-am făcut cruce asupra lor. Pe urmă, m-am dus la slujbă cu bănuţul şi cu oul în brâu. Domnul nostru Isus Hristos are să-mi poarte de grijă, ca să nu-mi lipsească bani de argint tot anul şi să mă fac roş în obraz, ca oul de Paşti…

— Acestea-s superstiţii, dragă Petruţă! Cum poţi crede aşa ceva?… Îl dojeni Madala, plecându-se să culeagă din iarba cu colţ mărunt flori galbene de ciuboţica-cucului.

— Acuma ai vorbit, duduie Madala, drept ca bădiţa Zaharia!… Şi el, tot aşa, cică nici nu vrea s-audă de ce vorbesc oamenii. Eu, drept să-ţi spun matale, că or fi ele superistiţii ori nesuperistiţii, eu cred, fiindcă-s adevărate!… Dacă bădia Zaharia ar fi ascultat ce spun acei care ştiu rânduielile comorilor din vechi, găsea el, ehehei! De mult comoara după care tot umblă şi n-o mai află. Nu mai departe decât alaltăieri noapte…

— Ei, cum? Se miră Madala, râzând încetişor şi potri-vind cozile florilor culese, în mănunchi. Spune-mi şi mie minunea aceasta…

— Spun! Că nu mă costă nimica să spun! Vorbi grav Petruţă, pentru care, ca şi pentru mătuşa Ruxanda, universul se împărţea în lucruri care „costă” şi altele care nu. Spun, fiindcă toată lumea o ştie şi vorbeşte. Mata, duduie Madala, n-ai auzit, se vede treaba, că în noaptea de În-viere ard comorile şi se deschid?… Bădia Zaharia, în loc să meargă la biserică să se închine, dacă se ducea dezbrăcat în chelea goală pe deal, atuncea vedea vâlvătaia comorii şi punea semn. Pe urmă, putea să meargă cu Oarţă, dis-de-dimineaţă şi să vină cu căldarea plină de galbeni în spate. De asta nu mai încape vorbă, cum te văd eu pe mata… În afară doar, dacă nu-i cumva o comoară de cele care se deschid numai o dată la şapte ani, ori dacă nu-i comoară de bani răi, păzită de necuratul. Atuncea, în noaptea de Înviere se dă mai afund, cu un stat de om.

— Ţî-ţî! Multe mai ştii tu, Petruţă!… Zâmbi cu uşoară glumire, fără răutate, Madala.

Petruţă se dovedi insensibil la ironie. El ştia ce ştia.

Încuviinţă, cu mulţumire de sine:

— Ştiu, fiindcă iau aminte la toate câte le spune lumea! Au început să vorbească oamenii din sat. Zice că au să se apuce şi ei de căutat comoara, dacă văd că nu-i scris lui bădia Zaharia s-o afle. Vezi mata, aicea-i tot buclucul!… Dacă-i scris altuia s-o găsească, nici n-are nevoie să plece cu lopată şi cazma. Iese comoara singură la faţa pământului şi se cere luată, cum spunea şi moş Timofte Gâţulea, ciobanul.

— Ne-am cam depărtat de domnii şi stăpânii noştri. Să-i aşteptăm!… Privi Madala în urmă, dovedind că a dat numai o distrată ascultare la ceea ce spunea moş Timofte Gâţulea, ciobanul.

În urmă, nu se mai vedeau cei doi prieteni: Zaharia Duhu şi Alexandru Opriş, domnii şi stăpânii copilandrilor. Păşunea era goală, cu verdele ei umed şi gras, aşternut până în poalele pădurii.

Acolo, în fund, se zăreau numai câteva mioare albe, ca nişte amăgitoare urme de zăpadă. Plutea o bătaie lină de clopot: se auzea într-adevăr sau era numai o chemare de vis?

— Să stăm aici, pe capătul ist de podeţ! Alese un loc de aşteptare Petruţă.

Se aşeză şi se ridică îndată, dându-şi seama de obligaţia sa de gentilom, să facă loc Madalei. Ba scoase din brâu şi batista cu tiv de mărgele şi o aşternu pe piatră, nete-zind-o cu palma.

— Ca să nu te tragă răceala, duduie!

Rămase în picioare; deodată, sfios şi descleştându-şi stânga din brâuşorul roşu, cu care îşi dădea el de obicei înfăţişare trufaşă de flăcău, începu să-şi frământe degetele, ca un adevărat copil când nu ştie de unde să înceapă o lecţie grea.

— Duduie Madala – se hotărî vorbind cu umilinţă – eu am vrut să te rog pe mata ceva şi-acuma mi-i ruşine…

— Aceasta e ceva nou, Petruţă! Nu te ştiam aşa de ruşinos. Ia poftim, aşază-te aci, lângă mine şi spune-mi ce te doare!

Madala îi trecu mâna după gât, cu autoritate de soră mai mare. Petruţă muşca în dinţi o coadă de ciuboţicacucului. Muşca şi scuipa bucata retezată, cu sucul acruţ. Madala i-o desprinse uşor din gură şi o aruncă în apa repede şi străvezie, să plutească după cojile de ouă roşii care s-au dus în ţara blajinilor.

Apoi, cu o instinctivă cruzime de viitoare femeie, începu să râdă:

— Dacă voiai să-mi arăţi că te-ai hotărât să te faci vegetarian, ca mama Ruxanda, nu era nevoie de atâta introducere şi nici nu-i ceva atât de ruşinos…!

În aceeaşi clipă, însă, regretă spusele, fiindcă văzu pe chipul de copil al lui Petruţă o hotărâre aspră, ca o uşă care s-a închis asupra lumii de-afară.

Era şi ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji şi fără nici un presentiment amar al vieţii. Dar înţelese în copilul de alături o îndârjire încăpăţânată şi dureroasă, nefirească la asemenea vârstă şi la un astfel de omuleţ.

Şi tot cu instinctul de viitoare femeie, descoperi gestul şi vorba, care-au şters încruntarea de pe fruntea orfanului de răzăş calicit şi ucis în răscoale.

Îi scoase ceaunaşul pălăriei şi-l puse alături, pe căpătâiul de piatră al podului. Îi strânse fruntea la pieptul mic şi elastic. Găsi cuvintele de îmblânzire.

Petruţă se spovedi:

— Duduie Madala, eu vreau numaidecât să învăţ carte! Eu nu pot să rămân aicea un ţăran prost, ca să râzi şi mata, cum ţi-ai râs adineaurea de mine… Bădia Zaharia e bun şi nu mă ocărăşte cu vorbe urâte. Dară ce păţesc eu de la mătuşa Ruxanda, vai şi amar de păcatele mele! Nu-i zi lăsată de la Dumnezeu, ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri şi că s-o săturat să mă ţină de po-mană, ca pe un trântor… Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd, duduie Madala! Pe mata toată lumea te ascultă şi te iubeşte. De aceea m-am gândit la mata… Dacă ai să pui cuvânt pe lângă mătuşa Ruxanda şi pe lângă bădia Zaharia, să mă deie la carte, la târg, apoi pot spune că-i lucru făcut… Când am să ajung eu om la rostul meu, pe urmă am să plătesc toate cheltuielile făcute cu mine, ca să nu mai aibă mătuşa Ruxanda ce bombăni şi drăcui. Eu aşa m-am cugetat şi de două zile tot vreau să mă rog la mata şi mă ţinea aşa, un fel de ruşine…

— Dar bine, Petruţă? Se miră Madala, cu glas serios şi blând. Credeam că nici nu mai este nevoie de aceasta. Nu spunea ieri, domnul Zaharia, că vrea să te deie la carte, ca să ai mai multă parte în viaţă decât el?

— Spunea! Suspină amar Petruţă. Multe spune bădiţa Zaharia, că-i bun şi milostiv, cum vorbesc şi oamenii din sat, să-l pui la rană, nu alta! Numai, vezi mata, că nu cântă el în casă… Cântă mătuşa Ruxanda! De aceea îi şi zice mătuşa Ruxanda că-i clapon.

— Cum clapon?… Se minună foarte, de-a doua oară, Madala. Ce e aceea clapon?

Petruţă înlătură, cu o lăudabilă discreţie, explicaţia.

— Lasă mata claponul, duduie Madala! Aieste nu-s lucruri pentru domnişoare… Când ai să fii şi mata ca mătuşa Ruxanda, ai să ştii ce-i claponu şi ai să faci şi mata claponi. Ceea ce poţi mata să faci acum e să mai pui o vorbă bună şi pe lângă domnu Alexandru… Dacă hotărăşte dumnealui că-mi găseşte loc la o şcoală din Bucureşti, unde-am să dau eu examen la toamnă şi am să capăt bursă, atunci nici mătuşa Ruxanda nu mai are ce spune. I-o închis gura…!

— Bine, Petruţă!… Făgădui Madala. Să n-ai nici o grijă. Mă fac avocatul tău. Şi la toamnă am să te văd pui de bucureştean…

— Adevărat? Îi strânse Petruţă amândouă mâinile, strivind mănunchiul de flori. Adevărat, duduie Madala?

— Petruţă, înainte de concurs ai să vii la noi, la sfârşitul lui august. Ai să stai două săptămâni şi am să te prepar eu. Ceea ce-mi pare însă rău e că ai să lepezi hăinuţele acestea albe şi curate, pe o uniformă urâtă şi neagră.

— Ba nu-i urâtă de loc, uniforma de gimnaz! Vorbi cu hotărâre Petruţă. Iaca vin şi boierii noştri…!

Alexandru Opriş şi Zaharia Duhu soseau de-a curmezişul câmpului verde, discutând foarte aprins.

Încă o dată, înainte de plecare, profesorul de la Bucureşti căuta să-şi convingă prietenul şi ucenciul său în săpăturile arheologice că acea comoară fabuloasă după care tot umbla Zaharia Duhu era o nălucire fără noimă.

Răzăşul, cu aceeaşi încăpăţânare din sângele lui Antohie Duhu şi al mătuşii Ruxanda, învelită într-o blândeţe sub care se păstra tot atât de tare, cerea să fie lăsat în nălucirea lui. El credea deplin, până la sfârşit, fără argumente şi scepticism cărturăresc.

— Să vedem minunea! Râse Alexandru Opriş. Ai răsturna, frate Zaharia, tot ce clădim noi, cu învăţătura şi cărţile noastre. Dacă se întâmplă minunea, pot să las catedra şi să te chem pe tine să ţii cursuri în locul meu…

— Ai să vezi minunea!… Făgădui Zaharia cu o domoală neclintire.

Ştii cum ar numi aceasta prietenul nostru comun, Dinu Grinţescu, inginerul? Felul acesta al tău, placid, de a rezista tuturor argumentelor?… „Rezistenţa corpurilor moi”, sau aşa ceva. Mi-a explicat odată că mai tare decât oţelul şi decât diamantul, sub ciocan, e materia vâscoasă, care nu e nici solidă, nici lichidă. Împotriva acestei rezis-tenţe n-are efect nici o putere din lume şi nici o maşină de-a lor, inginerească.

— Prietenul nostru, Dinu Grinţescu, poate crede şi spu-ne orice despre mine!… Vorbi Zaharia. Nu mă interesează, fiindcă nu-l simt cu nimica apropiat. De câte ori îl văd, am o nelinişte, cum ghicesc caii vecinătatea lupului şi simt păsările că se apropie hultanul. Nu mi-a făcut nimic şi cu toate acestea am acest simţământ! El vine din altă lume şi îmi este străin…

— De ce?… Continuă să zâmbească Alexandru Opriş, de această altă ciudăţenie a prietenului. E un băiat foarte bun şi are să facă lucruri mari. A mai venit pe aci? Îmi pare că pregăteşte ceva…

— Astă-toamnă, după ce-ai plecat tu… A venit cu nişte aparate, a umblat pe dealuri şi a plecat. Era foarte mulţămit de cele ce i-au arătat aparatele lui şi spunea că n-a sosit încă ceasul. Într-adevăr, îmi pare şi mie că pregăteşte ceva, dară nu ceva bun…!

Nu termină. Se feriră amândoi din drum, fiindcă sosea guiţând din claxon un automobil, apariţie încă rară pe acele vremuri şi prin acele locuri.

Automobilul îi depăşi într-un vârtej de praf şi se opri, frânat brusc.

Călătorii, îmbrăcaţi în piei de lup şi cu ochii astupaţi de ochelari enormi, se răsuciră pe perne privind îndărăt; pe urmă, unul coborî, eliberându-şi privirea din ochelarii de scafandru.

Petruţă era gata, în faţa maşinii, dându-i târcoale şi plecându-se cu pumnul pe genunchi, să studieze secretul „drăcăriei”. În hotărârile lui de viitor, prinse rădăcină încă una. Neapărat, trebuia să-şi cumpere şi un automobil, când va fi domn la oraş, numai aşa, ca să-i închidă gura mătuşii Ruxanda.

Domnul în blană de lup, cu ochelarii ridicaţi pe frunte, se apropie, cu semne amicale.

— Prefectul!… Rosti Zaharia Duhu, cu oarecare neplăcere, fiindcă nu simţea nici o atragere pentru persoanele oficiale şi mărimile politice.

— Domnul profesor universitar Opriş, dacă nu mă înşel? Întinse prefectul mâna, după ce-şi smulse mănuşa groasă. Ce plăcere, domnule profesor! Ce plăcere!… Am aflat de la primărie că sunteţi aici şi-mi pare bine că întâmplarea m-a slujit. Dă-mi voie să mă prezint. Avocatul Emil Sava, prefectul acestui ţinut!

Se întoarse şi spre Zaharia Duhu şi-i scutură mâna cu o cordialitate electorală:

— Hristos a înviat, domnule Duhu! Te căutam şi pe dumneata şi văd că norocul m-a favorizat.

Era un om scund şi rotund sub blănuri, cu ochii mici şi lucioşi de dihor, cu o mustaţă stufoasă şi cu prea mulţi dinţi de aur. Mare elector şi om înavuţit de scurtă vreme, cunoştea pe de rost, mai mult decât nevoile judeţului, păsurile fiecărui alegător, pe care-i ţinea pe toţi în mâna cu degetele scurte şi tari.

— Te-am căutat, domnule profesor, ca să mă războiesc cu dumneata!… Anunţă, cu o jovială plăcere, aceste intenţii belicoase. Cum se poate, aceasta?… De doi ani veniţi în judeţul nostru, faceţi descoperiri arheologice, publicaţi cărţi şi se scrie despre ele în jurnale; iar noi nu merităm atâta atenţie, să treceţi pe la noi şi să vă arătăm puţin că n-a pierit încă tradiţia ospitalităţii moldoveneşti?… Dacă m-aţi fi anunţat despre aceste lucrări, care fac onoare judeţului nostru, vă stăteam la dispoziţie cu oa-meni şi cu mijloace de transport…

— Domnule prefect – se apără Alexandru Opriş – n-am avut nevoie de aceasta! Fostul meu coleg de şcoală şi prietenul Zaharia Duhu a făcut aşa ca să nu am nevoie de nici un ajutor străin. Şi pe urmă, nici nu ştiam dacă cercetările noastre vor da un rezultat sau nu. Nu mi-ar fi plăcut să deranjez lumea, pe simple presupuneri…

— De ce deranj? Pentru ştiinţa românească şi pentru gloria judeţului nostru, nimic nu se poate numi deranj!… Se porni pe tirade domnul Emil Sava, înainte, glăsuind sonor şi patetic, ca şi cum s-ar adresa cetăţenilor la o întrunire publică. Înţeleg! Poate faceţi politică cu adversarii noştri şi v-a reţinut ideea că veţi cere un serviciu guvernului şi că prin aceasta îi rămâneţi obligaţi? Dom-nule profesor, înaintea politicii şi interesului de partid, noi punem mai presus cultura, ştiinţa şi patriotismul! Ele sunt în afară de partid!… Aceasta îmi place s-o ştie şi adversarii noştri, adică prietenii dumitale, după cât înţeleg.

— Dar n-am nici un fel de prieteni politici, domnule prefect!… Râse cu toată bunăvoia profesorul. Nu sunt în-scris în nici un partid şi acum îmi dau seama că nu-s înscris nici în listele electorale. Văd că ţara merge înainte şi fără mine.

— Atunci?… Nu mai pricepu nimic domnul prefect Emil Sava.

— Atunci e foarte simplu! Ne-a plăcut să lucrăm singuri, eu şi prietenul meu Zaharia Duhu, tocmai ca să putem lucra în tihnă. Şi chiar vă rog, dacă e vorba să arătaţi oarecare simpatie cercetărilor noastre, să lăsaţi lucrurile cum se găsesc! Căind voi avea nevoie de un concurs, fiţi sigur că la d-voastră am să apelez, domnule prefect…

Lui Zaharia Duhu îi venea să-şi îmbrăţişeze prietenul.

Vorbise cum gândea el.

Prefectul se încruntă, contrariat. El nădăjduia, din aceste săpături încununate de rezultat, să tragă toate foloasele pentru campania electorală. Contribuind cu ajutoare băneşti şi cu oameni scoşi la corvoadă, putea dovedi adversarilor din opoziţie că înţelege într-un chip mult mai înalt decât dânşii să slujească faima unui judeţ. În loc de fotografia unui răzăş fără carte, în gazetele bucureştene, ar fi apărut fotografia lui, cu un picior pe ruinele dezgropate – ce oportună şi gratuită publicitate, înainte de alegeri, şi ce prestigiu, la centru!

Făcu doi paşi în susul şi în josul şoselei, cu mâinile înnodate la spate, pe sub blana de automobilist.

Se opri, stăpânindu-şi nemulţumirea.

— Aşadar, mă lovesc de-un refuz! Aş avea drept să mă consider ofensat, domnule profesor. Dar eu pun mai presus interesul culturii, decât persoana mea… Am să vă dovedesc, cu toate acestea, că tot aveţi nevoie de mine. Domnule Zaharia Duhu, te-aş întreba puţin, aşa de-o curiozitate, să-mi răspunzi, cu ce drept şi cu a cui autorizaţie faci săpături pe un pământ care nu-ţi aparţine? Ruinele acelea unde săpaţi acum sunt pe proprietatea amicului meu Boldur Iloveanu. Administratorul lui i-a scris la Paris… El s-a arătat că nu e un om atât de vrăjmaş, ca părintele dumitale, răposatul Antohie Duhu, cu care ne-am judecat douăzeci de ani, pentru o bucată de pământ…

— Acestea sunt lucruri trecute şi uitate, domnule prefect!… Rosti Zaharia, căruia nu-i prea plăcea să audă despre judecăţile răposatului său părinte, Antohie Duhu.

— Trecute, ştiu. Uitate, nu!… Nu, fiindcă eu am fost avocatul lui Iloveanu şi, mai bine ca oricine altul, cunosc cât am avut de luptat cu părintele dumitale. Uite aici, la tâmplele mele, cum mi-a scos peri albi! Dar să lăsăm acestea, ca să-ţi fac pe plac!… Administratorul lui Ilo-veanu i-a scris şi cerut dezlegare. Iar prietenul meu Boldur s-a arătat mai de omenie de cum ar fi fost poate de aşteptat. A dat ordin să nu se amestece nimeni. Să se prefacă toţi a nu vedea nimic… Şi-i dau dreptate! Când e vorba de ştiinţa noastră şi de trecutul judeţului nostru, aceste lucruri mărunte n-au nici o importanţă!… Gesticulă, perorând, domnul prefect, cu ochelarii de automobil pe frunte şi cu blana desfăcută pe abdomenul rotund.

Îşi privi auditorii şi constată cu satisfacţie semne de îngrijorare pe chipul lor.

Zimbi, tuşind în mustaţa stufoasă şi continuă:

— Dar… Dar iată că Boldur Iloveanu s-a întors în ţară! La el mă duceam acum… Şi înainte de a da ochii cu el, în acest scop voiam să vă văd, pe dumneata, domnule profesor şi pe dumneata, domnule Zaharia Duhu. Are să mă întrebe dacă am cunoştinţă despre cele ce se petrec pe teritoriul judeţului meu. Cineva intră pe o proprietate privată, desfundă şi sapă, cum îl taie capul. Aceasta e încălcare de proprietate, fapt prevăzut în lege şi pedepsit. Ce răspund eu?

— Spuneţi că e pentru ştiinţa românească şi pentru glo-ria judeţului dumneavoastră, domnule prefect!… Insinuă Alexandru Opriş, muşcându-şi buzele să-şi stăpânească în-veselirea, fiindcă prefectul cădea în propria sa cursă retori-că.

Domnul Emil Sava nu se tulbură. Era deprins cu întreruperi încă şi mai neprevăzute, la adunările publice.

Reluă:

— Evident, voi spune că e pentru ştiinţa românească şi pentru gloria judeţului nostru. Dar e o chestie de pledat!… Am să mai spun şi altceva. Domnule Zaharia Duhu, vezi că eu sunt mai puţin amarnic ca părintele dumitale?… Am să-i amintesc amicului Boldur Iloveanu că faţă de dumneata are şi altfel de obligaţie morală… În 1907, dumneata ai povăţuit oamenii să nu tăbărasoă orbeşte asupra curţii şi asupra hambarelor. Aceasta a fost o faptă patriotică şi cuminte. Merita o recompensă. A venit ceasul să o plătească… Este?

— Atunci, ne-am înţeles şi nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc, domnule prefect!… Spuse Zaharia Duhu. Când am făcut-o în 1907 n-am făcut-o însă pentru domnul Boldur Iloveanu şi pentru averea lui. Am potolit oamenii din furia lor orbească, mai întâi, fiindcă de fapt îi jupoia domnul Ilie Sacară, vechilul şi fecioru-său, Nioachi: dar mai ales fiindcă ştiam după cele întâmplate aiurea că aveau să atragă urgia asupra lor… Au folosit cu toţii! Gospodarii din satul meu, fiindcă au scăpat atunci de ceea ce-i aşepta după ceasul de deznădăjduită răzvrătire. A scăpat şi avutul domnului Boldur Iloveanu, care nu-mi făcea nici cald, nici rece… Toată lumea s-a ales cu un bine. Dacă-i vorba însă să mă recompenseze, aşa cum spui dumneata, măcar că n-am cerut, primesc şi vă mulţumesc. Să ne urmăm săpăturile în pace…

Prefectul râse foarte înveselit, punându-i mâna pe piept:

— Stai mai încet, domnule Duhu! Nu scapi de mine atât de uşor… Să facem puţină politică. Bine! Mă declar forte să obţin de la amicul meu Boldur Iloveanu hârtie în alb. Puteţi săpa pe moşia lui unde voiţi şi cât poftiţi. Mai mult, vă asigur că are să vă stea la dispoziţie cu orice mijloace veţi găsi de cuviinţă. Chiar când lipseşte din ţară, adică mai tot anul, eu am procură şi să dreg, şi să fac cum e mai bine pentru interesele lui. Deci, ori-cum vei face, tot peste mine ai să dai! Şi e bine să fim prieteni, cu atât mai mult cu cât în mine ai să găseşti un om care te apreciază şi are nevoie de dumneata.

— Aflu ceva nou!… Mărturisi cu nelinişte Zaharia.

— Ştiu că eşti modest! Îi reteză vorba domnul prefect. Dar modestia nu e o armă în viaţă. E o armă împotriva dumitale, pe care o dai singur adversarului. Nu eşti de părere, domnule profesor?… Se întoarse spre Alexandru Opriş, încântat de aforismul confecţionat ad-hoc.

Alexandru Opriş strânse din umeri:

— Asupra modestiei sunt păreri şi păreri, după om şi om!

Domnul Emil Sava suspină din greu, ca un om zdrobit de adversităţile momentului.

— Văd că vă aliaţi împotriva mea şi nu înţeleg de ce?… Vin cu gânduri de prietenie şi mă lovesc de ostili-tate. Aceasta e ţara, domnilor! Câteodată mă descurajez… Mai încearcă şi fă ceva bun, pentru neam şi ţară!

Prefectul se opri un timp, cu mâna la mustăţile stufoase, privind în pământ. Plescăi şi păru foarte necăjit, în această situaţie de patriot neînţeles.

Se hotărî, în sfârşit, dovedind că spiritul datoriei e mai tare la el decât potrivniciile neprevăzute şi nejustificate.

— Ca s-o scurtăm, domnule Zaharia Duhu, uite despre ce e vorba!… Avem aici nevoie de un element de valoare şi împăciuitor. Un bun gospodar. Adversarii noştri ne lucrează. Au prieteni. Au bani. Toate moşiile de jur împrejur, cât vezi cu ochii, în afară de a amicului Boldur Iloveanu, sunt ale duşmanilor noştri… Chiar aici, în comună, pot spune că trei sferturi ar merge cu dânşii, dacă n-aş strânge şurubul… Pardon! Să nu credeţi că din principiu sunt pentru forţă şi violenţă. Însă omului trebuie să-i faci binele uneori cu sila, dacă nu ştie singur unde să-l afle! Am informaţii precise că tot satul ar fi alături cu dumneata… Toată comuna şi chiar cele de prinprejur. Dumneata eşti o forţă şi habar n-ai! Poate nu te inte-resează politica!… Aceasta nu o admit!… E datoria oricărui bun român să se pună în serviciul ţării, când ţara o cere… Pe dumneata, comuna dumitale mai întâi, şi mai apoi eu, te vrem primar aici. Ai să faci ordine, ai să aduci supunere şi ai să introduci o gospodărie model. Pe urmă, te pregătim pentru locuri mai mari!… Eu am planul meu, care e aprobat de la centru. Eu înţeleg ca la colegiul al treilea ţăranii să-şi trimită un ales al lor dintre dânşii. Şi dumneata eşti elementul unic în judeţ, pe care pot conta. Încep să cred că suntem pe calea cea bună a înţelegerii… Poate vrei să spui că greşesc…?

— Domnule prefect, e o cinste prea mare pentru mine! Şi prea grea pentru puterile mele.

— Ştiu-ştiu! Îi smulse vorbele din gură, domnul Emil Sava. Modestia!… Pârdalnica de modestie!… Eu am convingerea că ne-am înţeles. Te las să te chibzuieşti şi să te socoteşti. Pe urmă, săptămâna viitoare, am să te invit la prefectură, să discutăm. Acum vă rog să mă iertaţi!… Prietenul meu dă semne de nerăbdare şi eu v-am reţinut destul. Domnule profesor, mi-a părut bine că am cunoscut o glorie tânără a culturii româneşti. Te rog să nu mă neglijezi şi să crezi că sunt oricând la dispoziţia dumitale. Frate Duhule, pe săptămâna viitoare…!

Strânse mâinile. Îşi trase ochelarii de scafandru pe ochi, de pe frunte, şi grăbind porni pe picioarele scurte către automobilul în care-l aşteptau impacientaţi prietenii săi.

Alexandru Opriş şi Zaharia Duhu se uitară unul la altul.

— Se anunţă vremuri grele, Zaharia!

— Aceasta o înţeleg şi eu!… Oftă răzăşul. De ce m-am temut nu scap. Dar am eu leac!

— Împotriva unui asemenea om, nu ştiu ce leac ai putea tu găsi?… Vorbi cu neîncredere Alexandru Opriş.

Zaharia se sumeţi, simţind că s-a trezit în el sângele lui Antohie Duhu şi al mamei Ruxanda.

Chiţcăi de râs, şiret, în mustăţile spine.

— Am şi un ac de cojoc, nu numai un leac! Nici nu se aşteaptă el. Mă duc mâine la Boldur Iloveanu, să-i fac o ofertă şi să cumpăr tihărăile cu ruina. Dacă vrea bani, plătesc bani în douăzeci şi patru de ore… Dacă vrea pământ, îi dau în schimb loc de arătură, tot ce se află mai bun şi mai de preţ în peticele mele de ogoare. Cu chipul acesta, ne putem lipsi de bunăvoia şi de condiţiile domnului Sava.

— Frate Zaharia, mi se pare că te-am vârât într-o istorie neplăcută… Eu n-am înţeles să…

Zaharia Duhu nu-l lăsă să sfârşească.

Se spovedi şi el, ca Petruţă, mai înainte, Madalei:

— Nici nu poţi să înţelegi! Când ai venit tu aici, trăiam şi nu ştiam de ce. Eram un ţăran stricat de-o învăţătură neisprăvită… Îmi lipsea ceva şi nu aflam unde-i boala; mă durea ceva şi nu ştiam care-i buba! De doi ani, mă vezi altul, şi dacă tu nu mă vezi încă, află că eu nu mă simt altul. Am ceva de făcut pe lume. Pot să fiu cuiva de-un folos… Am descoperit un rost vieţii! Zâmbeşti a râde şi nu-mi place râsul acesta. Te gândeşti la comoara aceea a mea, la prostia aceea a mea… Vezi, eu cred! Şi asta ajunge… Ce fac la urma urmei toţi, ce faceţi voi, care căutaţi ceea ce poate n-aveţi să găsiţi niciodată deplin şi poate nici nu există?… Încât nu e vorba de o istorie neplăcută. Drept să-ţi spun, chiar mi-ar face plăcere să văd capul domnului avocat Sava, când s-o pomeni deodată în faţă cu feciorul lui Antohie Duhu, cel cârciobar şi călit în judecăţi… Fiindcă trebuie să ştii că aşa are să se întâmple. Cu feciorul acelui Antohie Duhu are să aibă de-a face! Şi taică-meu – cunoaşte dacă n-ai cunoscut-o – că avea el, în taşca lui de tablă, zece tertipuri afurisite, nu unul, să scoată peri albi avocaţilor de teapa domnului Emil Sava… Acum să mergem, copiii au ajuns acasă şi mama are să ne pună lingurile în brâu, pe lângă că are să ne tragă un perdaf ca acela!

După-amiază, Madala a plecat în pădure cu Petruţă, să culeagă ultimul mănunchi de flori. S-au aşezat apoi cu braţele pline, pe-o scorbură răsturnată.

Copila alegea florile fir cu fir şi câteodată se oprea să asculte tăcerea, cu ochii umbriţi de mâhnirea plecării.

Câteva zile trăise o viaţă necunoscută şi plină de mereu alte şi alte surprize, pentru care soarele răsărea prea târziu şi asfinţea prea devreme. Trăise într-un orizont vast, pe care nici nu-l bănuise. Acasă, camera ei era la al doilea etaj, cu ferestre dând într-un perete sur şi grunzuros. Florile acestea se vor veşteji acolo mai devreme în aerul fumegos, decât aci, în oalele smălţuite ale mătuşii Ruxanda, pe măsuţa din cerdac, de unde priveliştea e nesfârşită.

Pe urmă, vor cumpăra altele din piaţă. Iar acelea sunt nişte flori care parcă n-au văzut niciodată câmpul şi aerul. Flori de cârpă, flori de hârtie, flori de pai.

— Ssst!

Cu degetul la buze, Petruţă făcu semn din ochi, spre creanga de ulm.

O veveriţă juca ca o flacără roşcată. Sălta şi se alunga cu umbra ei. Se opri şi făcu o reverenţă. În două lăbuţe, îşi netezi mustăţile. Puse deasupra capului vârful cozii pufoase ca o pană de struţ. Zvâcni pe o creangă mai de aproape şi dispăru, ca să apară peste o clipă în alt ram, unde-a sărit pe-un leagăn nevăzut…

În mica sălbăticiune aeriană pulsa elastic toată viaţa codrului, închisă în capsula inimii sale cât o alună. Graţie, libertate, capriciu… Un salt, o joacă: pe urmă, un fum care s-a risipit.

Pădurea fu mai goală.

Şăgalnic, un cuc îşi chemă numele.

Şi altul, poate numai ecoul, răspunse tot atât de şă-galnic.

Era viaţa care se juca de-a ascunsul, cu umbrele vieţii, din nevăzut.

— Cu-cu!

        „Peste douăzeci de ani, ah! Cât aş vrea să ne mai întâlnim aci!” gândi o clipă Madala şi în aceeaşi clipă îşi uită gândul.

— Cu-cu! Numai să vii! Îi răspunse însă ecoul în cealaltă clipă. Numai să vii şi să fii tot ca acuma!

Madala făcu un semn cu mâna, pădurii, veveriţei, cucului cu glas de ocarină.

Apoi porni, împresurată de mâhnirea din totdeauna a despărţirilor, dar fără nici un presentiment.