XI. BUFONUL OCEANULUI POLAR.

Nevoia învaţă pe om. Cu atât mai mult pe urs.

Fram folosi experienţele amare de până atunci în noua lui viaţă sălbatică. Mai folosi şi învăţămintele vechi, culese odinioară de la oameni.

Acum ştia să-şi dureze un adăpost. Temeinic şi arătos, aşa cum nu s-ar fi priceput să-l clădească nici un alt urs alb, de când se află pe lume urşi albi. Nu mai degera, zgribulit ca vai de el, într-o văgăună suflată de vânt, în zilele de viscol şi de urgie.

Când nu găsea o peşteră, îşi întocmea singur vizuina.

Clădea sloi peste sloi, cărând lespezile străvezii în braţe; acoperea vizu-ina cu alt sloi mai lat. Bătea zăpada proaspătă la spărturi. Mai înjgheba şi uşă, când pornea urgia de-afară: o lespede astupând intrarea, aşa cum trăgea uşa după el în cuşca de la Circul Struţki.

Astfel deveni un mare meşter zidar.

N-a fost nevoie de prea multă bătaie de cap. De câte ori nu văzuse el, în cealaltă viaţă a lui, pe meşterii circului înălţând din pământ, într-o singură zi, grajduri, magazii şi corturi? Aci nu-l grăbea nimeni. Ziua era lungă, de câteva luni. Timp liber, berechet!

Nu-l zorea nici o reprezentaţie de gală, cu afişele lipite pe ziduri.

— Zor! Zor! zbiera atunci directorul.

— Zor! Zor! se îndemnau meşterii.

— Zor! Zor! se interesau gimnaştii şi echilibriştii cum merge lucrul.

— Zor! Zor! încurcau treaba din vechiul lor obicei şi clovnii.

Pe el nu-l gonea nimeni din urmă cu niciun: zor! zor! Lucra pe îndele-te, tacticos, chibzuindu-se şi socotindu-se.

E drept că n-avea la îndemână, ca meşterii Circului Struţki, material adus în vagoane şi unelte închise în cutii. Nici lemn, nici tencuială, nici nisip, nici mistrie, nici ciocan, nici cuie…

O sărăcie lucie.

Dar la pol, ca la pol!

El nu cunoştea povestea lui Robinson Crusoe, naufragiat în insula deşartă de la celalalt capăt al pământului, în mările calde. Habar n-avea de iscusinţa cu care Robinson îşi durase şi el adăpost, fabrica ace şi aţă, îşi croia straie de pieie, domesticea capre şi cultiva grâu. Era şi el un fel de Robinson Crusoe al urşilor albi, fără să ştie, descurcându-se din nevoie cu priceperea şi chibzuinţă lui de animal.

Mai greu de dezlegat era însă problema hranei de fiecare zi.

Robinson Crusoe avea puşcă şi undiţă; vâna şi pescuia. De câte ori îl răzbea foamea, de îndată îi găsea leac.

Dar Fram?

Fram era numai un urs care nu învăţase să vâneze.

Şi aşa, urs flămând şi nefericit cum se afla în ţinuturile polare, încă nu se învrednicea să sugrume vânatul cu ghearele şi cu colţii.

Îl priveau din cealaltă viaţă a lui, de la circ, ochii mari, blânzi, rotunzi şi nevinovaţi ai focelor.

Păreau că-l privesc cu o dojană.

De câteva ori trăsese câte o labă vulpilor neastâmpărate. Nu mai pomenise încă asemenea obrăznicături!… Se găsea cotrobăind în vizuina lui. Se hârjoneau şi-i dădeau buzna între picioare când dormea. Se chemau una pe alta cu un schelălăit uşor. Se încăierau de la o pasăre albă, cu care veneau în gură să umple coliba lui Fram de pene şi fulgi. Ce uşor i-ar fi fost să le rupă şira spinării! Numai să lovească niţel mai apăsat. Dar Fram nu se îndura niciodată.

Întindea o labă moale, în glumă, aşa cum îl atingea pe August cel prost, spre bucuria galeriei, în vârful scufiei sau turtindu-i nasul de gogoşar.

Vulpea se ridica pocăită de jos, după ce încasa palma, şi o tulea la fugă. Nu mai privea îndărăt, bucuroasă că a scăpat ieftin.

Un timp, Fram a petrecut şi s-a ospătat pe socoteala sălbaticului căpăţî-nos.

De la oameni învăţase în schimb că toate făpturile au un nume. La Circul Struţki pe leoparzi îi chema Rajah sau Kim; pe papagali, Coco sau Jack, pe elefanţi, Colos sau Strâmbă-lemne-n trompă; pe maimuţoi, Nichi şi Pichi.

Toţi aveau un nume, o poreclă, o poveste.

Fiindcă ursul sălbatic legăna o căpăţână cât toate zilele şi fiindcă în căpăţâna lui nu mijea nici o scânteie de deşteptăciune, Fram îl numi «Căpăţânosul». Îşi dăduse el prea bine seama de la întâlnire că n-are cu cine se înţelege.

Lăsa căpăţânosul să plece la vânat. El îşi căuta de lucru în altă parte. Se ducea la ţărm să privească oceanul unde se topise banchiza şi unde pluteau sloiurile spre depărtările necunoscute, ca tainice nave fără pânze, fară vâsle şi fără vâslaşi.

Apoi o lua domol, târziu, pe urmele paşilor şi pe dâra de sânge. Nu era prea greu să priceapă, după aceste urme, că sălbaticul şi-a terminat vână-toarea; că s-a ascuns să-şi înfulece prada la adăpost, într-un loc dosit. Aşa că se ivea în plin ospăţ.

Ridicat în două labe, saluta şăgalnic, cu palma la tâmplă, ca şi cum ar fi spus:

— Poftă bună, Căpăţânosule! Bucuros de oaspeţi…?

Sălbaticul nici nu mai avea vreme să se şteargă la bot. Fugea de rupea pământul. Fram se instala şi sfârşea prânzul celuilalt. Sătul, se bătea cu laba pe burtă şi pleca să-şi facă somnul de după-masă, fară nici o mustrare de cuget că se ticăloşise şi că trăia pe socoteala altuia.

Dar de la o vreme, Căpăţânosul disperase să tot vâneze pentru altul.

Îşi luă lumea în cap. Porni pe un sloi plutitor, către alte ţinuturi, unde nu sunt urşi nebuni, care fac tumbe, se prefac în mingi de gumă când vrei să-i atingi şi îşi bat joc de furia altuia.

Fram rămase singur.

Rămase singur şi postea.

Restaurantul lui se închisese. Birtaşul îşi lăsase muşteriul flămând.

Botul lui Fram se lungise. Burta se subţiase.

Iar când se trântea în culcuş, îşi simţea oasele slabe sub blană.

— Greu de trăit! mormăia el de unul singur. Al naibii de greu… Ce te faci, Fram, băiatule?

Ce putem face?

Se afundă mai adânc, în insulă, departe de ţărm. Înăuntru însă ţinuturile arătau şi mai pustii. Toate vietăţile se îmbulzeau pe malul oceanului, unde apele aduc peşti, unde păsările ostenite poposesc la soare, cu puii alături.

Fram se întoarse din expediţie cu botul mai lungit de foame şi cu burta mai lipită de coaste. Schimbă planul cercetărilor şi o luă cu socoteală de jur împrejurul ostrovului.

Soarele se înălţase în mijlocul cerului. Zăpada sclipea orbitoare. Orbitoare sclipeau sloiurile.

Oceanul se desfăşură în zare, cât cuprindeau ochii, verde şi nemărginit, cu tremurul mărunt al valurilor.

Câteodată pluteau sloiuri, poposeau fară ancoră lângă stânci, se desprindeau şi lunecau mai departe, în convoi fară capăt.

Pe pluta de gheaţă străvezie călătoreau uneori morse şi foci cu pui. Călătoreau fără bilet, răsfăţându-se în sclipetul luminii, purtate de la o margine a oceanului la cealaltă margine.

O dată, o singură dată, Fram a zărit o corabie.

I-a zvâcnit inima. Un val de sânge fierbinte i-a oprit răsuflarea. O corabie!… Oameni!… Poate vânătorul care l-a adus la ţărmul ostrovului pustiu şi care, în grija lui ocrotitoare, i-a lăsat provizii în frigiderul din stân-că. Poate femeia care i-a netezit blana, cu dezmierdarea blândă a mâinii. O corabie!… Altă lume… Lumea lui depărtată, unde afla înţelegere, unde nu se găsea niciodată singur, unde nu cunoscuse foamea şi unde nu s-a simţit niciodată atât de străin ca în aceste pustietăţi, unde urşi căpăţânoşi arată colţii ori o rup la goană când te apropii.

Fram se înălţă în două labe şi făcu semne de bucurie, de bun venit.

Dar corabia s-a depărtat, topindu-se în negura zării.

Poate se ducea spre alte insule înscrise pe hartă, unde sunt cabane de vânători ori de pescari.

Poate a fost numai o nălucire a închipuirii.

Din nou oceanul a rămas mai deşert şi mai duşmănos, cutreierat de sloiuri.

Fram îşi urmă drumul pe ţărmul presărat cu stânci.

Acolo întâlni el pe neaşteptate pe al doilea urs. De astă dată o ursoaică întovărăşită de doi pui.

După întâmplarea cu ursul căpăţânos, Fram îşi făcu socoteala că e mai cuminte să înlăture de la început orice bănuială. Se bucura de asemenea întâlnire. Căuta un prieten. Poate puii erau orfani de tată. El se simţea gata să-i ia sub ocrotire şi să-i înveţe o sumă de ghiduşii.

De aceea, le făcu de departe semne de prietenie. Bineînţeles, după priceperea şi puterile sale.

Se înălţă în două labe, salută cu palma la tâmplă, sări peste cap, se dădu roata, merse în labele de dinainte, zvârli în sus şi prinse în labe doi, trei, patru, cinci bulgări de zăpadă şi se apropie în paşi de vals.

Ursoaica îl privi – ca să spunem aşa – crucindu-se. Se trăgea îndărăt, pas cu pas, pe măsură ce Fram înainta în valsul lui graţios.

Nu pricepea ce voia acest urs-paiaţă. Poate îl credea şi ea nebun, un zănatic primejdios, o nălucă, aşa cum îl socotise celălalt urs, Căpăţânosul.

Dar puii cei doi arătară îndată mare minunare şi bucurie. Asemenea năzdrăvănie le plăcea şi lor. Nu se înspăimântau. Nu se trăgeau îndărăt. Nu căscau ochii prostiţi. Dimpotrivă, lungeau pasul să se apropie.

Ursoaica îi culese mânioasă cu laba lângă ea. Mormăia. Le făgăduia pentru mai târziu o straşnică răfuială când vor rămâne singuri. Deocamdată avea de terminat răfuiala cu ursul acesta paiaţă.

Fram ajunse la cinci paşi.

Se pregătea să alinte puii albi şi pufoşi, aşa cum dezmierda el pe frunte puii de om, când îi chema să împartă bomboanele cu dânşii şi când îi aşeza pe fotoliile de pluş roşu, în loji.

În mintea ursoaicei nu intrau însă asemenea gânduri paşnice. Se vede că era soră cu ursul căpăţânos. Ea ştia una şi bună!… Mârâia şi rânjea colţii. Îşi mătura puii cu laba, la spate, să cureţe locul bătăliei pe care o pregătea; se zbârli şi, legănând capul, se năpusti cu un răget.

Fram se răsuci sprinten pe călcâi. Cum răbdase de foame, mişcarea i-a fost mai uşoară decât se aşteptase chiar el. Reveni la loc şi privi cu milă la sora căpăţânosului, rostogolindu-se pe gheaţă şi poticnindu-se în bot.

Apoi, ca un urs binevoitor ce era, încercă să-i întindă laba şi s-o ajute, fiindcă învăţase de la oameni să fie politicos. Sora căpăţânosului se opinti însă mânioasă, îşi înfipse colţii în laba întinsă şi poate că ar fi tras mult şi bine să rupă bucata de blană, cu carne şi oase cu tot, dacă Fram n-ar fi cunoscut leac învăţat de la oameni pentru asemenea nărav. Îi prinse nările în gheare, până ce-i tăie răsuflarea. Ursoaica dădu drumul. Fram o târî cu botul încleştat în unghii până lângă pui, o lepădă acolo ameţită şi-i întoarse spatele.

Se urcă apoi pe o stâncă, lingându-şi rana. În urma lui, ursoaica, dezmeticită, tot mai ameninţa mormăind.

De sus, Fram se prefăcu nepăsător, că n-aude şi că nu pricepe. N-avea poftă nici de luptă, nici de năzdrăvănii.

S-au măsurat amândoi din ochi: Fram sus, ursoaica jos.

O clipă, năravul circului s-a deşteptat în Fram mai tare ca el.

După ce termină de lins laba însângerată, se strâmbă întocmai ca August cel prost, când dădea cu tifla, şi făcu un salt mortal în vârful stâncii. Sora căpăţânosului, indignată foc trase puii după ea şi sări pe un sloi plutitor.

Părăsea câmpul de bătaie. Nu voia să aibă de-a face cu un bufon.

Dar Fram găsi, de cealaltă parte a stâncii, un leş de morsă aproape întreg. Alt restaurant cu masa gata întinsă. Se îndestulă din belşug din ospăţul ursoaicei şi simţi o părere de rău că a plecat şi birtăşiţa, ca birtaşul cel căpăţânos.

Pe urmă întâlni alt urs şi încă unul. Încerca să lege prietenie în toate chipurile. Se apropia încet, tiptil, ca orice alt urs, fără salutările învăţate la circ. Celălalt arăta colţii. Se repezea asupra lui Fram. Şi atunci, vrând-ne-vrând, ursul de circ, ca să înlăture o bătălie în toată regula, se slujea de vicleşugurile deprinse de la August cel prost, de la Nichi şi Pichi. Se mulţumea să-i uluiască şi să-i înspăimânte. Îndată ce începea figurile de circ, salturile mortale, paşii de vals, mersul în labele de dinainte şi echilibrul în cap, ursul sălbatic zgâia ochii, încremenit locului.

Nu mai cuteza să se repeadă şi să înceapă lupta cu asemenea năzdrăva-nă arătare, îi lăsa masa întinsă şi alerga, cu pantalonii albi de blană, prea largi, curgându-i în vine, să se cocoaţe cât mai departe, pe-o stâncă.

De acolo privea cu mare mirare şi cu o teamă necunoscută la ursul care era urs după chip şi înfăţişare, dar nu era urs după apucături.

Fram se înălţa în două labe.

Cu celelalte două şi cu capul îi făcea semne prietenoase de împăcare.

În mormăitul lui spunea:

Haide! Vino! E vânatul tău. Dreptul tău. Te poftesc la masa ta!… Ce naiba? Se vede că toţi sunteţi fraţi cu nărodul şi căpăţânosul care şi-a luat lumea în cap! Pofteşte la masă! Îmi pare rău că n-am o sticlă de bere, pusă aci la gheaţă, să te cinstesc cum cinsteam pe August cel prost, la Circul Struţki…

Semnele de prieteşug se pierdeau însă în vânt.

Ursul celălalt se ascundea după stâncă ori o lua la goană, împiedicându-se în şalvarii albi.

Fram îşi dădu seama că e osândit să rămână pentru multă vreme singur.

Ceva tainic şi rău, neînţeles, îl despărţea de urşii sălbatici ai polului.

Simţeau şi ei că e străin în mijlocul lor, că vine din altă lume.

Era un musafir nepoftit.

Ce căuta aici?!

El lua viaţa în glumă. Sau cel puţin părea că o ia în glumă. Nu era un urs serios.

Răsărea de după o stâncă, în plin praznic. Ursul celălalt ridica botul mormăind, clătina capul, dezvelea colţii, gata să se năpustească. Pe urmă, când vedea tumbele, salturile mortale, salutul şi paşii de vals, se trăgeau în patru labe de-a-ndărătelea, o croia la goană şi Fram se punea pe ospăţ.

Mereu nădăjduind că va da peste astfel de tovarăşi, călătorea într-una de pe o insulă pe alta, pe puntea de gheaţă ori pe sloiurile plutitoare. Pretutindeni aceleaşi întâmplări, aceleaşi primiri cu mormăit duşmănos şi cu rânjet de colţi.

Lumina începu să se împuţineze. Soarele cobora, uriaş şi roşu spre asfinţit.

Se apropia noaptea polară.

Noaptea cea lungă de câteva luni.

Fram îşi dură un adăpost de iarnă la marginea oceanului.

În amurgul tulbure şi vânăt, apa se slei şi prinse o coajă groasă. Nu se mai zăreau ochiuri limpezi de mare. Se întindea numai podişul nemărginit al banchizei, alb şi sticlos. Păsările albe îşi luaseră zborul spre ţinuturi mai blânde. Rândunelele polare, pescăruşii argintii, pescăruşii verzui, cufundarii şi presurile de zăpadă treceau în stoluri grăbite spre sud.

Cerul rămăsese gol.

Apoi soarele scăpătă dincolo de zare.

Un timp mai stărui o geană trandafirie la marginea asfinţitului. Din ce în ce mai mică, din ce în ce mai slabă. Pe urmă, totul se scufundă într-un întuneric de nepătruns. Viscolul de miazănoapte prinse să chiuie, rostogolind valuri de nămeţi. Gheţurile banchizelor trosneau cu detunături de spaimă.

Iarna polară şi noaptea polară au pus stăpânire pe pământurile pustii şi pe apele îngheţate.

Cine-ar mai fi spus că undeva, departe, sunt oraşe luminoase şi calde, unde vuiesc tramvaiele şi forfoteşte mulţimea trecătorilor pe bulevarde? Cine-ar mai fi spus că acolo vântul mai flutură foaia unui afiş vechi, desprins de pe un zid, unde se zăreşte chipul lui Fram, ursul polar? Şi cine-ar mai fi spus că, într-un asemenea oraş de departe, un băieţaş, cu nasul cam cârn şi cu coatele amorţite pe masă, citeşte în ceasul acela, pe nerăsuflate, o carte despre expediţiile polare?