IX. ÎN OSTROVUL PUSTIU DE LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI.

Insula era înaltă, stâncoasă, înfiorător de pustie, acoperită de nămeţi şi de gheţuri.

Prin pojghiţa sticloasă a sloiurilor străbăteau pe alocuri piscurile rare de piatră.

Se înălţau ascuţite ca meterezele unei cetăţi ruinate.

O cetate pustiită parcă de urgii. Împresurată de apele verzi, oglindindu-se singuratică în oceanul polar, aştepta parcă o vrajă din basme, ca s-o deştepte la viaţă…

Dar orice suflare pierise. Nu se zărea nici o vietate căţărată pe povârnişul de cremene. Nu se înălţa nici o aţă albastră de fum. Nu foşnea pe cer nici un fâlfâit de pasăre. Nu se clintea nimic; nici vântul.

Vaporul ancorase în larg.

Toţi călătorii se aflau pe punte în dimineaţa boreală, rece şi albă, toţi îmbrăcaţi în blănuri groase, cu nările înţepate de ger.

Se minunaseră mai întâi de asemenea dimineaţă ciudată.

O dimineaţă fară soare, cu albastrul nopţii topindu-se nesimţit într-o lumină alburie, tulbure, de altă lume.

O dimineaţă fară soare. Căci soarele încă nu se ivea. Îl lăsaseră călătorii undeva, departe, în urmă, deasupra mărilor calde de unde au venit, unde mai era despărţire între noapte şi zi. Aici, soarele polar n-avea să se ivească multă vreme. Numai se presimţea, numai îl ştiau cu toţii, ascuns după geana roşiatică a răsăritului.

Geana aceasta roşiatică din zare vestea şi aici un soi de primăvară. Nu însă primăvara pe care o lăsaseră ei acasă, în toată revărsarea de lumină şi de culori, cu flori de liliac şi pajişti presărate cu bănuţei galbeni de păpădie, unde zburdă miei cu canaf roşu în urechi.

Ci o altfel de primăvară: aspră şi fară parfum de zambile, fară rândunele şi fară ciocârlii, fară glasul plăpând al mieilor şi fără săgeata stolului de cocori scrisă cu linie neagră pe cer.

Peste o săptămână, soarele avea să urce încet drumul boltit, ca să nu mai apună câteva luni.

Se pregătea ziua cea lungă de aproape jumătate de an.

Ziua care ţinea cât vara polară.

Luminoasă, cu soarele sclipind orbitor în nămeţi.

Dar un soare rece şi fară viaţă, cum e soarele cu dinţi din iernile de aiurea.

Sloiurile nu se topeau niciodată deplin. Abia şuroia o vână subţire de apă pe patul de gheaţă. Abia apărea, de sub nămeţi, muşchiul verde căptu-şind stâncile; şi pe alocuri, câte o floare firavă, măruntă, chircită, fără parfum.

Despre acestea au vorbit călătorii adunaţi pe punte, minunându-se.

Acum se minunau de insula singuratică, înălţată ca o arătare de vis rău în mijlocul pustietăţilor din oceanul polar.

Priveau în tăcere.

Era atât de posomorâtă arătarea împresurată de ape, atât de posomorită şi atât de despărţită de restul lumii şi de viaţă!

Din stâncile sure şi sterpe, din gheţurile sleite, din piscurile oglindite în adâncul neclintit se împrăştia o tristeţe care pătrundea inimile.

Aici era un pustiu desăvârşit.

Părea cu neputinţă amăgirea, că undeva, departe, în ţările de unde au venit călătorii, se mai află oraşe cu bulevarde şi larmă de glasuri, cu vitrine şi teatre, cu flori şi grădini. Părea cu neputinţă amăgirea, că toate aceste minuni blânde, ale omului şi ale firii, mai durează acolo pentru totdeauna: iarnă şi vară, toamnă şi primăvară, noapte şi zi. Că îl mai aşteaptă. Că le vor regăsi tot aşa cum le-au lăsat.

I-a împietrit pe toţi, cu suflarea tăiată, gândul că o întâmplare rea, un naufragiu sau o furtună, sfărâmând vaporul ar putea să-i arunce pe un asemenea ţărm. Aici, să rămână aici, în pustietatea îngheţată, în tăcerea de moarte, în stâncile cu piscuri de sloiuri oglindite în oceanul verzui?

Era plină de înfricoşare închipuirea.

— Eu aş muri de frică în cea dintâi zi! spuse, scuturată de un fior, femeia cea tânără, care arătase atâta bunătate pentru Fram.

Se dovedise inimoasă cu o zi înainte. Acum îşi pierduse curajul. Se îngălbenise la chip, numai la gândul unei asemenea întâmplări.

Se vedea singură, zvârlită cu sfărâmăturile vasului pe insula blestemată; târându-se pe gheţuri; durându-şi coliba de zăpadă; neştiind cum să aprindă focul şi îndurând foamea. Poate ar prinde-o noaptea cea lungă şi gerul care sleieşte oceanul ca o tipsie de gheaţă. Atunci n-ar mai fi nici o nădejde. Vaporul trimis într-ajutor n-ar mai putea să străbată până aici, decât peste un an.

— Aş muri de frică! repetă femeia, înspăimântată de propriile sale închipuiri.

Pe urmă, se întoarse către cei doi vânători, care făceau pregătiri să-l coboare pe Fram.

— Eu cred că e nedrept ceea ce faceţi cu această făptură blândă şi de ispravă!… Cum are să trăiască oare Fram în pustiul de aci? E nedrept… Nu-i vinovat cu nimic.

Unul din vânători începu să râdă:

— Dumneata te înşeli amar! Judeci şi simţi cu priceperea şi cu simţirea noastră, omenească: Uiţi că Fram e un simplu animal. Un urs alb, născut aici, aproape de pol. Ba încă nu pe asemenea insulă, pe unde mai trec vapoare şi oameni. Mai sus, mai spre miazănoapte, mai aproape de pol, în insulele şi mai necălcate de picior omenesc.

— Dar n-o să aibă ce mânca. Are să sufere de ger! îl plânse femeia cea tânără.

Vânătorul râse mai înveselit:

— Are să se descurce singur! Aşa cum se descurcă şi cum s-au descurcat de mii de ani milioane de urşi albi. Viaţa lui aceasta e. Viaţa lui cea adevărată şi liberă… Noi, oamenii, am încercat să-l schimbăm pe Fram. Dar se vede că n-am izbutit. L-am făcut un gimnast, un acrobat. Şi Fram părea că s-a deprins cu asta. Poate chiar i-a făcut plăcere!… Dar într-o bună zi a început să tânjească după pustietăţile unde a făcut ochi şi unde a copilărit…

— Şi cum are să se hrănească? E o insulă prea pustie pentru el! continuă să-i poarte de grijă femeia cea tânără.

— Nici despre aceasta nu-i purta dumneata de grijă! rosti vânătorul. Astăzi marea e liberă. Dar peste două-trei zile, o săptămână, se poate întâmpla să dea un ger cumplit. Atunci se prind sloiuri. Are să călătorească de pe un sloi pe altul, mai departe, spre miazănoapte, acolo unde e patria lor… Îl mână instinctul. Are să-şi găsească tovarăşi… Are să înveţe ceea ce a uitat sau încă nici n-a ştiut… Aş fi chiar curios să-l văd cum se poartă. Pe lângă priceperea lui de urs a învăţat năzdrăvănii de la oameni… Unele au să-i strice…

— Poate era mai bine atunci să-l fi lăsat pe o insulă cu eschimoşi! îşi dădu părerea femeia cea tânără, care îl aplaudase de multe ori la circ pe Fram, ursul polar. S-ar fi deprins să stea în apropierea oamenilor…

Vânătorul clătină din cap:

— Tocmai aceasta n-am voit. Spre binele lui! Înadins am hotărât să-l lăsăm aici, pe o insulă goală, nu într-o insulă cu eschimoşi. Fram s-a învă-ţat să nu se teamă de oameni. S-ar putea întâmplă să dea peste un vânător, care să-l ia la ochi. El, în loc să se apere şi să fugă, s-ar ridica în două labe să ofere pieptul deschis glonţului. Şi ar fi păcat! Aşa, îi dăm răgaz să se sălbăticească puţin.

— Totuşi, nu m-ai convins de fel! se înverşună protectoarea lui Fram. Nu mă pot obişnui cu gândul că are să se simtă bine şi fericit în pustietăţile acestea.

— Dragă doamnă, nici nu văd nevoia să mai dovedesc că fac bine ori nu. Priveşte, te rog, la Fram! O dovedeşte el, în locul meu. Uite cu ce neastâmpăr nu-şi găseşte locul! Uite cum înţelege că pentru el s-a oprit vaporul, cum înţelege că vrem să-l coborâm pe insulă şi uite cum ne cere din ochi să dăm zor…!

Într-adevăr, Fram nu-şi mai găsea locul.

Se înălţa să adulmece cu nările văzduhul îngheţat. Privea o clipă neclintit spre insulă. Cădea în patru labe şi dădea târcoale marinarilor care pregăteau lanţurile şi funiile, să coboare barca.

Îi împingea cu botul. Mormăia. Privea iarăşi îndărăt, spre insulă, şi iar îşi dădea drumul pe labe.

Era ca un călător într-o gară, când a pierdut răbdarea aşteptând trenul întârziat. Mereu se duce pe peron să privească la capătul liniei. Mereu se uită la ceas şi întreabă şeful staţiei de ce nu mai soseşte expresul.

Marinarii au sfârşit de coborât barca.

Fram s-a dat singur jos, pe scara de funie, ca un acrobat îndemânatic ce era.

— E cam nepoliticos domnul Fram! rosti dezamăgită femeia cea tânără şi inimoasă. Nu mă aşteptam la aşa ceva! Nici nu şi-a luat rămas bun.

— Ce voiţi, doamnă! îl scuză căpitanul vaporului. A sosit pentru el vremea să se lepede de politeţea învăţată de la oameni. Nu ştiu ce i-ar folo-si în asemenea pustietăţi…

Fram uitase într-adevăr cu desăvârşire orânduielile bunei-cuviinţe.

Nu numai că nu şi-a luat ziua bună şi că nu răspunsese la chemările pasagerilor care îl răsfăţaseră şi-l iubeau. Acum, cocoţat în două labe, întorsese spatele vaporului şi mulţimii de pe punte, depărtându-se în barca împinsă de vâsle.

Câţiva călători pregătiseră aparatele de fotografiat. Era şi un operator de cinematograf, care învârtea râşniţa lui, ca să prindă în film despărţirea lui Fram de oameni şi de civilizaţie.

Toţi îl chemau, strigau, fluturau batistele.

Dar lui Fram puţin îi păsa acum de toate acestea. Poate nici nu auzea strigătele. Poate nici nu mai înţelegea glasurile.

El privea lacom insula de gheţuri şi de zăpezi, unde a văzut întâia oară lumina soarelui polar puiul cel alb şi sălbatic.

Mormăia încet de mulţumire. Un mormăit ca torsul unei pisici uriaşe, când e sătulă şi se răsfaţă.

Barca se opri sub peretele de stâncă şi de gheaţă.

— Cam drept peretele! îşi dădu părerea unul din vâslaşi. Nu-l prea văd eu urcându-se până sus.

— Lasă grijile acestea! îl sfătui vânătorul, care toată vremea ţinuse mâna pe spinarea lui Fram. Faci şi dumneata ca doamna cea tânără de pe vapor… Nu uita că, pe lângă priceperea lui înnăscută de urs, a mai învăţat multe năzdrăvănii de la oameni…!

Îl apucă pe Fram de grumaz şi îl întoarse cu ochii în ochii lui.

Spuse:

— Ei, dragă Fram! Te-am adus la destinaţie. Ai putea să-mi mulţu-meşti… Şi ai putea să-mi trimiţi din când în când o carte poştală cu vederi. Acum, voiaj bun! Călătorie sprâncenată! Dă laba!

Fram dădu laba.

Apoi zvâcni, cu un salt, din barcă pe stânca lucioasă, se clătină, îşi îndreptă echilibrul. Cu o îndemânare de pisică, uimitoare la asemenea făptură uriaşă, începu să se caţăre pe peretele de cremene, din vârf în vârf, până ajunse sus.

— Ce-ţi spuneam eu? întrebă încântat vânătorul. Acum se simte la el acasă!

Pe vapor răsunau strigătele de adio şi uralele.

Fram se înălţa în două labe pe vârful de stâncă.

Privi îndărăt, spre vapor, spre oameni, spre fluturările de batistă.

Poate abia acum înţelegea deplin că se desparte de oameni pentru totdeauna.

Jos, vânătorul şi marinarii din barcă zvârleau, într-o scobitură din ţărm, câteva braţe de provizii. Cutii cu lapte condensat, carne şi pâine.

— E idiot ceea ce facem noi! mărturisi cu o mucalită stinghereală vână-torul. Ne-ar râde lumea să afle. Aşa cum a râs tovarăşul meu, care a rămas pe vapor şi spune că m-am prostit de când m-a apucat dragostea pentru ursul acesta. Spună însă ce vor şi creadă ce poftesc! Dar m-am gândit că, în primele lui zile de libertate, bietul Fram are să se deprindă cam greu să trăiască numai pe socoteala lui. Da, da! Nu râdeţi!

Când sfârşi de zvârlit proviziile în adăpostul stâncilor, aprinse pipa şi ridică ochii la muchia înaltă a ţărmului.

Fram mai privea în două labe la vaporul şi la mulţimea fluturând din mâini.

Stătea drept, nemişcat, profilat alb pe cerul vânăt, una cu stânca: alb ca un sloi crescut din sloiuri.

Strigătele mulţimii ajungeau până la el. Ocheanele îl urmăreau curioase. Râşniţa operatorului de cinematograf se învârtea repede, repede, să nu scape nici un amănunt.

Era un număr senzaţional. Ultimul număr senzaţional pe care Fram, ursul polar, îl oferea oamenilor şi civilizaţiei.

— Haide! Măcar acum fii politicos. Salută şi ia-ţi rămas bun! vorbi prietena lui de pe puntea vaporului.

Vorbise încet. Atât de încet, încât abia străbătuse murmurul dojanei până la urechea călătorului de lângă dânsa.

Dar Fram parcă ar fi auzit. Parcă ar fi înţeles cuvintele din depărtare.

Duse laba la tâmplă, în salutul lui comic, care stârnea veselia copiilor la Circul Struţki.

Pe urmă, îşi dădu drumul în patru labe şi se făcu nevăzut după un meterez de stâncă.

X. CEA DINTÂI ÎNTÂLNIRE.

Un viscol năprasnic s-a iscat din senin.

Depărtările din miazănoapte au slobozit norii vineţi, vântul cu chiote, troienele rostogolite în albe talazuri. În câteva ceasuri nu s-a mai cunoscut cer de pământ, gheţuri de ape.

A fost numai un vălmăşag de zăpadă măruntă ca sticla pisată, într-o lumină verzuie scăzută, care nu era nici noapte, nici zi.

Trosneau sloiurile de frigul cumplit. Se despicau stâncile sub năpustirea vântului. Huruia văzduhul şi se năruia bolta cerului.

Fram, ursul polar, se ghemuise într-un adăpost de gheţuri.

Credea că l-a ales bine. Şi se înşelase. Îl sufla viscolul din toate părţile. Îl îngropa troianul. O bucată de sloi, smulsă de urgia vijeliei, îi căzu în cap. Alta îi lovi dureros o labă.

Pe urmă se întâmplă o nemaipomenită ciudăţenie: ursul polar începu să clănţăne de frig.

Se dezvăţase de ger în adăposturile calde din circ.

Sufla în labele aduse încovoiat la bot. Se scutura de pulberea gheţoasă a ninsorii şi de sloiurile sleite între labe. Încerca să se încovrige cu botul cuibărit în blana burţii. Viscolul îi îngheţa spinarea, se răsucea şi atunci îl muşca gerul de nări.

Au fost câteva ceasuri de nemaipomenit chin pentru el.

Când viscolul se potoli, Fram scoase nasul la lumină, destul de amărât, într-un hal care ar fi stârnit mila lui August cel prost şi schimonosirile înveselite ale tuturor maimuţelor de la Circul Struţki. Ha-ha! Un urs polar dârdâind de ger.

Până una-alta începu să joace, ca să-şi dezmorţească picioarele. Iar fiindcă ştia să joace altfel decât urşii sălbatici, se dezmorţi cu gimnastica învăţată de la oameni. Sări peste cap înainte şi îndărăt, în salt mortal. Se făcu ghem şi se rostogoli de-a dura. Îşi trecu picioarele de dindărăt după ceafă şi merse numai pe picioarele de dinainte.

Dădea o reprezentaţie gratuită pustiului polar.

Altădată l-ar fi aplaudat două mii de oameni, începând cu cei de sus, de la galerie, până la cei înmănuşaţi din loji.

Şi nici nu l-ar fi încântat toate aplauzele de pe lume.

Prea îl doborâse amarul că ajunsese un urs polar, caraghios, care a îngheţat de frig.

Ruşinea şi ocara urşilor albi!

După ce se încălzi, se aşeză poponeţ pe un bulgăre de gheaţă, amărât ca vai de el.

Vedea şi el prea bine că a pornit cu pas greşit în viaţa lui de libertate.

Umblase fară nici un rost, la întâmplare, ca şi cum s-ar mai afla şi aici cineva să-i poarte de grijă, de adăpost şi de hrană.

În loc să stea la chibzuială, luase insula la colindat de colo-colo, urcân-du-se pe stânci şi coborând în topogan povârnişurile, hoinărind fără ţintă. Nu-şi ochise un adăpost. Nu purtase de grijă dacă are ori nu ce să mănânce a doua zi. L-a prins viscolul pe nevestite. A clănţănit din dinţi ca o potaie netrebnică, aşa cum schiaună pe lângă garduri, iarna, în oraşele oamenilor, câinii nimănui.

Insula părea pustie. Nu întâlnise nici urmă de paşi. Nici o suflare. Îl încerca foamea. Şi nu prea vedea el cum are s-o potolească.

Deocamdată, cuminte era să părăsească locurile acestea deşerte. În amintirile lui tulburi şi vechi păstrate din viaţa puiului becisnic de urs, se deşteptară învăţămintele făpturii uriaşe care-i purta atuncea de grijă. Când un ţinut umblat se arăta neprielnic şi sărac în vânat, atunci cobora la ţărm. Aştepta un sloi plutitor şi pornea, pe puntea aceasta călătoare, aiurea. Sau găsea întinderea apei acoperită de gheaţă şi se depărta, pe podul acela către alte ostroave mai puţin vitrege.

Înţelept era să facă şi el la fel.

Fram se îndreptă spre ţărm. La stânca pe unde urcase.

Se opri să privească de sus. Înaintea ochilor se desfăşură oceanul deşert.

Vaporul plecase.

Îi cunoştea locul unde ancorase. Acum nu mai era acolo nici o urmă. Întinderea pustie şi tristă de apă.

Numai departe de tot pluteau sloiuri străvezii, aduse de vânturile de miazănoapte şi mânate spre miazăzi, ca tainice nave fară pânze, fără vâsle şi fără vâslaşi.

Dar toate erau prea departe.

Chiar ocheanul abia le-ar fi desluşit, apărând şi topindu-se pe linia zării.

Aproape, alături, sub malul înalt, clipotea lin numai apa adâncă, sfărâmând în oglinzi tremurătoare priveliştea răsturnată a stâncilor.

Pentru astăzi nu se arăta nici o nădejde să părăsească insula goală.

Fram se pregăti să plece de la ţărm ca să-şi caute un culcuş. Măcar cu somnul să-şi amăgească foamea.

Deodată tresări!

Ceva se mişcase pe luciul verde. Se ivi o pată neagră şi lucioasă. Un trup de focă.

Vânatul!… Prada!… Hrana…!

Se pitulă după stânci şi aşteptă.

Nu mai era acum Fram, ursul savant de la Circul Struţki, care ştia să facă acrobaţii şi gimnastică, saluta şi stârnea aplauze. O clipă fu numai ursul polar cel adevărat. Un urs flămând, pândind hrana vie.

Foca se scufundă, bătu apa cu înotătoarele ciunge. Se ivi din nou. Încercă să se caţăre pe o lespede. Lunecă. Alese alt loc. În pieptul lui Fram, sub coaste, inima zvâcnea ascuţit. Îi era teamă să nu plece prada cumva, să nu-i adulmece mirosul, să nu dispară.

În sfârşit, foca află un loc potrivit, se târî cu monturile scurte şi se întinse cât era de mare.

Fram aşteptă.

Alte capete se zăreau în apă, frământându-se şi apropiindu-se de suprafaţă. Pe urmă, încă o focă se căţără pe piatră, şi alta, şi alta. El învăţase de la oameni să numere.

Erau acum cinci la număr. Două cu pui.

Se lăsase să lunece uşor din sloi în sloi, ferindu-se să nu fie zărit.

Acum le vedea aproape de tot.

Foamea îi înfipsese gheara în burtă. Îi simţea unghiile.

Şi vânatul era la doi paşi.

Numai să sară: numai să se năpustească şi să sfarme oasele cu dinţii.

Dar ochii focelor priveau atât de mari, de blânzi şi de nevinovaţi, încât, deodată, Fram îşi aduse aminte de alte foce.

Trupa de foce de la Circul Struţki.

Acelea ieşeau singure din bazin, prindeau mingea în bot, se jucau răsfăţate. Erau cele mai blânde animale de la Circul Struţki şi, după fiecare număr din program, aşteptau de la dresor, alintate, un dar. Un peşte zvârlit, un fruct, o prăjitură. Erau prietenele lui. O vreme au jucat chiar o parte din program împreună. Putea el oare să se năpustească asupra uneia, să-i sfarme ţeasta cu colţii, să simtă osul trosnind în fălci?

Ochii celei mai de aproape s-au întâlnit cu ochii lui Fram.

Aceiaşi ochi buni, nevinovaţi, fară frică. Ochi rotunzi şi neştiutori.

S-au privit.

Iar Fram a întors spatele.

Ca să alunge ispita foamei încercă să gonească focele.

Dar focele nu se dădeau duse. Crescuseră lângă o insulă unde până atunci n-a călcat picior de urs. Nu cunoşteau frica. Stăteau întinse pe lespezile de stâncă şi se uitau minunate la această matahală necunoscută, care se răstea la dânsele, se ridica în două labe, mormăia şi părea foarte supărată.

Fram le împinse cu botul, le răsturnă cu laba, le îmbrânci şi le rostogoli în adânc. Ridică un pui şi îl zvârli ca pe-o minge, peste cap, în apă.

Pe urmă, când locul rămase gol, se aşeză pe marginea pietrelor, ca un om cu bărbia în labe, şi, ca un om, părea că acum cercetează îngrijorat înţelesul acestei întâmplări.

Aşadar, foce nu s-a îndurat să ucidă?

Nici foce şi poate nici alte făpturi.

Cu toate a trăit alături în cuştile circului.

Le ştie. Le-a auzit geamătul prin somn când tânjeau după libertatea pierdută şi după locurile de unde au fost prinse.

Foarte bune şi frumoase erau toate!

Numai că acestea nu ţineau de foame.

Fram se simţi ursul cel mai necăjit de pe lume.

Era un urs care se întorsese prea târziu şi prea puţin înarmat, acasă, dincolo de cercul polar.

Amărât, cu sfârcul de coadă între picioare, se pregătea să urce povârni-şurile de stâncă.

Înălţă nările.

Simţi un miros cunoscut.

Merse pe dâra mirosului şi descoperi în găvanul de piatră proviziile lăsate de vânător. Cutiile de lapte condensat, carnea şi pâinea prefăcută în bulgări de gheaţă.

Tacticos, precum învăţase în viaţa lui îndelungată din tovărăşia oamenilor, desfăcu o cutie lovind-o de stâncă. Laptele era sloi. Muşcă din el. A doua cutie se mai încălzise, fiindcă a ţinut-o subsuară. Linse laptele şi se linse pe bot. O pâine îi ajungea deocamdată şi o bucată de carne. Îi mai lipsea doar o sticlă de bere şi o felie de tort să pună capac ospăţului! Dar treacă-meargă şi fără acestea… Pentru o zi scăpase de grijă. Mai avea provizii şi pentru foamea de mâine.

Le ascunsese grijuliu în găvanul de piatră şi le acoperi cu zăpadă, după chipul şi asemănarea câinilor care ascund osul.

Dar poimâine, dar mai târziu?

Fram se scărpină cu unghiile labei în creştet, cum făcea August cel prost, când nu nimerea răspunsul la întrebările fară răspuns.

Se căţără să-şi caute adăpost.

Îl găsi. O gură de peşteră, apărată de vânt.

Rămânea acum să mai capete şi abonament la un restaurant.

Ceea ce n-a găsit din nefericire nici a doua zi, nici după o săptămână.

După o săptămână însă gerul uscat sleise oceanul până departe. Soarele începuse să se înalţe pe cer. Stătea încă roşu şi uriaş, la marginea zării, deasupra răsăritului. Se întinsese un senin sticlos; dură o nesfârşită dimineaţă cu frigul aspru, prefăcând aburii răsuflării în ţurţuri pe botul lui Fram.

Puntea de gheaţă se lăţise cât cuprindeau ochii.

Fram o încercă prevăzător cu piciorul. Era groasă şi tare. Socoti potrivit ceasul să pornească la drum, pe banchiză spre nord, acolo unde instinctul îi spunea că se află alţi urşi, fraţii lui de departe.

Purcese în bejenie, fără grabă. Se simţea şi sleit de puteri. Foamea îi rodea crunt măruntaiele. În gurile podiştei de gheaţă, în ochiurile verzi de apă se iveau uneori capete rotunde de focă. Mamele îşi împingeau puii cu botul, ajutându-i să se salte în sus, la lumina rece a soarelui. Fram întorcea ochii. Îşi biruia ispita.

Singura hrană i-a fost în timpul acesta o halcă enormă de morsă, îngheţată şi prinsă de sloi.

Poate rămăşiţa unui praznic, din care s-a îndestulat alt urs alb. Poate un leş târât de curentul apei, înţepenit o dată cu îngheţul şi păstrat aşa în frigoriferul banchizei.

Fram dezgropă carnea cu ghearele din învelişul sticlos. Înfulecă hăme-sit până ce simţi că nu se mai poate mişca din loc. Se tolăni să adoarmă alături. După un somn zdravăn, înghiţi şi rămăşiţele prânzului. Pe urmă, porni mai departe, cu puterile înzdrăvenite.

Nu mai avea ca la circ o măsură a timpului.

Nu se ştia când a trecut o noapte şi o zi, fiindcă aici nu era noapte şi zi. Uneori mergea în şir, de trei ori câte douăsprezece ceasuri. Alteori dormea toropit, cât ar fi fost vreme de o zi şi o noapte. I-a trebuit mult să se deprindă cu asemenea dimineaţă fără sfârşit, după cum greu s-a învăţat să îndure şi gerul.

Apoi, după o săptămână, poate după două, când soarele era încă mai săltat spre mijlocul cerului, s-a ivit deasupra banchizei o dungă fumurie de pământ.

Era o insulă lungă, atât cât cuprindeau ochii, mai puţin stâncoasă decât cealaltă şi poate mai puţin pustie.

Se desluşeau pe gheaţă şi pe zăpadă urme de paşi.

Urme felurite.

Fram a recunoscut, îndată, paşi laţi şi grei, ca urmele lui. Dar se mai încrucişau şi alte urme, fară număr, mărunte, amestecate, unele de mers, altele de săritură; unele perechi, altele împletite. Poate urme de vulpi. Poate de lupi. Poate de iepuri. Poate de câini.

El nu învăţase să le citească acestea şi să le cunoască într-o viaţă unde asemenea învăţătură nici nu i-ar fi folosit.

Grăbi mersul. Înainta cu nările lărgite pe urma paşilor de urs.

Urmele îl duceau, fară ocol, pe un drum de bună seamă prea cunoscut de celălalt urs şi străbătut de nenumărate ori de dânsul. Se ghicea, îndată, că acela se simţea aici, la el acasă, stăpân. Nu-şi tipărise în zăpadă paşi şovăiţi fără ţintă, tândălindu-se încoace şi încolo.

Erau paşi care duceau de-a dreptul spre un loc hotărât. Poate un adăpost. Poate un ascunziş de pândă. Poate o ascunzătoare de hrană.

Sub blană, sub coaste, în cuşca pieptului, inima lui Fram zvâcnea cu nelinişte şi cu o bucurie cum nu mai simţise până atunci.

În sfârşit, se apropia o întâlnire de mult aşteptată.

Un frate necunoscut, liber, născut şi trăit în gheţuri; un tovarăş gata să-l înveţe tot ce el n-a ştiut sau uitase.

Urmele se citeau proaspete. Din ce în ce mai proaspete. Acum, în aerul rece, mai stăruia mirosul apropiat.

Aşa a fost întâlnirea.

Faţă în faţă, ridicaţi în două labe.

Ursul sălbatic al deşerturilor polare şi ursul întors din oraşele oamenilor.

Ursul străin a început să mormăie, arătând colţii.

Fram a scos glas prietenos.

A înaintat apropiind botul.

Ursul străin a rânjit şi a vrut să muşte. Pe urmă, s-a repezit să-l cuprindă în braţe, în lupta fără cruţare a urşilor, care trosnesc oasele şi se rostogolesc la pământ, până ce unul din doi rămâne răpus din încăierare.

Când celălalt urs se repezi, Fram făcu un salt sprinten în lături.

În privirea lui străbătea un amestec de mirare şi dojană.

Îi părea rău că a dat peste un prost, rău crescut şi neghiob. Şi-i era milă, fiindcă lupta se vestea de la început inegală. El învăţase în tovărăşia oame-nilor vicleşuguri de luptă pe care un nărod ca ursul acesta căpăţânos n-avea de unde să le ştie. Se hotărî deci să-i dea o lecţie blândă, atât numai cât să-l înveţe minte.

Săltase sprinten în lături.

Ursul sălbatic se lăsă în patru labe. Îi dădea târcoale legănându-şi capul mare, ceea ce la toţi urşii de pe faţa pământului e semn de mare mânie. Se năpusti pieziş să-l lovească într-o coastă. Fram făcu un salt mortal deasupra lui şi căzu dincolo în două labe.

Celălalt urs rămase cu gura căscată.

Aşa ceva nu mai văzuse. Intra anevoie în priceperea lui greoaie.

Se mai năpusti o dată îndărăt.

Fram repetă saltul. Ursul sălbatic lunecă în bot. Fram nu lăsă să-i scape prilejul. Îşi făcu vânt lunecuş după el, îl înşfăcă de ceafă şi de spinare cu amândouă labele şi îl scutură cum făcea el cu pielea de urs în arena Circului Struţki, când ieşeau paiaţele să-i parodieze programul.

Apoi îi dădu drumul.

Îl aşteptă cu o labă în şold.

Ochii lui sclipeau înveseliţi, fără răutate.

Parcă spuneau:

— Îţi ajunge, onorabile? Precum vezi, eu ştiu de glumă. Constat cu părere de rău că tu ştii mai puţin. Ţi-am dat numai o probă. Mai cunosc şi altele. Cu mine n-o scoţi uşor la capăt!… De aceea te sfătuiesc să ne împăcăm! Ce mormăi aşa? Ce înseamnă aceasta: mor-mor?! Eşti caraghios când te înfurii de pomană. Mai bine bate palma aci şi hai să fim amici!… Nici nu-ţi imaginezi câtă nevoie am eu de un amic în pustietatea aceasta…!

Fram aştepta cu ochii sclipitori de veselie prietenoasă, cu o labă în şold, cu cealaltă întinsă.

Dar ursul sălbatic nu ştia într-adevăr de glumă. Nu putea să ierte cutezanţa veneticului. Se înălţă din nou în două labe şi se repezi iarăşi cu un muget.

Fram îi întinse o piedică. Aşa cum îl învăţase August cel prost. O piedică din acelea care nu dau greş niciodată şi stârnesc hohotul galeriei.

Ursul sălbatic se rostogoli în bot.

Fram îl salută cu laba la tâmplă, comic şi batjocoritor.

Din nou sălbaticul se ridică în picioare. Din nou se repezi gâfâind. Din nou Fram sări peste cap, în cel mai izbutit dublu salt mortal pe care l-a executat el vreodată în viaţă.

Ursul sălbatic se lupta cu o umbră, cu un urs de glumă şi de resorturi ca o sfârlează.

Fram îi luneca, sărea, îl atingea în derâdere cu dosul labei pe bot. Apoi, scârbit de atâta nătângie şi încăpăţânare, Fram se agăţă în cârca sălbaticului şi nu se mai lăsă desprins.

Era altă figură comică învăţată de la August cel prost.

Celălalt urs se scutura, urla, mormăia, fugea, se înălţa în două labe şi cădea iarăşi în patru, încerca să muşte, să zgârie, se răsucea şi se tăvălea în nămeţi.

Intrase groaza în el.

După mintea lui îşi închipuia că a dat peste un urs nebun, peste o drăcovenie cum nu s-a mai văzut, un fel de demon al urşilor albi.

Nu mai dorea altceva decât să scape de această pacoste căţărată în ceafa lui şi să-şi ia tălpăşiţa.

Când Fram ostenit îşi slăbi strânsoarea şi când se lăsă să-i lunece din cârcă, ursul sălbatic o zbughi la goană…

Fugea cât îl ţineau cele patru labe; trăgea cu coada ochiului îndărăt, i se părea că drăcovenia se pregăteşte să sară după ei şi o întindea în galop şi mai cumplit. Chiar că s-ar fi potrivit vorba că-i scăpărau călcâile, dacă urşii polari ar avea potcoave de fier la călcâie şi dacă sub gheţurile de la pol s-ar afla stânci de cremene.

Fram îl privea din urmă cu părere de rău şi cu înciudare.

Cea dintâi întâlnire cu cei dintâi frate al său de departe jalnică mai fusese şi prost mai sfârşise!

În loc de un tovarăş care să-l întâmpine cu semne de bucurie, Fram nimerise peste un nătâng căpăţânos şi pus pe harţag.

Dacă aşa vor fi arătând la apucături şi la fire toţi urşii albi de la pol, atunci degeaba a mai bătut el drumul până aici, să-i caute şi să-i cunoască!

Copleşit de obidă, rătăci fară ţintă printre gheţurile care îi erau atât de străine şi de duşmănoase.

Acum ar fi vrut să simtă o mână omenească şi blândă netezindu-i blana şi ceafa între urechi, potolindu-i amarul. Aşa cum veneau oamenii de atâtea ori să-l întrebe în vremea din urmă:

— Ce este cu tine, mă Fram, mă?… De ce eşti tu aşa de necăjit şi botos?… Haide, răspunde! Ţi s-au înecat corăbiile? N-ai câştigat la lote-rie…?

Dar nu se mai afla nimeni să-i aline aleanul.

Din faţa lui fugeau vulpi albe, zvâcneau din arcul picioarelor iepuri albi, deasupra fâlfâiau stoluri de păsări albe.

Era o insulă mişunând de vietăţi, cu toate că se afla mai spre miază-noapte şi într-o depărtare încă mai friguroasă decât ostrovul pustiu unde-l lăsase vaporul. Dar lui Fram nu-i mai făceau bucurie aceste sălbăticiuni libere, sprintene, fugărindu-se, pândindu-se, jucându-se, vânându-se. Prea fugeau de el. Prea îl socoteau duşman. Duşman îl socotise chiar şi ursul alb, fratele lui bun, cu acelaşi chip şi cu aceeaşi asemănare. În loc să ajungă prieteni, niciuna, nici două, el, hai la harţă şi la bătaie! Ce naiba? Nu-i loc destul la pol pentru toţi urşii polari?

De câteva ori îl zări din nou.

Ursul căpăţânos, de baştină, pândea de după zidul stâncilor. Fram îi zărea numai botul şi ochii nedumeriţi, prostiţi, fricoşi. Îndată ce se apropia, sălbaticul o rupea la goană.

O fugă caraghioasă, care pe Fram îl scotea din sărite. Poftim! El căuta un tovarăş să-i ţină de urât, şi când colo celălalt nu ştie decât să mormăie! mor-mor! mor-mor! mor-mor! şi la fugă, băiete!

Târziu de tot mai dădu o dată peste sălbaticul căpăţânos.

Se afla într-o vâlcea de lângă ţărm: un adăpost cu totul ascuns. Era întors cu spatele. Înfuleca lacom dintr-o coşcogea morsă. Târâse vânatul acolo şi se îndopa, mormăind de unul singur.

Când auzi paşi scârţâind pe zăpadă, răsuci capul şi înălţă ochii.

Fram ştia acum cu cine are de-a face.

În loc să mormăie şi să arate duşmănos colţii, se burzului în glumă, se prefăcu, rotind labele, că se repede la el, sări de două ori peste cap în salt mortal şi se răsuci sfârlează pe călcâie.

Sălbaticul o luă la fugă.

Se lipsea de mâncare, lăsa prada de-a gata, numai să scape de,nebun”.

Fram îl salută ca la circ cu o reverenţă până la pământ.

Apoi se aşeză fără grabă la masă.

Găsise restaurant fără abonament şi fără plată; n-avea nevoie să dea nici bacşiş.

Îşi câştigase hrana de toate zilele cu lecţiile de la Circul Struţki.