Cezar Petrescu — Fram, ursul polar — DUPĂ CE A PLECAT CIRCUL

III. DUPĂ CE A PLECAT CIRCUL

Circul Struţki a plecat.

A încărcat în trenul alb cuştile cu animale, pânza cortului împachetată, pereţii grajdurilor, care se desfac şi se strâng, cum se desfac şi se strâng căsuţele de carton ale jucăriilor.

În urmă a rămas un loc gol şi urât.

Mai mirosea încă a grajd şi animale. Câţiva copii dau târcoale să vadă urmele însemnate pe pământ. Printre dânşii se află şi Petruş. Se uita şi el cu părere de rău.

Aci e umbra bătătorită şi rotundă a arenei. Dincoace era intrarea. Dincolo menajeria.

Ninge cu fulgi mari deasupra. Până mâine, zăpada are să acopere tot. Copiii, cuprinşi acum de mâhnire la amintirea circului plecat, au să se înveselească din nou şi au să se bată cu bulgării. Au să zidească cu mâinile îngheţate cetăţi şi oameni de zăpadă.

Ba chiar Petruş şi-a pus de pe acum în gând să-şi cheme a doua zi tovarăşii de joacă şi să facă împreună un urs alb de zăpadă: Fram, ursul polar.

Aşa cum era el şi cum îl iubeau toţi! Aşa cum se ridica în două labe: uriaş, blând şi bun, cu botul în care prindea portocale din zbor şi cu ochii lui mici, de cărbune.

În oraş toată lumea s-a întors la treburile şi la necazurile sale. Se apropiau sărbătorile.

Unii aleargă după bani pentru haine groase de iarnă. Alţii îşi ung schiurile şi se pregătesc să plece la sporturile de iarnă. Copiii nu se mai satură privind cu jind la vitrinele pline de jucării şi de cărţi: jucării şi cărţi de care nu toţi au parte.

Când cei de-acasă l-au iscodit pe Petruş cam la ce carte s-a uitat mai îndelung la vitrine, el a răspuns repede, mărturisind aşa tot ce-i stătea pe inimă:

— Am văzut o carte despre urşii albi şi despre viaţa lor în gheţurile polare!

Tatăl lui Petruş a zâmbit îngăduitor, pe sub mustaţă:

— Te pomeneşti că vrei şi tu să te faci dresor de animale?

— Nu, tată! a răspuns Petruş, dar aş vrea să mă fac explorator polar… Grozav aş dori să ştiu ce scrie în cărţile acelea din vitrina librăriei.

— Vom vedea, Petruş! Dacă aşa stă treaba, vom vedea! spuse tatăl băiatului, hotărât să facă rost de bani cu orice preţ şi să-i cumpere o carte.

Dar până atunci a prins să bântuie prin oraş o epidemie de iarnă, cu răceală şi tuse. Mulţi copii zac în pat, în loc să se joace afară, bucurându-se de gheţuş, de patinaj, de cetăţile de zăpadă.

Bolnavă e şi fetiţa cu ochii albaştri şi cu buclele bălane.

La început a vrut şi ea să se facă miss Ellian. L-a botezat din nou pe Pufuleţ, pisoiul cel cenuşiu. I-a schimbat numele. I-a spus Rajah şi a încer-cat să-l muştruluiască, aşa cum miss Ellian îmblânzise tigrul de Bengal, cu un bici şi un şfichi de mătase. Dar Pufuleţ n-avea poftă de joacă şi nu voia să ştie de frica unei fetiţe. S-a zbârlit, a zgâriat-o şi a fugit să se ascundă sub canapea, scuipând ca un caraghios.

După masă, fetiţa a început să tuşească.

Seara avea obrajii îmbujoraţi şi simţea cum îi ardeau ochii în cap.

— Copila asta are febră, s-a speriat mama fetiţei, netezindu-i fruntea asudată. Să chemăm doctorul…!

Doctorul a sosit. Era un bătrân, prieten cu bunicul. A scos dintr-un tub termometrul, l-a pus copilei subsuoară, pe urmă i-a prins mâna, acolo unde se simt într-o vinişoară mică bătăile inimii. S-a uitat la ceasul cu lanţ, numărând bătăile.

Aştepta şi bunicul, aşezat pe un jilţ, cu bărbia sprijinită în bastonul cu mâner de fildeş. Aştepta mai îngrijorată mama fetiţei, care fusese şi ea bol-navă, încât avea faţa iar slăbită şi galbenă, ochii peste seamă de obosiţi.

— Nu este nimic grav! rosti doctorul, după ce se uită la termometru, îl scutură şi îl închise în tubul de metal. Are o gripă uşoară… Tot oraşul e plin de gripă. Căldura are să mai crească puţin. Să nu vă speriaţi! Într-o săptămână are să se ridice din pat. În zece zile, o puteţi lăsa să se joace afară…

Au răsuflat cu uşurare atât mama fetiţei, cât şi bunicul.

Doctorul avea dreptate. Căldura a crescut. Într-o seară, fetiţa nu mai ştia dacă e trează sau doarme.

Visa cu ochii deschişi şi vorbea singură. I se părea că o vede pe miss Ellian, îmblânzitoarea de tigri; intrase în camera ei, îmbrăcată în rochia foşnitoare de solzi aurii şi pietre colorate, cu biciul în mână.

— Unde e Pufuleţ? întrebă, vârând biciul sub canapea şi scotocind unde ştia că se ascunde pisoiul.

Pufuleţ a ieşit cu coada între picioare.

— Aha! se bucură fetiţa cea cu ochii albaştri, prin visul ei de boală. Aha! Acuma să te văd eu, domnule Pufuleţ! Ţi-ai găsit stăpânul!

Miss Ellian a pocnit din canaful de mătase, şi pisoiul s-a prefăcut în Rajah, tigrul de Bengal.

— Aceasta e ceva foarte caraghios! vorbi fetiţa, râzând în aiureala frigurilor. Aşa ceva încă n-am mai pomenit! Va să zică domnul Pufuleţ era Rajah, tigrul de Bengal, şi nu spunea nimic? Făcea pe pisoiul…

Miss Ellian îl apucă de ceafa pe Pufuleţ şi îl aşeză în mijlocul camerei. După ce-l muştrului bine, îi porunci:

— Acum ştii cu cine ai de-a face? Cu mine nu te joci… Ai să rămâi Pufuleţ până ce am să te duc eu la Circul Struţki, ca să iei locul lui Rajah!- Până atunci să asculţi de Lilica. Să n-o mai zgârii şi să nu te mai prind că miauni când te trage de coadă. Nu e de demnitatea unui tigru de Bengal să miaune. Hep!

A pocnit din canaful biciului şi a dispărut. A dispărut şi Pufuleţ…

Acum, în mijlocul camerei, zboară din trapez în trapez trupa de gimnaşti cu tricouri negre. Şi-au atârnat trapezele în tavan, acolo unde e candelabrul. Sar şi bat din palme. Curios! Unul seamănă cu bunicul. E chiar bunicul. Asta n-ar fi crezut-o niciodată! Şi-a lăsat bastonul cu mâner de fildeş. Nu se mai vaită de reumatisme şi nu mai tuşeşte. Acum saltă din trapez în trapez, are un tricou negru cu cap de mort pe piept.

— Bravo, bunicule! bate din palme fetiţa.

Iar când bate, se deşteaptă o clipă din friguri. Simte capul pe pernă greu ca plumbul şi fruntea e scăldată de sudoare; plapuma o înăbuşă.

E prea cald. Împinge plapuma la o parte, dar mâna mamei o aduce la loc.

Din nou toate se amestecă şi fetiţa începe să plângă.

— Unde e Fram? întrebă.

— Vrem Fram!

Aude şi pe alţii strigând. În jurul ei e acum toată lumea din circ, bătând din palme şi tropăind.

— Vrem Fram!

O cucoană cu nas ascuţit şi cu glas piţigăiat se ridică de pe scaun şi se uită urât la public. Se uită urât mai ales la ea, la Lilica. Fetiţa s-a făcut mai mică şi nici nu îndrăzneşte să ridice ochii.

— Sunteţi nişte proşti! spune cucoana cu nas ascuţit. V-a înşelat. Aţi plătit şi v-a înşelat. Nu-l mai cereţi pe Fram. Toată povestea cu Fram e o păcăleală! V-a spus că e un urs alb, dresat. Cel mai mare, şi mai deştept şi mai dresat urs alb. Acestea sunt nişte minciuni! Fram e un urs prost. Un do-bitoc, mai dobitoc, mai dobitoc decât toate dobitoacele! Nu-l mai chemaţi. Nu l-aţi văzut că mergea în patru labe, ca un câine?

Fetiţa se zvârcoleşte cu capul în pernă şi plânge. Nu e adevărat ce spune cucoana cu nas ascuţit şi cu glas răutăcios. Nu poate să fie adevărat. Dar de ce nu apare Fram?

Strigă şi ea, în glas cu ceilalţi:

— Vrem Fram!

Deschide ochii. A simţit mâna moale pe frunte. A crezut că e laba uşoară a lui Fram, aşa cum făcea el când dezmierda copiii din galerie şi îi aşeza pe un scaun, în lojă. A simţit atingerea uşoară şi bună. A deschis ochii să spună:

— Mulţumesc, Fram! Ce bun eşti tu, Fram!

Dar în faţa ei, deasupra, aplecată să-i vadă ochii, e mama Lilicăi. Mâna a fost a ei. O dezmiardă s-o liniştească, fiindcă se zvârcolea în aiureala fri-gurilor.

Şi o strânge în braţe, o sărută şi o leagănă.

— Ce bună eşti tu, mămico!

Mămica a început să zâmbească şiret, întrebând:

— Mai bună ca Fram?

— Fram e altceva! răspunse copila cu ochii albaştri. Bietul Fram! Unde o mai fi el acum?

Mama fetiţei se bucură. Lilica a început să vorbească mai cu legătură. Îşi dă seama ce spune. Înseamnă că a trecut partea cea grea a bolii.

— Unde o mai fi Fram acum?… întrebă încă o dată copila.

Mama face semn depărtat cu mâna:

— Departe, Lilico. În altă ţară, în alt oraş…

După o săptămână copila s-a înzdrăvenit. Iar după alte câteva zile a căpătat învoire să iasă din casă.

Ce frumos ningea, cu fulgi care fluturau în văzduh, şi ce plăcut era aerul rece, care înţeapă nările ca sifonul!

Într-o zi, pe stradă, se oprise să se uite la un afiş vechi de pe zid. Era un afiş al Circului Struţki, unde se zărea la mijloc chipul lui Fram, făcând un salut voios ca în zilele lui cele bune.

— Bietul Fram!- auzi ea la spate un glas de copil.

S-a întors repede. Şi s-a bucurat, recunoscând pe băieţelul din seara reprezentaţiei de adio la circ. Petruş a recunoscut şi el pe fetiţa cu bucle bălane şi cuşmuliţa albă.

— Îţi mai aduci aminte de mine? întrebă băiatul.

— Da, de la circ, în seara cu Fram! răspunse fetiţa. Bietul Fram!

— Cum de nu te-am mai văzut de-atunci?

— Am fost bolnavă! spuse Lilica. Tare-i urât să stai în pat!

— Da, e urât! o plânse Petruş, măcar că el nu stătuse niciodată în pat, ca să ştie cât e de urât.

— Noroc că bunicul mi-a dat cărţi cu poze să mă uit în ele. Ştii? Mi-a dat şi una cu urşi albi…

Petruş se însufleţi deodată:

— Are o carte despre urşi albi? întrebă el cu neastâmpăr.

— Are mai multe… Dar de ce întrebi?

— Întreb, fiindcă aş dori aşa de mult să citesc şi eu o carte despre urşi albi!… Am căpătat de la tata în dar de Anul nou o carte despre expediţiile polare. Dar despre urşi albi nu se mai găsesc cărţi în librăriile de la noi. Au fost şi le-au luat alţii. Şi chiar dacă ar mai fi sunt prea scumpe pentru punga noastră.

Fetiţa a stat pe gânduri.

Se uită cu drag la băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul cam cârn, căruia nici nu-i păsase de cele două cucoane înţepate, cu plisc ascuţit. Deşi afară era ger, nu se sinchisea nici acum de înţepăturile frigului. Îi râdeau ochii. Tropăia doar din picioare, ca atunci când strigau toţi împreună la circ:

— Vrem Fram!

Aducându-şi aminte de seara de-atunci, fetiţa rosti prietenoasă, într-un târziu:

— Ştii ce? Am să vorbesc eu cu bunicul. Vino la noi, să-ţi împrumute cărţi câte pofteşti.

— Crezi că se poate?

— Cum să nu se poată? Vorbesc eu… Bunicului îi plac copiii care citesc. Ştii că a fost profesor?

— Da… Şi zici că are multe cărţi despre animale?

— Tot felul! Dacă-ţi spun eu… Cărţi despre animalele de la noi şi din alte părţi… Despre toate animalele pe care le-am văzut la Circul Struţki.

Petruş a micşorat ochii. Se frământa de neastâmpăr în ninsoare.

— Când să viu?

— Când vrei…

— Mâine se poate?

— Bine! Mâine… Ştii unde stăm?

— Nu ştiu…

— Hai să-ţi arăt… Avem şi un câine! îl vesti fetiţa. Nu te temi…?

— Nu mă tem de câini. N-avea nici o grijă! Mă împac eu cu el…

Fetiţa se uită la Petruş cu admiraţie. Îi părea mai mare şi mai voinic. Nu era un fricos ca Turel, băiatul de lângă dânşii, care zbiera şi cerea ajutor de câte ori lătra Grivei. Ba mai scăpa şi covrigul din mână, de-l înhăţa Grivei şi o lua la goană, încât se stricau de râs toţi copiii de pe stradă.

Apoi Petruş se simţi dator să destăinuiască numaidecât fetiţei hotărârea lui de a se face explorator polar.

— Chiar să pleci acolo unde sunt urşi albi? întrebă fetiţa cu entuziasm.

— Chiar să plec acolo unde sunt urşi albi. Asta din pricina lui Fram… Din seara aceea mereu mă gândesc. Bietul Fram! Unde-o mai fi acum?

— Departe! repetă copila cuvintele pe care le auzise de la mama ei. În altă ţară, în alt oraş…

Într-adevăr, Fram e departe, în altă ţară, în alt oraş.

Circul Struţki a ajuns într-un târg mare şi străin, unde oamenii vorbesc altă limbă.

În altă limbă sunt scrise şi afişele lipite pe ziduri. Afişe uriaşe: galbene, roşii, verzi. Ele vestesc o mare reprezentaţie de deschidere, cu trupa de gimnaşti şi cu miss Ellian, îmblânzitoarea celor doisprezece tigri de Bengal.

Dar de pe afiş lipseşte numele lui Fram, ursul alb.

Copiii se îngrămădesc şi acolo, în jurul circului de-abia instalat. În menajerie se aude mugetul leilor şi al tigrilor.

Vorbesc în altă limbă copiii aceştia. Dar bucuria lor şi neastâmpărul sunt la fel cu ale copiilor din toată lumea. Nu-şi mai găseşte locul de nerăbdare, aşteptând să sosească seara şi să înceapă reprezentaţia.

Pe stradă au defilat, de la gară, elefanţii din India, cu picioarele lor groase ca stâlpii, cu trompele lor de gumă, care se întorceau spre trotuar şi speriau trecătorii. A defilat în capul convoiului şi girafa cu gâtul lung ca un stâlp de telegraf. Au urmat cuştile de tigri şi lei. Caii cu părul lustruit ca pantofii de lac. Poneii cu hamuri galbene de curea nouă şi cu zurgălăi. Maimuţele îmbrăcate în pantaloni roşii şi verzi, ca nişte paiaţe, strâmbân-du-se la lume şi cerând, cu palma întinsă, alune şi fisticuri.

Circul a crescut din pământ.

Acolo unde era un câmp urât şi gol s-a înălţat cortul cenuşiu cu un steag în vârf. Împrejur sunt grajdurile şi menajeria. Lucrătorii aleargă să mai încheie o uşă, să bată un stâlp, să înalţe un bec. Se aude mugetul fiarelor. Vântul aduce un miros ciudat de animale. Muzicanţii îşi încearcă instru-mentele înăuntru.

— Am mai văzut şi un urs alb într-o cuşcă! spune un copil în limba lui străină. Un urs grozav de mare… Am auzit de la tata că la Circul Struţki se află ursul polar cel mai bine dresat din lume… îl cheamă Fram, Pram, Riam, aşa ceva…

— Eu am citit afişul! rosti alt copil. Am citit afişul cu de-amănuntul. Nu există nici un urs pe afiş. Nici alb, nici cafeniu, nici negru. Nici un fel de urs.

— Nu se poate… Pui rămăşag?

— Pun.

— Pe ce? Pe două prăjituri sau pe briceagul tău?

— Nu aşa!… Punem rămăşag la parte dreaptă. Dacă pierd, îţi dau briceagul. Dacă pierzi tu, îmi dai povestea lui Robinson, cea legată în pânză.

— Bun! Bate mâna… Şi acum să mergem şi să citim afişul.

S-au dus să citească afişul. Au cerut unui om îmbrăcat în tunică roşie un program.

Nu se pomenea nicăieri despre nici un fel de urs alb.

Nu era niciunul pe care să-l cheme Fram, Firam, Pram, Priam sau Piram.

— Să mai întrebăm o dată! spuse amărât băiatul cu briceagul.

Căpătase briceagul de ziua lui. Era nou-nouţ. Toţi îl pizmuiau la şcoală. L-a împrumutat o dată şi profesorului în clasă să-şi ascută creionul. Profe-sorul s-a mirat, l-a răsucit pe o parte şi pe alta, spunând: „Bravo! Frumos briceag! Vezi acum să nu-l încerci iscălindu-ţi numele pe bancă!”

Aşa că oricine ar putea să înţeleagă cât de greu îi venea să se despartă de asemenea briceag.

— Hai, te rog, să întrebăm.

— Bine, haide, dacă vrei tu! consimţi celălalt copil, care se şi vedea în stăpânirea cuţitaşului invidiat de toată clasa.

Au mers la omul cu tunica roşie şi cu mustăţile răsucite în sus, de puteai să-ţi agăţi pălăria în ele ca într-un cuier. L-au întrebat mai întâi pe departe. Pe urmă de-a dreptul.

— Nu joacă nici un urs alb! a răspuns omul de la circ, răsucindu-şi mai grozav mustăţile şi uitându-se încrucişat la ele, să vadă dacă sunt egal de lungi. Nu joacă nici un urs alb, nici deseară, nici mâine, niciodată… S-a ter-minat cu Fram!… Acum nu mai e bun de nimic. Stă în cuşcă şi doarme. Îl puteţi vedea numai la menajerie! Mănâncă de pomană…

Omul în tunică roşie le-a întors spatele şi s-a dus răsucindu-şi mustăţile.

Cei doi prieteni s-au aprins în grozavă gâlceavă.

Unul susţinea că el are dreptate, cel cu briceagul:

— Va să zică este un urs alb! îl cheamă Fram. Ai pierdut. Dă-mi Robinsonul!

Celălalt o ţinea una şi bună, că a câştigat el:

— Ba de fel! Tu ai spus că are să joace ursul cel mai straşnic dresat din lume. Şi ai auzit singur! N-are să joace nici mâine, nici poimâine, niciodată. E un urs prost. Nu face două parale. Mănâncă de pomană… Scoate bri-ceagul!

— Asta s-o crezi tu!

— Atunci spune curat că n-ai de gând să te ţii de cuvânt!

— Ce, mă crezi prost?

— Adică tu eşti cel deştept?

— Dă-mi Robinsonul!

— Pune-ţi pofta în cui!

— Am să-ţi scot eu ţie pofta pe nas!

— Ba mai bine pofteşte să-mi dai briceagul!

— Până la briceag, na!

Spunând, cel cu briceagul a izbit un pumn în nasul celui cu Robinson Crusoe.

Robinson nu s-a lăsat mai prejos.

A fost o încăierare în toată regula, din care s-au ales amândoi cu două cucuie, de mărimea celor din fruntea lui August cel prost, cu un bec roşu în vârf, când îi ies din păr flacără şi fum.

Pe urmă cei doi s-au împăcat.

Iar acasă a spus fiecare că a căpătat cucuiul, fiindcă s-a împiedicat şi a căzut jos.

— Foarte urât! s-a supărat grozav tatăl celui cu briceagul. Acum ai să stai acasă şi n-ai să mergi deseară la circ. Aştepţi până ce-ţi trece cucuiul din frunte.

— Foarte frumos! a spus mama celui cu Robinson Crusoe. Deseară nu mergi la circ, să te înveţi minte altă dată şi să deschizi ochii, ca să vezi unde calci.

— Dar, tăticule…

— Nici un dar…

— Dar, mămico, stai să vezi…

— Nu stau de fel. Mă mir că-ţi mai vine să vorbeşti. Nu ţi-e ruşine să te vadă lumea cu un cucui în frunte, ca un copil zurbagiu şi bătăuş?

Cei doi copii, fiecare la casele lor, au alergat să-şi pună comprese cu apă rece. S-au frecat cu zăpadă. S-au oblojit până ce-au dispărut semnele de pe frunte. Seara, la masă, abia se mai cunoştea câte o urmă mică vânătă.

Părinţii i-au iertat în cele din urmă.

Amândoi s-au pregătit să meargă la circ îmbrăcaţi în hainele de dumi-nică. Şi-au lustruit ghetele. Şi-au lins părul cu peria. Dar un şfichi tot se mai ridica în vârful capului, ca părul lui August cel prost.

Pocăiţi şi cuminţi, au ajuns astfel la circ. Unul venind de pe o stradă, celălalt de pe altă stradă. Fiecare, alături de părinţi, ţinându-se aproape, să nu se piardă în asemenea înghesuială.

Când s-au văzut, s-au salutat cu mare bucurie, parcă nu erau tot ei băieţii care s-au bătut cu pumnii, de s-au făcut de râsul şi ocara celorlalţi:

— Închipuieşte-ţi – începu a povesti tatăl copilului cu briceagul – al meu a venit acasă cu un cucui în cap, de era cât pe-aci să nu-l mai iau la circ…

— Şi al meu tot aşa! se miră mama copilului cu Robinson Crusoe. Mi-a sosit dumnealui cu un cucui cât nuca în frunte. Cică a căzut jos… Eu nu ştiu ce fel de copil e şi unde are să ajungă. Nici nu se uită pe unde calcă…!

Cei doi copii, ruşinaţi, priveau în pământ.

Amândoi îşi jurau, în cugetul lor, să nu mai mintă altă dată nişte părinţi atât de iertători şi de buni.

Pe urmă, lumea a început să aplaude cu nerăbdare, să tropăie şi să strige.

Fanfara de pe podiul de lemn a cântat marşul, iar reprezentaţia a început.

Erau tot aşa, două mii de oameni, înghesuiţi în galerii, în staluri şi în loji. Vorbeau altă limbă, fiindcă erau alt neam, în altă ţară. Dar toţi au tremurat, ca şi ceilalţi, când miss Ellian şi-a pus capul în gura lui Rajah, tigrul de Bengal. Le-a tremurat inima tuturor când trupa de gimnaşti zbura sus, din trapez în trapez; au râs până la lacrimi de neroziile lui August cel prost, care, fiindcă e prost, rămâne întotdeauna şi cel păcălit.

Numai că de data aceasta nimeni n-a mai cerut să joace şi Fram, ursul polar.

Nu ştiau nimic despre Fram. Nu auziseră.

Nu mai era nimeni să-l iubească şi să-l cheme ca să-l mai vadă o dată, aşa cum a fost el, mare, înţelegător şi bun.

Fram zăcea acum într-o cuşcă, tocmai în fundul menajeriei, printre animalele cele proaste şi încăpăţânate care nu sunt în stare să înveţe nimic.

În pauză, tatăl copilului cu briceagul se întoarse către mama copilului cu Robinson Crusoe întrebând:

— Nu eşti de părere să vizităm menajeria?

— Tocmai aceasta gândeam şi eu. Nu pentru mine, ci pentru copii. Au şi ei ocazia să vadă toate făpturile din Arca lui Noe.

Copiii s-au bucurat şi au plecat înainte, ţinându-se de mână şi trăgând unul cu coada ochiului la celălalt, să se încredinţeze cum stau cu cucuiele.