IV. ÎN ARCA LUI NOE.

Nu greşise de fel mama copilului, care avea cartea lui Robinson Crusoe legată în scoarţe de pânză, cu ilustraţii mari, colorate.

Nu greşise când a asemănat menajeria Circului Struţki cu Arca lui Noe, corabia în care spune povestea că au scăpat de potop toate seminţiile vietăţilor de pe pământ, până când porumbelul cu ramura de măslin în plisc a adus vestea că mânia cerului s-a potolit. Atunci s-a înălţat curcubeul şi a întins o punte arcuită de minunate culori de la un capăt la celălalt al lumii. Apele s-au retras. Noe a tras Arca la ţărm şi a slobozit toate lighioanele, frumoase şi urâte, blânde şi sălbatice, să-şi ia fiecare locul lor pe pământ.

Aşa spune povestea în care nimeni nu mai crede, dar pe care toţi o pomenesc, ca multe născociri de pe vremea basmelor.

Iar directorul Circului Struţki, om de afaceri şi lacom de câştig, adunase şi el din nou felurite făpturi ale pământului în Arca lui. Le-a închis în cuşti şi le poartă din oraş în oraş şi din ţară în ţară, ca să arate spectatorilor câte minuni sunt pe lume. Şi aceste minuni se pot vedea cu preţul unor bilete de intrare cât mai scumpe.

Vânătorii au colindat pădurile de departe, pustiurile de nisip, ţările îngheţate unde nu se topeşte zăpada niciodată; au urcat munţi şi s-au coborât în văi necălcate încă de picior omenesc. Au născocit capcane şi au descoperit cele mai ascunse culcuşuri de fiare, de unde au ridicat puii încă fară dinţi.

Şi de acolo, de peste mări şi pustiuri, din nisipurile arzătoare şi din mările îngheţate, au trimis în cuşti şi în cutii, în vagoane şi în vapoare: unul, un pui de leu, altul, un crocodil, al treilea, un elefant, al patrulea, o girafă cu gâtul subţire.

Toate şi toţi şi-au găsit locul în cuştile etichetate ale faimosului Circ Struţki. Plăteşti biletul de intrare? Vezi! Nu plăteşti? Nu vezi!

Mulţimea trece de la o cuşcă cu gratii la cealaltă. Se miră şi citeşte tăbliţele unde stă scris numele animalului, ţara de unde a fost prins şi adus, vârsta şi câteodată obiceiurile lui, în câteva cuvinte.

Sunt animale înfricoşătoare, încăpăţânate şi fără isteţime, care nu pot să înveţe nimic. Aşa e rinocerul cel urât, cu un colţ în rât şi cu ochi mici ca doi nasturi. Aşa e hipopotamul cu capul mare ca un geamantan şi cu pielea lucioasă şi roză. Stă aproape tot timpul în apă. Nu pricepe nimic. Chiar după cap şi după privire se vede cât e de tâmp. Mai sunt şi crocodilii neclin-tiţi, pe care i-ai crede morţi şi împăiaţi, dacă n-ai prinde de veste cum te urmăresc cu ochii lor mărunţi, cenuşii şi vii. Tot aşa broaştele ţestoase, care par bolovani mari culeşi de pe marginea unui râu. Deodată bolovanul scoa-te un cap subţire de şarpe şi patru labe: începe să umble şi ronţăie o frunză de salată verde. Şerpii dorm toropiţi de căldură. Câte unul cască, şi limba neagră, despărţită în două, ţâşneşte ca două săgeţi. Pentru girafă e o cuşcă înaltă, fară acoperiş. De acolo priveşte de sus în pălăriile trecătorilor, cu un cap care pare înfipt într-un par de mesteacăn. Cămilele clipesc somnoroase, cu buza de jos spânzurând. Vin când le chemi şi se lasă păcălite, chiar dacă le întinzi o bucată de carton în loc de covrig. Struţul, cel puţin, înghite nasturi şi cuie cu toptanul. Poate a făcut în burtă un mic magazin de unde se pot cumpăra o sută şi unu de felurite articole: chei, cătărămi, şuruburi şi ace de păr. Pantera neagră se plimbă de dimineaţă până seara, făcând încon-jurul cuştii fară să se oprească. Nu priveşte la nimeni. Din când în când, din mers, împinge cu botul o gratie. Îşi închipuie că s-a întâmplat vreo minune şi gratia s-a desprins singură să-i dea drumul. Dar minunea nu se întâmplă niciodată şi pantera îşi urmează drumul ei rotund, mereu, mereu, mereu, până ce ameţeşti şi tu, cel care priveşti. Mai sunt şi felurite alte dihănii care de care mai caraghioase. Porcul cu ţepi şi cu botul lung numit furnicarul, sau ornitorincul cu bot de raţă.

Cât despre papagali, să nu mai vorbim! Vorbesc ei!… Vorbesc în felurite limbi necunoscute, după ţările de unde au fost prinşi şi trimişi.

Veselia cea mai mare e însă în jurul cuştilor cu maimuţe. Au obrazul zbârcit, de babă, şi mâini năpârlite în palmă. Cu dânsele nu ţi se urăşte şi n-ai când să caşti de plictiseală. Dacă-i bâlci, bâlci să fie! Şi o ţin tot în năzbâtii, chiar ca la bâlci. Se agaţă de gratii şi întind mâna să cerşească. Una ştie să sfarme aluna în dinţi şi să cureţe coaja; alta, dacă încerci s-o păcăleşti cu un nasture de la palton, ţi-l aruncă în cap şi te face de ocara lumii. Cealaltă se schimonoseşte la mulţime, şi a patra a învăţat să se uite în oglindă. Mai sunt şi din cele care se scobesc în dinţi şi cer să le dai un pieptăne ca să-şi facă frizura cum au văzut la dresorul de lei.

Unele sunt mici cât pumnul. Gorila e mai mare decât a fost omul păros din peşterile de odinioară.

Dar gorila e totdeauna tristă. Mănâncă bananele şi portocalele încet, zvârlind coaja, cu gândul în altă parte. Poate gândul ei e la pădurea unde s-a născut şi pe care n-are s-o mai vadă niciodată.

În altă parte sunt cuştile cu animale dresate care joacă la circ: leii şi tigrii, elefanţii şi câinii, zebra şi chiar şerpii care ridică gâtul şi se leagănă după tactul muzicii, când le cântă din fluier indianul cu turban.

Cuştile acestea sunt mai mari şi mai largi. Animalele sunt mai îngrijite şi mai bine hrănite. Câteodată nici nu e voie să se apropie publicul, ca să nu le ostenească şi să le întărâte înainte de reprezentaţie.

Acolo, în cuşca înaltă şi largă, în cea mai înaltă şi mai largă cuşcă, se afla altădată Fram, ursul polar.

Nici nu era nevoie să-i închidă nimeni uşa, cum se află ferecată cu zăvoare şi lacăt la celelalte fiare.

Fram şi-o închidea singur. Iar când îi era sete şi vedea că a fost uitat, deschidea uşa şi pleca el după apă. Lumea ţipa speriată, trăgându-se în lături. Dar Fram trecea în două labe, se ducea să-şi ceară porţia lui de apă şi se întorcea cuminte la loc.

Acum locul lui e în altă parte.

Cuşca a fost strămutată în fund, în partea menajeriei, unde se află dobitoacele cele încăpăţânate şi proaste, care nu pot învăţa nimic.

Stă cu spatele întors la lume.

În zadar unii îl cheamă, în zadar încearcă să-l ademenească zvârlindu-i portocale şi pâine, covrigi şi banane.

Fram nici nu-şi întoarce ochii. Cu botul pe labe, cu faţa în ungherul cel mai întunecos, cu ochii închişi, ai crede că doarme.

Dar nu doarme.

Încearcă să priceapă ce s-a întâmplat cu el şi nu poate pricepe, fiindcă mintea celui mai deştept animal nu poate pricepe nici a mia parte din ce înţelege şi îşi explică un om. Ceva însă tot îşi amintea tulbure şi nu izbutea să-şi lămurească deplin.

Ştiuse să facă gimnastică şi echilibristică. Ştiuse să glumească şi înţelegea gluma oamenilor. Iubea copiii şi copiii îl iubeau. Îi plăceau aplauzele, şi întotdeauna lumea îl aplauda.

Deodată s-a făcut un gol în capul lui. A uitat tot ce ştiuse. Acum l-au pus aici, în locul cel mai întunecat, printre animalele care mârâie, rânjesc, mugesc sau nici nu vor să privească atunci când trec oamenii, fiindcă, după atâţia ani, încă nu s-au deprins cu oamenii.

Câteodată, dresorul lui de odinioară, care îl iubeşte mult, trece să-l vadă ce face.

Intră în cuşcă, îl netezeşte duios pe blană.

— Ce s-a întâmplat cu tine, prietene Fram? întreabă.

Fram ridică ochii trişti.

Parcă îi cere iertare. Parcă spune: „Nici eu nu pricep! M-am prostit… Se vede că asta e soarta noastră a urşilor albi.”

Dresorul clatină din cap. Îi întinde o bomboană, din acelea pe care le poartă în buzunar pentru animalele lui favorite. Fram culege bomboana din palmă şi se preface că se bucură.

Dar, după ce dresorul pleacă, o leapădă jos. O primise numai dintr-un vechi obicei, iar acum nu-i mai trebuia. Îi amintea timpul când un copil îi oferea un pumn de bomboane, iar el chema, cu un semn, alţi copii să le împartă cu dânşii. Acum toate s-au isprăvit. Nimeni nu mai strigă: „Vrem Fram! Vrem Fram!” Nimeni nu mai bate din palme: „Bravo, Fram!” Îngrijitorii circului îi aruncă mâncarea şi găleata cu apă, ca unui dobitoc, care mănâncă de pomană.

Dresorul lui de odinioară îl netezeşte cu palma pe blană, ca pe un bolnav.

Aşa rămâne cu botul înfipt pe labe, în ungherul cel mai întunecos, până ce se face târziu. Când reprezentaţia s-a sfârşit, luminile cele mari se sting, toţi dorm.

Numai Fram veghează şi nu-şi găseşte somnul.

Ascultă liniştea cea mai mare din oraşul necunoscut.

Se aud departe trăsuri şi tramvaie întârziate, un claxon de automobil. Se aude răsuflarea animalelor în cuşti. Prin somn, unele gem şi mormăie. Visează la ţara lor. Se văd în pustiurile de nisip sau în codrii sălbatici, în libertate, stând la pândă, alungând un vânat, fugărindu-se, zburdând şi jucându-se. Aşa geme câteodată, prin somn, Rajah, tigrul de Bengal. Visea-ză că şi-a prins laba în fierul capcanei, se zvârcoleşte şi sare. Atunci se deşteaptă izbindu-se în gratii; îşi dă seama că adevărul cel adevărat e încă mai dureros decât colţii de fier ai capcanei care i-au muşcat laba.

Căci în seara când îşi prinsese laba în capcană, după ce s-a zbătut şapte zile şi şapte nopţi, s-a întins, aşteptând moartea. Acum îl apasă ceva mai cumplit decât moartea. E captiv într-o cuşcă şi trebuie să asculte de o biciuşcă de mătase. E osândit să primească în cap cojile de portocale pe care le aruncă maimuţele printre gratii. Îşi aminteşte toate acestea şi începe să mugească. Toate fiarele se deşteaptă în cuşti din somnul şi din visul lor. Îşi dau seama şi ele unde se află. Îşi dau seama că n-au să-şi mai vadă niciodată pădurile şi râurile, munţii şi pustiurile, gheţurile şi lacurile. Niciodată. Niciodată, decât prin vis. Şi încep toate să mugească şi să geamă, şi să se vaiete…

Toată menajeria se umple de larmă şi de glasuri.

Câinii de departe, din oraş, îşi zbârlesc părul de spaimă, încep şi ei să latre şi să urle.

E o întrecere care deşteaptă târgul din somn.

Pe urmă, târziu, mugetele şi gemetele se potolesc. Fiarele adorm din nou. Din nou visul le duce pe toate în lumea lor de departe, pe care n-au s-o mai vadă niciodată îndeaievea.

Tigrii de Bengal se cred în codrii unde lianele spânzură până în pământ, unde fluturii sunt mari ca păsările şi păsările sunt mici ca gâzele.

Le vine în nări un miros amăgitor şi umed de la ţărmul apei cu flori de lotus. Ridică nările şi adulmecă uşor, să prindă din adierea vântului un miros de antilopă, de pradă, de-un frate din acelaşi neam. Dar mirosul e înăbuşit de duhoarea grajdului şi a gunoiului. Totul se risipeşte. Somnul e greu şi visul urât.

Atunci, în tăcerea cea mare şi în întuneric, Fram se ridică în două labe. Încearcă să repete tot ce ştia el să facă, în vremea când intra liber în arenă, iar mulţimea îl primea cu aplauze.

Se ridică în labele de dinainte. Merge aşa. Încearcă o voltă, două, trei. Înainte şi îndărăt. Salută şi mulţumeşte, în dreapta şi în stânga, unei mulţimi nevăzute. Mai ştia parcă şi altceva, altfel. Nu-şi aminteşte ce. Nu-şi aminteşte cum. Iar cuşca e prea strâmtă.

Cade iarăşi în patru labe, ca un dobitoc oarecare, aşa cum se simte acum.

Se ghemuie în colţul lui şi încearcă să adoarmă.

Ar vrea şi el măcar să viseze o ţară albă, cu gheţuri veşnice şi cu zăpadă, cu gerul care înţeapă nările şi cu viscol.

Dar visurile lui sunt scurte şi amintirile atât de depărtate!

V. FRAM S-A NĂSCUT DEPARTE, ÎN GHEŢURILE POLARE.

Târziu de tot, când închidea ochii, visul lui Fram era întotdeauna acelaşi.

Era povestea întâmplărilor puţine şi tulburi dintr-o copilărie depărtată, pe care multă vreme o uitase.

Povestea unui pui de urs alb, prins din fragedă vârstă de eschimoşi, în ţinuturile polare, adus de un marinar până într-un port din ţările calde şi vândut pentru circ.

Puiul de urs s-a dovedit îndată mai isteţ decât fraţii lui. Mai puţin sperios, mai voinic, mai îndemânatic. Învăţa repede. S-a împrietenit cu oamenii. A înţeles ce le face plăcere şi ce nu, ce are voie să facă şi ce nu.

Încetul cu încetul, seară de seară şi reprezentaţie cu reprezentaţie, a ajuns vestitul Fram, ursul polar: ursul uriaş, care ieşea singur în arenă să-şi execute programul lui fără îmblânzitor, să născocească de fiecare dată ceva nou, să priceapă de glumă şi să cunoască mila.

A uitat tot ce lăsase departe, în pustietăţile de zăpadă şi de gheţuri, unde noaptea era de şase luni şi ziua de alte şase, unde o zi şi o noapte însemnau un an. A uitat. Gândul lui nu se mai întorcea niciodată într-acolo.

Trăia printre oameni. Era prietenul lor, favoritul lor: parcă ştia să le citească dorinţa şi bucuria în ochi. Parcă le înţelegea chiar şi necazurile.

Acum, deodată, lumea aceea, foarte departe şi de foarte de mult, se deşteaptă în el. Venea de-acolo, de foarte departe şi de foarte de mult, să-i amintească prin vis tot ce uitase.

Iar visul lui era întotdeauna acelaşi!

Mai întâi un întuneric nepătruns. O noapte îngheţată şi umedă, într-o peşteră de gheaţă.

Acolo s-a născut Fram, în insula înconjurată de sloiuri. S-a născut noaptea, iar noaptea durează acolo o jumătate de an. O jumătate de an nu mai răsare soarele. Sclipesc numai stelele pe cerul îngheţat şi câteodată luna. Dar de cele mai multe ori domneşte o beznă adâncă, fiindcă luna şi stelele sunt acoperite de nori; iar viscolul poartă zăpada în vârtejuri, hohoteşte, şi chiuie, şi geme; sloiurile trosnesc de ger; e o spaimă şi o urgie de ţi se zbârleşte părul. Ca toţi puii de urs, Fram s-a născut cu ochii lipiţi. A făcut ochi de-abia după cinci săptămâni.

În peşteră nu străbate viscolul. Se auzea numai vâjâitul de afară. Dar gheaţă era dedesubt, gheaţă deasupra, gheaţă lucioasă pe pereţi.

Dormea ghemuit la un culcuş mai cald: blana ursoaicei, care-l acoperea ca să-l apere de pişcăturile frigului.

Căuta cu botul izvorul de lapte cald de la sânul mamei. Simţea cum îl spală cu limba şi cum îl dezmiardă cu laba.

Câteodată, la deşteptare, se pomenea singur-singurel. Ursoaica lipsea. Era plecată după mâncare.

El nu le putea pricepe toate acestea. Deodată se trezea în întuneric şi în singurătate. Începea să geamă uşor, să cheme, să se vaiete. Atunci se speria de propriul său glas. Stătea înfricoşat şi amărât, cu botul în peretele de gheaţă. Îi era frig. Afară detunau sloiurile, viscolul răsturna bolovani de gheaţă; i se părea că aude paşi.

Adormea din nou pe jumătate degerat. Se trezea iarăşi încălzit, cu un fel de bucurie şi de fericire prin somn. Blana caldă era iarăşi lângă el; lângă el izvorul de lapte; şi o labă moale şi mătăsoasă îl alinta şi îl apropia de piept. Înţelegea că s-a întors făptura cea mare şi bună care îl ocrotea. Încerca şi el să-i lingă botul cu recunoştinţă.

Dar ce stângaci şi prostuţ mai era!

Nici nu-şi dădea seama câtă grijă îi purta mama, cât de greu se despărţea de dânsul şi cum pleca să caute vânat numai când o răzbea foamea.

Abia într-un târziu a făcut ochi. Dar ochii n-au avut de văzut decât întu-neric şi iar întuneric. Întuneric era în peşteră. Întuneric afară, când îndrăz-nea să scoată puţin botul până la gura văgăunii de gheaţă.

O dată, numai o dată a văzut el ceva minunat: o flacără mare pâlpâind pe cer. O flacără mare, apoi un curcubeu. Toată lumina juca, scânteia pe crestele sclipitoare, pe gheţuri, departe, pe mare. Era aurora boreală. Dar de unde să ştie el ce înseamnă? S-a spăimântat şi a început să urle. Apoi lumi-na jucăuşă de pe cer s-a stins deodată. S-a întins iarăşi întunericul negru. Îi părea rău acum…

Şi, prostuţ cum era, a crezut că lumina a fugit de frica lui când l-a auzit urlând. Ar fi vrut să-i împărtăşească mamei această ispravă, mormăind fudul, ca să ştie şi ea. Dar mama avea alte griji. Acum îl lua după ea prin apropierea peşterii, la vânat, să-l înveţe legea urşilor albi.

Îl apăsa cu laba să stea cuminte, poponeţ, pe un pisc de gheaţă. Cobora până la marginea apei. El nu îndrăznea să privească în jos. Auzea apa izbin-du-se de gheaţă, sloiurile ciocnindu-se de alte sloiuri, dar tot nu pricepea nimic. Nu văzuse încă apa. Nu ştia cum plutesc sloiurile purtate de vânturi, cum se lipesc câteodată de ger, încât încheagă o întindere nesfârşită, cât poţi cuprinde cu ochii.

Ursoaica se întorcea cu botul plin de sânge. Pescuise peşti sau prinsese o morsă, o focă sau altă vietate care trăieşte şi în apă şi pe uscat. Venea sătulă. Se porneau apoi amândoi spre peştera lor. Întotdeauna ursoaica îl împingea să meargă înainte. Ea rămânea înapoi, să-l apere de cine ştie ce fiară flămândă.

Învăţat cu întunericul, puiul credea că aşa e lumea, o noapte fară sfârşit. Cum nu văzuse încă lumina zilei şi soarele, nu ştia ce înseamnă soare şi zi. Îi părea bună şi viaţa aceasta. Se afla cine să-l păzească. Lapte cald avea din belşug. Îi îngheţau puţin tălpile când mergea prea mult pe sloi. Dar pielea urşilor e groasă, fiindcă ei trăiesc pe gheaţă şi pe zăpadă la capătul cel mai friguros al pământului.

De la o vreme ursoaica a început să arate semne de nelinişte. Se ridica şi se ducea până la gura peşterii, să privească într-o singură parte. Venea îndărăt. Mai lăsa să treacă un timp şi pleca iarăşi.

Puiul se ţinea după dânsa ca un căţel. Abia mai târziu a înţeles ce aştep-ta. La marginea cerului, întunericul a prins a se înălbăstri, în partea unde se uita mereu ursoaica. Întâi numai o noapte mai puţin neagră. Numai o geană albăstruie. Mai apoi, vreme de două somnuri şi patru mâncări, albastrul a început a se înroşi. Şi iarăşi după un timp, după alte două somnuri şi patru mâncări, s-a ivit o dungă roşie. Dunga s-a lungit, s-a lăţit, s-a înălţat… şi după încă un somn, puiul a văzut, cu mirare şi cu un fel de spaimă, o roată roşie de foc.

A început să urle într-acolo.

Dar lumina aceasta nu-i mai ştia de frică. Nu s-a stins. Dimpotrivă, s-a înălţat pe cer şi toate întinderile de gheaţă au început să scânteieze, încât pe pui îl dureau ochii şi nu mai putu să privească. Numai după multă vreme s-a deprins şi a cutezat să se uite într-acolo, fără a mai mormăi.

Aşa a văzut el întâia oară soarele şi ziua.

Soarele polar, care se arată mai mare decât oriunde pe lume şi care nu apune timp de câteva luni.

Şi aşa a început ziua cea lungă.

Frigul nu s-a îmblânzit îndată. A trecut vreme şi vreme, până ce zăpezile şi gheaţa s-au topit ici-colo, la o suflare de vânt caldă, venită de departe, dinspre cine ştie ce ţări şi alte lumi.

Toată întinderea era albă şi sclipitoare. Vârfurile munţilor de pe insulă luceau ca oglinzile. Departe, pe linia mării, pluteau alte ostroave uriaşe de gheaţă, se depărtau şi se apropiau, se lipeau; făceau un pod singur şi nesfârşit; iar altădată, când se uita într-acolo, vedea un gol mare şi verde de apă. Acolo a zărit el trecând, pe gheaţă plutitoare, alte ursoaice cu puii alături.

Toate aveau doi pui. Numai el fusese singur.

Ursoaica a făcut pregătiri de plecare. Puiul n-a înţeles de ce. Nu se dădea dus de lângă peşteră. Avea un culcuş bun, adăpostit pe cât se putea de viscol; se temea să nu înceapă iarăşi noaptea cumplită.

N-avea de unde să ştie cât de lungă este o zi la pol şi peste câte luni are să apună din nou soarele. Nici nu ştia că urşii albi călătoresc pe insulele de gheaţă, de colo-colo, spre locurile unde se află din belşug foce şi morse, peşti şi iepuri albi.

Au pornit. El înainte. Ursoaica după dânsul.

Din când în când întorcea capul să vadă ce este de făcut, când ajungeau la o creastă de stâncă ieşind din gheaţă sau la o râpă. Atunci ursoaica o lua înainte câţiva paşi. Îl înălţa în braţe şi urca ori cobora povârnişul în două labe. Îl trecea dincolo de văgăunile cu şuviţe subţiri de apă.

Şi astfel au mers şi au mers până ce au dat de o insulă mare, plutitoare, lipită de ţărm.

Cu mare băgare de seamă au coborât pe insula plutitoare şi au pornit mai departe.

Mergeau şi ei, mergea şi pluta de gheaţă cu dânşii, desprinsă de ţărm şi împinsă de şuvoaie. Pe alocuri se aflau spărturi largi. Acolo apăreau capete negre, lucioase şi fioroase. Se scufundau repede şi iar se iveau: se agăţau de marginea gheţei cu dinţii lungi şi îndoiţi în chip de cange. Erau morsele, vânatul cel mai de preţ pentru urşii albi.

Ursoaica l-a apăsat cu laba, să stea pitulat, iar el s-a făcut una cu zăpada. După un colţ de gheaţă s-a întins şi ea.

Aşa au stat mult, aşteptând.

La marginea spărturii s-a ivit întâi un cap rotund şi lucios. S-a agăţat cu colţii, iar ochii cercetau împrejur să vadă dacă nu se arată nici o primejdie. Pe urmă s-a săltat în sus animalul întreg, sprijinindu-se pe două picioare scurte, care nu erau nici aripi, nici picioare, numai nişte cioturi neisprăvite. S-a înălţat pe marginea sloiului şi s-a întins la soare. Iar după un timp s-au ivit altul, şi altul, şi altul…

Cum ajungeau sus, îşi căutau loc, se întindeau şi se aşterneau pe somn.

Ursoaica s-a furişat tiptil, făcând un ocol să le taie retragerea spre apă. Şi când a socotit clipa potrivită s-a repezit. Cum mai zvâcnea inima puiului de frică…!

S-a repezit ursoaica, înşfăcând dihania cea mai din margine şi muşcând-o de cap. Puiul a auzit oasele troznind. A văzut dihania zvârcolindu-se. Celelalte au năvălit în apă cu mugete înfricoşate, dându-se afund.

Când prada n-a mai dat semne de viaţă, ursoaica l-a chemat cu un mormăit. Puiul s-a apropiat cu teamă. Mergea făcând doi paşi înainte şi unul îndărăt. Nu ştia ce înseamnă moartea; nu ştia că o vietate moartă nu are nici o putere. Ursoaica spintecase pântecele morsei cu ghearele. Muşca din carnea fierbinte; se adăpa cu sângele cald. Îl îndemna mormăind să încerce şi el.

A încercat; dar la început nu i-a simţit gustul. Carnea i se părea prea grasă. Avea un miros urât. Numai târziu s-a învăţat, când mirosul acela a început să-i facă poftă şi să-i aţâţe foamea.

Din ceasul acela a început şi lui să-i placă vânatul…

Călătoreau pe sloiul de gheaţă, treceau de pe un sloi pe altul; când zăreau undeva, la margine, o morsă întinsă la soare sau o ceată întreagă, puiul apuca blana ursoicei cu dinţii. Îi făcea semn. Ursoica îl împingea cu laba să stea liniştit. N-avea s-o înveţe pe dânsa un pui pricăjit şi prostuţ cum trebuie să vâneze! Ea nu dădea greş niciodată. Ei nu-i scăpa nici o pradă.

Dar nu vâna decât atunci când îi răzbea foamea. Şi când spinteca o morsă poposeau din drum acolo, vreme îndelungată, dormind, scotocind împrejur, întorcându-se mereu la rămăşiţa vânatului, până ce isprăveau ultimul os. Atunci puteau să se tot urce alături zeci şi zeci de morse. Ursoaica nici nu întorcea capul să se uite la ele.

Odată, sloiul lor plutitor s-a oprit într-o stâncă de insulă. Se întindea un ţărm lung, cât cuprind ochii. Un ţărm înalt şi pietros, cu bulgări de gheaţă amestecaţi în bulgări de stâncă.

Ursoaica a arătat îndată mare bucurie. Nu bănuia că acolo o aşteaptă sfârşitul. S-a urcat voioasă pe peretele de stâncă şi de sloiuri.

Sus se întindea un podiş cu vâlcele mici. Iar spre minunarea lui, puiul de urs a văzut acolo întâia oară muşchi catifelat, colţ verde de iarbă şi ceva neînţeles şi ciudat: nişte pete ca sângele.

S-a repezit să le lingă. Şi-a tras botul înapoi, speriat. Nu erau pete de sânge. Erau flori. Flori de mac polar.

Ursoaica a început să scormonească în muşchi cu botul, căutând rădăcini. Mormăia de plăcere şi îşi chema puiul să se înfrupte şi el. Se vede că se săturase de atâta carne şi slănină de morsă. Avea nevoie de altceva mai fraged şi mai miresmat.

Drumul lor de acolo înainte a fost însă mai încet şi cu o mare grijă.

Se vedeau urme ciudate în zăpadă. Urme de animale necunoscute, urme de păsări.

Apoi urmele se pierdeau în vâlcelele unde zăpada se topise şi se întindea verdeaţa firavă a frunzelor şi a florilor. Ursoaica îl păstra mereu lângă dânsa, să-i fie aproape. Ridica adeseori botul să adulmece văzduhul. Simţea mirosuri străine, purtate de suflarea vântului umed. Atunci îşi lua îndată tălpăşiţa, ascunzându-se după stânci şi după gheţuri, privind mereu îndărăt.

Acolo a auzit el întâia oară un lătrat de câine.

Când i-a ajuns la ureche sunetul necunoscut, a rămas încremenit pe loc, cu laba ridicată, cu pasul întrerupt.

Ursoaica a păşit îndată lângă el, să-i facă zid de apărare. S-a ridicat încet în două labe, ciulind urechile, rotind ochii, lărgind nările.

Dar lătratul s-a depărtat. Se auzea tot mai stins.

Pe urmă a fost o mare tăcere…

Au aşteptat neclintiţi.

Ursoaica se răsucea pe labele dindărăt ca pe-un scaun cu şurub, să soarbă cu nările adierea vântului. Lătratul nu se mai auzea. Dar vântul aducea un miros ciudat, acru, neobişnuit. Mirosul oamenilor şi al câinilor, pe care nu-l cunoştea puiul, dar nu-l cunoştea nici ea.

Cu un mormăit scurt l-a chemat să pornească de zor la drum. Locurile nu-i păreau sigure. Simţea acum o primejdie, o ameninţare ascunsă în mirosul acela şi în lătratul animalelor necunoscute.

Au zorit deci într-o suflare spre ţărm. Insulele de gheaţă se desprinseseră însă de stâncă. Plecaseră târâte de curentul oceanului. Se întindea acum o nemărginire de apă verde şi adâncă, în care lumina soarelui sclipea ca într-un milion de milioane de solzi. Numai departe de tot, unde se împreuna cerul cu apa, se vedeau trecând gheţurile plutitoare.

Au înţeles că acum sunt prizonieri pe insulă.

Prizonieri pe insula unde se aude lătratul unor animale necunoscute şi unde vântul aduce un miros ciudat, acru, neplăcut; un miros străin în văzduhul limpede cum e cleştarul.

Ursoaica a început să lingă botul puiului cu o înduioşare blândă. Parcă ştia de atunci că are să-l piardă. Parcă a simţit că are să-şi piardă şi ea viaţa.

Dar puiul neştiutor a prins să zburde şi să se joace fară nici o grijă.

Soarele era sus, în mijlocul cerului. Razele se frângeau în gheţuri. Alături era o vâlcea îngustă, unde se întindea o şuviţă verde de muşchi, de iarbă şi de flori, împresurată de zăpadă şi sloiuri.

Puiul s-a rostogolit pe muşchiul moale, a început să muşte, în joacă, din florile roşii şi firave, macul polar.