XIV. FRAM SE LEAPĂDĂ SINGUR DE MICUL SĂU PRIETEN.

După un timp, puiul începu să dea semne de nelinişte şi de frică.

Mirosul lui mai tânăr, proaspăt şi neştirbit de viaţa printre oameni şi printre fiarele menajeriei, mirosul lui de vietate liberă şi sălbatică simţise apropierea primejdiei. Recunoştea duhoarea ursului care a ucis şi l-a fugă-rit. Fram încetini pasul.

Luna revărsa peste aceste locuri şi aceste întâmplări o lumină tainică, îngheţată şi de o limpezime cum numai în ţinuturile polare se află.

Se desluşea pe zăpada albăstruie fiecare urmă, citeaţă ca un desen subţire pe-o coală de hârtie.

Urme, şi din loc în loc picuri de sânge.

Puiul scânci uşor. Fram îi astupă botul cu laba. Puiul luă aminte şi tăcu.

Acum paşii lui Fram se prelungeau mlădioşi şi fară scârţâit pe zăpadă, ca paşii tigrilor de Bengal, când se apropie de pradă.

Aşeză puiul jos.

Frecându-i nările cu botul, Fram îi mormăi în şoaptă ceea ce în cuvinte omeneşti ar fi sunat:

— Acum stai liniştit, piciule! Nu te mişca! Să nu-ţi aud glasul! Aşteaptă!… Şi dacă n-are să-ţi placă, atunci să nu-mi spui mie pe nume…

Fireşte, puiul nu pricepea mormăitul lui Fram în limba lui străină, învă-ţată printre oameni. Poate nici Fram nu voia să spună neapărat chiar aceas-ta, cuvânt cu cuvânt, fiindcă, oricât era el de dresat, nu căpătase darul vorbi-rii şi nici n-avea o minte omenească să cugete chiar ca un om.

Dar puiul a rămas neclintit locului.

Pentru povestea noastră, atât e destul.

A rămas locului, ţinându-şi răsuflarea şi ascultându-şi ticăitul inimii.

Fram dădu ocol unui perete de stânci. Apăru înaintea ursului ucigaş, pe neaşteptate, în două labe. Făcuse ocolul după vânt, să aibă adierea subţire dimpotrivă.

Celălalt ridică ochii. Mai mult mirat decât supărat, îşi clătină în dreapta şi în stânga capul. Mormăi. Poate simţea un fel de dispreţ pentru Fram.

Îl vedea subţire şi jigărit. Un urs rupt de foame. El era voinic şi sătul. Nu de mult îşi încercase puterile. Îi era silă să se mai măsoare şi cu o ase-menea arătare de urs.

În mormăitul lui surd poruncea jigăritului să-şi vadă de drum. Îl povă-ţuia să se socoată mulţumit că scapă atât de ieftin şi că l-a găsit în toane bune.

Dar Fram părea că n-a priceput nimic din această ameninţare. Venea către dânsul fară să mormăie, fară să arate semne de sfială.

Înainta încet frecându-şi labele de dinainte, pocnind în palme, aşa cum făcea el în arena circului când invită atleţii să încerce o luptă de box.

Atâta încredere şi obrăznicie nu mai pomenise ursul ucigaş.

Era o cutezanţă care se cuvenea numaidecât pedepsită.

Se încordă în labe şi se năpusti cu ghiuleaua capului în pântecul lui Fram. Aşa cel puţin îşi făcuse socoteala. O lovitură fară greş, care dă întotdeauna vrăjmaşul peste cap. Dar ghiuleaua nu se opri în nimic. Nu întâlni nici un trup de vrăjmaş. Lovi în aer. Fram se răsucise sfârlează.

Acum aştepta.

Celălalt căzuse în bot.

Se ridică uşurat. Se scutură. Mugind de mânie, se înălţă în două labe şi se întoarse să-şi prindă duşmanul de mijloc, să-i ferfeniţească beregata cu dinţii, să termine în câteva clipe cu el.

Fram îl lăsa să se apropie. Se prefăcu a se da îndărăt, cuprins de frică.

Apoi, pe nevestite, îl lovi cu laba de jos în sus sub bărbie, cum învăţase la circ. Cranţ! Ucigaşul îşi muşcă limba. Nu mai văzu înaintea ochilor de furie şi de durere.

Urlând întinse labele să cuprindă grumazul lui Fram. O piedică şi un genunchi în burtă îl culcară cu botul în pământ. Fram îi sări în spate, îl apucă cu amândouă labele de ceafă şi începu să-l izbească regulat, fără grabă, cu nările în gheaţă. O dată, de două ori, douăzeci de ori.

Celălalt urs se zvârcolea, urla, cerca să se ridice de jos, să se scuture de greutatea din spate. Dar loviturile îi umpleau ochii de lacrimi, îl ameţeau, îi sleiau toată puterea.

De după peretele de stâncă, puiul cel mic, Zgăibărici, privea cu înfricoşare lupta aceasta ciudată, cum nu intra în orânduielile de la Pol. Nu-şi putea stăpâni neastâmpărul. Se repezi şi el, începând să muşte de labele ursului ucigaş, să tragă din blană şi să mormăie. Ar fi vrut să-l vadă mai repede nemişcat, întins leş pe gheaţă, aşa cum răpusă a rămas mama lui, cu ochii sleiţi şi cu izvorul laptelui secat.

Fram însă părea că n-are gânduri aşa de ucigaşe. Voia numai să-şi scoată adversarul din luptă. Numai să-i moaie puţin colţii… şi se vede că-i muiase atât de bine, încât pe câţiva i-a şi cam sfărâmat.

Apoi, socotindu-şi datoria împlinită, Fram se ridică de pe grumazul ursului ucigaş.

Celălalt încercă de îndată să se mai năpustească iarăşi şi iarăşi să muşte. Fram îl învârti de ceafa, trimiţându-l cu botul în peretele de stâncă.

Ursul aşteptă să se dezmeticească. Mormăi şi se repezi din nou.

Fram repetă mişcarea. Şi tot aşa de trei ori, izbindu-l în acelaşi loc, până când celălalt nu mai pofti nimic.

Rămase ghemuit, frecându-şi botul însângerat cu labele, urlând şi nepricepând ce s-a întâmplat cu el.

Fram chemă puiul şi porniră alături la drum.

În urma lor, urletele şi gemetele ursului cu dantura ştirbă pe-alocuri mai răsunară multă vreme în noaptea deşartă.

Dar Fram n-avea urechi să le audă.

Făcuse dreptate după judecata lui.

Ochii puiului, care lipăia mărunt lângă Fram, păreau că-l întreabă cu o mirare nedumerită:

— De ce nu l-ai ucis, cum a omorât el pe mama? Ce fel de luptă este aceasta? Ce fel de urs eşti tu? N-am mai văzut niciodată asemenea luptă şi asemenea urs…!

Pe urmă ridică nările, adulmecă vântul şi începu să mormăie de bucurie.

— Ei, ce este? îl întrebă Fram în limba lui, împingându-l prietenos cu botul. Ce-ţi miroase ţie acolo?

— Ceva bun… Carne… Osânză! răspunse mormăitul lui Zgăibărici.

În aceste pustiuri puiul de urs era mai pregătit pentru viaţa cea liberă şi primejdioasă decât Fram. Mai repede adulmecă din vânt o adiere de pradă. Mai repede presimte primejdia.

Mirosul lui Fram e mai slab şi adesea îl înşală. L-a pierdut. L-a lăsat acolo, în menajeria cu o sută de mirosuri de alte o sută de animale. Din această pricină şi din altele nenumărate foamea l-a chinuit până acum, ca pe cel din urmă pomanagiu la ospeţele Polului.

Fram mergea gânditor, legănându-şi capul. Puiul îl trăgea cu dinţii de blană, îndemnându-l să grăbească pasul:

— Hai, bădie!… Vezi că ne iau alţii înainte! Eu tot nu pricep ce fel de urs eşti tu…!

Când simţi mirosul aproape, o luă înainte la fugă, căzând de-a buşilea şi ridicându-se.

Într-adevăr, nu-l înşelase nasul lui subţire…

Aproape de ţărm, pe-un povârniş cu o gură de peşteră, se afla coşcogea morsă îngheţată; vânat târât la adăpost. Şi în gura peşterii, alta. Amândouă abia începute. Încolţite în cap şi la gât. Provizia de iarnă şi de noapte a unui urs prevăzător şi econom.

— Mi se pare că am dat peste prăvălia Ştirbului! mormăi, vesel, Fram. Aceasta-mi pare o treabă destul de bună! Până la ziuă, adică până la primăvară, ne putem ospăta din belşug.

Puiul nu mai aşteptase invitaţia. Năvălise cu colţii lui mici, încă de lapte. Se trudea să rupă din pielea groasă, îngheţată şi lucie. Trăgea. Dinţii lunecau ca în sticlă. Cădea de-a rostogolul peste cap. Se ridica mormăind şi apuca iar. Se căţăra deasupra leşurilor, fiindcă nu degeaba îl chema pe el Zgăibărici!

Mormăia, fosăia pe nări, scotea nişte răcnete ciudate de lăcomie şi de ciudă. După cât tărăboi făcea, s-ar fi spus că are de gând să înfulece din două înghiţituri amândouă maldărele de carne şi de slănină. Dar dinţii nu prindeau în nimic şi Zgăibărici venea mereu peste cap.

— Asta-i mare istorie! mormăi el, aşezându-se poponeţ şi privind către Fram. Învaţă-mă tu ce să fac! Mie îmi pare o chestie îngrozitoare.

Era atât de necăjit şi mutra lui mucalită era aşa de simpatică, încât Fram se hotărî să-i dea o lecţie învăţată de la oameni, care să-i slujească pe viitor.

Mai întâi sfâşie două bucăţi din pântecul unei morse. Două bucăţi îngheţate, să sfarmi pietre cu ele. Pe urmă se culcă deasupra, să le încălzească în blana pântecului. Puiul nu mai pricepea nimic. Încercă să-i bage botul dedesubt. Vedea întâia oară un urs alb clocind.

Dar după un timp, când Fram scoase bucăţile calde şi moi, Zgăibărici recunoscu, fără înconjur, că prietenul lui mai mare nu era numai bun la inimă şi meşter la luptă. Recunoscu şi că mai ştia şi o sumă de drăcării, care de care mai iscusite, cum nu s-au mai pomenit în lumea urşilor de la Pol.

Se ospătară în lege. Se şterseră la bot. Zgăibărici, ridicat în două labe, întrebă din ochi:

— Ei, bădie? Acum, încotro o mai pornim?

Învăţăturile lui Fram nu erau însă isprăvite. Mai avea ceva de adăugat.

Intră pe gura peşterii. O cercetă până la fund. Îi păru un adăpost potrivit pentru dânşii şi pentru hrană. Trase din greu cele două leşuri. Le aşeză la fundul peşterii. Pe urmă tăbârci un bolovan uriaş de gheaţă să astupe intrarea. Aşa, aveau acum şi uşă.

Când termină îşi scutură labele.

Mormăi:

— Cred că a venit vremea culcării… Uite, apune şi luna!

— Ba mie nu mi-e somn de fel! vesti în limba lui Zgăibărici.

— Ţi-o fi, nu ţi-o fi, cât ai să stai cu mine, să ştii că vorba mea e lege! Ţi-o spun odată pentru totdeauna…!

Acestea fiind spuse în mormăitul lui, Fram înşfacă puiul de ceafă şi intră cu el, de-a-ndăratelea, în peşteră, la culcare. Trase sloiul în chip de uşă.

După cinci minute, puiul dormea sforăind, cu botul ascuns în burta lui Fram.

Aşa s-a legat prietenia lor care a durat cât noaptea polară.

Provizii aveau berechet. În timpul furtunilor şi viscolelor astupau gura peşterii. Când apărea din nou luna pe cerul senin, plecau în cercetare.

De două ori întâlniră ursul ucigaş. Rătăcea împleticindu-se, slab şi jigărit, îndată ce-i zări, se furişă după stânci şi se făcu nevăzut.

Nu mai avea nevoie de a doua lecţie. Poate mai dăduse peste alţi urşi, poate mai încercase vreo luptă şi înţelesese că puterile lui s-au dus o dată cu dinţii.

Pe urmă cerul începu să se înălbăstrească. Stelele se topiră una câte una. La marginea răsăritului se ivi geana de foc.

Se apropiau dimineaţa şi primăvara polară.

Zgăibărici crescuse, prinsese putere; dolofan şi căptuşit în blana lui de iarnă zburda de bine. Nu-şi mai găsea astâmpăr. Dar nu ieşea din porunca prietenului mai mare, chibzuit şi bun.

Îndată ce mormăitul îl chema îndărăt, venea să se strângă la picioare, dând din coada scurtă şi caraghioasă.

Era isteţ nevoie mare. Se anunţa vânător de mâna întâi. De câteva ori, prinzând de veste că vulpile albe dau târcoale peşterii, ademenite de mirosul dinăuntru, se repezise curajos şi mâncase flocăială. Însă vulpile i-au simţit şi ele colţii. Îşi luaseră tălpăşiţa şi nu s-au mai întors.

O dată cu dimineaţa se dezlănţuiră furtuna şi viscolul dinaintea primă-verii. Urgia a durat poate o săptămână.

Când viscolul s-a potolit şi s-a limpezit zarea, soarele se înălţase deasu-pra orizontului de-un stat de urs.

Sufla un vânt molatic şi călduţ. Gheţurile se desfăceau, lăsând la ţărm fâşii de apă adâncă şi verde.

Sosiră cele dintâi rândunele polare, apoi cei dintâi pescăruşi argintii şi verzi. Sosiră şi acele păsări rare între toate, care se numesc pescăruşii lui Ross, au spatele albastru, pântecele trandafiriu şi un guler negru catifelat în jurul gâtului.

În vremea aceasta, întorcându-se de la ţărmul mării, au întâlnit şi a treia oară ursul ucigaş.

Era acum numai o umbră. Se târa, cădea de-a buşilea, se ridica şi făcea câţiva paşi, se împleticea din nou.

Când îl văzu, nu mai dădu nici un semn de spaimă. Nici nu încercă să fugă.

Poate îi erau toate totuna.

Poate se târa acolo unde a fost odată culcuşul lui, în peşteră, să aştepte somnul cel mare şi veşnic.

Puiul se repezi cu mormăituri înfricoşate. Începu să muşte, să smulgă din blană: el mai avea încă o datorie veche de plătit. Celălalt nu se apăra. Se clătina şi căuta cu ochii locul unde să cadă.

Atunci săvârşi Fram o faptă pe care puiul n-a putut s-o înţeleagă niciodată. Dintr-o mişcare l-a smuls de lângă umbra ursului ucigaş cu un mormăit supărat. Din a doua mişcare l-a ridicat de ceafă şi l-a aşezat pe-o piatră sus, acolo unde era locul lui Zgăibărici. Cu a treia mişcare i-a făcut semn din labă să se astâmpere, dacă vrea să nu aibă de-a face cu dânsul.

Pe urmă s-a îndreptat spre Ştirb.

Ucigaşul s-a întins cu botul pe labe. A închis ochii. Învăţase pe soco-teala lui ce fel de luptă cunoaşte ursul acesta ciudat. A închis ochii şi aştep-ta să-l apuce de gât şi să-l izbească iarăşi în gheaţă cu botul.

Dar laba lui Fram nu-l apucă de ceafa. Nu-l zgâlţâi să-i facă din bot ciocan pentru sfărâmat pietrele. Îl împinse cu milă. Ştirbul gemu, cerându-şi iertare.

Fram mormăi, parcă spunând:

— Ridică-te! Nu vezi că nu-ţi vreau nici un rău? Ridică-te şi hai după mine…!

Celălalt urs tremura, cu ochii închişi, scâncind.

Fram îl rostogoli, îl apucă în cârcă aşa cum îl căra el pe August cel prost de jur împrejurul arenei, spre veselia galeriei. Îl prinse în cârcă şi merse cu el până la peştera rămăşiţelor de morsă. Acolo îl culcă cu botul în sloiurile de carne. Ştirbul deschise ochii, gemând. Lărgea nările sfârtecate. Se lingea pe botul strivit. Încercă să muşte din hălcile de gheaţă. Gingiile moi lunecau. Şi nu se putea înălţa pe picioare, să smulgă o bucată, scutu-rând din cap cum făcea altădată, când era zdravăn şi cu dantura întreagă. Fram îl dădu la o parte. Ştirbul se ghemui fricos, gemând. Nu intra în priceperea lui ceea ce-i vedeau ochii.

Ursul de circ rupsese o bucată din leşul morsei. O încălzi un timp sub burtă. Când o socoti destul de moale, i-o aşternu sub nas. Flămândul prinse să molfăiască. Mesteca încet, aşa cum mestecă moşnegii fară dinţi. Nu mai ştia acum ce-l aşteaptă. Deocamdată, minunea era aceasta. Căpăta de mân-care! O căpăta, bucată caldă şi moale, chiar din labele celui de la care aştepta moartea. Când sfârşi de înghiţit, înălţă ochii cu frică.

— Ce mai pofteşti acum? mormăi Fram, pierzându-şi răbdarea. Cred că nu-ţi închipui că am să stau toată viaţa lângă tine şi să te dădăcesc! Ai învăţat ce ai de făcut. Acum rămâi sănătos!

Fram se îndreptă spre ieşirea peşterii.

Din urmă, Ştirbul privea încă buimac. Poate credea că totul a fost numai o viclenie. Poate se temea că ursul cel năzdrăvan are să se întoarcă, năpustindu-se asupra lui să-i reteze beregata cu colţii.

În gura peşterii, Fram găsi puiul de urs iţindu-se să vadă ce se petrece înăuntru. Dar nu dădu nici o însemnătate acestor iscodiri. Uitase că ia poruncit să rămână cocoţat pe meterezul de stâncă, unde îl aşezase.

În toane bune, îi făcu semn puiului să se pregătească de drum. Părăseau aceste locuri. Lăsau peştera pe seama Ştirbului. Lumea era largă. Sosise primăvara. Se mai găsea loc pentru dânşii pe aiurea. Puiul merse o postată de drum alături. Trăgea însă mereu cu ochii îndărăt. Cu încetul, se lăsă să rămână în urmă. Fram nu prinse de veste până târziu.

Când se uită după el, puiul nicăieri! Se opri… Îl chemă cu un mormăit aspru… Nici un răspuns! O luă înapoi, pe semnele urmelor mărunte. Pe măsură ce înţelegea încotro duc aceste urme, grăbi paşii. O nelinişte intrase în el. Urmele se pierdeau în gura peşterii.

O clipă ascultă. Nu se auzea nimic. În loc să-l bucure, tăcerea aceasta îl nelinişti mai adânc. Dădu buzna înăuntru.

Puiul se lingea liniştit pe bot. Ştirbul zăcea întins, cu ochii căscaţi, cu o muşcătură la gât.

Puiul făcuse dreptate, după legea lor, a sălbăticiunilor de la Pol.

Avea o datorie veche de plătit. O plătise.

Acum se lingea pe bot.

Întâia pornire a lui Fram a fost să-l scuture bine, să-i dea o lecţie pe care s-o pomenească toată viaţa, aşa cum primise el lecţii de la dresorul Circului Struţki când era un pui de urs sălbatic şi prostănac.

Ridicase laba.

Dar în ochii puiului se afla o atât de nevinovată mulţumire de isprava săvârşită, încât Fram rămase cu laba ridicată în aer.

O coborî moale, fară să-l lovească.

Poate dreptatea cea adevărată fusese cea pe care o găsise puiul de capul său. Era o dreptate ca pentru aceste locuri. Pentru puiul cel alb viaţa abia începea. Avea să fie lungă şi avea să se petreacă aici, după orânduielile de aci.

Fram îl împinse cu un picior în spate, mormăind morocănos:

— Haide! Ţi-ai făcut pofta! Acum, ia-o înainte…!

Când ieşiră, amândoi au privit îndărăt, la stârvul întins lângă rămăşiţele de morsă.

Fram, cu o privire parcă omenească în ochi.

Puiul, cu ochii sclipind de mândrie.

Au mers mult, colindând insula. În drumul lor au dat peste alţi urşi, ospătând din trupul focelor proaspăt vânate în ochiurile de apă. Fram golea locul cu vechiul lui mijloc, care-l scutea de orice bătălie, de muşcături, de trânte şi labe zdrobite până la os. Se ridica în două labe, saluta, făcea tumbe, se apropia într-o morişcă de salturi mortale.

Ursul străin o rupea la goană. De departe, se oprea să privească îndărăt, uimit, la această dihanie.

Uimit, privea şi puiul de urs.

Aceasta întrecea tot ce învăţase el de la prietenul lui mai mare şi cu atât de ciudate obiceiuri.

Îi plăcea. Era ceva vesel, nemaivăzut şi menit să bage spaima în urşii cei mai puternici, fără nici o bătaie de cap. Era ca o vrajă. Ca un semnal tainic. O labă la frunte, o tumbă, o morişcă de salturi, paşi legănaţi de vals… şi masa, gata întinsă!

Ospătau şi lăsau rămăşiţele de prisos în urmă. Ştiau că aiurea vor găsi altă masă, cu preţ tot atât de ieftin. Ostrovul era plin de urşi.

Toţi păreau vânători vrednici şi iscusiţi. Pe cei doi tovarăşi nu-i ameninţa grija foamei.

Puiul, cum începea să miroasă cu nările ridicate un ospăţ pe aproape, dădea semnalul. Apoi trăgea cu coada ochiului să prindă mai amănunţit unde sta ascunsă taina lui Fram de pune atât de repede pe goană urşii cei mai spătoşi şi colţoşi. Îi părea din cale-afară de nostimă năzdrăvănia.

Din ce în ce mai înveselit privea la fuga ursului cu înghiţitura în gât şi la minunarea cu care se oprea buimac să se mai uite o dată în urmă la năzdrăvana şi spăimoasa arătare.

Soarele se înălţa încet spre mijlocul cerului.

Din nou, pe oceanul desfundat de banchiză, treceau spre zare sloiurile plutitoare ca tainice nave fară pânze, fără vâsle şi fară vâslaşi.

Fram se oprea uneori pe un capăt de stâncă. Cerceta îndelung depărtările. Se uita la puiul de alături. Se uita îndărăt la insula plină de urşi şi vânat. Îl muncea îndelung tot mai des o pornire. Încă nelămurită, încă tulbure.

Odată, la picioarele lor, jos, sub ţărm, pe-o lespede lată, linsă de valuri, se sorea un pui de focă. Era mic, rotund, lucios. Îl urcase foca, împingân-du-l cu botul. Pe urmă foca se scufundase în adânc, să pescuiască şi să-i aducă hrană vie.

Zgăibărici înălţă ochii spre Fram. Peste câteva clipe îi coborî. Dădu semne de neastâmpăr.

Fram întâlni, de acolo, de sus, privirea mirată, rotundă şi nevinovată a puiului de focă.

Dar întoarse ochii.

Acum parcă ştia ce are să se întâmple. Parcă ştia ce trebuie să se întâmple, şi el nu mai putea opri.

Zgăibărici, sprinten, se lăsă să lunece, pe fundul pantalonilor albi, până jos. De acolo zvâcni, apucă cu colţii puiul de focă, trosnindu-i oasele capului.

La marginea apei, foca bătrână se zvârcolea cu monturile scurte să salte mai la mal, să-şi apere puiul. Când izbuti, Zgăibărici era sus, la jumătatea ţărmului înalt târând de-a-ndărătelea vânatul după el.

Foca gemea, plângea, se tânguia jos.

Puiul de urs începuse să spintece prada şi mormăia mulţumit de întâia lui izbândă de vânător.

Apoi, sătul şi lingându-se pe bot, dădu târcoale în jurul lui Fram.

Fram îndreptă ochii în altă parte, să nu-l vadă. Ştia că din clipa aceea ceva îl îndepărta pentru totdeauna de prietenul lui mic şi crud; crud fară să-şi dea seama, fiindcă aşa cerea legea pustiurilor îngheţate.

După puţină vreme, Fram avu alt prilej să cadă la gânduri. De astă dată o privelişte hotărâtoare.

Dormise întins la soare. Se deşteptase după un vis, care, ca toate visuri-le lui de acum, îl purtase iarăşi prin lumea depărtată a oamenilor.

Zgăibărici nu se vedea nicăieri. Când aţipise, se lungise şi el alături. Acum, nici urmă!

Trosnindu-şi oasele, se ridică să-l caute. În dreapta nimic, în stânga nimic. Merse spre vâlceaua unde susura pe gheaţă o şuviţă subţire de apă topită de sloiuri.

Acolo se opri cu răsuflarea tăiată.

Zgăibărici se ascunsese, să repete singur paiaţeriile lui Fram. Saluta cu laba la tâmplă. Mergea în paşi de vals. Se chinuia să izbutească măcar un singur salt mortal, îşi făcea vânt. Cădea în bot. Încerca din nou, cădea pe spate. Se încăpăţâna şi luneca de-a dura.

Când simţi privirea lui Fram, scoase un mormăit bucuros.

Se aştepta poate la felicitări.

Înaintă în două labe, salutând şi răsucindu-se în vârful labelor, în tururi de vals. Pe urmă se opri, cu palma în salut milităresc. Prietenul lui mai mare nu putea să fie decât prea încântat de asemenea elev isteţ şi sârguin-cios.

Dar prietenul mai mare al lui Zgăibărici îl înşfăcă de ceafă, îl ţinu spânzurat în văzduh şi începu să-i care cu nemiluita tălpi de picioare în spate. Nu unul, nu două. O duzină de duzini.

Puiul se zvârcolea, mârâia, schelălăia. Fram îi trăgea înainte, până ce osteni. Apoi îl apucă de ceafă cu laba cealaltă, îl întoarse cu faţa şi îl mai alintă cu altă duzină de duzini de palme.

Când îi dădu drumul jos, Zgăibărici căzu plăcintă.

Nu mai avea glas nici să se vaiete.

În mormăitul lui mânios, Fram îl întreba:

— Acum cred că ai înţeles: te las să faci orice. Fă-ţi viaţa ta, aşa cum sunt legile vieţii de aici. Dar nu te preface într-o paiaţă ca mine! Numai aceasta nu vreau. Unul ajunge! Un bufon la Pol ajunge…

Puiul se târa la picioarele prietenului mai mare, gudurându-se şi cerând iertare, pentru o vină pe care nu o înţelegea.

Se ţinu apoi pe urmele lui Fram, fricos şi de departe. Când se oprea Fram se oprea şi el. Când pornea, pornea şi el.

Ar fi vrut să-l împace şi nu ştia cum. Ar fi vrut să-şi ceară iertare şi nu ştia pentru ce.

Poteca, poteca lor pe care au bătătorit-o de atâtea ori în zăpadă, împreună, ducea la ţărm.

Fram păşea îngândurat, cu capul în jos.

Hotărârea din el se limpezise. Poate îl durea această hotărâre. Se despăr-ţea de singura făptură din neamul lui de care se putuse apropia în asemenea pustiuri. Dar pentru soarta puiului era mai bine aşa. Îl lăsa în puterile lui. Era isteţ, curajos, se anunţa iscusit vânător. Era pregătit pentru această viaţă.

Alături de dânsul ar ajunge şi el un bufon. Un urs de nimic. Un August cel prost al gheţurilor polare.

Grăbi paşii.

De sus, de pe muchia ţărmului, se deschidea oceanul verde şi larg, cu sloiurile plutitoare depărtându-se dintr-o zare, dintr-un necunoscut spre alt necunoscut, ca tainice nave fără pânze, fără vâsle şi fară vâslaşi.

Un sloi se oprise jos, ancorat de-un colţ de stâncă. Se legăna gata să plece. Îl aştepta.

Fram nu privi îndărăt.

Îşi dădu drumul să lunece. Sări pe puntea plutitoare. O desprinse de ancora stâncii, o împinse cu piciorul.

Sloiul se legănă, se răsuci pe jumătate învârtit de curent. Pe urmă, prins în larg, luă calea tuturor navelor în drumul lor tainic, fără pânze, fară vâsle şi fără vâslaşi. Un sloi plutitor cu un urs alb, singur, zgribulit, cu spatele întors spre ţărm.

Sus, puiul alerga dintr-un capăt în altul, chema, scâncea, întindea gâtul. Îl striga pe Fram să se întoarcă îndărăt, să-l ia şi pe dânsul.

Dar Fram, sloi alb şi neclintit pe sloiul alb plutitor, nu mai privea în urmă.

Puiul se opri şi el. Se prefăcu şi el într-un mic sloi neclintit, pe muchia ţărmului. Nu mai gemu. Nu mai scânci.

Privi până când sloiul plutitor, cu umbra cea albă, se făcu mai mic, tot mai mic, tot mai mic, până când se topi pe linia verde a zării.