XV. NANUC.

Oceanul era verde-cenuşiu, rece, spăimos, fără nimic din albastrul molatic şi dulce al mărilor calde.

Chiar în lumina strălucitoare a soarelui din ziua cea lungă, polară, care ţine o jumătate de an, chiar în acea orbitoare lumină, frumuseţea lui rămâne sălbatică şi plină de nelinişte. Aşa ne povestesc toţi călătorii. Toţi.

De câte ori s-a rătăcit vreunul în aceste singurătăţi, poate zece ceasuri, poate douăzeci, poate o săptămână, a simţit la început minunarea pentru asemenea măreaţă şi neobişnuită privelişte.

Era ceva nou. Rar. O frumuseţe străbătută de un fior. Soarele neclintit pe cer. Razele tremurând jucăuşe pe valuri mărunte ca razele de argint. De jur împrejur, zarea rotundă şi netedă, fară nici o dungă de ţărm.

Nici o corabie alta. Nici o luntre alta. Nici o suflare omenească alta. Numai nemărginirea apelor verzi, pe care lunecă singuraticele sloiuri pluti-toare, mânate de curent spre miazăzi, ca tainice nave, fără pânze, fără vâsle, fară vâslaşi.

Şi arareori pe cer, doar singuratice stoluri de păsări, venind nimeni nu ştie de unde, ducându-se nimeni nu ştie unde, trecând cu foşnet de aripi de la o zare spre cealaltă zare.

Este o frumuseţe şi aceasta. Plină de taină, de nelinişte.

Dar după o săptămână această frumuseţe începe să apese sufletul. Se preface în chin. Totul pare înfricoşat şi fară scăpare, ca în visurile cele rele care-ţi înăbuşă răsuflarea.

Mereu acelaşi soare neclintit în mijlocul cerului. Mereu aceeaşi sclipire măruntă a luminii în solzii valurilor. Mereu zarea deşartă. Mereu numai sloiurile plutind din necunoscut spre alt necunoscut.

Ochii osteniţi şi sătui de neschimbata privelişte cer altceva nou.

O corabie să apară. Un ţărm. Să auzi glasuri omeneşti? Ce minune! Să ancorezi la un mal cu nisipul moale şi cald, cu grădini şi cu viers de privi-ghetori? Ce vis cu neputinţă!

Aici e pustietatea aspră a oceanului polar.

Aici domnesc singurătatea şi gerul. Chiar lumina orbitoare te-apasă. Ai vrea-o altfel. Lumină de răsărit, de apus, de toamnă, de primăvară. Nu veş-nică amiază de-o lună, cu soarele ţintuit în bolta albastră; soarele rece, sclipitor, cu dinţi.

Dacă o schimbare se întâmplă câteodată, ea se numeşte furtună, viscol sau ceaţă.

Atunci, tot cerul se învăluie în perdea de ninsoare. Iar din ceaţă sloiurile plutitoare apar şi dispar, ca multe şi nelămurite umbre din altă lume: din lumea lor, a umbrelor.

O asemenea ceaţă a acoperit soarele, în vremea când Fram se depărta pe corabia lui de gheaţă. S-a lăsat deodată, împresurând sloiul, astupând cerul, ascunzând marea. O perdea vătuită, albă, nepătrunsă, înăbuşind chiar clipotul apei. Fram s-a încolăcit pe patul de gheaţă şi a închis ochii.

Îi era totuna.

Pe cer senin sau pe ceaţă, sloiul lui plutitor avea să-l ducă mereu şi mereu tot spre pustiuri. Ar fi vrut să doarmă mult, mult, să se deştepte cu sloiul oprit sub un ţărm verde, cu pajişti şi flori, cu oameni şi muzici, cu grădini şi poteci unde se joacă, pe nisipul bălai, copii în straie albe, şi albastre, şi roşii, fugărind după cercuri.

Dar aceasta era cu neputinţă. Îi apăreau toate numai prin vis.

Şi prin vis din nou se afla în mijlocul arenei, la Circul Struţki, întâmpi-nat cu aplauze şi urale. Din nou îşi regăsea prietenul lui, pe August cel prost, cu nasul de gogoşar şi cu părul cărămiziu, cu care se întrecea în salturi mortale şi tumbe. Din nou simţea dezmierdarea blândă a unei mâini prietenoase în blana albă. Auzea cuvinte. Le înţelegea rostul. Vedea degete delicate de copil, întinzându-i cu bunătate şi cu sfială un coşuleţ de bom-boane sticloase. Se vedea chemând, cu semne, alt copil, să împartă darul. Acolo era iubit şi înţeles. Aici unde mai putea oare să-l ducă sloiul târât de curent?

Îşi lăsase un prieten în urmă, un prieten mic, caraghios, isteţ, credincios.

Se rupsese de dânsul ca să nu-i tulbure orânduiala unei vieţi pentru care a fost născut: simplă, sălbatică şi aspră, după legile Polului.

Acum era din nou singur.

Dacă sloiul s-ar fi oprit chiar peste o clipă sau tocmai peste o săptămână la ţărmul unui ostrov, ştia că viaţa lui are să fie oriunde la fel în asemenea pustiuri. Un August cel prost al urşilor albi. O paiaţă, care îmbătrâneşte singură. Un bufon nefericit care nu mai are drept la nici un prieten, fiindcă lângă dânsul prietenii se simt ispitiţi să-i înveţe paiaţeriile; iar atunci nu mai sunt nici urşi albi dresaţi de la circ, nici urşi albi sălbatici de la Pol, ci numai un amestec fără nici o noimă.

Fram pirotea pe sloiul plutitor, împresurat de ceaţă, într-un amestec de somn şi de visuri ceţoase.

Câteodată, o umbră uriaşă se desprindea din negură şi rămânea în urmă. Poate un ţărm. Poate alt sloi mai mare şi mai greoi. Cu pleoapele numai pe jumătate deschise, Fram nu simţea nevoia să se înalţe şi să meargă la marginea corăbiei lui de gheaţă, să vadă ce nălucă a lăsat îndărăt.

Pirotea. Visa la lumea de departe, cu oameni, oraşe şi străzi luminoase.

Când ceaţa s-a risipit şi s-a dezvelit iarăşi soarele, a cercetat fără nici o bucurie linia zării. Nu se arăta nimic. Nici o dungă fumurie de insulă. Nici un colţ de stâncă, ieşit din apa verde. Ei şi? Chiar dacă s-ar ivi, ce l-ar fi aşteptat oare bun acolo?

Sloiurile se împuţinaseră. Se rătăcise de ele în largul oceanului. Unele rămăseseră în urmă. Altele lunecaseră înainte grăbite.

Era aşa încă mai singur. Oceanul şi mai pustiu.

Fram se întoarse pe cealaltă coastă şi se aşternu pe alt somn.

Îl deşteptă târziu, târziu de tot, o zguduitură.

Îl deşteptă dintr-un vis cald, plăcut, de departe, care ar fi voit să nu se sfârşească niciodată.

Mai întâi căscă leneş. Se întinse. Gemu dezmorţindu-se. Şi numai după aceea deschise ochii să vadă ce se întâmplă. Îi făcu mari, cu uimire, şi sări pe labe.

Sloiul intrase într-un fiord adânc, strâmt, înalt, cum încă nu mai întâlnise în toate pustietăţile pe unde a cutreierat.

Un perete drept, sticlos, de gheaţă, la dreapta; alt perete de gheaţă, sticlos şi drept, la stânga. La mijloc, fâşia de apă îngustă, oglindind fără tremur zidurile de cleştar ca nişte alţi pereţi scufundaţi în adânc.

Prin gheaţa străvezie, lumina străbătea dulce, albastră-verzuie, moale şi supranaturală. O lumină care nu s-ar fi putut spune de unde vine. De sus, din albastrul cerului? Din soare? De jos, din oglinda apei? Din sclipetul gheţarilor? Poate din toate împreună… Toate luminile topite în una singură, delicată şi odihnitoare, ca luminile de toamnă de aiurea, în care pluteşte parcă o tristeţe fară pricină, o duioşie, parcă un sfârşit.

Adus de pluta lui de gheaţă, Fram ajunsese la una din cele mai minunate privelişti ale lumii.

Una din minunile spre care aleargă oamenii de departe, cu aparate fotografice şi cu pânze de pictori; despre care se pomeneşte în cărţi, în basme, în cântece şi în poeziile oamenilor.

Dar frumuseţea aceasta, ca tot ce văzuse el în pustiurile polare din ultima vreme, nu-i deşteptă nici o tresărire. Murise în el nerăbdarea de altădată, cu care lărgise nările lacom spre cea dintâi insulă, pe puntea vaporului, când a sosit. Nu-i mai ţinea nici de foame, nici de frig.

Încă o insulă pustie şi alt nimic…!

Cerul se vedea sus de tot, între zidurile de cleştar. Şi cerul se mai vedea încă o dată, răsturnat în oglinda neclintită a canalului.

Foarte frumos, dar fără nici un folos!

Fiindcă sloiul plutitor l-a mânat însă aici, Fram se hotărî să cerceteze şi aceste pustietăţi de-o frumuseţe zadarnică.

Căută cu ochii un loc, să se coboare de pe sloi şi să se caţere sus.

Dincolo de orice putinţă.

Pereţii de cleştar lunecau vertical în adânc. Nici o scobitură. Nici un colţ. Două feţe de oglindă, din cer până în fundul verde al apei.

Pluta de gheaţa se legăna lin, abia simţit. Fram o împinse cu laba. Îşi făcu socoteală să iasă din fiord, să se lase dus de curentul de afară, spre altă parte a insulei mai potrivită coborâşului. Pluta se legănă, se răsuci pe jumă-tate şi veni la loc, lipită de zidul străveziu. Fram se propti cu amândouă labele de dinainte în perete, îi făcu vânt mai zdravăn. Sloiul, în loc să pornească spre ieşire, păru că s-a oprit nehotărât în mijlocul apei, se învârti, se legănă; apoi lunecă domol spre capătul ascuns al fiordului, mai departe, mai adânc.

Fram se lungi cu botul pe labe.

Îi era totuna…!

Lăsă sloiul să-şi urmeze singur calea.

Fâşia de apă se strâmtă încă mai mult. Lumina se prefira încă mai slabă, mai dulce.

Pe urmă, deodată, zidurile de gheaţă se depărtară în lături, deschizân-du-se ca o perdea de cortină.

În faţa ochilor se lărgi o vale rotundă, luminoasă, apărată de jur împre-jur de înălţimile gheţurilor, înclinată în pantă lină, până la marginea apei, sfârşind într-o adevărată plajă.

Un adăpost apărat de viscol, de vânturi, de furtunile oceanului; împre-surat ca într-un zid de cetate, încălzit de soarele amiezii polare; o mică oază în mijlocul gheţarilor, cu fire de iarbă scoţând colţ din zăpadă, cu pete roşii şi galbene de maci polari în catifeaua verde a muşchiului.

Iar la marginea apei, un copil cu o undiţă.

Un copil îmbodolit în straie de piele şi de blăni, cu cizmele de piele până peste genunchi, cu un cuţit pe măsura lui înfipt la toc, în cingătoare, cu o bonetă de blană mai mare ca el, înfăşurându-i capul. Un copil negri-cios-arămiu la faţă, cu ochii oblici şi mici.

Băiatul privea încordat luciul apei şi forma undiţei. Astfel nu prinse de veste când se apropiase sloiul plutitor. Îl simţi numai după tremurul undelor şi ridică ochii.

Când văzu un urs alb pe pluta de gheaţă, scoase un ţipăt. Fram îşi cunoştea bine meseria. Cunoştea mintea şi sufletul unui copil. Ştia că spaima i-o poate alunga într-un singur fel.

De aceea, de pe podişca lui de gheaţă, începu să salute milităreşte, să facă tumbe şi salturi mortale, să se răsucească în paşi de vals.

Copilul se frecă la ochi. Clipi, îi deschise largi, se trase câţiva paşi îndărăt, mai departe de ţărm. Dar nu fugi.

Fram îi dădu înainte cu paiaţeriile lui, până ce sloiul se lipi de mal; făcu o voltă şi, dându-se peste cap, se opri lângă puiul de eschimos. Copilului îi păru rău că n-a rupt-o la goană, că n-a strigat după ajutor, că n-a dat semnalul.

Era acum prea târziu.

Tălpile îi stăteau lipite de pământ. Glasul îi pierise în gâtlej.

Cu un suspin uşor, aştepta resemnat să-l turtească ursul cel alb cu o labă, să-l calce pe piept, după obiceiul lor, al urşilor albi.

Îi tremura undiţa în mână.

O scăpă jos.

Nu îndrăzni să se plece, după cum nu îndrăznise să fugă ori să strige.

Fram îl privi cu înduioşare.

De ce se teme de dânsul acest copil de eschimos? Nu ştia că el e prietenul şi bucuria copiilor? În amintirea prietenilor săi mici, de departe, Fram întinse laba spre creştetul puiului de eschimos.

Omuleţul închise ochii şi se clătină vargă. Îşi spunea că i-a sosit ceasul sfârşitului…

Laba netezi uşor, uşor de tot, mai întâi boneta de blană, mai apoi obrazul. O dezmierdare. Da-da! O dezmierdare, cum nu i-a alintat nimeni, niciodată, obrazul aşa de dulce, în coliba lor ascunsă după stânca de gheaţă a ţărmului.

Cu încredere şi teamă, deschise ochii cu pleoapele înclinate. Nu-l minţise văzul. Nu visa. În faţa lui se afla un urs adevărat. Un urs în carne şi oase, ba încă şi-n blană. Un urs care-l dezmierda!

Aceasta se întâmpla întocmai ca în poveştile lor de iarnă, de acolo din colibe, când începea noaptea cea lungă. Atunci când se adună toţi în jurul opaiţului cu untură de focă, iar bătrânii încep să istorisească basme cu urşi vrăjiţi.

Basmul e lung şi încurcat, se deapănă încet, se opreşte şi apoi abia merge mai departe, printre moţăielile bunicilor şi bunicelor. Dar seamănă cu toate basmele de pe lume.

Aiurea, în ţările calde, e vorba în poveşti despre livezi cu mere de aur, despre păduri de aramă, despre cai năzdrăvani şi păsări măiestre. Aici, în gheţurile polare, despre ce-ar putea să fie vorba, decât despre urşi albi?

Şi chiar aşa se întâmplă. În basmele eschimoşilor se pomeneşte întot-deauna despre nişte urşi vrăjiţi, care au fost, cică, odată oameni, cică ştiu să cuvânteze şi au undeva, spre miazănoapte, o împărăţie a urşilor.

Puiul de eschimos prinse suflare şi curaj.

Se bucură. Aşadar era adevărat! Se află şi asemenea urşi.

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Fram se trase un pas îndărăt şi mai făcu trei salturi mortale, aşa cum ştie el că, fără greş, câştigă pentru totdeauna încrederea şi iubirea copiilor.

Apoi se opri. Ridică de jos undiţa cu laba şi i-o puse în mână puiului de eschimos.

Nu mai încăpea nici o îndoială.

Era un urs fermecat.

Puiul de eschimos râse cu plăcere, lărgindu-şi gura până la urechi.

Îndrăzni să atingă cu palma blana ursului. Era viu şi natural. Nu muşca, nu sfâşia. Nu-l trântea la pământ cu labele. Nu urla. Îl dezmierda şi făcea drăcării. Se dădea peste cap. Era un gimnast cum nu se află niciunul aşa de neîntrecut în tot neamul eschimoşilor.

Această minune se cuvenea văzută şi de alţii. De ceilalţi eschimoşi ai lui, rămaşi dincolo de colibe, de cealaltă parte a văii, unde îşi îngroapă într-o peşteră de gheaţă vânatul. Dădu să fugă într-acolo şi să-i cheme. Fram îl întoarse cu laba de creştet îndărăt.

El ştia altă poveste, mai adevărată şi mai puţin minunată, fără urşi vrăjiţi.

Îşi cunoştea povestea lui veche, de atunci când un vânător eschimos a culcat o ursoaică albă cu glonţul. Cunoştea prea bine povestea puiului de urs de atunci târât cu picioarele legate, zvârlit într-un colţ şi scăpat cu viaţă numai printr-o întâmplare. De aceea el nu simţea nici o nerăbdare să facă prea repede cunoştinţă cu neamurile omuleţului. Se temea că va fi o întâlnire care n-are să sfârşească în chip fericit.

Răsuci omuleţul de creştet şi îi făcu semn cu laba să rămână pe loc.

Copilul se supuse.

Pricepea că trebuie să dea ascultare unui urs fermecat. Se mira numai că nu vorbeşte. Basmul bătrânilor spunea lămurit că urşii fermecaţi vorbesc, cântă şi joacă. Acesta numai juca.

Ca să-l încerce, se simţi dator să-şi spună numele:

— Pe mine mă cheamă Nanuc! Dar pe tine…?

Fram mormăi. Altădată învăţase să-şi zgârie numele pe nisip cu un băţ. Scurt: FRAM.

Dar să şi-l spună era greu. Fram n-avea darul cuvântului. Era numai un urs dresat. Nu era un urs fermecat.

Nanuc îşi pierdu iluziile. Ursul fermecat scăzu în preţuirea lui. Nu vorbea!

Se aşteptase la ceva mai mult. Poate vorbea altă limbă, cum grăiesc pescarii şi vânătorii de foce cu faţa albă, care trec prin fiordul lor în fiecare an, aduc sticle cu băutură, puşti şi gloanţe, praf şi mărgele, ca să le schimbe cu piei de urs, de vulpe albă, de vulpe argintie, de focă. Nanuc îşi făcu şi această socoteală.

Până una-alta, ca să minuneze ursul fermecat, îl chemă să-i arate jucă-riile. Fram îl urmă în jurul cotului de apă, până la poarta strâmtă de gheţuri unde se îngusta fiordul. Acolo îşi avea ascunsă Nanuc toată comoara lui. Mai întâi, la umbră, unde n-ajungeau niciodată razele soarelui, o colibă de zăpadă şi de gheaţă, rotundă, cu ferestrele de sloi, cu uşă ca de cuptor, după chipul şi asemănarea colibelor mari de eschimoşi.

Un fel de pui de colibă, făurită de un pui de om.

Dinăuntru, băgând mâna până în cot, Nanuc scoase o pereche de schiuri mici, din oase albe. Patine, tot din oase. Cârlige de undiţă. Un ghem de sfoară, din păr împletit.

Se opri o clipă ridicând ochii să citească minunarea în ochii lui Fram.

— Mai stai puţin! spuse. N-am isprăvit… Acum vine ceea ce nu te aşteptai tu…

Şi din fund, dintr-o ascunzătoare mai apărată, scoase un cuţit cu vârful rupt şi ruginit. Un arc cu săgeţile lui de oase. O lance mică, după chipul şi asemănarea lăncilor de vânat focile. Câteva cartuşe, goale, întrebuinţate. O praştie.

După ce le-a scos pe toate, le întinse una lângă alta, se ridică în picioare şi, cu o mână în şold, aştepta uimirea şi aprobarea ursului fermecat.

Poate aştepta ca, la un semn, să le prefacă pe toate din jucării de copii în arme adevărate pentru ucis, pe măsura armelor cu care vânau părinţii şi neamurile lui. Nu l-ar fi mirat de fel. Aşa spunea doar basmul despre urşii vrăjiţi! Când îl întâlneşti, e destul să doreşti ceva, şi pe dată dorinţa ţi s-a împlinit. Nu l-ar fi mirat, deci, să vadă crescând coliba din pământ; crescând schiurile şi patinele jucării; crescând lăncile, arcul, săgeţile; cuţitul cel rupt prefăcându-se în jungher; cuţitul de la brâu, altă cioarsă zvârlită de cei de la el din colibă, prefăcându-se în pumnal cu două tăişuri, pentru înjunghiat urşii.

Acestea toate nu l-ar fi mirat de fel.

Îl mira, dimpotrivă, că ursul acesta, cât e el de fermecat, priveşte aşa, fără nici un fel de mirare, la avuţia şi la isprăvile lui.

Într-adevăr Fram le privea cu altfel de minunare şi, dacă ar fi avut glas, multe îi stăteau lui pe inimă să le spună.

Cât de altfel erau jucăriile celorlalţi copii, de departe!

Mingi. Cercuri. Automobile de tablă. Ţintare. Cuburi colorate. Cărţi cu poveşti şi cu poze. Urşi de pâslă, cu ochii de mărgele. Maimuţoi caraghioşi, de catifea, cu muzicuţă în burtă. Altfel de muzici. Paiaţe cu resort. Lanter-ne magice. Baloane de gumă. Câte şi câte!…

Jucăriile lui Nanuc erau numai armele lui de mai târziu. Încă arme fără putere, fiindcă le întocmise după închipuirea lui, din rămăşiţe aruncate de alţii.

Dar imitau toate armele cele adevărate de vânat. Aşa cum avea să le mânuiască peste câţiva ani, pe celelalte, când va fi să iasă la vânătoare de urşi albi, de vulpi şi de foce. Cuţite, topoare, lănci, arcuri, săgeţi.

Trăia şi el sub legea ţinuturilor aspre de la Pol, unde vânatul şi pescuitul rămân îndeletnicirea oamenilor de când au deschis ochii.

Ca şi puiul de urs pe care Fram l-a lăsat acolo, undeva, în urmă, pe-un ţărm înalt de ostrov, Nanuc era vânător înnăscut.

Fram îl dezmierdă încă o dată pe creştet, cu o înduioşare numai de el înţeleasă.

— Văd că nu spui nimic! rosti Nanuc cu dezamăgire. Dacă eşti cu adevărat urs vrăjit, prefă-le pe toate în scule grozave de vânătoare. Haide, fii bun!

Ursul de circ ar fi voit să fie bun. Niciodată n-a rămas el nesimţitor la bucuria şi la plăcerea unui copil. Dar puiul acesta de eschimos îi cerea minuni cu neputinţă. Încercă să-l bucure şi să-i schimbe gândurile, arătân-du-i câteva figuri năzdrăvane de circ. Îi luă undiţa din mână şi o purtă în echilibru pe vârful botului. Trase cu cuţitul la ţintă, înfigându-l în creştetul colibei de gheaţă şi de zăpadă.

Nanuc nu părea prea încântat.

De aşa urs vrăjit se lăsa păgubaş, dacă el se ţine de fleacuri şi de gium-buşlucuri, în loc să fie urs serios şi să prefacă jucăriile în arme adevărate. Nu era urs vrăjit.

Era numai un urs căzut în mintea copiilor. Un urs care s-a prostit. Poate nu mai are putere de judecată, aşa cum în ceata lor de eschimoşi se află un bătrân cu mintea rătăcită, care plânge şi râde fără rost. Îl cheamă Babuc. Altădată – spun ceilalţi bătrâni – era vânătorul cel mai iscusit. Nu-l întrecea nimeni. Ochitor fără greş, mână care nu tremură niciodată. Pe urmă, într-o zi, a găsit o ladă cu sticle, zvârlită de valuri, din cine ştie ce corabie înecată. În sticle se afla o băutură care ardea gâtlejul ca focul. A băut una, a băut două, mai multe. Până ce şi-a pierdut minţile. Iar de atunci nu mai e bun de nimic. Rămâne să păzească singur colibele, copiii şi femei-le, când toată ceata porneşte la vânătoare. Se vaită, plânge, se strâmbă, cântă, râde, se tăvăleşte pe jos, şi nimeni nu-l mai întreabă ce vrea. Toţi spun că mănâncă de pomană.

Aşa era Babuc, pacostea şi ocara tribului lor de eschimoşi. Aşa îi părea acum şi ursul acesta, care nu era nici urs fermecat, nici urs ca toţi urşii.

Nanuc se uita la Fram, îndrăzneţ, cu dispreţ, aşa cum nu-l cruţa nimeni, în tribul lor, pe Babuc, bătrânul nebun. Nu-i mai trezea nici o teamă. Nu-i trezea nici o minunare şi nici o plăcere, de vreme ce nu era un urs vrăjit. Nici nu vorbea! Nici nu-i prefăcea jucăriile în arme adevărate, cu care să alerge în braţe la colibe şi să-i uimească pe toţi, bătrâni şi copii…!

Fram simţi că în mintea puiului de om s-a petrecut o schimbare.

Mormăi întrebător. Părea că aşteaptă un răspuns.

— Ce se petrece în scăfârlia aceasta? Nu-mi place privirea ta…!

Într-adevăr, Nanuc privea pieziş acum.

În mintea lui începu să mijească un gând ambiţios, vrednic de-un pui de vânător.

Pentru neamul lor, a vâna un urs alb e o ispravă despre care toţi povestesc cu laude şi admiraţie, vreme de un an, de doi, de mai mulţi, căci după numărul urşilor ucişi creşte faima vânătorilor până la bătrâneţe. Ce-ar fi să încerce? Ce-ar fi să se ascundă într-un colţ, să pregătească arcul şi săgeţile, să tragă la ţintă în ochiul ursului acesta prost şi năuc? Nu prea ara-tă că ştie să se apere. Ar trage o săgeată în ochi, alta în ureche. Aşa a învă-ţat el că sunt loviturile mai sigure. S-ar minuna toţi. S-ar aduna în jurul lui. Nici nu le-ar veni să creadă… Nanuc, Nanuc singur a săvârşit el oare isprava aceasta?… S-ar aduna apoi toţi să jupoaie pielea şi i-ar lăsa-o lui. E dreptul său. Iar carnea ar împărţi-o între dânşii. Ar îngropa-o în pivniţele de gheaţă, unde e ascunzătoarea de provizii pentru iarnă şi pentru noaptea cea lungă. Şi faima lui Nanuc ar creşte în tot tribul. Nu l-ar mai socoti copil. I-ar merge pomina din trib în trib. S-ar povesti mulţi şi mulţi ani despre isprava lui fără pereche. Un copil care a vânat un urs, cu un arc şi cu săgeţi de copil! Ar rămâne cea mai minunată poveste pe care s-o istorisească bătrânii o sută de ani de-acum înainte în jurul opaiţului, când începe noaptea cea fară sfârşit cu urletul viscolului afară.

Nanuc îşi pregăteşte arcul. Cercetă vârful săgeţilor cu capăt de os.

Fram îl privi fără să înţeleagă.

Era atâta blândeţe şi prietenie în ochii lui, încât puiul de eschimos îşi spuse că nici n-are nevoie să se mai ascundă. Destul să se tragă îndărăt câţiva paşi, să ochească, să întindă struna arcului…

Puiul de eschimos păşi de-a-ndărătelea. Pregăti arcul.

Fram îl privea, începând în sfârşit să înţeleagă. Îl privea cu o sclipire şireată în ochi şi aştepta.

Nanuc trase. Coarda zbârnâi, săgeata şuieră. Ţintise bine în ochiul ursu-lui. Dar săgeata era în laba lui Fram, prinsă din zbor, cum prindea el portocalele în arena Circului Struţki.

Încrederea puiului de eschimos se clătină puţin. În cuget apucă să tremure un început de nelinişte.

Dacă e cumva tot un urs fermecat? A ochit bine. De asta e sigur. El, cel mai straşnic ţintaş dintre toţi copiii tribului.

Iar săgeata, în loc să se înfunde în ochi, e în laba ursului. Şi ursul îl priveşte cu un fel de mustrare.

Nu mormăie. Nu se apropie să se repeadă asupra lui şi să-l strivească sub labă.

Hm! Cine să mai priceapă? Dacă e tot un urs vrăjit cu adevărat, ce-l poate opri să-l prefacă acuşi într-un sloi de gheaţă? Aşa spun bătrânii, în basmele lor, că pedepsesc urşii cei fermecaţi pe oameni, de câte ori au de plătit o supărare. Se uită, mai fac un pas, iar se uită. Până ce omul înţepeneşte şi se preface în sloi…

Mâna lui Nanuc tremura pe arc.

Dar mai încercă o dată. Înălţă arcul, ţinti şi trase în celălalt ochi. Fram prinse cealaltă săgeată în cealaltă labă.

Era un urs fermecat! Hotărât!

Nu se temea de săgeţi. Se juca fără frică, în râs, cu ele.

Cum a putut el crede altfel? Şi cum s-a lăsat înşelat de închipuirile lui, că ar putea să-l doboare cu o jucărie de arc? Era un urs fermecat. Nu mai încăpea nici o îndoială. Niciuna.

Puiul de eschimos se uită îndărăt, măsurând drumul unde să fugă. Tălpile însă nu se descleştau de pământ. Îl ţintuia în loc privirea ursului vrăjit.

Şi Fram se apropia.

Încet, legănându-se pe două labe, cu săgeţile subsuoară.

Glasul lui Nanuc pieri în gâtlej. Îi părea că strigă după ajutor şi se mira că nu-şi aude strigătul.

Acum sfârşitul îl cunoaşte.

Îl aşteaptă.

La întâia privire a ursului vrăjit trupul are să i se prefacă în sloi până la genunchi. La a doua privire are să îngheţe până la brâu. La a treia va fi sloi deplin, din creştet până în tălpi.

Iar acuşi, când toţi cei de acolo, care îngroapă vânatul pentru iarnă, vor veni să-l caute, au să găsească un Nanuc de gheaţă. Şi numai aşa au să ştie că a trecut pe aci un urs fermecat.

Fram era la un pas de omuleţul cu arc.

Nu se citea mânie în ochii lui. Nici nu era o privire vrăjită şi rea, să prefacă un copil în sloi de gheaţă.

Se citea numai o întristată mirare.

Voia să-i dea o lecţie. Dar o lecţie blajină.

Îl apucă pe Nanuc de ceafă. Puiul de eschimos nu zise nici pisss! O clipă se legănă spânzurat în labă. Poate aştepta să-l zvârle în înaltul cerului, să-l lipească de soare cu fundul pantalonilor lui de piele.

Fram îl scutură bine. Îi dădu câteva picioare în spate. Câteva lovituri moi, fără mânie, ca o lecţie în care nici el singur nu avea prea mare încredere.

Îl aşeză apoi jos. Nanuc nu cuteză să se mişte. Numai printre pleoapele subţiate se încumetă să privească pieziş, cu viclenia lui înnăscută de vânător.

Fram culese de jos arcul, săgeţile, cuţitul. Le rupse în bucăţi şi le aruncă împrăştiat în apă.

Apoi sări pe pluta de gheaţă, o împinse cu piciorul de la mal, spre canalul fiordului.

N-avea ce căuta aci.

Pereţii de cleştar ai fiordului se înălţau de o parte şi de alta într-o frumuseţe fară seamăn. Lumina se prefira dulce şi lină. Totul era tainic, tăcut, neclintit.

Numai pluta de gheaţă luneca uşor printre stâncile de gheaţă, deasupra stâncilor oglindite în adânc.

Era o minune. Da, o minune! Dar dincolo de această frumuseţe, în urmă, în valea răsfăţată ca o oază de vis în mijlocul pustietăţilor polare, Fram lăsa, încă o dată, o lume străină de blândeţea lui. Era numai un urs alb, însă un urs adesea mai omenos decât unii oameni. Aceasta nu i-o iertau nici urşii, nu o înţelegeau nici mulţi oameni.

Fram se culcă pe pluta străvezie cu botul pe labe.

Pereţii de cleştar rămâneau îndărăt, îndărăt…

Nanuc nu îndrăznea nici acum să fugă din loc, să strige şi să cheme.

Mişcă doar mâinile, să simtă dacă nu s-au prefăcut în sloi.

Se frecă la ochi să-şi dea seama dacă n-a fost vis.

Când căpătă glas, Fram era departe, pe pluta lui, în larg, spre alte ostroave.

Iar când Nanuc povesti nemaipomenita întâmplare, nu-l crezu nimeni şi îi merse în scurt timp faima celui mai mincinos copil din câţi au fost vreo-dată în ţinuturile polare.