VII. «NUMELE TĂU VA FI FRAM»

Pe urmă, în priceperea puţină şi tulbure a puiului de urs, iarăşi s-au amestecat întâmplările.

S-a deşteptat târziu într-o barcă de piele. La vâsle se aflau altfel de oameni, cu altfel de chipuri: oameni cu faţa mai lungă şi cu pielea mai albă.

Erau pescuitorii de balene şi vânătorii de foce. Sosiseră din ţările de departe. Cutreieraseră insulă cu insulă, de câteva luni, şi acum se pregăteau de plecare, fiindcă se apropia noaptea cea lungă cu viscole. Iar înainte de a porni îndărăt, spre casă, cumpăraseră puiul de urs pe câteva legături de tutun.

Astfel începea pentru puiul de urs alb altă viaţă.

Dar mintea lui nu-l ajuta să bănuiască, nici să priceapă.

Barca plutea pe apa verde spre corabia ancorată în larg, departe de gheţuri. Puiul încercă să se mişte. În labe simţi o durere. Se afla din nou închingat în curele. De chingile acelea l-a prins un cârlig şi l-a ridicat legănat o funie pe corabia înaltă, izbindu-l cu botul şi cu coastele de peretele ud. Zadarnic mormăia şi se zvârcolea. La mormăit şi la zvârcolire răspundeau râsetele oamenilor de sus, de pe punte şi de jos, din barcă.

Întâi a rămas zvârlit pachet printre funii. Pe urmă, când marinarii au sfârşit de încărcat tot, blăni de urşi şi piei de focă, o mână l-a desfăcut din strânsoare. Puiul a vrut să fugă într-un ungher. Mâna l-a prins de ceafă. El şi-a arătat colţii şi a încercat să muşte. Mâna l-a dezmierdat blând, în loc să-l lovească. L-a dezmierdat nespus de blând şi duios. Aceasta era ceva nou. Neaşteptat. Ceva care îi amintea altă dezmierdare, cu o labă uşoară, din altă viaţă rămasă în urmă, departe, pe gheţuri…

Mâna i-a pus sub bot un talger adânc cu lapte răsturnat dintr-o cutie de tinichea. El n-a vrut să se atingă. Dar mirosul îi aţâţa nările şi pofta.

Când a simţit că nimeni nu se uită la dânsul, a prins a linchi cu sfială.

Întâi în silă. Mai apoi mormăind de mulţumire.

Laptele era cald şi mai dulce decât cel din izvorul de unde se hrănise până atunci.

Aşa a învăţat puiul de urs că în puterea oamenilor se află şi unele minuni bune.

A lins talerul până la fund. A ridicat recunoscător ochii spre omul care îl aşteptase să sfârşească, în picioare, cu pipa în colţul gurii.

Era un om înalt, slab, bărbos, cu ochii albaştri. Râdea prietenos. Se plecă din nou să-i dezmierde blana, ceafa între urechi, cu degete uşoare şi îndemânatice.

Puiul n-a mai arătat colţii. Mormăitul lui nu mai era duşmănos. Era un mormăit, altul, ca torsul pisicilor, de mulţumire.

— V-am spus eu! rosti omul către ceilalţi. Are să se îmblânzească în două zile ca un miel şi are să se ţină după mine ca un căţel!

— Şi pe urmă, ai să-l dai pe cinci sticle de rom!… Ce zici, Lars? începu să râdă altul, pâcâind din pipă şi scuipând printre dinţi, dincolo de punte, în ocean.

Omul care se numea Lars nu răspunse.

Numai pe chipul lui slab, în ochii lui albaştri, trecu o umbră de tristeţe.

Ştia că aşa se va întâmpla. Îşi cunoştea patima fără vindecare.

Odată, demult, când era tânăr, fusese altfel de om. Atunci obrazul lui era neted, ochii limpezi, glasul nerăguşit. Atunci a luat el parte la ceva minunat şi rar, care lasă pentru totdeauna o lumină într-o viaţă de om.

În ţara Norvegiei, un tânăr curajos şi înverşunat în părerile lui pregătea în acea vreme un drum peste ape şi gheţuri, spre pol. Îşi durase o corabie după un anumit plan; tocmise marinari tineri şi neînfricaţi să-i ţină tovără-şie. Căci nu era un voiaj de plăcere. Câţi nu pieriseră altădată în asemenea călătorii, mânaţi numai de dorinţa de a cunoaşte gheţurile polare cât mai departe?

Toată lumea, ca păsările cele rele de cobe, profeţea că vor pieri şi dânşii de ger şi de foame.

Dar tânărul cu faţa şi cu părul bălan, Nansen, îşi râdea de asemenea profeţii.

Printre marinarii care mergeau împreună să înfrunte urgia gheţurilor şi a iernilor polare se afla şi el, Lars, flăcăul dintr-un sat ascuns în fiorduri. Lăsa în urmă o logodnică. Lăsa o mamă bătrână şi slabă. Dar mai tare decât dragostea fusese ispita să ia parte la o călătorie primejdioasă în ţinuturi unde n-a mai pătruns suflare de om.

Îşi aduce aminte, dureros de limpede, dimineaţa plină de soare, când corabia se legăna în fiordul albastru, înconjurată de bărci.

O femeie subţire şi înaltă, soţia lui Nansen, venea să boteze corabia.

Sfărâmase, după datină, gâtul sticlei de şampanie de peretele vasului şi revărsase băutura spumoasă asupra navei, spunând:

— Numele tău va fi Fram!

Fram, ceea ce în limba norvegiană înseamnă «Înainte»!

Au izbucnit cântece şi urale. Toţi se uitau cu însufleţire, cu încredere şi cu admiraţie la cutezătorii marinari care porneau, poate la moarte, în necunoscut.

Undeva, ridicată în picioare, într-o luntre, logodnica lui Lars flutura o batistă.

Îi ura drum bun, îi ura întoarcere bună.

Fram! Trăiască Fram! Să biruiască Fram!

Trei ani împliniţi, în drum spre oceanul verde şi în încleştarea gheţari-lor, Fram nu şi-a dezminţit numele.

Întotdeauna a spintecat pustietăţile apelor verzi, urgia sloiurilor plutitoare, înainte, mereu înainte.

Atunci a trăit Lars o viaţă cum nu se mai află alta, de răbdare, de curaj, de avântare, de luptă cu toate duşmăniile firii; o viaţă de credinţă neclintită în steaua cea bună a faptelor bune şi mari. Corabia a descoperit locuri necunoscute. A străbătut peripeţii înfricoşătoare. A ţinut piept sloiurilor şi a ieşit întotdeauna biruitoare.

După trei ani, când s-a întors, pe toate casele din ţara Norvegiei fluturau steaguri.

În toţi ochii scânteia bucuria izbânzii. Ştirea s-a răspândit ca fulgerul în toată lumea.

Numele lui Nansen, numele lui Fram răsărea pe toate buzele.

Printre cei sărbătoriţi se află şi el, Lars, marinarul necunoscut dintr-un sat de pescari. Dar lui nimeni nu-i pomenea numele. Atâta pagubă! Aceasta nu scădea nimic nici din bucuria faptei, nici din iubirea pentru căpitanul care-i dusese la izbândă.

Durerea şi deznădejdea îl aştepta însă în altă parte.

Când s-a întors acasă, n-a fost nimeni să-i iasă în întâmpinare şi să-l îmbrăţişeze.

Logodnica şi mama lui dormeau somnul de veci, sus, în cimitirul dintre stânci. Bântuise o molimă în satul lor sărac de pescari. Nimeni nu le purtase de grijă. Nimeni nu le adusese doctori şi medicamente. Pieriseră oamenii cu zile, fiindcă de soarta şi de viaţa lor puţin le păsa celor bogaţi şi sătui.

Pe Lars îl aşteptau astfel două morminte alături. Două morminte, cu câteva flori firave.

Iar viaţa lui Lars de atunci a fost deşartă şi fară nici o nădejde. El nu găsea puterea să lupte cu nedreptatea pe care o întâlnea la tot pasul.

A trecut an după an. A căzut în patima băuturii. A ajuns un marinar de rând, tocmit pe corăbiile care pornesc spre Oceanul Îngheţat să pescuiască balene şi să vâneze foce.

Nu mai aştepta nimic.

Nu-l mai aştepta nimeni.

Câteodată, noaptea târziu, printre tovarăşii de băutură, bate cu pumnul în masă şi cere tuturor să facă tăcere. Atunci începe să-şi amintească întâm-plări din viaţa lui de altă dată.

Unii râd.

Alţii ascultă cu tăcere, clătinând din cap, gândindu-se şi ei la alte nădejdi din tinereţe, amintindu-şi alte întâmplări din vremea când şi dânşii au fost altfel: tineri, voinici, îndrăzneţi, cu trupul şi cu cugetul curat.

În fiecare viaţă de om a mijit odată ceva frumos şi plin de lumină. O faptă rară. Un act de curaj sau de bunătate. O dovadă de iubire. O jertfă.

Pe urmă totul a trecut. Numai cei fără simţire mai pot râde de asemenea amintiri.

În ziua aceea, în cabina din pântecul corăbiei, Lars, marinarul bătrân şi de mult căzut în patima băuturii, a început iarăşi să-şi povestească aminti-rile.

Un tovarăş cânta din armonică. Alţii râdeau şi ciocneau paharele. Plutea un fum de tutun să-l tai cu cuţitul. Fum de tutun, duhoare de piei şi de peşte.

S-a oprit şi cântăreţul din armonică să asculte povestirea. S-au oprit şi ceilalţi marinari din râsul lor gros.

Puiul de urs aţipise încolăcit la picioarele lui Lars. Scâncea prin somn. Lars se pleca să-i dezmierde ceafa între urechi din când în când.

Afară se stârnise viscolul. Corabia se clătina pe apa verde. Trosnea din încheieturi.

Aşa trosnea din încheieturi şi Fram, corabia lor de odinioară, mult mai departe, mult mai adânc în oceanul polar, când Lars era tânăr şi aştepta cu nerăbdare să se întoarcă în satul unde lăsase o mamă şi o logodnică. Aşa trosneau încheieturile vasului, aşa vâjâia viscolul şi aşa se auzea urletul urşilor albi pe banchiză.

Lars se oprise din povestit. Rămase cu bărbia în pumni, cu ochii înlăcrimaţi.

Deodată se scutură. Se ridică în picioare.

Spuse:

— Să lăsăm aceste amintiri. Tinereţea nu se mai întoarce! Turnaţi aici alt pahar…!

Ridică paharul plin şi îl deşertă asupra puiului de urs, rostind în amintirea altui botez:

— Numele tău va fi Fram!

Puiul a sărit speriat din somn.

Ceilalţi marinari au izbucnit în strigăte:

— Numele lui să fie Fram!

— Fram! Trăiască Fram…!

Şi numele puiului de urs alb aşa a rămas.

Cu numele acesta a fost el vândut pe zece sticle de rom, când s-a întors corabia în cel dintâi port al Norvegiei. Cu numele acesta a fost el cumpărat mai târziu de Circul Struţki şi cu numele acesta a apărut el întâia oară pe afiş.

Puiul a învăţat, în tovărăşia oamenilor, să se poarte, să simtă, să se înveselească şi să se întristeze ca oamenii. A învăţat acrobaţii şi gimnastică, a învăţat să apese pe clapele armonicii şi să iubească puii de om, să se joace cu mingea şi să se bucure de aplauze.

Şapte ani numele lui a trecut din ţară în ţară, a fost veselia copiilor şi minunea oamenilor în toată firea.

Fram, ursul polar… Fram, fala Circului Struţki!

Eschimoşii din insula cu sloiuri poate au uitat cu desăvârşire puiul vândut pe câteva legături de tutun. Corabia care l-a adus din depărtările polare poate s-a scufundat sau poate a fost zvârlită la reformă. Lars, mari-narul bătrân şi căzut în patima băuturii, poate a murit de mult. Viaţa a trecut. Numai faima lui Fram a crescut din zi în zi, din oraş în oraş, din gură în gură.

Iar acum, deodată, pe neaşteptate, după ani şi ani, Fram lâncezeşte în cuşca lui din fundul menajeriei, prostit şi posomorât, neînţelegând ce se petrece cu el. Tot aşa cum, odinioară, puiul de urs nu se învrednicea să priceapă prin ce nemaipomenite întâmplări a căzut în mâna oamenilor.

Noaptea când toate fiarele de după gratii se potolesc şi visează prin somn, cu un geamăt, la ţările lor de libertate, atunci şi în mintea lui Fram trec din nou aceste peripeţii. Câteodată prin vis. Câteodată cu ochii deschişi. Visul se amestecă dureros cu viaţa de aievea.

Amintirile se deşteaptă mai vii ca întotdeauna. Le mai trăieşte o dată.

Se scufundase undeva, în uitare, Lars, marinarul cu ochii albaştri, care i-a dezmierdat întâia oară ceafa între urechi cu o mână blândă şi prietenoasă. Se scufundase în aceeaşi uitare corabia unde întâia oară a pierdut frica de oameni şi a devenit amicul lor.

Peste toate se lăsase, de multă vreme, o ceaţă, o perdea grea.

El era ursul alb desprins pentru totdeauna de gheţuri polare, crescut printre oameni, deprins să joace, să cânte din armonică, să facă acrobaţii şi să se bucure de aplauze.

Acum se dezmorţeau amintirile vechi, toate, toate, până şi amintirea făpturii mari şi blânde, unde se pitula la căldură, în peştera neagră, puiul becisnic de urs.

Vedea marea verzuie şi nesfârşită.

Vedea deasupra cerul cu aurora boreală.

Vedea sloiurile plutitoare.

Un urs alb, ridicat în două labe, îi făcea semn:

— Haide! Nu vii cu noi, Fram…?

Simţea până şi gerul gheţurilor polare în nări, înţepând cu vârfuri de ac.

Şi atunci Fram gemea prin somn, aşa cum scâncea puiul de urs, pe blana moartă, smuls de la sânul mamei ucise.

Se deştepta cu o tresărire, cu o spaimă, cu o nedumerire buimacă.

În locul adierii reci şi curate de zăpadă şi de gheţuri îl înăbuşea mirosul iute al fiarelor din cuşti, mirosul maimuţelor, duhoarea gunoaielor.

Încerca să uite.

Se ridica în două labe şi repeta numărul lui de la circ. Îl greşea. Începea din nou. Cădea pe patru labe, se întindea cu botul ascuns în ungherul cel mai întunecos. Iar îndată ce închidea ochii, mereu îi apărea oceanul cu sloiurile plutitoare, sclipirea soarelui în gheţuri, nemărginirea albă de ninsoare, albă, albă, cum nu mai este nimic pe lume atât de străveziu şi de luminos.

Fram, ursul polar, tânjea după gheţurile copilăriei.