VIII. ÎNDĂRĂT SPRE OCEANUL POLAR.

În oraşul străin unde a poposit circul se afla un domn bătrân, care a scris cândva cărţi despre urşi. Era miop acum. Purta ochelari groşi şi bulbucaţi. Mâinile îi tremurau cumplit. Mereu tuşea şi abia mergea sprijinit în baston.

Trăia singur, înconjurat de câini şi pisici. N-avea o nepoată cu o cuşmă albă în cap, ca fostul profesor din celălalt oraş, unde Fram a stârnit atâta frământare la reprezentaţia de adio. N-avea familie. N-avea pe nimeni…

Dar în tinereţe fusese unul dintre cei mai vestiţi vânători ai lumii. Cutreierase ţările după vânat cât mai rar şi mai primejdios. Se mândrea că n-a dat niciodată greş. Nu stricase nici un glonţ fară s-ajungă la ţintă, nu-i scăpase niciodată victima din bătaia puştii. Şi pe drept cuvânt trecea drept cel mai iscusit vânător de urşi.

În casa lui se mai aflau şi acum blănurile animalelor doborâte de carabină. Unele, întinse la picioarele patului. Altele, pe perete. Altele, pe divane.

Se aflau blăni de urşi roşcaţi care se numesc grizzli, trăiesc în Munţii Stâncoşi ai Americii de Nord şi nu cruţă vânătorul când le cade în labe. Se aflau blăni de urşi pitici cât motanii, care trăiesc în Sumatra şi Iava; blăni de urşi cafenii din Carpaţi, deprinşi să se ascundă în peşteri şi să fugă cu stupul de albine în braţe; blăni de urşi albi din Alasca şi Siberia, din Groenlanda şi insulele unde a fost prins Fram; blăni de urşi negri care trăiesc în Pirinei şi se caţără în vârful brazilor ca maimuţele.

Multă vreme, pentru el, ursul însemnase numai un vânat rar şi fioros la mânie, bun să-şi încerce pe blana lui agerimea ochiului şi iscusinţa loviturii de glonţ.

Pe urmă, într-o zi, în pădurile depărtate ale Canadei, împuşcase o ursoaică roşcată.

O urmărise o dimineaţă întreagă. Pusese rămăşag cu tovarăşul de vânătoare că are s-o culce la pământ cu un singur foc. Câştigase pariul. Fiara se rostogoli de la întâiul glonţ.

Dar, înainte de a-şi da sufletul, trăsese lângă ea cu laba puiul, să-l apere şi, în spasmul morţii, încercase să-l acopere cu pieptul.

Era un pui numai de câteva săptămâni. De-abia făcuse ochi. Se clătina pe picioare. Scâncea şi nu se lăsa smuls de lângă leşul ursoaicei.

Vânătorul a început să-l hrănească. La început puiul nu s-a atins de lapte, de miere, de siropul de fructe. Căuta puţină căldură, tot aşa cum Fram, puiul de urs polar, aşteptase în coliba eschimoşilor o minune să învie blana şi să-i dezmierde laba neînsufleţită.

Vânătorul l-a ţinut cât l-a ţinut lângă el, apoi i-a dat drumul în desişul pădurii şi el a pornit să colinde mai departe ţările. A prins să cerceteze viaţa şi obiceiurile urşilor, a zugrăvit în cărţi traiul lor, a arătat deosebirile dintre apucăturile unora şi ale altora.

Toate până când bătrâneţea i-a slăbit vederea, i-a împuţinat puterile şi l-a prefăcut în domnul acela miop şi sprijinit în baston, care a intrat într-o dimineaţă la menajeria Circului Struţki şi s-a oprit la cuşca lui Fram.

Directorul îl întovărăşea, povestind întâmplarea:

— Este a treia oară, domnule, de când păţesc acelaşi lucru cu urşii albi! Câţiva ani în şir se poartă ca animalele cele mai inteligente… Nici n-au nevoie de dresor, după ce-au învăţat odată programul. Pe urmă, fără nici o pricină, se prostesc. Uită! Nu mai înţeleg nimic. Stau în cuşcă şi gogesc… Nimeni nu-i poate scoate din încăpăţânarea aceasta. Spun că mi s-a întâmplat aceasta de trei ori. Cu ceilalţi doi m-am împăcat mai uşor. Nu pierdeam mare lucru. Erau nişte urşi ca toţi urşii. Nici mai deştepţi, nici mai proşti… Dar cu Fram e altceva! Fram a fost un artist fără pereche. Pot jura că înţelegea gustul publicului, că se schimba de la oraş şi de la ţară la ţară, după cum simţea el că nu acelaşi lucru place la toată lumea. Când venea numărul lui, lăsam toate la o parte ca să privesc şi eu de după perdea. Priveam tot aşa de curios ca şi mulţimea din staluri. Niciodată nu ştiam ce are să mai născocească. Spuneam chiar clovnilor: „Uitaţi-vă la el şi învăţaţi de la el! Parcă ar cunoaşte publicul mai bine decât voi”… Iar acum, cum îl vedeţi, stă cu botul într-un colţ şi a devenit un urs ca toţi ceilalţi.

N-am să mai găsesc eu altul cât voi trăi, să-l înlocuiască…

Fostul vânător privea la animalul de după zăbrele, cu ochii lui, miopi, sprijinit în baston.

Întinse mâna slabă şi tremurătoare printre gratii, chemându-l încet:

— Fram! Ia spune tu, ce se întâmplă cu tine, mă amărâtule? Mă urâtule, mă! Mă urâtule, mă…!

Ursul nici nu întoarse ochii. Se cuibări mai adânc, cu nasul în peretele de lemn.

Domnul bătrân care împuşcase în tinereţea lui zeci şi zeci de urşi, iar mai apoi scrisese cu dragoste cărţi despre urşi, îşi şterse ochelarii şi tuşi.

Întrebă deodată:

— L-ai iubit mult?

Directorulrăspunse:

— Eu sunt om de afaceri! Pentru un director de circ nu poate fi vorba de iubire, fiindcă iubirea înseamnă slăbiciune în afaceri. Plătesc bine artiştii buni, care aduc public la circ şi bani în casă. Dar îi pun la muncă, până îi trec şapte sudori! Întreţin bine animalele din menajerie, fiindcă publicul vrea să vadă animale frumoase, nu nişte piei împăiate…

— Atâta tot? întrebă fostul vânător.

— Atâta tot!… De rest nu-mi pasă!

— Înţeleg! Atunci să întorc întrebarea altfel. Ai câştigat mulţi bani cu Fram?

— Ar fi păcat să spun că nu! mărturisi directorul. Vreme de şapte ani el a fost atracţia circului! N-a lipsit niciodată din program. Era destul să apară afişele cu numele şi cu chipul lui pe pereţii unui oraş, ca să se îmbulzească lumea.

— Aşadar, te simţi dator faţă de el!… continuă domnul bătrân.

— Fără îndoială! Aş da mult să-l văd din nou aşa cum a fost.

Bătrânul începu să râdă, răsucind vârful bastonului în pământ. Spuse:

— Nu m-ai înţeles bine! Nu e vorba să dai mult, ca să-l vezi cum a fost. Aceasta n-ar însemna să faci ceva pentru el. Ai face pentru dumneata. Pentru circ! Adică tot o afacere! Ai da bani ca să devină din nou Fram cel iubit de public, care să-ţi aducă iarăşi bani în casă… După câte ştiu eu despre viaţa urşilor, aşa ceva nu se mai poate întâmpla. Te întreb însă dacă ai fi în stare să sacrifici o sumă de bani, fără nici un folos pentru circ, numai de dragul lui Fram. Numai în amintirea celor ce-a făcut el pentru faima circului. Eşti gata pentru aşa ceva?

— Sunt! spuse directorul cu jumătate de glas. Fram merită! Bineînţeles, dacă îi pot răscumpăra o mulţumire cu bani… Ceea ce nu înţeleg şi nu prea cred.

— Ai să mă înţelegi şi ai să mă crezi îndată! rosti fostul vânător surâzând. Fram suferă de dor. Aceasta e tot. Îi e dor de gheţurile şi de zăpada unde s-a născut. S-a deşteptat în el o viaţă pe care o uitase. Şi, fiindcă spui că eşti gata să faci un sacrificiu pentru el, părerea mea e să-l trimiţi îndărăt.

Directorul Circului Struţki privi cu neîncredere la domnul cel bătrân. I se părea că-şi bate joc de el cu asemenea idei năstruşnice.

— Nu văd cum să-l trimit îndărăt. Să-i cumpăr bilet de tren?

Fostul vânător strânse din umeri şi vorbi supărat:

— Ştii foarte bine că n-am vrut să spun asta! Nu glumesc. Este un mijloc foarte simplu ca să-l trimiţi îndărăt. Costisitor într-adevăr. Dar foarte simplu. Vapoare pleacă acum spre Oceanul Îngheţat câteva sute pe an. Îl expediezi pe-un vapor. Îl încredinţezi unor oameni de cuvânt. Au să-l ducă undeva într-o insulă. Au să-i dea drumul… Şi toată povestea s-a sfârşit!… Sau, mai exact, poate, toată povestea lui Fram abia începe. Dacă n-aş fi atât de bătrân şi bolnav, m-aş oferi eu să-l duc. Numai să-l văd ce are să facă acolo. Să văd cum are să se simtă el odată întors la gheţurile lui, de unde a venit… Ar fi un capitol din cărţile mele, care are să rămână pentru totdeauna nescris… Ar fi una din cele mai interesante experienţe!

Directorul circului rămase gânditor. Îşi făcea socoteala în cap. Ştia cât costă un asemenea drum.

Dar ştia, tot aşa de bine, că o asemenea faptă ar fi şi un fel de reclamă pentru circ. Ca un om de afaceri ce era, chibzui să dea câteva reprezentaţii, cu preţul biletelor urcate, în folosul lui Fram şi să deschidă o listă de subscripţie. Nu rămânea el în pagubă…!

— Am s-o fac! spuse cu hotărâre. Oricât m-ar costa, am s-o fac.

— Lasă-mă atunci să-ţi strâng mâna! se bucură fostul vânător de urşi care devenise apărătorul urşilor, fără a bănui ce socoteli ascunse îşi chibzu-ise directorul de circ. Aceasta îmi face plăcere… Apoi se întoarse spre Fram şi îi făcu semn cu mâna lui tremurătoare, spre gratii, glăsuind: Domnule Fram, mi se pare că trebuie să te pregăteşti de călătorie. Ştiu că n-ai geamantan şi că n-ai perie de dinţi. Dar nu face nimic! Îţi urez să devii din nou un urs ca toţi urşii: sălbatic şi liber… Să te bucuri de gheţuri, de vânturi, de viscole, de soarele polar, de aurora boreală… Să-ţi găseşti o ursoaică pe măsura ta. Şi să întemeiezi o familie de urşi cinstiţi, care să facă onoarea neamului vostru…!

Fram ridică încet botul de pe labe.

Întoarse ochii lui mici şi trişti spre bătrânul acesta necunoscut, bun şi glumeţ, deşi poate prea guraliv.

Părea că înţelege.

— Ei, onorabile, întrebă fostul vânător de urşi, nu-mi mulţumeşti? Atunci eşti un ingrat…!

Ursul polar se ridică în două labe şi făcu un salut comic cu palma la tâmplă, aşa cum răspundea el la aplauze în arenă.

— Aşa da! se bucură domnul bătrân. Numai bagă de seamă! Vezi să lepezi toate aceste mofturi aici; să ni le laşi nouă, oamenilor. Cu saluturi după moda noastră n-ai să faci mare ispravă în pustiurile de gheaţă… Acum, la revedere! Drum bun!

Fram mai salută o dată.

Apoi căzu iarăşi în patru labe. Din nou se ghemui trist, în ungherul lui, cu botul ascuns în perete, cu ochii închişi, să viseze la sloiurile plutitoare, care trec pe oceanul verde ca nişte tainice nave, fară pânză, fară vâsle fară vâslaşi.

Rămase singur.

Dar directorul circului se ţinu de cuvânt. Tipări afişe. Dădu reprezenta-ţii în folosul lui Fram. Deschise lista de subscripţie. Adună destui bani ca să-i mai rămână şi în pungă. Apoi scrise scrisori şi bătu telegrame. După două săptămâni primi răspuns mulţumitor.

Se afla undeva, într-un port străin, o mare întreprindere care plătea vânători în toate ungherele pământului să prindă animale şi păsări, reptile şi tot soiul de vietăţi pentru circuri, menajerii şi grădini zoologice. Directorul întreprinderii se oferea să-l trimită pe Fram în patria urşilor albi.

Pleacă o corabie cu excursionişti în ţinuturile polare. Pe corabie aveau să pornească şi doi vânători încercaţi ca să aducă nişte pui de urşi tineri, pentru circurile, menajeriile şi grădinile zoologice din Europa. Aşa că Fram putea să se bucure de voiaj aproape gratuit.

Vestea se răspândi şi făcu vâlvă în circ.

În ziua plecării au trecut cu toţii, clovni şi gimnaşti, acrobaţi şi călăreţi, să-şi ia rămas bun de la ursul polar.

Unii îl dezmierdau. Alţii i-au adus fructele care-i plac, bomboane şi sirop.

Cel mai de la urmă a rămas lângă el August cel prost.

De data asta nu mai avea nasul de gogoşar şi părul cărămiziu din perucă, aşa cum îl zbârlea, ca să stârnească râsul galeriei.

Era dimineaţa. Încă nu sosise ceasul reprezentaţiei. August cel prost, deci, nu-şi îmbrăcase încă hainele de paiaţă şi nu-şi spoise mutra.

Se afla acum un om ca toţi oamenii. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase. Cu obrazul ostenit şi cu ochii trişti.

Căci aşa arăta August cel prost în viaţa lui cea adevărată, după ce-şi lepăda fracul cu coadă care spânzura şi ghetele mai lungi decât schiurile, peruca roşcată şi nasul caraghios.

Era un clovn bătrân, bolnav, care trăia singur şi care ştia că are să-şi sfârşească bătrâneţele într-un spital sau într-un azil.

Ca şi Fram, se simţea ostenit.

Ar fi voit şi el să scape de viaţa aceasta de paiaţă, de salturi mortale şi de strâmbături, care fac mulţimea să râdă. Dar pentru el nu se afla nici o scăpare. Trebuia să râdă, să se schimonosească la spectatori, să primească lovituri cu latul scândurii în cap, palme şi picioare în spate, fiindcă numai cu acest preţ îşi câştiga pâinea cea amară de toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fără îndurare pe drumuri de directorul circului, mai crud decât fiarele de după gratii.

Acum clovnul bătrân şi bolnav venise să-şi ia rămas bun de la Fram, ursul polar.

Şapte ani cutreieraseră împreună oraş după oraş, ţară după ţară, o dată cu circul. Au fost răsplătiţi cu aplauze, s-au bucurat de simpatia mulţimii.

Iar acum viaţa îi despărţea.

Fusese mai blândă şi mai miloasă cu ursul. Îl elibera. Era mai vitregă şi neomenoasă cu omul. Îl ţinea legat aici, pentru o bucată de pâine, până la moarte.

August cel prost intră în cuşca lui Fram.

Ursul îl privi cu ochii blânzi şi buni. Prietenia lor era veche. S-ar fi zis că ursul înţelege şi el cu ce preţ, în multe seri, paiaţa se silea să fie veselă ca să desfăteze mulţimea.

— Aşadar, pleci? întrebă August cel prost, trecându-şi mâna prin părul lui Fram.

Ursul nu ştia să răspundă.

De altfel nici nu ştia că pleacă. Nu ştia ce bucurie îi pregătise fostul vânător de urşi.

Se mirase că toţi au trecut pe la el, că l-au dezmierdat, că i-au împărţit daruri. Dar nu înţelegea rostul acestor dovezi de dragoste. Simţea că se pune la cale ceva nou şi neobişnuit. Mişcarea oamenilor îi trecuse şi lui un neastâmpăr în vine. Priceperea lui se oprise însă aici.

— Aşadar, pleci? îşi repetă întrebarea August cel prost. Te invidiez, prietene Fram!… Are să-mi fie urât. Circul are să rămână gol fară tine. Erai un urs de ispravă. Mai de ispravă decât o fiară lacomă cu chip de om, ca directorul nostru…!

Paiaţa îşi îngropă obrazul bătrân şi zbârcit în blana ursului alb.

Fram îl atinse uşor, prietenos, cu laba. Parcă înţelegea că îl munceşte o durere.

Omul se smuci deodată de lângă animal. Simţea că îl podidesc lacrimile. Nu voia să-l vadă alţi oameni. Să vadă acest spectacol caraghios: August cel prost plângând!

Se smuci, deschise uşa cu zăbrele şi fugi făcând un semn în urmă cu mâna, peste umăr:

— Drum bun, Fram! Drum bun, Fram!

În aceeaşi zi, Fram a fost urcat într-un vagon din coada trenului, întovărăşit de un păzitor.

Aşa a străbătut ţări după ţări, o noapte şi două zile, până ce a ajuns în portul de unde pleca vaporul spre oceanul polar.

Nu l-a buimăcit de fel perindarea de privelişti, de oraşe, de oameni, şi iar de alte privelişti, de alte oraşe şi alţi oameni.

Era învăţat cu asemenea călătorii.

Era învăţat cu ţările străine, cu limbile străine ale oamenilor, cu portul lor schimbător de la hotar la hotar. Şi acum trecea prin unele oraşe unde, pe ziduri vechi şi uitate, se mai aflau afişe, decolorate de soare şi de ploi, cu chipul său: FRAM, URSUL POLAR.

Abia după ce a pornit vaporul începu să presimtă că se întâmplă cu el ceva ce n-a mai fost.

A zgâriat cu ghearele în uşa cabinei. Nu s-a atins de mâncare şi de băutură. Dădea semne de neastâmpăr.

Simţea apa fâşâind în peretele vaporului, iar clipotul acesta îi amintea ceva foarte vechi, ceva foarte îndepărtat, ceva foarte de demult.

Da, toate îi aminteau drumul celălalt; îi aminteau corabia în care Lars, marinarul cu ochi albaştri şi cu patima băuturii, îl adusese spre ţările calde, să-l vândă pe zece sticle de rom.

Printre excursionişti se răspândi zvonul că pe vapor se află un urs polar dresat. Faimosul Fram de la Circul Struţki, pe care directorul îl trimite îndărăt, în gheţurile polare, fiindcă a început să tânjească şi nu mai vrea să joace.

Au venit călătorii să-l vadă. I-au adus franzele şi bomboane, fructe şi băutură. Unii îl aplaudaseră cândva la reprezentaţiile circului. Ştiau prea bine cum deşerta sticle de bere, cum cânta din armonică şi cum împărţea bomboane copiilor.

Şi se mirau că acum nu se atinge de bomboane, de fructe şi de sticla cu băutură.

— Poate se plictiseşte aici! spuse o femeie tânără. Nu-l vedeţi ce trist e? Când l-am cunoscut eu, era ursul cel mai vesel de pe lume. Un adevărat bufon. M-a făcut să râd până la lacrimi… Să vorbim cu căpitanul. E un om de înţelegere. Să-i dea drumul pe punte… Eu aş putea să jur că are să privească la mare ca un om şi că are să se bucure ca un om…

Femeia cea tânără era inimoasă şi nu s-a mulţumit numai cu vorba.

S-a dus la căpitan. L-a convins.

Uşa lui Fram s-a deschis şi el a căpătat libertate să se plimbe pe punte, alături cu pasagerii.

Într-adevăr, Fram se purta ca un om.

S-a ridicat în două labe rezemat de grilajul punţii. A rămas aşa multă vreme, privind depărtările mării, spre nord, acolo unde se aflau, dincolo de ape, gheţurile şi zăpezile veşnice.

Pe urmă, întocmai ca şi călătorii ceilalţi, se plimba pe punte, căutând să-şi petreacă vremea cu altfel de desfătări. Îl înconjurau excursionişti curioşi. Veneau copii să-i întindă o minge, un coşuleţ cu bomboane. Se juca zvâr-lind mingea, desfăcea coşuleţul şi împărţea bomboane. Până seara s-a împrietenit cu toată lumea.

Dar, din când în când, se ducea la marginea punţii să privească depărtările şi să adulmece vântul sărat cu nările.

Noaptea a intrat singur în cabină.

— V-am spus eu? se bucură femeia cea tânără şi inimoasă. E un animal extraordinar! Dacă aş fi în locul căpitanului, aş cumpăra un urs, să-l am întotdeauna pe vapor. Ar fi cea mai nimerită distracţie pentru călători!

După trei zile şi trei nopţi, marea a început să prindă altă culoare. Verzuie şi rece. Vântul aducea o suflare aspră. Nopţile erau mai limpezi şi mai luminoase.

Fram nu se mai juca prinzând şi aruncând mingea. Nu se mai despărţea de rezemătoarea de fier a punţii. Neclintit, în două labe, cu nările lărgite, aspira adierea rece şi aspră. O recunoştea.

Privind aşa, într-o dimineaţă a zărit cum se iveau cele dintâi sloiuri.

Vaporul şi-a încetinit mersul, ocolind cu prevedere munţii plutitori de gheaţă.

Fram sorbea lacom, până în adâncul plămânilor, aerul umed.

Nu mai intra în cabina lui din fundul vasului. Rămase toată noaptea neclintit, cu ochii străpungând depărtările albastre.

Tresări.

Simţise o mână atingându-i blana pe spate. Nici nu auzise paşii.

Era femeia cea tânără şi inimoasă. Venise îmbrăcată în haine groase. Nici ea nu putea dormi. Călătorea întâia oară spre gheţurile polare.

Aflase că a doua zi vânătorii de urşi au să-l elibereze pe Fram pe o insulă de sloiuri. Se îmbrăcase şi ieşise pe punte să vadă ce face ursul alb.

— Aşadar, prietene Fram, ne părăseşti? şopti uşor. N-are să-ţi pară rău de nimic? N-ai să regreţi lumea noastră? N-are să-ţi fie urât singur, în pustietăţile de acolo, reci…?

Mâna îi alinta blana albă şi umedă de vântul sărat al mării.

Fram întoarse ochii lui mici, buni spre această făptură omenească pe care de mâine n-avea s-o mai vadă. Parcă înţelegea întrebarea. Părea că ştie ce-ar fi trebuit să răspundă, dacă ar fi avut glas. Rotunji laba şi o apăsă pe umărul femeii, cum făcea cu prietenii lui de la circ.

Femeia scoase un ţipăt uşor.

Se înspăimântase. Îşi spuse, într-o fulgerare de gând, că, oricum, o fiară rămâne fiară şi se mustră că atât de necugetat a ieşit singură, în pustietatea nopţii, pe punte, să se apropie de o sălbăticiune.

Dar apăsarea lui Fram se destinse.

În ochii lui luci parcă o sclipire, o dojană.

Parcă ar fi voit să rostească:

— De ce te-ai speriat? Tot nu crezi că eu sunt un urs îmblânzit, care n-am să pot face nici un rău, niciodată, unei fiinţe omeneşti?

Femeia tremură, scuturată de-un fior. Frigul pătrundea prin hainele groase.

Flutură mâna înmănuşată:

— Noapte bună, Fram!… Ai putea să te culci. Pentru tine începe de mâine altă viaţă. N-are să fie prea uşoară, fiindcă te-ai dezvăţat de dânsa.

Fram rămase singur. Noaptea era albastră şi nu era noapte deplină.

Lumina soarelui mai stăruia, învăluită de ceaţa depărtării. Se apropia de ţinutul unde ziua se îngâna cu noaptea timp îndelung, unde o zi şi o noapte înseamnă un an.