XVI. SFÂRŞITUL.

Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, icnea în pereţii de gheaţă, în stânci, în sloiuri, gemea şi urla de-a lungul pustietăţilor albe.

Nu se cunoştea cer de pământ, gheţuri de ape.

Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri, şi de ceasuri.

Se mai afla oare undeva un cer limpede?

Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor?

Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă şi îşi fac vânt cu batista?

Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind.

Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi.

Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă şi usturătoare, ca sticla pisată.

Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul.

— Egon, tu mai simţi mâinile?

— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele…

Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru puterile lor istovite.

— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă degetele. Numai aşa nu se opreşte sângele!… Dacă s-ar opri, s-a sfârşit cu noi…!

Celălalt gemu.

Un timp au tăcut amândoi.

S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul izbind în stânca de gheaţă, praful sticlos de zăpadă învolburându-se în şuier.

— Egon… Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată… Maria împlineşte doi ani. Peste o săptămână împlineşte doi ani… Are să uite cuvântul tată. Asculţi, Egon? Are să uite cuvântul tată…

În învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar viscolul îi astupă gura. Închise ochii.

De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună?

Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se încălzeşte la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata…?” Poate ia lecţie la pian… Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoală. Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aştepte moartea, fiindcă altă scă-pare nu mai este, nu mai poate veni de nicăieri, de la nimeni.

De-o săptămână, de când sloiul s-a deschis pe neaşteptate sub picioarele lor, tot ce-a urmat le pregătea parcă dinadins moartea aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al puterilor rele. A înghiţit săniile, câinii, puştile şi cartuşele, sacii de blană pentru dormit, sacii de hrană… Toate s-au prăbuşit în adâncul verde al apei. Şi în aceeaşi clipă s-a şi închis capacul la loc; iar ei au rămas deodată singuri, cu straiele subţiri, fară arme, pe banchiza pustie.

Mai întâi s-au privit cu spaimă. Au măsurat depărtările, cerul, soarele sus.

Pe urmă le-a venit curajul la loc, fiindcă nu erau din cei care se lasă pradă morţii fără luptă.

— E cale de patruzeci şi opt de ore până la ţărm, la coliba noastră! a spus Otto. Atât am făcut mergând în voie. Dacă pornim chiar acum şi dacă nu ne oprim nici un ceas, încă n-avem de ce ne pierde nădejdea. O să rămână o întâmplare ca oricare alta şi o să avem ce povesti. Gândeşte-te câte a îndurat Nansen şi prin câte a trecut el, fără să piardă nădejdea o clipă! Cerul e senin. Patruzeci şi opt de ore fară mâncare, fară somn, cred că nu te sperie nici pe tine, Egon… Nu e aşa? Am trăit noi împrejurări mai grele.

Erau doi prieteni buni şi vechi cei doi vânători de urşi albi.

De ani de zile, nedespărţiţi în vânătorile lor, veneau împreună în gheţu-rile polare. Nu locuiau în acelaşi oraş. Unul, într-o parte. Altul, în alta. Se întâlneau în port, numai la ceasul plecării. Şi cinci luni, şase luni, trăiau o viaţă necunoscută de oamenii de departe din ţările şi oraşele lor. Treceau prin peripeţii crunte, prin primejdii, prin bucurii şi izbânzi, care-i legau ca doi fraţi.

O corabie de pescari îi aducea pe ţărmul insulei cu vânat. Îşi duraseră acolo o colibă. O regăseau în fiecare an neatinsă. Îi aştepta. Aveau culcu-şuri calde de blană. Provizii, lămpi şi cărţi. În fund, o magazie pentru blă-nuri. Alături, o cuşcă pentru puii de urşi albi.

Corabia îi lăsa la începutul zilei polare. Se depărta spre alte ţinuturi. La întoarcere, se oprea să-i îmbarce cu blănile de urşi albi, de vulpi albe şi argintii, cu puii de urs, pe care îi predau la grădini zoologice, la menajerii şi circuri. Arareori soseau cu vaporul. Acesta numai atunci dacă se întâmpla să plece un vapor cu excursionişti, aşa cum a fost nu de mult, când au adus cu dânşii şi au lăsat într-o insulă goală pe Fram, ursul Circului Struţki.

Dar, întotdeauna, la plecarea lor îndărăt, îi aştepta o corabie de pescari, care ştia să-i caute la fiecare sfârşit de toamnă polară, când încep a ameninţa viscolele şi oceanul se acoperă de banchiză.

În anul acesta vânatul se arătase mai îmbelşugat decât oricând. Magazia era ticsită de blănuri. În cuşcă se aflau trei pui de urşi albi.

Mai aveau de aşteptat încă două săptămâni până la întoarcerea corăbiei. Timpul trecea uşor. Făceau planuri pentru cele şase luni pe care aveau să le petreacă acasă, în ţările lor calde, alături de copii, povestind peripeţii de necrezut. În anul acesta îşi aduseseră un aparat de radio. Ascultau uneori glasurile lumii lor de departe. Muzici şi orchestre, coruri şi ştiri despre serbări şi schimbări de guverne. Câinii erau graşi, sătui şi voioşi. Câini siberieni, deprinşi cu gerul, deprinşi să ducă sania în zbor pe lunecuşul gheţei. Nu-i ameninţa nimic.

Anul fusese bun. Vânatul cu spor.

Amândoi se gândeau la ţărmurile mărilor calde, unde înfloresc şi rodesc portocalii. Pe amândoi îi rodea dorul de casă, de copii, de grădinile cu trandafiri.

Egon nu-şi găsea astâmpăr. I se părea că au început să se lenevească şi să se îngraşe.

— Ce-ar fi să tragem o raită până în celălalt capăt al insulei? îşi întrebase tovarăşul. Mai sunt două săptămâni până la plecare. Facem câteva cercetări şi observaţii, pe care să le comunicăm societăţilor ştiinţifice… Prea stăm aici ca nişte pensionari…!

— Fie pe placul tău! încuviinţă Otto.

Aşa se înţelegeau întotdeauna din puţine cuvinte.

Au pus înaintea puilor de urs alb mâncare pe-o săptămână în cuşca lor.

Au încărcat în sănii provizii, puşti, cartuşe, au înhămat câinii şi au pornit. Voios se mai anunţa drumul chiar din primele ceasuri!

Fără grijă, fără peripeţii.

La capătul insulei celei mari se afla alta mai mică.

Acolo au zărit de departe, cu ocheanul, doi urşi, plimbându-se pe ţărm.

Aceştia-s ai noştri! rostise Egon, frecându-şi mâinile cu bucurie.

— Pregătiţi-vă blănile, Moş Martinilor! adăugase Otto. Şi aşteptaţi numai puţin! O să vă trimitem un mic glonţ să vă gâdile în urechi.

Au trecut pe-o punte de gheaţă. Vânatul a mers din plin. Două gloanţe, doi urşi, două blăni încărcate în sanie.

Cât despre cercetări şi observaţii?

Umpluseră un carnet de notiţe. Nu, n-au pierdut timpul!

Dar la întoarcere, deodată, sloiul s-a despicat, a înghiţit săniile şi câinii, proviziile şi muniţiile, armele şi blănile calde încă; a înghiţit tot şi deschi-zătura s-a astupat apoi cu lespedea de gheaţă, ca un capac de ladă.

Erau amândoi oameni tari. Încercaţi, căliţi de viaţa plină de primejdii şi de asemenea surprize. După întâia strângere de inimă şi-au făcut socoteala că-i despart de colibă numai patruzeci şi opt de ore de drum drept. Au întins-o la drum.

— Bine măcar că mi-am scăpat luleaua cu chibriturile! rostise Egon, cu un început de râs.

Îşi aprinse luleaua. Mergeau fluierând.

Păgubiseră arme, muniţii, hrană, carnetul cu însemnări, două blăni de urs de toată frumuseţea, săniile.

Mai întristaţi erau de soarta câinilor. Fuseseră tovarăşi credincioşi, ascultători, bravi, deprinşi cu viaţa în zăpezi şi pe gheţuri. Trecuseră de multe ori prin primejdii grele împreună. I-au pierdut, iar moartea lor le strecura o mâhnire în suflet.

Egon se oprise din fluierat.

— Mai ales după Sibir îmi pare rău! spuse cu glas încet. Îţi aduci aminte?… El m-a scăpat din ghearele ursului alb acum doi ani, când mă trântise la pământ Moş Martin şi începuse să muşte din umărul meu. Mai port semnul… Sibir i-a sărit în gât. Moş Martin m-a lăsat pe mine, ca să sfârşească răfuiala cu dânsul. M-am ridicat… Am apucat puşca. Pac! Gata cu Moş Martin! S-a dat peste cap şi s-a lăţit pe zăpadă cât era de mare.

Dar prietenul lui nu-l mai asculta. Se oprise şi privea cerul, zarea, cu un început de nelinişte.

Bătea un vânt subţire; se iscase din miazănoapte, şi într-acolo, în zare, se arătau nori plumburii.

— Semn rău! rosti clătinând din cap.

Egon nu mai cuvântă nimic. Şi amândoi au grăbit pasul.

L-au grăbit; cu toate acestea pasul lor a fost mai încet decât al viscolu-lui.

I-a ajuns furtuna zăpezii din urmă. Într-un ceas nu s-a mai cunoscut cer de pământ. Nu mai vedeau înaintea ochilor. Se împiedicau, cădeau, se ridicau orbiţi de pulberea sticloasă şi îngheţată. Au prins de veste că, în loc să meargă înainte, rătăceau drumul. S-au pitulat după un adăpost. De atunci urgia n-a mai contenit.

Ceasuri şi ceasuri au trecut, cu acelaşi chiot în urechi, cu aceleaşi valuri usturătoare, izbite în obraz. Iar acum nu-şi mai simt mâinile, nici picioarele, nu se mai pot mişca, îi cuprinde îngheţul, moartea înspăimântătoare care preface trupul în sloi.

O clipă urgia s-a potolit. Vântul a stat. A mai trecut o suflare.

Şi deodată cerul s-a înseninat, limpede, cu soarele înclinat spre apus.

Amândoi ascultau. Au ridicat capetele. Adică au început să le ridice. Dar muşchii nu se mai supuneau. Capetele au căzut îndărăt. Era prea târziu. Istoviţi de foame, sleiţi de ger, nu se mai puteau clinti din culcuşul lor de zăpadă.

— O cheamă Maria… Are să uite cuvântul tată!… începu să aiureze Otto.

Apoi rămase cu ochii sticloşi, căscaţi spre cerul sticlos.

Egon era culcat pe-o coastă. El nu vedea cerul. Vedea întinderea gheţoasă a insulei, măturată de zăpadă, acolo unde la capătul celălalt se afla coliba lor, cu învelişul cald, cu hrană şi cu aparatul de radio, care nu mai are pentru cine culege chemările depărtate ale lumii, din văzduh. Privea, iar lacrimile îi îngheţau în gene.

Atunci înaintea ochilor i se ivi o arătare. O arătare de delir.

Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar în loc să se apropie ca toţi urşii albi, în patru labe, ursul acesta al delirului înainta în salturi, în tumbe, salutând, răsucindu-se în paşi de vals, lipind călcâiele, defilând.

Egon, vânătorul, închise ochii.

Ştia acum că, fară îndoială, s-a apropiat clipa morţii, de vreme ce ochii lui încep să vadă asemenea amăgitoare năluciri. Închise ochii aşteptând moartea degeraţilor, care îngheaţă sângele inimii, după ce le-a înşelat mintea cu arătări nebuneşti.

Lacrimile abia apucau să se rostogolească din gene şi se prefăceau în boabe îngheţate. Copila lui… Poate cânta acum la pian lecţia ei, fără nici o grijă… Poate se uita la albumul de fotografii; la chipul din perete. Întreabă: „Mămico, oare tăticu' are să-mi aducă puiul de urs pe care mi l-a făgăduit la plecare?… Spune, mămico? De ce plângi?…”

Egon simţi că se cufundă în somnul cel mare şi negru, de unde nu se mai întoarce nimeni.

Dar un bot cald, o răsuflare fierbinte, îi atinse obrazul.

Ursul îl împingea, mirat de nemişcarea omului. Îl împingea, îi lingea obrazul, nările, ochii. Se trăgea îndărăt, aşteptând. Nu înţelegea de ce stau oamenii aceştia încremeniţi, de ce n-au glas, de ce nu ridică mâinile, de ce nu se deşteaptă din somn.

Fram nu înţelegea aceasta.

Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care îl înşela altădată, care nu mai prindea lămurit apropierea fiarelor sălbatice, îi vestise din depărtare că se află oameni pe aci, oameni din lumea cea de dincolo de gheţuri. Alergase într-un suflet. Îi primea la el acasă, cu semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi şi salutul care le place lor. Şi acum îi găsea neclintiţi.

Făcu trei paşi îndărăt.

Salută:

— Haide! Pe mine nu mă păcăliţi cu una, cu două!

Recunoscuse, întins jos, pe vânătorul care-l întovărăşise altădată până la insula pustie, îi dăduse libertatea şi-i purtase de grijă să-i ascundă provizii în cămara din stâncă. Îşi arăta bucuria întâlnirii în felul său. Cu tumbe şi salturile lui.

Egon deschise ochii. Îşi adună toate puterile şi glăsui:

— Otto! E Fram, Fram… Mă auzi? Fram, de la Circul Struţki.

Celălalt aiura:

— O cheamă Maria!… N-are să mai spună nimănui cuvântul tată. Are să uite cuvântul tată…

El nu auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol.

Atunci, abia atunci, cu judecata lui învăţată de la oameni, Fram înţelese! Şi nu stătu mult la îndoială. Mătură zăpada cu labele, îngrămădi oamenii alături, se culcă peste ei să-i încălzească, aşa cum îl învăţase dresorul odată, în tinereţea lui, să joace într-o pantomimă de la Circul Struţki. Oamenii erau atât de desprinşi de lumea aceasta şi atât de sleiţi de puteri, încât nu încercau să priceapă ce se întâmplă cu dânşii. Un urs alb. Un urs sălbatic. Chiar un urs care a fost odată la circ, dar s-a sălbăticit. Ce puteau aştepta de la dânsul?

Până acum ani şi ani de zile vânaseră urşi albi. Venise ceasul să cadă şi ei, fără arme, fără putere, vânat în ghearele unui urs alb. Dar de ce nu începuse să le sfarme ţeasta cu dinţii, ca focelor şi morselor? De ce întâr-zie? Mai repede! Să se sfârşească o dată cu chinul acesta…!

Unul aiura:

— O cheamă Maria… Împlineşte doi ani… N-are să mai spună nicioda-tă… niciodată cuvântul tată…

Celălalt repeta în neştire:

— E Fram… L-am cunoscut bine… E Fram, cu tumbele lui. Hai! Mai repede, Fram!… Muşcă… Sfârşeşte!… Ai milă, Fram, şi termină odată…!

Pe urmă, glasurile lor s-au stins înăbuşite. Din delir au trecut în somn. Un somn ciudat. Cald. Poate aşa e somnul morţii? Aşa se spune că e moartea prin îngheţ. Degeră mâinile, degeră picioarele, se încetinează sângele sleit, iar muribunzii se visează la căldură, simt dogoarea în obraz, în piept, în ochi.

Aşa a fost şi somnul lor. Visul lor… Nu mai sfârşea. Când au deschis ochii, o blană grea, dar fierbinte le apăsa piepturile. Au încercat să mişte întâi o mână, pe urmă un picior. Mâna se supunea. Piciorul se supunea.

— Egon!

— Otto!

Erau glasurile lor. Îşi auzeau, îşi recunoşteau glasurile lor.

Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare şi negru, cu visul morţilor de ger.

Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viaţă. Se ridică singură. Îi dezgheţase o plapumă vie.

Fram sări în patru labe, pe urmă în două.

Salută cu palma la tâmplă.

Cei doi vânători, deşteptaţi din morţi, se înălţară în capul oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs.

— Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred c-am visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori mort…!

Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredinţeze dacă era viu ori mort. Nimic îngheţat. Mâinile mişcau, picioarele la fel. Ce nemărginită plăcere să simţi degetele trosnind! Iar ursul de circ aştepta cu laba la tâmplă.

— E Fram! Nu-ţi spuneam eu că e Fram…?

Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă de stânca de gheaţă şi merse împleticindu-se până la ursul alb.

Nu putea spune gândurile întregi, aşa cum creşteau în creierul lui istovit.

Rostea numai:

— Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Ceea ce ai făcut tu, Fram…!

Şi, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă.

Otto se ridicase şi el.

Erau acum doi oameni, doi vânători de urşi, sprijinindu-se fară putere, la pieptul unui urs.

Fram îi îndepărtă încet cu labele. El era deprins cu oamenii tari şi mai mândri. Pe urmă parcă mai înţelegea că nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o peşteră cu proviziile lui. Vânat căpătat de la alţi urşi, cu tumbe şi salturi, aşa cum îşi câştiga el prânzul şi cina, alungând pe ceilalţi urşi când se ivea cu salturile lui mortale.

Îi târî într-acolo.

— Ce facem? întrebă Otto.

— Vezi bine… Semnele lui au ele vreun rost. Eu aş pune rămăşag că ne cheamă la masă… Nu m-ar mira de loc!

Şi nu s-au mirat de loc.

Ospăţul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de focă. Aşa cum era lista lui de bucate.

Vânătorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început să privească îngrijoraţi spre apus, unde soarele se apropia de linia zării. Începea amurgul polar.

Ultima săptămână când se mai încumeta o corabie să călătorească pe oceanul pustiu.

Pe amândoi îi cuprinse o frică. Dacă a sosit cumva corabia lor? Dacă a plecat?

Nu mai era timp de pierdut. Cu două bucăţi de carne îngheţată în spinare s-au îndreptat spre capătul insulei.

— Numai de n-am da peste vreun urs alb!… Fără arme, nimic nu s-ar mai alege de noi!

Vorbise Otto.

Dar Egon arătă spre Fram, care mergea lângă dânşii, legănându-se în patru labe, ca un câine uriaş:

— Cât timp avem tovarăşul acesta cu noi, nu văd nici o primejdie! Sunt sigur că are el vreun ac şi pentru cojocul fraţilor săi… Nu e aşa, Fram?

Auzindu-şi numele, Fram se ridică în două labe, salută, ca un soldat care spune: „La ordin!”, apoi se lăsă mai departe în patru labe şi continuă drumul alături.

Nu putea vorbi. Dar ar fi voit să arate că pentru fraţii lui are un ac de cojoc mai cruţător şi mai fără primejdie decât gloanţele din armele ome-neşti.

Au mers şaizeci de ore, în loc de patruzeci şi opt. Au mers cu opriri şi odihne, după cât se simţeau de istoviţi.

Corabia nu sosise. Îi aştepta coliba lor de lemn, cu paturi călduroase, cu aparatul de radio. Îi aşteptau în cuşcă şi cei trei pui de urs. Scânceau flămânzi.

Fram înconjură de câteva ori cuşca. Mormăi. Privi la oameni, privi la uşă. Apoi trase încet zăvorul!… Puii nu îndrăzneau să iasă afară. Îi trase Fram de ceafă, unul câte unul. Îi împinse cu piciorul în spate, să-şi vadă de drum.

Cei doi vânători priveau cu mâinile în buzunare, cu pipele în colţul gurii.

— Aş putea să jur că ursul acesta are o judecată omenească! rosti Egon. Îl vezi? Nu mă miră că ştie să deschidă un zăvor. Aceasta a învăţat-o de la circul lui, printre oameni… Mă miră însă cum de i-a trecut prin cap să-şi elibereze puii din neamul lui…

— Când vom povesti întâmplarea asta, lumea are să râdă şi are să spună că nu ne-am lăsat de palavre vânătoreşti. Tu ce părere ai, Fram, prietene Fram…?

Fram mormăi. Daca ar fi ştiut să vorbească, ar fi povestit că mai cunoaşte el undeva, într-un trib eschimos, un copil care a păţit la fel şi, fără îndoială, că s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos, înainte încă de a deveni mare vânător. Mormăi. Se uită cu înţeles spre coliba unde se afla înăuntru cutia minunată care cânta.

— Ne roagă să dăm drumul la radio! începu să râdă Egon. Acesta e ursul cel mai amator de muzică din câţi am cunoscut eu în viaţă…!

Intră în cabană şi răsuci resortul.

Din ţările de departe a înviat armonia culeasă prin văzduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închişi. Nu muzica îi plăcea lui. Ci amintirile pe care le deştepta această muzică. Oraşele de departe, înviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu străzile şi grădinile lor. Copiii întinzând cornetul cu bomboane ca să-l împartă Fram cu alţii; mâinile sfioa-se abia îndrăznind să-i atingă blana cu o dezmierdare uşoară. Băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul cam cârn, în seara unei reprezentaţii de adio, dintr-un asemenea oraş de departe…

Corabia sosi cu semne de mare grabă. Ancorase în larg şi trimise două bărci să încarce blănurile vânătorilor. Fram privea şi înţelegea. În ochii lui se lăsase ca o umbră de întristare.

Oamenii priveau la el şi nu înţelegeau.

— Îmi pare rău să-l lăsăm aci! vorbi Egon. Parcă m-aş despărţi de un prieten.

— Dar e făcut pentru viaţa de aici! Aceasta e soarta lui. Adu-ţi aminte că, atunci când l-ai adus, îl trimisese Circul Struţki tocmai fiindcă tânjea după locurile lui de aici, de la el, de-acasă…

Amândoi vânătorii intraseră în colibă să verifice dacă n-au mai uitat ceva.

Când au ieşit, Fram se făcuse nevăzut. L-au căutat. L-au strigat.

— Păcat! Ar fi trebuit să ne luăm rămas bun de la el… Ai văzut cum se mirau toţi marinarii?

Egon se urcă pe un vârf de stâncă să privească. De acolo, de sus, se vedeau şi cele două bărci oprite lângă ţărm.

— Priveşte! rosti vânătorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El e gata îmbarcat. Ne-a luat-o înainte!

Într-adevăr, Fram se urcase în barcă. Stătea cu spatele întors spre insulă, în jurul lui, marinarii încercau să-l alunge. Dar Fram stătea neclintit, una cu barca.

— Aşadar… începu Otto.

— Aşadar – sfârşi Egon – îl luăm cu noi! E dorinţa lui. N-o spune, dar o arată destul de lămurit.

Amândoi vânătorii au coborât ţărmul de stâncă. Lopeţile erau gata să despice apa, spre corabia din larg.

Egon a pus palma pe umărul ursului alb, întrebând:

— Iubite Fram, aşadar te întorci în lumea noastră, pentru totdeauna? Atunci de ce nu-ţi iei rămas bun de la locurile acestea acoperite de gheţuri? Bagă de seamă, a doua oară nu mai fac un drum, ca să te duc îndărăt…!

Ca şi cum ar fi înţeles întrebările, ca şi cum i-ar fi dat de gândit, Fram a întors ochii încet şi s-a uitat îndelung la locurile pe care le părăsea. Apoi se răsuci în barcă şi rămase cu privirea aţintită înainte, spre lumea cea de departe, de dincolo de gheţuri şi de ape.

— Hai!… rostiră vâslaşii, îndemnându-se. Dă-i drumul! Înainte…!

SFÂRŞIT