Capitolul I MÂINILE ALBE ŞI MÂINILE NEGRE

— Mai aşteptaţi! Domnu Comşa e în consiliu…

Uşierul examină cu atenţie de expert grafolog numele scris cu creionul pe cartea de vizită.

Apoi o mistui în buzunarul scurteicii de şiac, unde mai aşteptau o jumătate de duzină.

Maria Probotă căută cu ochii un scaun. Toate erau ocupate. Dar la un capăt de bancă improvizată dintr-o scândură nedată la rindea, îi făcu loc, binevoitor şi cu grabă de galan-tomie arhaică, un moşneguţ cu cioc alb şi căciula de imitaţie de biber.

Zăpada topită de pe încălţări ramifica pe podele şuroaiele într-un complicat bazin fluvial, cu afluenţi şi ostroave, cu albia adâncindu-se spre ieşire, unde duşumelele mai roase de paşi închipuiau un adevărat estuar.

Stăruia un miros acru de leşie şi fum de tutun răcit, ca într-o percepţie.

Toţi se răsuceau oftând, schimbându-şi locul, citind şi recitind ziare mototolite, dintr-o singură foaie, suspinând cu uşurare de câte ori se deschidea uşa şi se trântea izbită cu piciorul, după un funcţionar cu braţele încărcate de dosare.

Un perete de scânduri albe, care nu se ridicau până în tavan, retezate inegal, despărţea fosta sală de recreaţii a şcolii, în două: aci sala de aşteptare; dincolo, se auzea ţăcănitul maşinilor de scris ca un sfârâit gras de bucătărie.

Deasupra uşilor rămăseseră vechile indicaţii pe tabla reliefată: Clasa IV, Clasa II, Cancelaria. Sub ele, trei inscripţii recent caligrafiate pe cartoane dreptunghiulare, repartizau noua destinaţie a sălilor: Direcţia generală, Contabilitatea şi Statistica, Arhiva. Iar pe pereţi, prăfuite, decolorate şi cu pânze de păianjen, în care se balansau uscate muşte de astă-vară: o hartă a României şi ţinuturile locuite de români, un tablou înfăţişând sistemul nervos al omului în trupul negru cu bifurcaţii albe şi fine ca oasele de peşte, o planşă arătând melamorfoza fluturilor: omidă, cocon, crisalidă şi fluture.

Un domn cu pălăria tare, cu ochelari prinşi în şnur gros după ureche şi cu mâinile la spate, îşi amăgea aşteptarea, recapitulând în gând lecţia de intuiţie din clasa a IV-a primară.

Observă că o mână de copil scrisese, cine ştie când stângaci dar răzbunător, cu creionul, sub ciclul metamorfozelor, o concluzie neaşteptată: „Domnişoara Laţcu e o omidă!”

Domnul cu ochelari surâse cu melancolie, gândindu-se la destinul domnişoarei Laţcu. Desigur, vreo profesoară severă şi fără frumuseţe, rea şi plină de harţag, osândită să rămână pentru totdeauna omidă didactică, fără să cunoască zborul liber şi capricios de fluture în soarele primăverilor.

Apoi domnul căscă şi trecu plictisit la harta României, acum mincinoasă şi vană. Hotarele năruite arătau un roşu însângerat, care refuza să se cicatrizeze.

Prin această mulţime toropită de marasmul aşteptării, Sofron Vesbianu, cu căciula de lutru pe ceafă, cu blana deschisă şi cu clapele şoşonilor lăbărţate în lături, se plimba triumfal, oprindu-se din când în când să şoptească ceva uşierului, căruia îi strecurase un bacşiş generos ca să-l introducă înaintea celorlalţi.

Uşierul răspundea cu semne misterioase de complicitate; iar cu mâna în buzunar căuta să numere, pe nevăzute, câte hârtii de unu, doi şi cinci lei a capitalizat până acum.

Gând număra, avea o figură pierdută, cu ochii întredeschişi, absent de pe planetă. Cineva îl întrerupea întrebându-l; atunci se uita duşmănos, îşi pierdea socoteala, începea din nou, pipăind hârtiile: şapte de un leu; şase, şapte, opt, nouă de doi lei…

Trecu un general de intendenţă cu fireturi albe şi cu un ghiozdan doldora; apoi un domn voluminos şi important, salutat până la pământ chiar de cei care nu-l cunoşteau. Pe toţi îi înghiţea uşa păzită de omul cu haina de şiac, şi cu casieria în buzunarul stâng (în cel drept se aflau cărţile de vizită).

Maria Probotă începu să regrete că a venit. Îşi dădea abia acum seama că ar fi fost mai simplu să transmită prin-tr-un bilet rugămintea lui Virgil.

Sfârşise de citit, peste umărul moşneagului cu cioc alb şi căciula de imitaţie, gazeta de ieri, până la anunţurile mortuare sub cruciuliţe negre. Acum descifra de pe peretele din, faţă o cromolitografie afumată, cu culorile stinse: Mihai Viteazul şi călăul, când uşa se trânti şi ieşi generalul de intendenţă cu ghiozdanul dezumflat, domnul voluminos şi important încheindu-şi mănuşile, alte şase personaje civile şi militare, vorbind tare şi râzând, aprinzându-şi ţigările şi aruncând priviri, care nu vedeau, solicitatorilor ridicaţi respectuoşi în picioare.

Sofron Vesbianu, care asaltase cu ocheade libidinoase o biată fetiţă ruşinată, cu coada bălană pe spate, părăsi această îndeletnicire frivolă şi, readus la realitate, se repezi, îndrăzneţ şi mieros în acelaşi timp, la doi cunoscuţi din comisie. Le tăie calea să-şi expună plângerile; scoase un teanc de petiţii din buzunarul blănii şi, de la piept, tocul automat, cu care se puteau pune rezoluţii imediate.

Aşa se întâmplă că Maria Probotă fu poftită de uşier, înaintea tuturor, în biroul lui Comşa.

Radu se ridică din dosul teancurilor de dosare şi, cu surprindere plăcută, îi sărută mâna străvezie, înainte ca Maria să-şi poată trage îndărăt degetele cu feminitatea devorată de acizi şi dezinfectante. Cel dintâi gând al Mariei Probotă a fost că hainele albastru-închis ale lui Radu îi întinereau figura brună şi puţin palidă; fără voie, îi trecu în minte chipul roşcat al lui Virgil, ochii fără gene, mustăţile ţepoase şi rare, toată înfăţişarea stângace, de dascăl rezervist în uniformă noroioasă.

— Cu ce am plăcerea rară să te pot servi? Ce face Virgil? întrebă Comşa în picioare, zâmbind, privind-o în ochi şi spunându-şi că aşa slăbită cum e, ochii Mariei au încă farmecul firelor de aur în castaniul luminii şi gura păstrea-ză, împotriva tristeţei împietrite, proaspăta frăgezime copilărească.

Maria Probotă plecă ochii sub privire.

Întinse scrisoarea lui Virgil, pregătită la îndemână.

— O să vezi că nu e vorba despre noi… Noi ne-am deprins să nu mai aşteptăm de la nimeni rara plăcere – cum îi zici dumneata! – de a fi copleşiţi cu serviciile…

— E ceva urgent? răsuci Comşa scrisoarea, surprinzând, ca întotdeauna când vorbea cu o femeie frumoasă şi tânără, pe cei doi subalterni din birou spionându-l cu coada ochiu-lui, deşi se prefăceau că cercetează dosarele cu cea mai mare atenţie. Trebuie să dau un răspuns imediat?

— Citeşte, te rog! îl invită Maria. De aci înainte! arătă pasajul cu unghia. Celelalte nu interesează; sunt chestiuni banale, indiferente, conjugale…

Radu Comşa se retrase între ferestre.

Maria, rezemată de pervaz, privi afară, în stradă, unde picura zăpada prelinsă de pe acoperişuri, în soarele călduţ.

Scrisoarea lui Virgil Probotă îl ruga, prin Maria, pe Radu să treacă neapărat la o casă din Tătăraşi, unde fostul lor coleg, Dan Şcheianu, îşi scuipă cele din urmă rămăşiţe de plămân. Era un apel de vechi camarazi să-şi stea într-ajutor: „Zilele lui Şcheianu sunt numărate. Nimeni nu-l mai poate salva! Dar cred o datorie să încercăm a îmblânzi soarta unui nefericit, cu care am pornit la drum împreună şi se pierde. Nu mă îndoiesc că Radu, cu toate gravele lui ocupaţii, va găsi timp să facă el ceea ce eu, de aci, nu mai pot face. Insist însă: mă tem că fiecare zi lăsată să treacă, să nu însemne un ireparabil prea târziu…”

Urma adresa casei unde zăcea Dan Şcheianu, câteva rânduri dintr-o scrisoare primită de la el, pe urmă întrebări care-o priveau numai pe Maria.

Foaia de hârtie tremură imperceptibil în mâna lui Comşa.

Îl încercă o mustrare.

El nu se mai gândise de mult nici la Virgil, nici la Dan. Şi iată că Virgil Probotă, cu toate necazurile şi sărăcia lui, de departe, dintr-un bordei de campanie, se arăta mai omeneşte îndurerat de soarta prietenului în pierzare! Umilit de această constatare, care încă o dată îl scădea în propria-i judecată, împături scrisoarea şi-o trecu Mariei, după ce-şi însemnă adresa în agendă.

— Te duci chiar astăzi, sper! stărui Maria Probotă. Eu am fost imediat ce-am primit scrisoarea! E condamnat fără scăpare, chestie de câteva zile. Dar nu mai pot călca acolo… E o lume imposibilă, o casă de alienaţi!

Nu adăugi că fusese înconjurată de un soi de zănateci, care-o înfricoşaseră, glumind alături de camera muribundului, făcând-o să roşească la aluziile lor dezmăţate: adevărată atmosferă şi clientelă de tavernă.

— Şi Virgil ce face? Dinu? Cucoana Tincuţa? încercă Radu să rupă tăcerea care îl stingherea.

— De ce acest interogator de mântuială, domnule Comşa?

Altădată, în camaraderia lor, îi spunea Radu sau Comşa, simplu! Observă aceasta şi şovăi.

— Dumneata nu te mai interesezi de foarte multă vreme de foştii prieteni… Sunt trei luni de când ne aflăm aici. Fără această scrisoare, recunoaşte că nici nu te-ai fi gândit la noi. Nu ne-am mai văzut! Nici n-am fi avut, de altfel, de ce…

Radu Comşa îşi amintea cu mustrare cum a părăsit el în noaptea de noiembrie, în drumul retragerii, în ploaie, pe Dinu şi pe cucoana Tincuţa. Uitase cu totul. Îi apărea această nepăsare mai mizerabilă încă, fiindcă de atunci nu-l muncise nici o clipă gândul; nici nu se mai întrebase care le-a fost în urmă soarta.

Vru să repare uitarea. Îngăimă câteva vorbe pentru Maria numai, rezervându-şi dreptul pentru conştiinţa lui să şi-o examineze mai sever singur.

— Am avut atât de lucru! Un birou cu toată răspunderea… Pe urmă, de unde să-mi imaginez că sunteţi aci?

Maria ridică ochii obosiţi sub fruntea bombată şi îl privi drept.

— De ce atâtea explicaţii? E una mai simplă… E firesc. Viaţa ne îndepărtează! Dumneata ai alte preocupări…

O pauză.

— Uitam să te felicit! Eleva lui Virgil face o bună partidă.

Comşa rupse între degete creionul subţire al agendei.

Cei doi funcţionari de la mese scriau de zor, cu capetele plecate pe foile de hârtie; dar erau numai urechi, cu toate că Maria vorbise surd.

Radu se hotărî:

— Îmi permiţi să te însoţesc câţiva paşi? Aci, între ferestre, nu e locul cel mai nimerit pentru rechizitorii, nici pentru pledoarii…

Îşi îmbrăcă paltonul şi o întovărăşi.

Uşierul strigă celor care aşteptau în sală să treacă după amiază, la patru.

Moşneagul cu cioc alb îşi îndesă amărât peste urechi căciuliţa de imitaţie de biber, uitându-se mustrător la Maria Probotă: „Ţi-am făcut loc cu atâta bunăvoie şi acum, din pricina dumitale, iată altă jumătate de zi pierdută!” Dar Radu Comşa trecu repede, cu figura încruntată, cu gulerul ridicat, printre oamenii mormăind; numai în stradă surâse cu satisfacţia ştrengărească a şcolarilor care şi-au furat din programul plicticos un ceas de libertate.

— Cum îţi vine să abandonezi atâţia oameni, după ce-au aşteptat? Poate au nevoi grabnice… E atâta mizerie acum, pretutindeni! îl certă Maria Probotă, călcând la stânga lui, pe trotuarul curăţit, unde soarele de început de martie topea ninsoarea murdară.

— Mă surprinde, acest sentimentalism la o doctoriţă şi încă la una cu atâta experienţă! încercă Radu Comşa să înlăture răspunsul cu o glumă şi constatând în aceeaşi clipă, dezolat, că nu prea are noroc cu glumele în asemenea împrejurări. Ei mă aşteaptă pe mine, eu pe alţii! E un cerc de fier, viaţa…

— O! Pentru dumneata, un cerc de fier!

— De ce acest: „pentru mine”? Să am oare atât de mult aerul unei brute?

Radu Comşa gândea: „Are dreptate să-i par brută fericită şi privilegiată! Virgil e într-un bordei de pământ, după ce s-a târât pe toate drumurile de retragere ale ţării. Dan Şcheianu moare de oftică, într-o bojdeucă de mahala din acest Iaşi al tuturor expierilor. Eu primesc felicitări.”

Maria Probotă, mergând alături, se întreba la rândul ei: „De ce simt oare o plăcere animală să merg lângă el? E un egoist! Pus la adăpost de toate primejdiile. Îşi aranjează viaţa comod, înlăturând tot ce este prilej de suferinţă. Bietul Virgil îmi scrie câte îndură în peşterile lor de pământ. I se par himere inaccesibile: un cearceaf curat, un pahar de ceai limpede, o carte, gângureala lui Dinu… Şi eu găsesc o plăcererea să păşesc lângă omul care-a fugit de mine, din prudent calcul. Ochii îmi sunt atraşi de gura lui cărnoasă şi senzuală; peste voinţa mea, animalul de aci e satisfăcut de vecinătatea acestui alt animal, robust, mulţumit de sine şi nepăsător! Am, un copil care înseamnă toată raţiunea mea de existenţă, îl iubesc: de ce nu mă gândesc la el, acum? E o urâtă glumă, o dezgustătoare glumă, viaţa!

Maria Probotă îşi aduna toate gândurile, cu toată voinţa, la Dinu. Aproape să-i şoptească numele într-ajutor: Dinu! Dinu! Dinu!

Se surprinseră tăcând.

Maria privea profilul lui Radu, cu tăietura buzelor adâncă, nedându-şi seama că îl priveşte.

Aşteptară să traverseze în faţa statuii lui Miron Costin, cu gulerul de zăpadă prelingând apă pe mantia coclită, de bronz.

În soarele firav de martie, trecătorii se îmbulzeau ca gângăniile.

Ieşeau din iarnă cu feţele stoarse, flămânzi şi cu ochii sticloşi, după patru luni de suferinţi crunte; dar presimţirea primăverii înviora figurile cu o nădejde încă timidă şi involuntară, fiindcă aerul era uşor şi proaspăt. Pătrundea jilav în plămâni, adânc şi ameţitor, ca în pieptul convalescenţilor. În văzduhul umed streşinile se topeau, gesturile păreau mai uşoare, totul devenise aerian şi imponderabil. Norii albi se topeau în albastrul ud al cerului.

Un ofiţer fără mână râdea cu toţi dinţii albi, lângă o fe-meie cu haine cernite. Se cunoştea că nici omul cu mâneca goală prinsă în ac nu-şi aducea aminte că n-are o mână; nici femeia, că plângea un mort.

Era cea dintâi primăvară după prăpăd şi începeau cele dintâi uitări.

Radu Comşa se apropie mai mult de Maria, susţinându-i braţul să păşească peste noroiul amestecat cu zăpadă cafenie.

Îi văzu ochii plini de gânduri, obosiţi şi trişti.

O întrebă brusc, cu un surâs ştiutor, de protecţie şi ironie:

— Mărturiseşte, ce gândeşti acum?

Maria Probotă răspunse mecanic:

— Nimic! aşa cum se apără întotdeauna femeile surprinse asupra unui gând de nemărturisit.

— Eram sigur! clătină din cap Radu Comşa, cu un zâmbet pe care-l voia mai departe ironic. Totuşi aş putea reproduce cu oarecare aproximaţie reflecţiile… Îţi spui, nu este aşa? „Iată un om care s-a lepădat de tot ce-l putea împovăra în viaţă, ca de un bagaj incomod, pe o linie de transbordare. Prietenie, prejudecăţi, obligaţii, tot! Ca o şopârlă care-ţi lasă în mână coada, să se salveze ea!” cum ar apela imediat la un exemplu din domeniul său zoologic, Virgil… Simt răceala din prietenia lui. A fost pe aci, desigur… De ce n-a dat pe la mine? De câte ori ne-am întâlnit în doi ani, ne-am spus numai banalităţi indiferente: doi vecini de masă la un restaurant de gară, pe care numai întâmplarea îi pune alături şi schimbă de mântuială formalităţi convenţionale.

— Virgil a stat numai o săptămână! îl apără Maria. Nici nu ştia unde eşti şi dacă eşti aici. Era zdrobit de oboseală, deprimat, aproape bolnav. Venea de pe front şi se întorcea tot acolo!

Radu clipi mărunt să-şi biruie un sentiment, neplăcut, care-l apăsa tot mai des de la un timp.

Apoi vorbi, mai mult pentru el:

— Înţeleg ce înseamnă şi aceasta: „Venea de pe front şi se întorcea tot acolo!” Adică: „Nu era în situaţia dumi-tale, ferit de aceste stupide datorii, la un birou unde laşi bieţi oameni să aştepte cu o nepăsare seniorială.” Declară că n-ai vrut să spui aceasta?

— Şi dac-ar fi? îl înfruntă Maria cu o satisfacţie răutăcioasă.

— Ai toată dreptatea! Aparenţele sunt împotriva mea… Dar e o situaţie care mi s-a impus şi care din voinţa mea se va curma! se apără Radu Comşa, întrebându-se de ce simte nevoia să se dezvinovăţească şi totuşi continuând: Peste trei sau patru săptămâni, delegaţia mea expiră. Am cerut să se sfârşească! Voi fi alături de Virgil şi de oricare…

Maria Probotă dădu din umeri. Ce-o interesau pe dânsa aceste toate?

— Să vorbim de altceva… Unde locuieşti aici? Ai găsit o casă comodă? Potrivită situaţiei dumitale pe care, evident – observi că am luat notă – n-ai căutat-o?

— De ce vorbeşti aşa? Vrei să fii maliţioasă, dar ai o inimă prea bună, prea directă, prea nealterată, ca să izbu-teşti până la sfârşit… Şi pe urmă, poţi observa acum cine îndepărtează prieteniile noastre vechi…

Maria Probotă păşi, desfăcându-şi braţul, cu privirea în jos, tăcută.

Amândoi văzură, o clipă, în aburita oglindă a amintirii, dimineaţa de toamnă când Radu Comşa, student sărac şi convalescent, cu pardesiul pe umeri, în grădina cucoanei Tincuţa, sorbea ceaiul cu medicamente. Frunzele fugind pe cărare, ca mici făpturi alungate ale toamnei. Cartea deschisă pe care-o citea vântul, întorcând foile una câte una. Maria numărând picăturile de doctorie, când Radu i-a prins mâna fără să-i spună nimic şi ea şi-a retras-o încet…

Radu Comşa îşi amintea de acestea fără nici o înfiorare. Lucru trecut, mort. Tot sufletul îi era pentru totdeauna inundat de imaginea Luminiţei.

Dar Maria simţea încă vinovata căldură în piept şi-i fu silă de ea.

Pe obrazul cu liniile neclintite trecu fugitiv o lumină, ochii îi fură mai calzi, gura întredeschisă întineri; o slabă înfiorare de viaţă pâlpâi din trecut, înăbuşită brusc, înainte ca Radu Comşa s-o fi surprins. Fu ca o floare opărită cu leşie fierbinte: într-o clipă veştedă şi cu culorile de cenuşă. Maria gândi cu deznădejde numai la Dinu: „Acum omul lui de zăpadă se topeşte. Ce neconsolat va fi mâine! Dinu! Dinu! Dinu!”

Când ridică ochii la ochii lui Radu Comşa, toată figura arăta numai marea şi iremediabila ei oboseală.

Îi întinse mâna:

— Aşadar, rămâne hotărât! După-amiază treci neapărat la Şcheianu… Poate vei reuşi să-l scoţi de acolo; dacă nu, măcar să-l convingi să urmeze prescripţiile unui medic! Bineînţeles, altcineva decât mine… Mi-ar fi imposibil să calc în asemenea casă!

Radu Comşa îi sărută vârful degetelor slabe:

— Nu mi-ai spus unde staţi! Aş vrea să-l văd şi pe Dinu.

Maria evită răspunsul:

— Ceea ce s-ar putea face pentru Şcheianu e să-i găseşti o cameră mai aerisită, cu linişte şi lumină… Să-l scoţi dintre indivizii aceia odioşi. Măcar agonia să-i fie de om!

Radu vru să mai întrebe ceva.

Dar Maria Probotă era departe, cu trupul subţire, în hăinuţa săracă, înghiţită de mişuneala trecătorilor. La colţ dispăru. „De ce-o fi fugind aşa?” se întrebă Radu. Şi rămase nehotărât, neştiind încotro să-şi îndrepte paşii, în soarele blând de martie, care nu-i făcea nici o bucurie.

Trecu în trap o trăsură rusească: roţi de cauciuc, înhă-mată de troică, un cal negru, uriaş şi lucios, cu cerc, între doi lăturaşi mai mici, suri, rotaţi, cu gâturile încordate; vizitiu cu miţoasă căciulă şi cu şireturi negre la blană.

Dinăuntru, salută larg prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin şi-i zâmbi voioasă Zoe Vesbianu. Iată una care se consola repede!

Radu Comşa se întoarse să-i privească din urmă, fără prietenie.

După-amiază, cobora din automobilul lui Alexandru Vardaru, la capătul unei străzi noroioase din Tătăraşi.

Neculai, şoferul, îşi scoase cascheta ştergându-şi fruntea asudată de acrobaţiile cu care străbătuse prin atâtea gropi până aci.

— Mergeţi dumneavoastră înainte… Să văd unde intraţi. Mă tem să nu se înfunde maşina în Maţurienele aste!

Neculai citea gazeta şi cunoştea, după cum se vede, dezastrul rus din lacurile Mazuriene.

Stradela era într-adevăr un canal lichid, între zaplazuri de leaţuri, cu movili de zăpadă zgurită, cu apă opacă şi neagră.

Radu Comşa păşi peste pietrele semănate din loc în loc, singura trecătoare a aborigenilor. Stâlpii de porţi purtau două rânduri de numere, cu văpseaua deopotrivă de ştearsă. Nu se mai cunoştea care e numărătoarea cea nouă şi bună.

Într-o curte, doi mahalagii dezbrăcaţi de haină spintecau un porc proaspăt înjunghiat, cu pielea atât de netedă, de spălată şi roză, încât avea nu ştiu ce nuditate necuviincioasă de trup omenesc.

La chemarea lui Comşa, unul veni până la zaplaz, cu cuţitul ud şi cu mâinile pline de sânge până la cot, grăbindu-se să-l lămurească cu o bunăvoinţă care contrasta cu înfăţişarea feroce de asasin.

— A treia casă, pe stânga! Intraţi în ogradă de-a dreptul, că dacă bateţi, bateţi degeaba! Nu-mai aude nici dracul… Casa e hăt în fund!

Un câine jigărit ţâşni printre dânşii, în gură cu o bucată vânătă de măruntai. Omul zvârli cuţitul după el, dar fără efect.

Câinele sări gardul din faţă, apoi prin fundul unei grădini, altă împrejmuire, cu velocitatea unui câine dresat la un concurs de obstacole.

— E javra lui Bodrângă! strigă celălalt mahalagiu, rămas lângă porcul alb-roz, cu picioarele în sus, cu burta spintecată, din care scotea, inepuizabil, ficaţi, plămâni şi intestine, ca dintr-un geamantan deschis la o percheziţie de frontieră.

Omul cu cuţitul sudui tot neamul lui Bodrângă şi făgădui câinelui un destin fatal.

Se întoarse apoi iarăşi la Comşa:

— Vă spuneam să nu mai bateţi, că n-aud, ca surzii! A adunat muierea toţi zevzecii din târg…

Radu Comşa îi urmă sfatul întocmai.

La numărul 14, intră în curte fără să mai bată în poartă. Dealtfel poarta nu exista decât virtual; o indicau numai două gropi de viitori stâlpi.

Casa era ascunsă după frânghii cu rufe ude. Trecu plecându-se de două ori pe sub cămăşile şi pantalonii spânzuraţi, pantaloni femeieşti şi bărbăteşti, cu laturile desfăcute în atitudini obscene şi într-o vinovată promiscuitate: pantaloni de mătasă negri, verzi, roz şi lila; pantaloni cu dantelă şi izmene cazone, de pânză groasă, atârnând până în pământ.

Uşa era întredeschisă. Ciocăni de câteva ori, fără succes. O trase cu totul; se deschidea în afară.

Ceea ce văzu întâi îl umplu de nedumerire.

Cineva, întors cu spatele, făcea un fel de mătănii.

În genunchi, arăta bombat fundul pantalonilor cu dungi verzi pe fond cenuşiu. Două petece de altă stofă, ca doi ochelari simetrici, trădau îndelungata carieră a veşmântului şi viaţa sedentară, lipită de scaun, a proprietarului.

Apoi omul se lăsă pe burtă; atunci se putu vedea că are o pălărie tare pe cap şi că se afla numai în cămaşă colorată, de cit roz, fără vestă, cu bretele pestriţe încrucişate pe umeri. La crucea bretelelor, cămaşa ridicată şi boţită făcea un mic glob, plin de aer.

Omul stătu o clipă pe burtă părând că sondează atent rogojina care ţinea loc de covor şi de unde avea să ţâşnească o profeţie misterioasă. Semnul fatidic întârzia să apară. Omul se înălţă consternat şi se lăsă de câteva ori încet, numai în puterea braţelor; făcu mai multe mişcări de broască, de şopârlă, de urs şi de capră, ca să atragă indulgenţa zeilor.

Zadarnic! Zeii, se vede că îi respingeau cu desăvârşire toate aceste vane şi mute implorări, căci vraciul sări brusc în picioare şi începu să întindă mâinile în sus şi în lături, cuprins de furie, icnind ritmic şi numărând gâfâit, un-doi! un-doi!

Se mai prosternă încă o dată până la pământ, într-o adâncă temenea turcească, întinzând iarăşi fundul pantalonilor atât de ameninţător, încât lui Radu Comşa îi fu teamă să nu plesnească cele două ocheane rotunde de altă stofă; ridică braţele în aer şi, întorcându-se pe călcâie, rămase cu gura căscată, cu a opta figură din Sistemul doctorului Müller, neisprăvită, când dădu ochii cu necunoscutul din prag.

— Cu cine am onoarea? salută cu extremă afabilitate, rectificându-şi poziţia şi scoţând gambeta de pe creştetul care apăru chel cu desăvârşire.

— Comşa! Îi întinse mâna mosafirul din prag. Radu Comşa! Prieten şi fost coleg cu Dan Şcheianu. Mi s-a spus că-l pot găsi aci…

— Exact! Îmi daţi voie să mă prezint?

Oferi mâna pe care din treacăt o şterse de fundul pantalonilor.

— Alcibiade Gâtu! Ex-profesor de filosofie, logică, psihologie, estetică, greacă şi latină. În prezent, liber ca păsările cerului… Exact! Prietenul nostru comun, Dan Şcheianu, locuieşte aci: mă tem însă că numai provizor! Se pare că prea curând va fi eliberat din acest vulgar exil impus sufletului…

Vorbind, domnul Alcibiade Gâtu îşi mângâia, cu înduioşătoare iubire paternă, nasul rotund, roşu şi lucios ca guma baloanelor de la Moşi.

Radu Comşa nu luă seamă la bizara introducere a ex-profesorului de filosofie, logică, psihologie, estetică, greacă şi latină. De la Maria Probotă ştia că se poate aştepta la orice şi venise cu hotărârea să nu se mire de nimic.

Dar voi să curme palavrele individului şi, cu pălăria în mână, se sili să arate că n-are timp de pierdut:

— Domnule Alcibiade Gâtu, aş dori să-l văd pe prietenul meu Dan!

Apăsase pe „prietenul meu Dan”, pentru a sublinia că nu înţelege să aibă nimic comun cu tovarăşii actuali ai lui Şcheianu.

— Aş dori să-l văd imediat! Îmi faci un mare serviciu dacă mă conduci în camera lui.

— Exact! Numai că pentru moment doarme. Se antrenează pentru somnul cel mare. Priviţi!

Domnul Alcibiade Gâtu, cu dexteritatea unui paznic de muzeu anatomic, dădu perdeaua de la fereastra îngustă cât o palmă a uşii din stânga şi se ridică în vârful picioarelor să privească, fiindcă era mic de statură, iar fereastra era înaltă. Îşi aruncă ochii înăuntru şi Radu Comşa.

Se vedea un căpătâi de pat, lipit de perete; un trup învelit peste cap cu o plapomă roşie, neînfăţată.

— V-aţi convins? întrebă surâzător domnul Alcibiade Gâtu. Doarme! A aţipit adineaori… S-a certat pe-o chesţie de estetică şi a aţipit. N-a dormit toată noaptea. Ar fi o crimă să-l deşteptăm, exact o crimă! Însă peste o jumătate de oră se deşteaptă singur, vă garantez… Exact! De aceea vă invit în camera noastră să aşteptaţi! E o cameră săracă, domnule Comşa… Dar veţi face cunoştinţă cu câţiva artişti şi intelectuali foarte distinşi. Exact, pe onoarea mea, domnule Comşa, persoane excepţional de distinse. Pionierii vremilor ce va să vină!

Domnul Alcibiade Gâtu, scund, cu începutul de grăsime fără succes combătut de sistemul doctorului Müller, în că-maşa roz sub bretelele încrucişate şi cu pălăria tare pusă cam pe-o ureche, zâmbea. Zâmbea cu atâta beatitudine de impresia rară pe care ştia că vor produce-o, fără nici o îndoială, amicii săi intelectuali şi artişti, pionierii vremilor ce va să vină, încât Radu Comşa nu avu tăria să refuze.

Nici n-ar fi avut de altfel unde să aştepte aiurea.

Amfitrionul îşi frecă mâinile, după ce-şi şterse sudoarea din podul palmelor de fundul pantalonilor. Nasul roşu, rotund şi lucios ca pieliţa batoanelor de gumă, strălucea de o orgolioasă satisfacţie.

Prin perete se auzi un glas răguşit, intonând:

It's a long way lo Tipperary…

Deschise uşa din dreapta şi îl împinse pe Radu Comşa într-o încăpere, unde îndată se mişcară câteva umbre, ca larvele tulburate când ridici o piatră într-o pivniţă umedă.

Cântecul Marii Britanii amuţi.

— Iată prietenii mei şi ai lui Dan Şcheianu, iubite domnule Comşa! Permite-mi să ţi-i prezint. Mitică Episcopescu, sculptor!

Mitică Episcopescu, sculptor, gigant bărbos, cu capul puţin plecat, fiindcă ajungea în tavanul scund, îi strânse mâna ca într-o menghine şi o scutură zdravăn, repetat, îndelung, până ce Radu Comşa închise ochii de durere.

— Eliazar Ciucă, matematic şi astronom! Dacă îţi aminteşti, acum zece ani a atras atenţia asupra câtorva erori fundamentale ale lui Poincaré. În altă ţară, de mult ar fi ajuns la Institut, Academie, eţetera… Exact! Ministru de instrucţie poate, inspector general desigur, rector de universitate, decan, eţetera…

Eliazar Ciucă, adversarul lui Poincaré, întinse cu modestie o mână timidă şi moale, privindu-l cu cel mai mare interes de după o pereche de ochelari cu sticlele foarte bombate, ca pe-un satelit necunoscut ori ca pe-un icosaedru cu douăzeci de triunghiuri egale.

— Tismana! Cred că aţi citit poemele demoniace semnate Vlad Tismana!

Vlad Tismana, autorul poemelor demoniace, făcu un pas şchiopătând, până înaintea ferestrei care-i lumină faţa tumefiată de bubuliţe violete şi monoclul satanic.

Atingerea mâinii fu rece şi vâscoasă, ca o bală de melc.

— Emilian Garpuz, pictor! Adevărat revoluţionar în arta luminii, întors de pe front şi decorat.

Emilian Carpuz, revoluţionar în arta luminii, fusese surprins tocmai când îşi lega moletierele peste bocancul unui picior, pe când celălalt era cu desăvârşire desculţ. Gemea şi ofta, ca şi cum ar fi strâns pansamentele pe o fractură teribilă.

Se mulţumi să ducă degetele la tâmplă, într-un fel de aproximativ salut milităresc.

— Şi, în sfârşit, acest individ care doarme, clocindu-şi încă băutura de astă-noapte! Alecu Iovin, kantian incorigibil. Fiindcă e pentru aperitivul categoric şi fiindcă e clientul cel mai fidel al lui „Mânaş Kanler cel cu vinuri bune”, cârciumă celebră în tot cartierul!

Alecu Iovin, kantian, fiindcă era pentru aperitivul categoric, calambur localizat ad-hoc după o caricatură dintr-o publicaţie umoristică franţuzească, dormea cu totul absent de la aceste infame calomnii.

Dormea îmbrăcat, într-o poziţie incomodă şi absurdă, cu mâinile în buzunări, cu faţa la perete, fără pernă, dar cu picioarele cocoţate mult peste nivelul capului, susţinute de spătarul unui scaun. Fie din cauza prea prelungitei controverse filosofice de peste noapte la domnul Mânaş Kanter, cel cu vinuri bune, fie din cauza acestui fel de a dormi fachiric, somnul lui Alecu Iovin, kantian, se arăta foarte agi-tat şi tulburat de vedenii: scâncea şi sforăia şuierător, se înfigea mai adânc cu nasul în perete, sughiţa şi zvârlea dintr-un picior, ameninţând echilibrul instabil al scaunului suport.

Domnul Alcibiade Gâtu, sfârşind prezentările, îşi privi cu mare înduioşare pionierii vremilor ce va să vină şi adăpos-tul unde toţi abia încăpeau, unul lângă altul, ca nucile într-o plumieră de şcolar.

Apoi, pentru a face onorurile de gazdă, îşi îmbrăcă un surtuc cafeniu, înfipse gambeta neagră pe capul unui ghips înfăţişând o victorie înaripată şi oferi lui Radu Comşa un jilţ, însă numai după ce-i verifică în prealabil rezistenţa picioarelor.

— E cel bun! îl asigură Mitică Episcopescu, trecându-şi degetele prin barbă şi privind de la înălţimea tavanului, unde creştetu-i se încadra într-o transparentă aureolă de pânză de păianjen.

— Iată, iubite domnule Comşa, în ce mizerie sunt constrânşi să trăiască atâţia intelectuali şi artişti excepţionali! Iată unde sunt osândiţi să-şi petreacă viaţa, împiedicaţi de la creaţie în aceste prea triste vremuri! suspină domnul Alcibiade Gâtu, aşezându-se pe marginea unuia din cele trei paturi, care ocupau cei trei pereţi. Ne-am adunat ce are Ţara Românească mai independent în cugetare şi artă, şi trăim ca într-o cetate asediată! Aiurea oamenii se ucid, redaţi instinctelor elementare… Dar aci, noi păstrăm vie flacăra umanităţii! Când nenorociţii, astăzi abrutizaţi de răz-boi, se vor dezmetici din nebunia lor, atunci vor veni să-şi aprindă feştilele la focul pe care l-am ascuns viu şi l-am ferit de pieire…

Domnul Alcibiade Gâtu îşi netezi nasul roşu şi lucios, ca pieliţa baloanelor de la Moşi, în al cărui interior s-ar fi aprins brusc flacăra unui nemărginit orgoliu.

Îl privi în ochi pe Radu Comşa şi zâmbi, preîntâmpinân-du-i o întrebare:

— Poate vreţi să ştiţi cum trăim aci, cum ne hrănim, domnule Comşa? Când am sosit, datorită simţului practic al prietenului Eliazar Ciucă şi calculelor sale, care au demonstrat imediat, după semnele aştrilor şi mersul planetelor, că războiul va dura şapte ani, am cumpărat aceşti doi saci de fasole; alţi doi saci de mălai pe care i-am urcat în pod; patru saci de cartofi depozitaţi în pivniţă; mai multe kilogra-me de tutun; patru şunci afumate care, din nefericire, se apropie de sfârşit, căci totul este trecător în această trecătoare lume şi am mai adaos o balercă de vin… Pe aceasta a consumat-o, împotriva prevederilor noastre, încă din pri-mele două săptămâni, acest domn care sforăie acum; personaj lipsit de demnitate şi de sobrietatea aşteptată de la un om de cugetare pură! Ne-am pregătit în acest chip, iubite domnule Comşa, pentru un lung asediu, căci nimeni nu poate nega că puţinii oameni într-adevăr superiori sunt con-strânşi să trăiască astăzi, după cum am spus-o, ca într-o cetate asediată de barbari!

O clipă se opri, ascultă spre uşă şi surâse cu satisfacţie:

— Iubite domnule Comşa, mi se pare că aud tuşind pe prietenul nostru comun, Dan Şcheianu! Îmi permiteţi un moment să văd dacă s-a deşteptat?

Domnul Alcibiade Gâtu dispăru şi Radu Comşa rămase cu cele cinci genii care, într-o atmosferă irespirabilă de submarin, păstrau vie flacăra umanităţii pentru vremile ce va să vină.

Ca să vorbească ceva, Radu întrebă:

— Vă rog, domnilor, pentru Dan Şcheianu aţi chemat vreun medic de când e în pat?

Sculptorul uriaş dădu din umerii laţi, cu compătimire, pufăind din pipa care umplu îndată încăperea cu fumul unui depozit de furaje incendiat.

— Ce nevoie are de medic? Destul să urmeze metoda mea: sigură! Patentată şi garantată! O jumătate de vin negru, fiert cu scorţişoară, piper şi zahăr, seara; şi pe piept, cataplasme cu seu! Îţi ia răceala cu mâna şi a doua zi zburzi ca un mânz!

„Aceştia îl asasinează!” gândi Comşa şi se îndârji în hotărârea să-l urce pe Dan Şcheianu în automobil şi să-l ducă la el acasă.

— A fost o doctoriţă! piţigăi Vlad Tismana, aşezându-şi monoclul în ochiul de culoarea acadelelor de lămâie. O doctoriţă foarte nostimă, păcat că aşa o ipocrită! Avea tot timpul aerul unei regine detronate. Dar ştim noi ce se ascunde sub aşa un aer de mironosiţe…

Poetul demoniac făcu ticălos cu ochiul cel fără monoclu.

Radu Comşa simţi că şi-ar procura una din cele mai mari satisfacţii din viaţă dacă l-ar putea înşfăca de-o ureche să-l trimită, cu un picior în spate, peste cele trei bariere de rufe întinse pe frânghii, ca trei bariere care astupau viitorul geniilor exilate în acest falanster patronat de domnul Alci-biade Gâtu.

Afară se auzi claxonul maşinii. Desigur, Neculai izbutise să ajungă până aci şi dădea de veste.

Toţi se ridicară la fereastră, cu priviri de mirare, fiindcă niciodată până atunci nu se aventurase în aceste părăgini un asemenea occidental vehicul.

— Nu vă deranjaţi. E maşina mea! lămuri Radu Comşa.

Voise să spună că e maşina cu care a venit el.

Dar cele patru genii îl considerară deodată cu alt respect şi cu o mai mare admiraţie. Prietenul lui Dan Şcheianu era, aşadar, un adevărat personaj! Poetul demoniac se apropie săltând pe piciorul teafăr, ca o dropie rănită.

Îşi scoase monoclul şi, învârtindu-l pe un şnur în vârful arătătorului, îşi dădu confidenţial o părere dezinteresată:

— Eu cred că Dan Şcheianu trebuie neapărat să ia aer…! În fiecare zi, o plimbare care să nu-l obosească. Dacă îi trimiţi dumneata în fiecare dimineaţă maşina un ceas pentru o plimbare, pot zice de-acum că e un om salvat! Îl putem însoţi noi. Eu sunt gata la acest sacrificiu… Pentru Dan Şcheianu am avut întotdeauna un mare sentiment!

Domnul Alcibiade Gâtu intră în cameră:

— S-a deşteptat, iubite domnule Comşa! Un moment numai şi puteţi veni… Vrea să-şi facă toaleta: a devenit cochet ca o curtizană.

Scoase dintr-un sertar o cămaşă împăturită, îi cercetă nasturii. O aruncă şi alese alta.

Ridică de pe masă ceva care semăna cu o pălărie şi luă de dedesubt ceva care semăna cu o perie de cap, aşezată lângă ceva care semăna cu un colţ de pâine.

Desprinse din cui şi o oglindă de-un lat de palmă. Apoi ieşi cu braţul plin, ca o mamă care se duce să facă toaleta pruncului invitat să recite o poezie de salon musafirilor.

Alecu Iovin, kantianul, se răsuci în pat, căscă, se frecă la ochi, se ridică zburlit, îşi privi lung şi amărât picioarele numai în ciorapi, din care ieşea la lumină degetul mare printr-o spărtură.

Numai după acest examen, clientul lui Mânaş Kanter, cel cu vinuri bune, înălţă privirea şi observă că se află în încăpere un străin. Restabili oarecare ordine în căpiţa de păr şi, ascunzându-şi sub o manta, cu o subită pudoare, picioarele numai în ciorapi, rosti imperturbabil:

— Salutare, stimabile domn şi scuzaşi că mă prezint, mahmur! Mi-a servit cârsiumarul un vin teribil de prefăcut; otravă, nu altseva!

Se frecă la ochi cu dosul pumnilor şi căscă:

— Sintesi inselectual, arsist? Vreai să intraşi în sercul nostru?

— Nu, domnule, nu sunt intelectual, nici artist şi nu râvnesc la onoarea să intru în distinsul dumneavoastră cerc. Am venit numai să văd pe amicul meu Şcheianu! răspunse în silă Radu Comşa, înăbuşit de mirosul otrăvit al nicotinei, fiindcă sculptorul uriaş şi bărbos, după ce-şi făcuse higiena pipei, înşirase penele înnegrite pe marginea ferestrei.

— Dan? făcu omul aperitivului categoric, clătinând ca-pul cu presimţiri sinistre. Finis cu Dan Şcheianu! Ţara nu ştie se zeniu pierde! Angasasi să-i facă un bust prietenul Episcopescu. Şi el un artist de mare talent…

— I s-ar putea publica ineditele. Aş îngriji eu o ediţie, cu desene de Emilian Carpuz şi un studiu de Alcibiade Gâtu. Ar fi un volum să facă epocă, o revoluţie! se entuziasmă poetul Vlad Tismana, apropiind de obrazul lui Comşa răsuflarea fierbinte şi rău mirositoare.

„Bietul Dan! gândi Radu, încă n-a murit şi-i precupeţesc oasele! Trebuie neapărat să-l scot de aci. Şi aceasta repede, repede!”

— Poftiţi, iubite domnule Comşa! Şcheianu vă aşteaptă! anunţă domnul Alcibiade Gâtu cu gestul larg al unui valet de casă mare, care anunţă că doamna marchiză e servită.

Îl conduse până la uşă şi, cu delicateţă, pentru care Radu Comşa îi fu recunoscător, domnul Alcibiade Gâtu se retrase din prag:

— Vă las singuri, iubite domnule Comşa! Înţeleg perfect… Intraţi!

Fericit de această delicateţă care îl creştea în propriii săi ochi, domnul Alcibiade Gâtu îşi dezmierdă vârful nasului rotund, din discreţie şi el, cu strălucirea stinsă.

Radu Comşa intră.

Într-o singură privire cuprinse încăperea goală, pereţii văpsiţi cu un verde strepezit ca sulfatul de cupru şi cu mari pete mucede de umezeală; patul mic, în care Dan Şcheianu, în cămaşă curată, cu părul netezit, se ridicase în capul oaselor.

Îl înfăşură cu braţul puternic după gât şi îl sărută pe obrazul ţepos:

— Dan! Să nu-mi scrii nimic? Să nu dai o veste, când ştiai că…

Dan Şcheianu, care îl aşteptase cu bucurie acum câteva clipe, la înfăţişarea lui Radu Comşa, sănătos, tânăr, în haine turnate pe trupul zvelt, simţi o zgârietură neplăcută. Se ferise să-l îmbrăţişeze pe gură, se temea aşadar de boala lui!

Când Radu se aşeză pe marginea patului, îi vorbi cu un râs rău, care-i dezveli gingiile vinete cu dinţii stricaţi:

— De ce atât de aproape? Aşează-te la doi metri, vorbeşte-mi cu batista la gură! Ştii doar că oftica…

Radu Comşa era pregătit la asemenea primire. Nu o luă în seamă. Îi clădi pernele la spate. Întrebă:

— Nu ţi-e rece, Dan? Să nu închid fereastra?

— Lasă să vie aerul… N-am să-l mai respir multă vreme.

— Dan! rosti Radu, prinzându-i mâna lungă, numai oase şi piele. Dan, nu trebuie să vorbeşti aşa! Mi-a spus Maria Probotă. Boala ta nu e atât de gravă. O simplă răceală şi organismul slăbit. Chestie de îngrijire! Două luni de linişte, aer, hrană bună…

Îl privi cu ochii coagulaţi, stinşi în scobiturile orbitelor.

Continuă:

— Dacă ai vrea tu, totul ar fi simplu! Am o cameră care nu-mi e de nici un folos… Am sta împreună. Ne-am povesti atâtea din trecut… Şi mie mi-e foarte urât singur. Ce spui tu, Dan?

Dan Şcheianu nu răspundea nimic. Îşi lăsase mâna în mâna lui Radu.

Bătaia sângelui puternică şi ritmică din mâna aceea îi infuza şi lui tărie. Îi era sete acum de viaţă. Tot ce risipise i se părea absurd şi pentru totdeauna pierdut. Ucisese un bun pe care numai acum îl preţuia cu deznădejde. Dar mai putea fi o scăpare? Toate fuseseră nebunii: poezie nouă, revoluţii estetice, cocaină şi alcool… O mie de fericiri pe lângă care trecuse fără să le observe: să respiri, să umbli, să-ţi ardă soarele obrazul. Aerul primăverii, care e uşor şi străveziu, ameţitor ca o cupă de şampanie spumoasă, aerul acela de câţi ani nu-l mai simţise? Nu ştia când e primăvară. Nu mai exista de atâta vreme pentru el nimic alt decât veşnica halucinaţie; o lume artificială şi factice… Peste zece ori cincisprezece zile vor înflori iarăşi caişii: are să-i mai vadă oare?

Radu Comşa aştepta, netezindu-i mâna ca unui copil.

Înfăţişarea lui Dan Şcheianu îl înspăimânta: pielea în-tinsă şi lucie, părul putred.

În cămaşa curată şi largă, gâtul lung arăta mărul lui Adam enorm, chinuit spasmodic de respiraţia grea. Iar grija aceasta de a îmbrăca cămaşa proaspătă şi de a-şi netezi părul părea acum o prematură toaletă mortuară.

Ochii lor se întâlniră. Şi-i văzură umezi. Simţeau amân-doi crescând, ca flori deschise magic, gânduri care nu se pot spune; dar care, aşa nespuse, presimţite între ei, îi făceau buni, puneau o înţelegere supraomenească şi fluidă în tot ce le sta pe buze şi n-avea nevoie să fie rostit.

Dan Şcheianu privea acum afară, prin fereastra joasă, orizontul închis de rufele ude de pe frânghii.

Era o viaţă dincolo. Dureri şi bucurii, care-i scăpau. Ca un liman unde a suferit şi a cunoscut bucuria şi de care se depărtează dus de o navă neagră, în necunoscutul de din-colo de toate zările. Acum regreta chiar şi aceste suferinţe. Fac parte din viaţă. Sunt însăşi viaţa. Viaţa, care e voluptate ultimă şi unică. Toţi i-au găsit un sens. Desigur, cel adevărat, căci milioane de milioane de oameni o trăiesc aşa dintotdeauna, o acceptă, i se supun. Numai el o pierde, fiindcă i s-a împotrivit. I-a cerut altceva: imposibilul! A uitat-o, pentru umbre. A pierdut-o, pentru umbre…

— Radule! vorbi încet Şcheianu. Tu nu-ţi mai aduci aminte cum se numea steaua unde magii Asiriei spuneau că emigrează sufletele? Steaua Sopdit mi se pare…

Radu Comşa nu auzise niciodată despre steaua aceasta, dar răspunse cu siguranţă, spunându-şi că acum, pentru Dan Şcheianu, adevărul nu mai are nici o însemnătate.

— Da, Dan, steaua Sopdit… Îmi amintesc perfect!

Dan Şcheianu tuşi. Îşi acoperi gura cu batista. Vinele i se umflară la tâmple; o clipă se înăbuşi şi se întinse pe pernă, cu unghiile înfipte în pieptul osos. Tusea sună cavernos între coaste. La rădăcina firelor de păr luciră boabe vâs-coase de sudoare. Pielea deveni de-un palid verzui, ca la înecaţi. Nările erau străvezii şi lipite, ca nările cadavrului care va fi mâine.

Când sfârşi, îşi ascunse batista sub pernă să nu se vadă petele roşii.

Îşi căută gândul început:

— Ce spuneam? Da… Steaua Sopdit; sufletele care emigrează acolo… Câte prostii, Radule! Toţi au fost torturaţi de ideea nemuririi… Nu se pot împăca cu gândul că viaţa e numai aici, că sfârşeşte aici! Au imaginat dincolo o lume himerică, un ostrov ireal. O consolare… Dar dincolo, sunt numai oase şi viermi. Întunericul cel mare… Eternitate nu există decât în moarte.

Glasul tremura. Dacă lângă el, în locul lui Radu, s-ar fi aflat o femeie, mamă ori iubită, Dan Şcheianu ar fi plâns în braţele ei. Cerşind o minciună consolatoare. Dar Dan Şcheianu era singur şi ştia că pentru el nu va mai fi de-a-cum decât uitarea cea mare, iar consolarea nu i-o mai putea da nimeni; minciuna în care avea nevoie să creadă.

Trecu la alt gând:

— Virgil are un copil… Nu l-am mai văzut. Îmi pare rău că nu l-am văzul. Un copil e întotdeauna o minune care se realizează, un mister! Suntem noi, înainte de toate erorile.

— Ai să-l vezi, Dan şi pe copilul lui Virgil! Când te vei muta la mine, vom ruga-o pe Maria Probotă să ni-l aducă…

Radu Comşa cerca aşa, treptat, să-l deprindă cu gândul că trebuie neapărat să se mute la dânsul.

— Ce zic eu „când te vei muta la mine”, ca şi cum aceasta are să se întâmple peste cine ştie câtă vreme? Îl poţi vedea chiar mâine, Dan! Fiindcă – nu e aşa? – mergi chiar astăzi cu mine! Am maşina la poartă… Te învelim bine şi într-un sfert de oră scapi de mizeria aceasta, unde, uite, chiar eu, sănătos, simt respiraţia strepezită de cocleala aceasta verde… Fereastra mea dă în grădină, am cărţi… Dan, nu e aşa că m-am gândit bine?

Dan Şcheianu îi apăsa mâna, fără să spună dacă Radu a gândit bine ori nu.

Dar pe figură străbătu o abia văzută schimbare, în care numai cei care-l ştiau bine puteau recunoaşte un început de surâs. O bucurie copilărească creştea în el, plină de temere. În cămaşa neted călcată, lângă prietenul care-i flutura îna-inte amăgirea însănătoşirii apropiate, avu de pe acum iluzia convalescenţei. O cameră luminoasă, linişte, un pat cu aşternut alb, o glastră cu flori, un prieten, altul decât cei de alături, însemnau poate viaţa, din care acum ştie bine că n-ar mai risipi nimic, cu avariţie. Atâtea se pot face într-o singură viaţă!

Ca un copil încăpăţânat, aştepta însă să mai fie rugat pentru a consimţi.

Radu Comşa se temu să nu dărâme tot, stăruind peste măsură. Asculta cum respiraţia lui Dan scotea, din timp în timp, un sunet ciudat din piept, ca foalele unei armonice care se destinde singură.

Vorbi, minţind:

— A fost pe la tine Maria Probotă. Mi-a spus. Ar dori ea să te îngrijească… Vrea neapărat…

— Nu s-a supărat? întrebă cu îndoială Dan Şcheianu, fiindcă ştia că Maria plecase ou obrazul învăpăiat de glumele celor „de dincolo”.

— De ce să se supere? Înţelege foarte bine, Dan, că prietenii tăi de aici văd viaţa într-un fel, noi altfel. Simplu! Nu poate fi vorba de aceasta… Îmi spunea numai că i-ar veni greu: camera de aici n-are lumină, e departe… Şi Virgil i-a scris… Vezi că e dorinţa tuturor…

— Virgil e tot pe front? Întrebă Dan. Tu cum ai făcut de nu?

— Şi eu plec… Peste trei săptămâni, o lună cel mult.

Dan Şcheianu tăcu o clipă.

Îşi desprinse mâna din mâna lui Radu.

Îl privi deodată, cu altfel de ochi, cu sufletul golit:

— Atunci cum mă inviţi la tine? Îmi spui că ţi-e urât să iei masa singur, că vom sta împreună şi ştii totuşi că pleci peste trei săptămâni…

Gândurile i se alegeau pline de oroare şi grele, din întunericul în care colcăie duhurile cele rele. „Va să zică tot e adevărat! Desigur, în trei săptămâni – şi-au făcut socoteala – n-am să-i mai incomodez cu nimic. Am să fiu mort! Am să fiu mort şi el are să continue a-şi plimba sănătatea aceasta dezgustătoare… Tot ce-mi spune e numai făţărnicie şi minciună.”

Din clipa aceea, Dan Şcheianu simţi că îl urăşte pe omul acesta eu trupul elastic, viguros şi tânăr, cum n-a urât niciodată un om.

Radu Comşa îi ghicise vag înţelesul bănuitor al între-bării. Ştia când a păşit aici că va avea să înfrunte o luptă grea. Apropiindu-se de Dan şi aşezându-i plapoma sleită pe după mijloc, îi vorbi cu blândeţe:

— Dragă Dan, în trei săptămâni ori o lună, ai să fii mult mai bine… Rămâne Maria Probotă să te îngrijească… Cred că nici n-o să mai fii nevoit să stai în pat! Îţi las şi camera mea. Poţi scrie; e timpul să dai, în sfârşit, ceea ce aşteptăm toţi… Aşa cum ne destăinuiai tu, planurile tale… „Cum minte cu neruşinare! gândea Dan Şcheianu. Ştie că într-o lună am să fiu putred; că au să se cuibărească viermii aici unde este o lume pe care n-are s-o cunoască nimeni, niciodată… Ştie aceasta şi minte! Nu poate înţelege ce înseamnă să pierzi tot. Să ştii că tu vei fi hoit şi că viaţa are să continue fără tine. Nu poate înţelege nopţile mele, când toţi dorm, e linişte care te înăbuşă şi gândul roade aci, încet şi continuu, ca un vierme intrat de pe acum în creier. Acestea nu le poate bănui! Un om sănătos e un om odios. Animal egoist şi crud! Vrea să creadă că suferă alături de mine şi surâsul irezistibil îi răsare pe buze, fiindcă se gândeşte la desfătările lui, unde îl cheamă viaţa… Ce dinţi oribili are, albi şi tari, ca de lup! Şi gura, după care toate femeile… În încrederea lui imbecilă, desigur, îmi judecă existenţa cu severitate şi o osândeşte. Fiindcă nu l-a torturat nimic din ceea ce e misterios şi irealizabil în viaţă, socoate că el a fost cel cuminte, că sănătatea şi hainele scumpe şi frumuseţea de animal şi toate mulţumirile i se cuvin ca o dreaptă răsplată; iar moartea aceasta a mea, de câine aruncat pe un mindir, socoate că e împlinirea unei justiţii imanente. Poate se bucură! Îşi verifică încă o dată că el a fost cel înţelept şi eu cel nebun. Înainte de moarte, vine să mă umilească cu mila lui, de care n-am nevoie. Am să-i arăt eu, să o simtă, că n-am nevoie!”

Radu Comşa presimţi că ceva nou şi rău se petrece în sufletul prietenului. Încercă să-l smulgă acestei tăceri.

— Dragă Dan, se face seară şi frig! Cred că am putea merge…

Dan Şcheianu se întinse pe pernă cu faţa în sus, privind în tavan:

— Poţi pleca! Eu nu merg… M-am hotărât! rosti cu glas indiferent, fără să întoarcă ochii la el.

— Ce însemnă aceasta, Dan? Până adineaori credeam că ne-am înţeles. Dacă te simţi obosit, să lăsăm pe mâine… Viu dis-de-dimineaţă.

— Nici mâine, nici poimâine, niciodată!

— Dan! îi puse Comşa mâna pe frunte. Dan, uită-te în ochii mei! Ce se petrece aci? îi ciocăni fruntea osoasă, de pe acum netedă şi lucie ca un craniu.

Dan Şcheianu întoarse faţa către perete; ceafa îi apăru slabă şi cu părul lung, netuns de multă vreme, leoarcă de sudoare. Radu Comşa se aşeză iar pe marginea patului:

— Nu plec de aici, Dan, până nu te hotărăşti…

— Vrei să mă vezi murind? vorbi Dan Şcheianu cu faţa în peretele coclit. N-ai să aştepţi prea mult!

Radu Comşa îşi încrucişă braţele cu înfăţişarea omului hotărât să aştepte totuşi până la capăt.

Începu să privească cu răbdare fiecare pală de umezeală de pe peretele verde, în încăperea deşartă unde, în afară de pat, se afla în mijloc un singur scaun cu paiele desfundate şi un lighean ruginit cu un ibric de tablă, într-un ungher, la pământ. Decor ostil şi rece, fără nimic din misterul oaspetelui invizibil care se afla veşnic prezent aici, aşteptând şi el cu răbdare, plecat spre obrazul descompus, cu privirea sleită în văgăunele orbitelor, cu pieptul sorbind anevoios în ultimele rămăşiţe ciunge de plămâni aerul din ce în ce mai împuţinat.

O pisică tărcată sări pe pervazul ferestrei. Privi o clipă înăuntru. Apoi începu să-şi spele labele şi blana năpârlită, cu nepăsarea vieţii care continuă indiferentă, dincolo de nefericirile individuale.

Din acest amănunt fără însemnătate, destinul lui Dan Şcheianu apăru în gândul lui Radu Comşa mai dureros. Totul va exista, ca şi mai înainte. Există, ca şi mai înainte. Numai pentru omul de aci vor fi sfârşite, acolo de unde nu mai străbate nimic. A venit lângă el cu toată pornirea şi ceva rău, veşnica nepătrundere dintre oameni, s-a căscat îndată între dânşii ostil, să le învenineze clipele care nu mai au întoarcere. Adineaori părea că minunea s-a săvârşit, şi acum, iată! Un gând să nu-l mai părăsească: Orice-ar spune Dan, orice-ar face, sunt numai spasmurile acestei nefericiri. Fac parte din însăşi agonia lui. Nu trebuie să le asculte. Nimic să nu-i clintească hotărârea de a-l scoate de aici…

Tăceau.

Şi în tăcere, pătrunse sunetul cald al unei viori de dincolo.

Au ascultat amândoi.

— La Chaccone de Bach! recunoscu Radu.

„La Chaccone de Bach!” gândi Dan Şcheianu.

Muzica se înălţă gravă, cu modulaţiuni de voce omenească, pătrunzând zidurile, îndepărtată ca un suspin din adâncul pământului ori din înălţimile slăvii. O palpitaţie luminoasă de sunete, constelaţie melodioasă risipindu-se dintr-un cer nepământesc, pur şi cristalin.

„Cine putea să scoată arcuşului aceste modulaţii dumnezeieşti?” se întrebă Radu Comşa, ştiind că dintre cei de dincolo, niciunul nu fusese înfăţişat geniu al muzicii.

Dan Şcheianu asculta şi dânsul, cu gâtul puţin săltat din perne, ca să audă mai bine, cu respiraţia înăbuşită, să nu tuşească. El ştia cine e. Poetul cu pseudonim de mânăs-tire voievodală, cu monoclul demoniac şi cu obrazul pustulos.

Acum, cu bărbia şi obrazul culcat pe cutia rezonantă a viorii, cu degetele ţinând aerian arcuşul uşor, Dan ştia că nimic din urâţenia trupească şi din strâmbătatea sufletească a omului n-a mai rămas. E altceva. Altcineva. Îmbrăcămintea oaselor şi a pielei e numai carcera provizorie pentru ceva mai adânc şi nepământesc. Şi ştia Dan Şcheianu că acum dincolo toţi tac, în încăperea ticăloasă şi înecată în fum, cu bărbiile în pumni, în nemişcare, uitând toată zădărnicia lor, cufundaţi într-o irealitate vastă şi melancolică. Cum de s-a gândit să-i părăsească? Laş, să fugă de dânşii, să-i renege, să se renege? Îi iubea dureros acum, cu toată deznădejdea, tovarăşi întru acelaşi destin, mistuiţi de acelaşi rău fără vindecare. Numai ei îl înţeleg, îl ştiu. Numai ei se înţeleg, se ştiu…

Acesta, omul de alături, cu sănătatea lui dezgustătoare şi fără nici o chinuire lăuntrică, n-are cum s-o priceapă!

Vioara tăcu.

Dar sunetele durau încă, legănând cugetul deasupra miasmelor.

Dan Şcheianu se gândi să se prefacă, închizând ochii, că a adormit. Din nemişcarea lui Comşa ghicea însă că e decis să nu plece. Cum îl ura!

Se întoarse şi îl privi duşmănos:

— Simţi o bucurie să-mi respiri aerul meu?

— Dan! grăi Comşa cu aceeaşi blândeţe, care pe Dan Şcheianu îl exasperă. Dan, vezi că din hotărârea mea nimic nu mă poate clinti. Ai să înţelegi până la sfârşit că pentru binele tău o fac…

— De binele meu n-am nevoie să-mi poarte nimeni grijă! Dacă mai ai puţină simţire, pricepe că e o crimă să torturezi un bolnav. Un bolnav cu ceasurile numărate…

— Dragă Dan, făgăduieşte-mi că mâine ai să judeci altfel şi plec!

— Pleacă acum… Vrei să chem să te dea afară?

Dan Şcheianu aproape strigă ultimele vorbe, atât de tare, încât pisica de pe fereastră fugi speriată.

Se înăbuşi şi tuşi.

Radu încercă să-l susţină, dar Şcheianu, zvârcolindu-se, îl împinse cu degetele răşchirate.

Părul îi era zburlit şi ud. Ochii convulsionaţi. Cămaşa lipită în plăci umede, pe coaste. Scoase picioarele de schelet din plapomă, să-l alunge.

— Afară! Vii să mă vezi murind? Canalie!

— Dan, pentru numele lui Dumnezeu!

— Mai îndrăzneşti încă? Crezi că n-am înţeles tot, că nu văd? Eşti amantul nevestei lui Virgil. Pe mine vii să mă vezi murind. Aceasta numeşti tu prietenie? Am să-i scriu tot lui Virgil, ai înţeles? Tot! Tot! Afară!

— Bine, Dan! se ridică Radu Comşa cu o mâhnire în care Şcheianu citi numai compătimire pentru el şi îl înfurie ca o nouă provocare. Bine, Dan, plec! Dar să cunoşti că am uitat tot ce mi-ai spus acum. Ştiu că nu poţi să le crezi nici tu! Eu nu le-am auzit! Şi-am să vin mâine, şi poimâine şi în fiecare zi. Până când ai să te convingi că numai pentru tine…

— Afară! Ieşi odată afară! gâfii Dan Şcheianu, căscând înecat gura neagră cu buzele vinete, păşind cu picioarele goale pe podeaua rece, cu cămaşa udă şi boţită, cu mâna întinsă spre uşă.

— Afara!

Radu Comşa îşi încheie paltonul, netezi calm postavul pălăriei. Cu degetele pe mânerul uşii, rosti biruindu-se:

— La revedere, Dan… Mâine să ştii că sunt tot aci…

Dan Şcheianu gesticula horcăind în mijlocul camerei, clătinându-se pe picioarele deşirate, cu genunchii noduroşi. Nu mai vedea nimic înaintea ochilor, decât o pânză neagră şi toate rămăşiţele puterilor erau adunate în strigătul repetat:

— Afară, canalie! Afară, canalie!

În sală, Radu Comşa se lovi în faţă cu domnul Alcibiade Gâtu, care ascultase la uşă şi, surprins, se prefăcu neîndemânatic că aşează ceva într-un cufăr de tablă roşie şi albastră.

Dincolo se auzea acelaşi glas, pe care îl recunoştea acum că e glasul sculptorului vast şi bărbos, intonând: It's long way to Tipperary…

— Iubite domn, prinse Radu Comşa braţul profesorului de filosofie, prietenul nostru comun, Dan, e foarte, foarte bolnav! Înţeleg sacrificiile dumitale şi ale prietenilor dumitale. M-aţi mişcat! V-aţi strâns într-o cameră, să-i lăsaţi lui singur alta întreagă. Din nefericire, aceasta nu e destul… Se întâmplă să pot face eu şi alţii mai mult… Dan Şcheianu trebuie salvat. Am să te rog să mă ajuţi. Fac apel la sufletul şi la înţelegerea dumitale…

— Mă rog, mă rog! se oferi foarte măgulit domnul Alcibiade Gâtu, netezindu-şi nasul rotund şi lucios, în care se reaprinsese văpaia de orgoliu.

— Trebuie să-l mutăm pe Dan într-un loc unde să poală fi îngrijit tot atât de bine ca într-un sanatoriu… Îl vom improviza. Am aproape pregătit totul. Te rog, convinge-l şi dumneata, deprinde-l cu ideea… Am să trec mâine dimineaţă. Pentru orice eventualitate şi te rog să nu socoti aceasta ca o ofensă, dă-mi voie să las pentru el cele necesare…

Domnul Alcibiade Gâtu nu se arătă deloc ofensat şi mistui cu îndemânare, în buzunarul pantalonilor, bancnotele strecurate de Radu Comşa.

Îl petrecu pe sub barierele de rufe întinse.

Cum mergeau în tăcere, în soarele care se înclina către asfinţit, Radu Comşa văzu pe o insulă de pământ zbicit cele dintâi gâze ale primăverii, roşii, punctate cu negru, dezmorţindu-se cu mişcări încete, somnoroase încă. Gândi că până la această primăvară atât de apropiată, Dan Şcheianu nu va mai ajunge. Sufletul lui va fi emigrat în steaua Sopdit. Sau aiurea. Sau nicăieri. Va fi numai pământ.

O mare milă îl cuprinse. Se gândi să se întoarcă, să caute cuvântul bun, magic, care să rupă tot visul acesta rău.

Dar simţi că n-ar mai avea puterea.

În faţa automobilului, domnul Alcibiade Gâtu salută ceremonios, ridicând de pe creştetul chel pălăria tare.

Neculai, şoferul, împături gazeta, dădu drumul motoru-lui, străbătând îndărăt drumul îngust prin canalul negru şi lichid.

În curtea cu porcul înjungheat se mai afla jumătate din trupul gras, atârnat acum de-un picior într-un stâlp. Oamenii cu bucăţi de carne învelite în ziare şi cârpe treceau ferindu-se de stropii maşinii, lipiţi de gard. Radu Comşa îşi apăsă tâmplele prinse într-un cerc dureros. Trebuie, neapărat trebuie să-l scoată de aici!

Se silea, astfel, repetând hotărârea, să-şi înfrângă orice amintire neplăcută din vorbele lui Şcheianu, sunându-i încă răguşit în urechi. Să uite tot. Cuvintele fără răspundere, delir de bolnav!

Totuşi se gândea acum la soarta lui Dan fără iubire. Mila lui era rece, ca împlinirea unei datorii abstracte şi nimic mai mult. Fu mâhnit de această descoperire. A doua zi trebuia să înceapă din nou. Se simţea obosit; Poate e mai bine să vină cu Maria Probotă. Dar unde s-o găsească? N-a vrut să-i spună unde stă. Şi Dan ar fi în stare, în faţa ei, să repete infamia cu care l-a ameninţat şi pe care, desigur o crede.

— Mergeţi la dumneavoastră acasă sau la domnu deputat? întrebă şoferul.

Uitase.

Luminiţa îl aştepta.

Va trece numai să-şi ceară iertare. Avea nevoie de linişte. Să rămână singur.

Când maşina sună intrând în curtea vastă a Vardarilor, ramura ieşeană, Luminiţa îl zări de la fereastră şi-i ieşi înainte, trântind uşile după ea.

Ghici îndată, din privire şi din chipul cum Radu îi sărută degetele, cu gândul în altă parte, ghici că se petrece ceva neobişnuit.

— Ce e, Radu? Ce s-a întâmplat? întrebă ridicând ochii spre el cu îngrijorare şi săltându-se în vârful degetelor, să-i citească în privire mai de aproape.

— Nimic. O migrenă… Ştiu eu?

— Haide, repede. Lasă paltonul! Sunt sigură că o să-ţi treacă… Dacă vrei un piramidon, îţi aduc imediat din farmacia tanti Laurei… Avem în salon doi ofiţeri francezi. Au sosit cu avionul de la Salonic de două zile; acum două săptămâni erau la Paris. Îşi debalează ultimele noutăţi aici… Haide!

Luminiţa îl târî de mânecă.

Radu Comşa arătă ghetele, pline de tot noroiul din strada Olimp 14.

— Luminiţo, nu pot intra aşa în casă! Mă dor tâmplele. Nici nu-mi pot găsi cuvintele. Aş face o sinistră mutră…

Luminiţa lungi puţintel „botul”.

— Vezi ce imposibil eşti! Atunci măcar intră aici, alături. Iei un ceai cu mine… Pe urmă te las, dacă eşti atât de tenebros…

Camera era goală. Numai prin uşile deschise, în a treia încăpere, se vedea lumea adunată la ceai, în salonul Vardarilor.

Se auzeau glasuri, hohote de râs, sunetul pianului întrerupt.

Luminiţa îl trase până la divan. După ce-i apăsă umerii, silindu-l să se aşeze, îi cuprinse în palme tâmplele, îi ridică faţa spre ea şi îl privi în ochi.

— Îmi ascunzi ceva, Radule! Nu mai eşti cu totul lângă mine… Unde te gândeşti? Spune-mi ce ai?

Radu Comşa îi desprinse mâinile şi îşi apropie obrazul de pieliţa moale şi netedă. În marea sfârşeală, prezenţa Luminiţei îi aducea acum îmbărbătare. Îi rămânea într-adevăr ea, în care să nu se îndoiască; mâna ei pe frunte îi alunga gândurile mâhnite, îngrijorarea ei îi făcea bine; nu se mai simţea atât de singur ca adineaori. Îi sărută degetele cu recunoş-tinţă. Luminiţa se aşeză alături, hotărâtă să-l spovedească.

Scutură părul scurt şi încârlionţat, luându-şi o înfăţişare gravă, cu care nu era deprinsă.

— Acum începe confesiunea, Radule! Ori vrei să mă faci să plâng?

Ea nu plângea nici o dată într-un an şi socotea această ameninţare argument la care nu se putea împotrivi nimeni.

— Aştept! îşi încrucişă braţele pe piept.

— Luminiţo, crede-mă; n-am ce să-ţi spun! Nu mi s-a întâmplat nimic. Nu e vorba de mine. Un prieten… Lucruri care n-au de ce te interesa.

— Am spus că prietenii tăi sunt şi prietenii mei! rosti Luminiţa cu hotărâre, simţind un fel de mândrie că se poate interesa de chestiuni atât de serioase. Să-l ajutăm, Radule!

— Din nefericire, Luminiţo, nici un ajutor nu-i mai poate fi de folos.

— Nu înţeleg. Nu mă tortura, Radule! Spune-mi de cine e vorba? S-a întâmplat ceva lui Virgil Probotă?

— Nu…

— Mariei Probotă? S-a îmbolnăvit copilul lor?

Luminiţa se gândi la prietenii lui Radu şi nu mai găsi nici un nume. Comşa îşi privea vârful înnoroiat al ghetelor.

— Radule, de ce mă chinui? Spune-mi!

Astfel, uşor şi firesc, Luminiţa trecuse de la durerea pe care voia s-o aline altuia, la nerăbdarea să nu fie contrariată ea.

— Luminiţo, numele n-are să-ţi spună nimic. E un prieten de altădată… Dan Şcheianu.

— Domnul care scria versuri atât de extravagante? exclamă Luminiţa cu dezamăgire, fiindcă în acest caz nu mai putea fi vorba de ceva serios.

Îi veni îndată în minte o scenă de acum doi ani: ea şi cu două prietene amuzându-se extraordinar la lectura versurilor lui Dan Şcheianu, dintr-o revistă de avangardă. Făcuse atunci o parodie foarte izbutită. Unui asemenea om nu i se poate întâmplă nimic grav. Sentinţa stătea scrisă limpede în ochii Luminiţei.

Dar Radu îl apără:

— Da, Dan Şcheianu, cel care scria versuri atât de extravagante! Nu e vorba de versurile lui. E vorba de viaţa, de moartea lui. A dus o viaţă nenorocită. S-a risipit nebuneşte… Acum moare de ftizie într-o mizerie indescriptibilă! Vin de la el… Ca şi cum m-aş întoarce din infern.

— Să-l ajutăm, Radule! Merg şi eu cu tine. Am învăţat destul doar să îngrijesc un bolnav! Îi fac ceai de tei. Am grija termometrului. Luăm cărţi să-i citesc… Numai să nu-mi ceară să-i citesc extravaganţe de-ale lui, că m-ar pufni râsul! Sunt o ignorantă şi nu pricep nimic; am rămas la Samain şi Régnier…

Radu Comşa nu arătă nici un entuziasm la hotărârea Luminiţei. Atât ar mai fi trebuit: Luminiţa în balamucul prezidat de domnul Alcibiade Gâtu!

— Nu. Luminiţo! Tot ce-am face e de prisos acum. Dacă poţi crede că un ceai de tei şi lectura sunt destul pentru un ftizic în ultimul grad! O simplă consolare doar… să-l scot de acolo, să-l aduc la mine…

— Cu atât mai bine! Tot n-am intrat încă niciodată în casa ta… Chiar mă gândeam să vin odată pe neaşteptate, sau în lipsa ta, dac-am văzut că nu mă inviţi cu de la tine iniţiativă…

Apoi, cu mobilitatea care n-o lăsa să se oprească la gânduri mohorâte şi mereu o împingea către viaţă şi voioşie, uitând toată mâhnirea lui Comşa şi proiectele ei miloase, apucă o scoică răsucită de pe măsuţa din faţă şi o duse la ureche. Ascultă ăulitul dinlăuntru, zâmbi şi o lipi de urechea lui Radu:

— Auzi? Ne vorbeşte prin telefon marea de la Constanţa!

În ochi nu mai avea decât viziunea luminoasă a mării: soarele sclipind pe talazuri, bărcile cu pânze albe, cum porneau dimineaţa în larg.

Chemarea apei suna aci, aproape, închisă în scrinul de sidef trandafiriu, cu colţurile încovoiate.

— Nu ţi-am spus, Radule! Ieri am dat în jerseul meu cel alb, în buzunar, peste un pumn de nisip şi de scoici… Aşa cum le-am pus înadins, îţi aduci aminte? pe plajă. Să ne amintim mai târziu, iarna. Era aşa de trist! Serios că îmi venea să plâng. Cum înotam până departe! Seara cea dinainte de a pleca tu, pe terasă, la cazinou… Ce-o fi acolo, acum? Au să mai ajungă vreodată Constanţa şi marea din nou ale noastre?

Îşi apăsă iar în ureche scoica prin care marea îi vorbea prieteneşte, de dincolo de zidul nepătruns.

Vru să aprindă o ţigară lungă şi subţire, rusească, dar îşi luă seama.

O zvârli alături de cutia cu chibrituri:

— Şi eu, care uitam să-ţi aduc ceaiul! Am început cu amintirile, ca tanti Laura…

Sări în picioare şi trecu vârtej printre uşi…

Radu Comşa îşi prinse fruntea în mimi, cu coatele rezemate pe genunchi. Dar nu-l mai dureau tâmplele şi nici nu observase când durerea a încetat. Gândul se îndepărta de la Dan Şcheianu. Era acum sigur că totul se va sfârşi cu bine, fără greutate.

În salonul din fund se aprinseră brusc luminile. Văzu un ofiţer francez, în uniformă albastră cu multe curele noi, încrucişate peste umeri, vorbind în picioare cu Laura Vardaru, care ţinea o ceaşcă de ceai în mână.

Apoi, trecând alături, prin faţa uşii, Elena Bilbor cu Scarlat Măinescu…

Cum de-a pătruns Scarlat Măinescu în casa lui Vardaru? Îşi aminti scrisoarea Elenei Bilbor către Luminiţa, unde îl găsea elegiac şi absent de la cele pământeşti. Acum îi şoptea ceva în ureche foarte apropiat. Elena Bilbor asculta cu ochii duşi, răsucind un şnur de la haină. E un individ primejdios. N-a trecut o lună de când l-a văzut la cercul ofiţerilor ruşi, operând ca un cartofor de meserie, cu Lola lui văpsită şi înconjurată de oameni beţi. Poate ar fi o datorie s-o prevină pe Luminiţa! Fetele romanţioase ca Elena Bilbor, care văd în cel dintâi aventurier un tip excepţional şi eroic, sunt osândite să cadă victime…

Dar când Luminiţa apăru cu serviciul de ceai, Radu Comşa uită aceste caritabile intenţii.

Luminiţa se ghemui lângă el, cu picioarele strânse dedesubt. Aprinse ţigara şi aruncă măiestrite spirale de fum.

— Când mergi cu noi, la Chioaia? Săptămâna viitoare pleacă şi regimentul lui unchiul Pol. Scrie şi Mihai că aşteaptă să fie trimis la corp peste o lună. Pleci şi tu peste câteva săptămâni… Am să rămân singură, Radu şi oricât vreau să fiu tare, mă simt neliniştită…

Îşi rezemă capul de umărul lui Comşa. Îl privi mult, cu ochii de jos în sus.

— Papŕ spune că războiul nostru de-abia acum începe! Şi tot aşa susţin şi ofiţerii aceştia, veniţi de la Paris… E monstruos cum vorbesc toţi cu atâta sânge rece, parcă n-ar fi vorba de moarte!

Strivi ţigara în scoica trandafirie, unde chemarea mării murise pentru dânşii; o mai păstra acolo numai pentru urechea ei roză de sidef, să-şi cânte singură, când odaia e goală…

Radu Comşa îi privi figura indecisă în crepuscul. Era Luminiţa şi n-o mai recunoştea. Glasul sunase cu o nelinişte străină. În umbră nu se lămurea decât o umbră.

Abia acum pentru neamul Vardarilor începea încercarea cea mare.

Îi cuprinse mijlocul şi o strânse aproape.

— Încep să nu te mai recunosc, Luminiţo! Să-ţi fie cu adevărat frică?

— Mie? Pardon!

Şi Luminiţa sări în picioare, scuturându-şi părul.

— Pardon! Dimpotrivă, sunt bucuroasă că nimeni n-are să poată spune că Vardarii sunt ca toţi domnii şi toate doamnele care voiajează la Kiev, la Kerson, la Paris, la Stockholm… Pretutindeni unde şi-au dus juvaerele şi căţeii. Ne deosebim de lumea aceasta a noastră, pe care uneori o simt din ce în ce mai puţin a noastră! Pleci tu, pleacă Mihai, pleacă unchiul Pol! Nu e destul însă că pleci tu?

Radu se ridică.

— Nu. Nu! Stai! îl opri Luminiţa. Aceasta nu însemnează că pleci chiar acum!

— Tocmai! surâse Radu. Mai avem timp… Acum, Luminiţo, trebuie să văd ce se poate face cu Şcheianu… Să aflu adresa Mariei Probotă.

— Ce zăpăcită incorigibilă sunt! Uitam de bietul Şcheianu al tău. Ce facem cu el?

Luminiţa întrebă îngrijorată, ca şi cum dânsa avea să-i decidă imediat soarta.

Dar tot atât de repede uită. N-aşteptă răspunsul. Îşi amintise altceva.

— Aşteaptă-mă o clipă! Am pentru tine o surpriză…

Fugi în camera de alături şi se întoarse cu câteva flori albe, mici, abia desluşindu-se în umbra care cuprinsese încăperea.

Îi duse la nări florile de primăvară, fără alt miros decât acel rece şi jilav al zăpezii.

— Ghiocei… Cei dintâi!

Îi prinse câteva fire în încheietoarea stângă, la piept; îi apucă gâtul, sărutându-l apăsat pe buze. Se strânse lângă el, dezmierdându-l pe gură, cu o înceată atingere a părului. Se smuci când simţi că zvâcniturile inimii îi îneacă răsuflarea.

— Acum să ieşim tiptil… Căci dacă se află că eşti aci, nu mai scapi. Încă o dată buzele. Pa!

Acasă, Radu Comşa găsi o telegramă scurtă: „Mama pe moarte, te aşteptăm, Anica.”

Scăpă hârtia din mână.

Cercul nevăzut din jurul lui se strângea.

În aceeaşi noapte, zăvorât într-un compartiment întune-cat, cu ferestre de scânduri, călătorea spre celălalt capăt al Moldovei.

Trenul se târa scârţâindu-şi osiile în noapte, oprindu-se nesfârşit în gări neluminate; s-ar fi spus că nu vine de nicăieri şi nu va ajunge niciodată undeva.

Se auzeau glasuri în culoarul ticsit, oameni trântiţi pe jos, oftând, moţăind pe lăzi, bocănind pe coperiş. Bine gândise să folosească împuternicirile de la minister, care-i dădeau drept la o cutie de acestea rezervate pentru curier! Altfel ar fi mers şi el acăţat pe o scară, îmbrâncit de soldaţii români cu desagi şi de soldaţii ruşi care-şi sunau ceainicele, urcând şi coborând într-o necurmată năvală, din staţie în staţie.

Aci era frig, vântul trăgea printre crăpăturile scândurilor, banca era tare; dar se afla singur. Şi gândurile se adunau din întuneric, adânci ca întunericul.

Radu Comşa n-ar fi putut găsi un loc mai potrivit, unde să-şi măsoare, cu alt cuget decât cel dintotdeauna, viaţa.

Acasă, printre oamenii, printre obiectele şi îndeletni-cirile din fiecare zi, l-ar fi prins îndată gesturile obişnuite; s-ar fi întins pe patul lui, în camera lui, ochii s-ar fi oprit la obiectele cunoscute – aci era singur, într-o noapte pustie, fără sfârşit, pe-o scândură care-i strivea oasele ca laviţa unei celule de ispăşire.

Trenul rătăcea clătinându-se în bezna opacă, purtând oameni care nu mergeau niciunul către o bucurie. Străbăteau prin pereţii subţiri gemete şi oftaturi; foşnetul trupurilor muncite prin somn.

Întâia oară simţea direct că dincolo de Iaşii de unde nu se mişcase patru luni, se întindea un pământ plin de crunte chinuri. Din câmpurile negre în care înainta gâfâind locomotiva, vântul umed părea câteodată că răscoleşte vaiete. Era un cer nepătruns de catran, nu se desluşeau sate, nici un locaş omenesc; lugubrul convoi al vagoanelor străbătea un negru şi mort pustiu. Iar acum, Radu Comşa ştia că în bezna aceasta mulţi nu-şi află odihnă şi multe trupuri se zvârcolesc în spasmuri şi că mulţi n-ar vrea să se mai deştepte mâine la alte suferinţi, care nu mai au capăt.

Le ştiuse acestea şi ieri; dar ieri nu-l atingeau. Se petreceau alături de ochii săi.

Bucata de hârtie care-i căzuse în mână îl întorcea neaşteptat într-o lume de unde uitase cu desăvârşire că-l mai ţin prins, rădăcini.

La femeia de-acolo, pe moarte – nici nu-i venea să-i spună „mamă” – nu se mai gândise decât rar şi vag. O ajuta: un mandat poştal, câteva rânduri scrise pe cotor, în grabă. Nici ei nu aşteptau mai mult. Pentru toţi devenise un străin, un domn. Se sfiau şi să-i spună pe nume. Ce-au făcut în timpul acesta? Cum le era viaţa? De câte ori se furişase în minte întrebarea, rar tresărită în mijlocul îndeletnicirilor lui zilnice, îi apăreau imagini şterse. Închipuirea nu se oprea la nimic precis, toate se topeau, se risipeau într-un fum. Reconstituia gesturi exterioare, dar din sufletul lor nu mai străbătea nimic, nu-i mai cunoştea. Cu şase ani în urmă, sora lui, Anica, îl vestise că şi-a găsit un bărbat, unul de-ai lor, un ţăran. De atunci îl înştiinţa de fiecare dată când avea un copil: trebuie să numere vreo patru acum, dacă-şi mai aminteşte bine. Încolo, ce apropiere putea fi între dânşii şi el? Poate îi iubeşte, dar aşa cum poţi iubi oameni din altă planetă.

În cea din urmă vacanţă când a cercat să se întoarcă acasă – era licean atunci, bursier învăţat cu toată orânduiala civilizată şi confortabilă din internat – s-a răsucit nopţile pe laviţa tare, fără somn.

L-a umilit grosolănia lor primitivă la mâncare, felul de-a vorbi, neştiinţa lor fără vindecare. Şi-a mutat cărţile de colo-colo; ziua şi-o petrecea hoinărind pe pârâu, la câmp, în luncă, singur, ocolit de foştii tovarăşi, acum băietani desculţi şi cu mâinile bătătorite de plug şi de coasă. Se întorcea seara şi nu ştiau ce să-şi vorbească…

Nu l-a mai ispitit niciodată gândul să mai calce acolo. Îi ajuta de departe.

Cu aceasta se simţea împăcat. Câţi alţii nu-şi mai amintesc nici atât, niciodată? Primea răvaşe de la bătrână, simple şi înduioşătoare cuvinte dictate cărturarilor din sat, notarul sau învăţătorul şi prelucrate, după tipicul lor: îl chema, se simţea slabă. Îl iubea, desigur, fiindcă era singurul ei fecior, învăţase carte de capul lui, nu-i adusese nici o mâhnire, şi departe, în oraşul pe care dânsa nici în închipuire nu-l putea vedea, îşi trăia o viaţă despre care toţi vorbeau cu minunare şi laude. Dar chemările acestea, dovezile lor stângace şi insistente de dragoste, atunci chiar, când se silea să fie înduioşat, nu-l puteau mişca mai mult decât gândul că undeva, îndepărtat, în fundul Chinei de o pildă, nişte oameni necunoscuţi şi de altă rasă, într-o colibă, ar pomeni de dânsul cu iubire şi dor. El îşi istovise tot ce era duioşie în muncile aspre cu care îşi lărgise loc în viaţă, singur şi biruind lipsuri grele. În două rânduri, sora lui, în semn de recunoştinţă de bună seamă pentru atâtea ajutoare băneşti venite fără să le ceară, îi trimisese câte-o cămaşă ţărănească cu flori cusute, aşa cum auzise că îmbracă la oraş, noaptea, domnii. Era muncă migăloasă acolo, degetele obosite împunse de ac, seara, după ce s-au întors de la câmp. A vrut să gândească plin de iubire şi de milă la toate acestea, aşezându-şi pânza albă înainte, în care fieştece floare de mătasă neagră şi roşie însemna mai mult decât împunsăturile unui ac cu fir de aţă la capăt; o dezmierdare tăcută şi sfielnică de soră. Dar el găsise cămăşile acelea ridicole, cu chenarele lor pestriţe şi le aruncase undeva, printre lucrurile netrebuincioase.

Acum se lămurea încă nehotărât, ca un presentiment, o ireparabilă mustrare. Zilele bătrânei sfârşeau. Poate n-avea s-o mai găsească în viaţă. Telegrama era veche de două zile, până i-a ajuns. Îşi arătase dorinţa să-l vadă. Nu i-o împlinise. Nici când s-a întors de peste graniţă, după doctorat, cu toate hotărârile din drum, n-a mai găsit timp să se repeadă o zi la dânşii.

N-a mai avut timp? Nu! N-a simţit nici o chemare…

Vru să-şi aducă aminte chipul bătrânei şi nu izbuti.

Se lămureau alte figuri de bătrâne, obraze imprecise de ţărancă, aşa cum sunt în gravurile anonime din manualele de geografie, din cărţile poştale cu porturi naţionale: o figură asemănându-se cu toate femeile bătrâne de ţară şi nesemănând cu nimeni. Dar chipul cel adevărat, ochii, gura, trăsăturile, fruntea care se plecase de atâtea ori deasupra lui cu simplitate şi cu blândeţe, se risipise de mult într-o pâclă.

Ceva era uscat aci, în suflet, ca un vreasc.

Radu Comşa se ridică în picioare, să-şi dezmorţească trupul îngheţat în toată partea unde suflase vântul de la fereastră.

Trenul se oprise într-o staţie.

De multă vreme poate; nici nu prinsese de veste când.

Acum părea că va rămâne înţepenit pentru totdeauna aşa, în mijlocul câmpului.

Printre crăpăturile scândurilor din fereastră, se legănau câţiva copaci mai negri decât noaptea. Treceau oameni balansând în mâini felinare cu flacăra uleioasă şi ştearsă… Glasuri. Cineva îşi făcea lor cu anevoie printre soldaţii de pe culoar. Bâjbâi încheutoarea, se auzi frecatul unui chibrit, o clipă pâlpâi o flacără.

— Nu mai cercaţi, domnu sublocotenent! E închis pe dinlăuntru… Un domn curier!

Sublocotenentul rosti câteva cuvinte puţin amabile la adresa tuturor curierilor, câţi au fost, sunt şi vor fi.

— Vă facem loc aci, domnu sublocotenent. Pă sacii noştri! Ca la război…

Se auzi soldatul ridicându-se, mutând sacii.

— Aşează-te şi tu, băiatule. Fumezi? întrebă glasul ofiţerului.

Apoi, după un timp:

— Mai eram cu cineva, camarade! Nu şi-o fi găsit loc şi mă caută… Trage tu o fugă până jos şi strigă: domnul locotenent Ghenea de la 37… Dacă răspunde, cheamă-l aci! Spune-i că-l pofteşte sublocotenentul Cernegură. Bogdan Cernegură!

Soldatul îşi făcu loc să iasă. Se desluşi foşnetul mantăii frecate de perete, în înghesuială. Apoi glasul, strigând pe lângă vagoane, de la unul la altul…

— Domnu locotenent Ghenea! Domnu locotenent Ghenea, dă la treişişapte!

Locotenentul Ghenea răspunse de undeva. Se auzea tropăind. Sunară ciocănituri metalice de armă.

Un glas cald, de bariton, întrebând:

— Aici eşti, Cernegură?

Celălalt răspunse bucuros. Dincolo de perete, prin întuneric, se putea înţelege din mişcări că locotenentul Ghenea se descinge şi că-şi desface nasturii de la manta.

Rosti:

— Numai de nu mi-ar sparge Ion damigeana! O aşteaptă băieţii ca iarba de leac…

Fără îndoială, noul-venit se aşezase pe sac, fiindcă suspină ca un om care-şi face loc şi întinde picioarele.

— Bine că am găsit şi atât! spuse sublocotenentul care se numea Cernegură. Credeam că rămânem pe jos. Am dat întâi peste un vagon cu soldaţi ruşi.

— Şi eu am avut de furcă… Dăduseră năvală la maşină, să ia toată apa clocotită pentru ceai… Mecanicul se văieta că rămânem aici până cine ştie când: îi iau apa, îi iau şi presiunea locomotivei. Noroc c-am descoperit nişte ofiţeri de-ai lor, să facă ordine, polcovnici ori aşa ceva…

— Ordine făcută de polcovnici! Îmi închipui eu! Înjurături, răcnete şi bătaie! N-are să dureze mult asta! Plesneşte, dragă Ghenea!

Tăcură un timp. Se auzi pârâitul unui chibrit. Desigur fumau.

— Ţine de aici, băiatule!

— Trăiţi! Rosti glasul soldatului care le făcuse loc.

— Haide, aprinde! Din ce regiment eşti, camarade?

— Şapşce Mehedinţi!

— Din regiment chiar, sau vărsat?

— Din regiment, don locotenent… Contigentu nousute paişpce… Don judeţ, comuna Ilovăţu… Scăparăm dă la Alion.

— Şi cum te simţi aici, în Moldova?

— Ordonaţi!

— Cum te împaci cu Moldova?

— De! Moldova ca Moldova! Dar ne gândim la casele noastre, la femei… Auzirăm că le batjocoriră inamicul, domle locotenent!

— Le-om plăti, camarade!

— Le-om plăti, domle locotenent, că ăl de sus e mare…

Soldatul lăsă să treacă un timp. Oftă şi se auzi cum scuipă.

— Le-om plăti, domle locotenent. Dar batjocura rămâne tot batjocură! N-o spală nici ăl de sus… Ordonaţi?

— Acolo nemţii, aci lichelele noastre! Totuna! încheie amar glasul sublocotenentului care se numea Cernegură…

La uşă, din nou fu larmă şi încăierare. Voiau să mai străbată alţii, dar cei dinăuntru se împotriveau cumplit de înverşunaţi.

Glasurile se depărtară.

— Mă gândesc, sună glasul de bariton al locotenentului Ghenea, mă gândesc că din lupta desperată care se dă pentru ocuparea unui loc în vagon, un psiholog ar trage concluzii ingenioase… Un psiholog şi poate un sociolog. Şi mai ales, aceasta nu acum, când e un haos… În timpurile normale… Toate celelalte clasificări se anulează; rămân numai două categorii de călători. Acei care au ocupat un loc şi cei care râvnesc la unul! Se uită unii la alţii cu duşmănie. Cel de pe culoar dă târcoale uşilor, deschide şi întreabă dacă nu găseşte loc, deşi vede bine că nu e… Dar aşteaptă un miracol absurd! Cei dinlăuntru răspund răstiţi, sau cu părere de rău ipocrită, după temperament. Omul închide uşa, oftează, îşi freacă şalele, se chinuie pe un geamantan. Se uită cu invidie la domnul care citeşte ziarul înăuntru şi fumează întins picior peste picior; la doamna care ronţăie un baton de şocolată sau îşi verifică, într-o oglinjoară, roşul buzelor… O speranţă imposibilă îl împinge să mai încerce o dată. Iar mai întreabă…„Nu vedeţi că nu e loc?” răspunde răstit domnul gras, ai observat câţi domni graşi călătoresc de obicei în tren? Şi domnul îşi înfundă nasul în ziar, iar cel de afară gândeşte lucruri amare şi crâncene pe socoteala domnului gras dinlăuntru, desigur un parvenit. Pe urmă, domnul gras din compartiment se dă jos într-o staţie şi cel de pe culoar îi ocupă locul. Ce fericire! Îşi întinde picioarele, scoate un ziar, cere permisie să fumeze, încearcă să intre în vorbă cu doamna frumoasă, ai observat că întotdeauna doamnele care călătoresc în tren sunt frumoase sau cel puţin distinse? Acum e acolo ca de când lumea, zâmbind, lăfăindu-se, povestind anecdote tovarăşilor de călătorie, ai observat că jumătate din anecdotele care circulă îşi au originea în tren? Iar în locul lui, a apărut pe culoar alt domn care nu-şi găseşte astâmpăr, îşi frământă oasele, oftează şi tot deschide uşa… Repetă exact ceea ce făcea adineauri domnul de pe culoar, care stă acum foarte confortabil, picior peste picior, în compartiment… Dar acum, tocmai domnul acesta din compartiment, care-a uitat complet şi reflecţiile şi durerea din oase, se răsteşte enervat, taman cum făcea domnul gras şi par-venit care s-a dat jos: „Nu vedeţi că nu e loc?” Şi chiar mai adaugă de la dânsul, cu ironie: „Doar dacă nu vrei să te aşezi în braţele mele!” Ar putea jura chiar că cel de pe culoar, care tot se iţeşte la uşă, e un individ suspect, fără bilet de clasa a doua sau, cine ştie, poate fără nici un bilet, clandestin: unul care pândeşte să şterpelească un geamandan. În timpul acesta, domnul de afară, după ce a trântit uşa, s-a aşezat pe geamandan, gândind lucruri teribile pe socoteala celui dinăuntru: un individ scârbos şi impertinent. Până când îşi găseşte şi el un loc şi trece în categoria celor dinlăuntru, adoptând imediat toată mentalitatea, impertinenţa şi, ca să zic aşa, spiritul de clasă. Exact ca în societate: psihologia indivizilor care trec dintr-o clasă socială în alta, uitându-şi obida şi revolta clasei lor, ca să se solidarizeze cu cea în care a parvenit. Mă gândesc că, dacă voi scăpa vreodată din războiul acesta, să arunc uniforma, am să utilizez toată povestea în teza de doctorat: psihologia de clasă a burgheziei române… Şi încă ceva… Ai observat cu ce aroganţă privesc cei din trenurile exprese pe cei ghemuiţi la ferestrele trenurilor personale sau mixte, oprite în gări cu jumătăţile de ceas, în vreme ce expresul lor trece puşcă? Ai crede o superioritate pe care le-o dă viteza asupra celorlalţi muritori…

Amândoi ofiţerii de pe culoar râseră la gândul acesta, deşi trenurile exprese nu mai erau acum decât amintiri dintr-o epocă abolită.

Apoi se făcu tăcere. Se auzi bocănitul cizmelor în perete. Desigur, îşi făceau loc să aţipească.

Radu Comşa se întinse pe bancă, învelindu-se peste cap cu pledul. Lemnul băncii mirosea a văpsea de ulei.

Trenul începu să se mişte, scârţâindu-şi osiile. Se legăna târându-se încet, pe calea fără sfârşit, în noaptea nepătrunsă.

Îl cuprinse somnul învălmăşit de visuri stranii, aşa cum îl chinuia totdeauna în nopţi grele… Acum sora lui, Anica, îi aducea un teanc de cămăşi de noapte, cusute cu aţă roşie şi neagră. Luminiţa îl îmbrăcase în silă cu una peste haină, râzând cu hohote: „Ce caraghios eşti, ca un oltean cu zarzavaturi! Un oltean. Din comuna Ilovăţ, contingentul nouă sute paişpce…”

Apoi se afla în tren: un expres trecând vertiginos în gări, unde alte trenuri personale rămâneau trase pe linii moarte, cu oameni adormiţi la ferestre, încremeniţi aşa pentru veşnicie, într-o zăpuşeală care muia totul ca într-un peisaj de cocă. Cineva îi plictisea mereu, încercând să intre pe uşa compartimentului. Avea chipul lui Virgil Probotă, totuşi îi era cu desăvârşire străin. Şi Radu îi striga enervat: „Nu vezi, domnule, că nu e loc? Vrei să stai în braţele mele?”

Se întorcea cu faţa către cei din compartiment: „E imposibil să te mai înţelegi cu asemenea indivizi… Desigur, nici n-are bilet de clasa întâia!”

Ceilalţi dădeau din cap: „Avea dreptate! Nu se mai poate călători astăzi în linişte. S-a umplut lumea de tot soiul de indivizi care ne pândesc să ne ia locul.” Virgil Probotă îl privi atât de trist, atât de trist, cu toată mustrarea în ochi! Şi lui îi părea rău, ar fi vrut să-şi ceară iertare, dar cineva străin striga cu glasul lui: „Nu vezi că nu e loc? Nici pentru tine, nici pentru Maria, nici pentru Dinu… N-aveţi bilet, nu pot!”

Pe urmă, într-o gară, când au trecut, lumea din vis s-a îmbulzit alergând cu mare agitare din toate părţile. Expresul călcase pe cineva. Se plecă pe fereastră să privească.

Dan Şcheianu, cu trupul tăiat în două, târa în mâini, ca un crab, numai jumătatea de sus a corpului, ridica un pumn plin de sânge şi căscând gura lui neagră cu dinţii ştirbi, striga în urmă: „Canalie! Radu Comşa, canalie!”

Expresul gonea ameţitor, totuşi ciudat, gara, cu pământ cu tot şi cu oamenii adunaţi în jurul lui Dan Şcheianu, fugea după dânşii, învârtindu-se ca o arie; el nu-şi putea desprinde ochii de la jumătatea de trup, târându-se oribil şi strigând cu pumnul ridicat: „Canalie! Radu Comşa, canalie!” „E un nebun! Îl consolau ceilalţi călători din compartiment, îl cunoaştem, e cel cu versuri extravagante!”

S-a întors, fiindcă a recunoscut glasul. Era glasul Luminiţei. Când a venit aici? Luminiţa surâde, îşi scutură părul negru, cu gestul ei obişnuit şi îi pune la ureche o scoică: „Ascultă, Radule, ne vorbeşte marea de la Constanţa!”

Dar în locul murmurului din pâlnia de sidef, scoica îi strigă cu glasul lui Dan Şcheianu: „Canalie, Radu Comşa, canalie!

Radu Comşa se deşteptă. Gâtul îi amorţise. Îşi freca ochii. Cum ar fi vrut să fie totul un vis absurd, din care s-a eliberat, trezindu-se în camera sa! Dar se afla în tren, realitatea nu era mai puţin chinuitoare decât arătările visului; glasul lui Dan Şcheianu îi suna în urechi ca ieri, în mizera odăiţă din strada Olimp şi în buzunar foşnea hârtia telegramei care adusese vestea de moarte…

Prin crăpăturile scândurilor de la fereastră pătrundea, vânătă, dimineaţa.

Deschise uşa să vadă unde au ajuns.

Cei doi ofiţeri dispăruseră. Şi soldatul din Mehedinţi.

În locul lor, o ţărancă dormea cu capul pe un desag. Până în capătul culoarului, alte trupuri întinse.

Trenul vui pe un pod. Apa se vedea în negură, opacă, plumburie, ca într-o oglindă aburită. Câteva sălcii îşi plecau ramuri subţiri, vârf cu canafuri cenuşii.

Recunoştea locurile. Se apropia. Deschise valiza să-şi clătească gura cu apă de dinţi şi să-şi spele tâmplele cu colonie.

Soarele luci o geană roşie, apoi se stinse astupat de nori.

Dimineaţa fu rece şi întunecată, ca un amurg.

În gară, un singur amploiat somnoros, cu gulerul hainei ridicat peste cămaşa de noapte… Clădirea roşie, în care cobora în cele dintâi vacanţe, îi păru mai mică şi mai sărăcăcioasă. Salcâmii negri, încă fără muguri, îl primiră cu braţe ghimpoase, ostil. Câteva păsări ciuguleau grăunţe în praf. La fereastra şefului de gară se afla întinsă o plapomă şi perne, să se aerisească; înlăuntru, în umbră, se vedea, probabil în faţa unei oglinzi, o femeie cu braţele goale şi grase, pieptănându-se.

Soldaţi români şi soldaţi ruşi vorbeau între ei cu semne şi cu glasuri răguşite după somn.

Cu valiza în mână, se îndreptă în dos, să caute o căruţă. Se ridicase alături o clădire nouă pe care n-o cunoştea. O firmă proaspăt văpsita, de ospătărie: „La Oituz”, cu un infanterist, ţinând arma la picior… În faţă, o fântână. O fată cu poalele în brâu turna apă din ciutură.

Se opri să-l privească: hainele târgoveţe şi valiza de piele din mâna lui Comşa erau ceva cu totul nou aici.

Călătorul găsi anevoie un băiat cu o căruţă. Băiatul întinse un ţol de cânepă pe maldărul de paie. Dădu bici.

Roţile, fără arcuri, dârdâiră pe pietrişul grunzuros.

Astfel, sub cerul leşiatic de martie, printre ogoare negre, pe alocuri cu pete de zăpadă încă netopite, Radu Comşa, chircit pe un braţ de paie, în hainele lui orăşeneşti suflate de vântul tăios, străbătea, îndărăt, după ani, drumul uitat.

Toate erau aceleaşi şi totuşi schimbate.

Ruina de han, fără acoperiş, cu zăbrelele de fier ruginit la ferestrele boltite, i se păruse totdeauna uriaşă; era acum numai o zidărie surpată.

Câţiva plopi întindeau crengi uscate, sunate de vânt ca oase de mort. În tulpinile groase se căscau scorburi negre cu urme de focuri. Aici se mai aflau altădată încă doi plopi, apropiaţi şi uriaşi, cei mai bătrâni din toată şoseaua domnească.

Nu mai sunt, An rămas numai cioatele.

Sârmele telegrafului gemeau metalic, încordate de vânt.

Căruţa coti din şosea pe alt drum, mai strâmt. Se încrucişară cu un convoi rusesc: nesfârşit lanţ de căruţe, lăsând în urmă duhoare de peşte, de iuft, de mahorcă.

Oameni bărboşi, în mantăile sure, cântau şi râdeau. S-ar fi crezut că acesta e destinul lor scris până la sfârşitul veacului: să rătăcească de la un capăt de lume la altul, cu căruţele lor verzi.

— La Hârtoape, tata iarna a mers amar di ruşi… Amu-i scoate, îi duce la poziţie! vorbi băiatul întorcând obrazul vânăt de frig, cu doi ochi verzi-cenuşii ca boabele de cafea crudă.

Văzând că domnul din fundul căruţei nu spune nimic, tăcu, mânând, cu seriozitate de om mare, căluţul fără putere, cu coastele ieşite prin piele.

Pe vale, dinspre ape, vântul sufla mai aspru. Nori negri înaintau astupând orizontul cu un zid. Spini tăiaţi de astă-vară se rostogoleau pe haturi. Departe, pe un clin prăvălat, se întindea un lan de grâu, încolţit din toamnă, cu verdele crud… Iată şi livezile fumurii ale satului; iată clopotniţa albastră!

Radu Comşa se întrebă unde e bătaia de inimă despre care pomenea lectura din şcoală: revederea locului natal?

El simţea numai un mare pustiu sub cerul noros.

În sat, câţiva moşnegi, câteva femei întoarseră capetele. Nu-l recunoştea nimeni. Soldaţii ruşi, cu cizme uriaşe, păşeau peste şanţuri. Un jandarm îl măsură cu severitate. O casă nouă, două, trei… Alta s-a lăsat pe-o coastă, cu un perele umflat sub apăsarea streşinii de paie putrede, gata să plesnească.

Îşi aminteşte: casa lui Ilie Băluţă… Unde s-a păstrat numele ascuns, să iasă la iveală acum?

— Mergem la primărie? întrebă băiatul, socotind că muşteriul lui e vreo autoritate în inspecţie.

— Mergi înainte! Îţi spun eu unde opreşti! Ai să faci pe-o uliţă, la stânga…

Şi Radu Comşa îşi adună toată atenţia şi amintirile, ca să poată recunoaşte care e uliţa pe unde, copil cu picioarele goale, călcase de mii de ori.

În faţa casei văzu gospodine adunate. Îşi aruncă ochii. Fereastra deschisă: înăuntru pâlpâind flăcări de lumânări.

O ţărancă se desprinse dintre celelalte. Veni la el cu barizul coborât pe ochii plânşi: Anica.

Radu Comşa îşi spuse că, dacă ar fi văzut-o în altă parte în oraş, nu şi-ar fi recunoscut sora; deşi în obrazul ei oricine ar fi descoperit trăsăturile lui, fiindcă între frate şi soră era o izbitoare asemănare.

O sărută. Pe buze simţi gustul sărat al lacrimilor. Femeia rămase cu mâinile de-a lungul trupului, neîndrăznind să-i spună pe nume: Radu, Radule! Domnului acestuia străin. Radule, aşa cum îi spunea Zoe Vesbianu; aşa cum îi spunea Luminiţa Vardaru…

Deodată, Anica se răsuci, îşi rezemă fruntea cu cotul îndoit de stâlpul porţii şi începu să bocească, după rânduiala femeilor de ţară:

— S-a dus şi ne-a lăsat mămucuţa noastră! Cui rămânem noi de-amu, mămucuţa noastră?

Radu îşi încleştă dinţii să se stăpânească. Nimic nu-l împietrea mai mult ca o femeie plângând, dar încă una bocindu-se!

O apucă de braţ şi îi ridică mâna; îi şterse cu batista lui lacrimile:

— Ana… Anico! Fii cuminte! Lasă acum… Du-mă acolo!

Anica tăcu deodată, îşi înnodă barizul sub bărbie şi merse înainte.

Femeile deschiseră trecerea.

Radu Comşa se opri în prag, cu pălăria în mână.

Pe masă, în mijloc, în sicriul de scânduri, văzu numai faţa pământie, cu brazde adânci şi mâinile negre şi mari, încrucişate pe piept.

Patru lumânări de ceară tremurau flăcări palide în lumina zilei, la căpătâi şi la picioare.

Radu lepădă pălăria, apropie buzele de fruntea rece ca osul, de mâinile aspre.

Anica se lăsă în genunchi, începu să plângă încet, cu faţa ascunsă, cu broboada căzută pe părul despletit.

Dar el rămase în picioare, aşteptând lacrimile care nu veneau…

Aceasta era tot?

Îşi adună privirea la obrazul cu creţurile mărunte şi împăienjenite, la buzele vinete, strânse pe gingii, care se cunoşteau că dedesubt nu mai au dinţi. Un ochi neînchis bine lăsa să sclipească sub pleoapă albul sticlos. Un cap de bătrână moartă…

Aceasta era tot!

Îşi repetă: „E mama, mama, mama! A fost cea dintâi blândeţe a vieţii. Şi-a împlinit osânda cu resemnare: acum ochii ei nu mai râd, inima s-a oprit, gândul înăuntru e rece. De ce nu vin lacrămile? De ce în loc de durere, numai un gol şi voinţa silnică să lăcrimez?”

Îşi lipi fruntea de secândura sicriului.

Cu ochii închişi, căuta să-şi treacă în minte toate întâmplările ce aveau să-i aducă năvala de deznădejde; clipe în care amintirea trebuia să-l înduioşeze cu un amănunt, gândul că moartea e o taină înfricoşată şi fără întoarcere. Ceea ce îl aştepta şi pe Dan Şcheianu! îşi aminti cu răceală.

Dar plânsul nu venea.

Deşertul acesta care-i goleşte răsuflarea, să fie oare durere? Ce miros greu, de feştilă şi de tămâie! Era credincioasă; ţinea toate posturile, se închina cu evlavie… Poate a închis ochii cu siguranţa că începe numai altă viaţă, cea veşnică, ultima amăgire… Şi dac-ar fi? Dacă sufletul e aici, aproape, ca o suflare invizibilă, dând târcoale ca umbra unei păsări în jurul cuibului deşert? Dacă îl ştie, îl vede, îl înţelege şi i-e milă de uscăciunea aceasta din sufletul lui? Ce prostii! Începe să se gândească la fel cu babele bisericoase… E ridicol! Toţi oamenii în faţa morţii sunt cruzi, ori ridicoli… A tresărit! A simţit paşii. Deschise ochii. Trei copii, în cămaşă, cu picioarele goale – nu se cunoşteau care vor fi fiind băiat ori fată – intraseră lângă uşă şi se opriseră privindu-l cu sfială şi curiozitate, ca trei pui de sălbătăciune.

Mâinile moarte apăsau pieptul coşcovit, ţapene.

Anica plângea cu faţa ascunsă; sughiţurile înăbuşite îi scuturau umerii.

Radu Comşa îşi apropie încă o dată buzele de mâinile noduroase, împreunate inert pe piept, cu o lumânărică sub-ţire între degete. Ce negre, aspre şi mari sunt!

Mâini bătătorite de sapă, de munci grele, mâini care luaseră pe încetul înfăţişarea şi coloarea pământului uscat şi crăpat. Acum, reci, se odihnesc: nu se vor mai clinti niciodată… Acolo, în ţărână, peste ani de zile, când vor rămâne numai un schelet deşirat, oasele mâinilor au să se mai odihnească încă, pe gratiile coastelor, împreunate, neclintite, aşa cum niciodată nu s-au odihnit.

Îşi privi fără voie mâinile lui tari şi nervoase, dar subţiri, albe, cu unghiile lucii şi rotunjite; mâini de a căror fineţe fusese întotdeauna încântat fără să şi-o mărturisească, poate fără să-şi dea seama.

Pe urmă, ochii se întoarseră la mâinile Anicăi, care plângea cu faţa ascunsă în palme.

Mâini mari, cu încheieturi umflate, cu degetele răsucite ca rădăcinile de viţă… Şi mâinile copilului celui mai mare, de la uşă, erau de pe acum înăsprite de pământ şi de sapă.

Voi să-şi alunge gândid, să-şi îndrepte privirea în altă parte; dar mâinile îl chemau. De la ale lui, ochii se întorceau la mâinile moartei, la ale şurorii sale rămasă ţărancă. Amintirea îi evoca alte mâini: ale Luminiţei, subţiri, cu degetele lungi şi unghii de pisică; ale Zoei Vesbianu, fierbinţi şi încleştându-se în carne. Mâinile acestea şi mâinile tuturor: mâini albe care şi-au pierdut de generaţii înfăţişarea ciolănoasă şi teribilă, de când se ridicase cel dintâi om al peşterilor pe două labe, iar pe celelalte două învăţase să le folosească la agăţat, la apucat, la muncă, la apărare şi la ucidere, mâini care au devenit instrumente precise şi delicate, podoabe.

Poate în nemişcarea lor, dacă printr-o minune, le-ar fi pentru o clipă numai lor îngăduit să reînvie, atunci mâinile mamei lui, sărmanele aceste mâini noduroase şi bătătorite şi negre şi reci, ar purcede îndată mişcările obişnuite, cum repeţi un gest automat prin somn, cum mişcă buzele copiii când visează că sug.

Câteva femei se apropiaseră de fereastră şi se uitau înlăuntru, cu mâinile lor mari la gură.

Radu Comşa se gândi că a doua zi va şti tot satul cum feciorul de la oraş al văduvei lui Mihail Comşa şi-a privit mama întinsă pe năsălie, fără o lacrimă în ochi.

Îl înăbuşea mirosul feştilelor.

O atinse pe Anica pe umăr. Când Anica ridică ochii, îi văzu înecaţi în lacrimi, cu un gol adânc de deznădejde; o strânse la piept şi o sărută pe pleoapele ude.

De departe, de undeva, dintr-un necunoscut, o regăsea pentru o clipă.

Dar întoarse capul: părul Anicăi mirosea a gaz.

— Să mergem puţin de aici! Roagă femeile acestea să ne lase…

În ogradă, un copil îi căra valiza. Îndată ce-l văzu apărând, o lăsă jos şi o rupse la fugă.

Îl strigă. Vru să ştie cum îl cheamă. Să-i îmblânzească. Vru să-i cheme şi pe ceilalţi.

Toţi însă s-au ascuns prin unghere, de unde se ivea un cap tuns şi se mistuia repede. Îşi găsiseră refugiu lângă un rus, cu barba roşcată, încartiruit acolo de astă-iarnă.

Ostaşul din fundul Siberiei le povestea istorii neînţelese, în graiul lui neînţeles, îi ridica pe genunchi şi le iscodea jucărele în dorul odraslelor de acasă, de dincolo de munţi, ape, codri şi stepe şi iarăşi munţi, ape, codri şi stepe.

Iar copiii se simţeau mai apropiaţi de omul de alt neam şi de alt grai decât de domnul acela străin.

Seara, Radu Comşa, singur, se afla rezemat de stâlpul cerdacului.

Mâna sa regăsise locul lustruit de mâna lui Radu Comşa, copil.

Din atingerea familiară a lemnului, se deşteptau amintiri scufundate. Aci, copil, tot aşa stătuse rezemat. Dincoace, seara, când sfârşea lucrul, se aşeza maică-sa să toarcă.

Mâinile, care smulseseră pălămidă şi lipiseră lut amestecat cu balegă şi erau încă încinse de usturimea sapei, găseau odihnă răsucind firul aspru de lână. Găseau odihnă în alt fel de muncă şi-atât! Ridica ochii la el: „De ce nu te duci la culcare, băiete?”

Şi firul sfârâia necurmat şi dulce, ca o odihnă, ca o bucurie, ca torsul unei pisici blânde: sfrr, sfrr! Pisica lor de-atunci, care tot aşa torcea pe prispă, lângă dânşii: sfrr, sfrr! Acum s-a sfârşit! S-a pus pământ greu peste mâinile acestea. S-au oprit pentru eternitate, dar pământul le apasă. Au ieşit dintr-o osândă, ca să înceapă alta, cea plină de spaimă, a eternităţii.

Se aşeză jos, pe scândură, cu spatele rezemat în perete.

Se auzea vaca mugind, râcâia cu un corn în peretele surei.

O pisică trecu albă pe linia gardului.

S-ar fi spus că e aceeaşi pisică de acum douăzeci de ani.

Desigur, din acelaşi neam: viaţa nu s-a întrerupt cu nimic, o curmă moartea aici, şi e totuşi veşnică, pretutindeni.

Încă o dată, Radu Comşa avu senzaţia vieţii care durează indiferentă, dincolo de nefericirile individuale, aşa cum gândise cu o presimţire în camera lui Dan Şcheianu.

Stăpâna veche a casei era acum, acolo, în lutul gălbui al cimitirului. Cea dintâi noapte în care nu va geme şi nu se va răsuci prin somn. Dar fiecare lucru mişcat de mâna ei până ieri durează aici; nimic nu s-a schimbat. Vaca o cheamă râcâind cu cornul în perete; pisica albă pândeşte cu ochii fosforescenţi o vrabie; glasul copiilor se aude plin de viaţă şi tânăr.

Aici, numai el este adevăratul străin.

Şi cu toate aceste, iată şi vişinul în care se agăţa; perva-zul ferestrei unde la început nu putea ajunge şi unde a măsurat anii după cum nu mai avea nevoie să se ridice în vârful degetelor ca să privească. Glasul lui a răsunat aci, picioarele goale au frământat aci pământul bătut acum de picioarele altor copii. Totul e ca întotdeauna; copacii ceva mai bătrâni, casa mai veche, gardul e nou şi sunt în grădină câţiva meri tineri; mugeşte altă vacă în şură şi altă mâţă pândeşte alte vrăbii, dar umbra lui nevăzută colindă încă pe unde a umblat şi altă umbră, plecată acolo, cu furca nevăzută în mână: „De ce nu te duci la culcare, băiete?”

Radu Comşa îi descoperea sufletul.

Cu fruntea apăsată pe genunchi, cu ochii închişi să vadă mai adânc înlăuntru, rămase stană neclintită, împietrită, acolo unde stătuse rezemat de foarte multă vreme celălalt Radu Comşa, copilul vădanei.

Când ridică privirea, toate jucau înaintea ochilor într-o painjenire. Poate fiindcă începuse să se lase pâclos întunericul.

Îl pătrunde frigul. Ridică gulerul hainei. Mâna tresări la o atingere rece… Cei câţiva ghiocei, înfipţi de Luminiţa în încheutoarea hainei şi uitaţi acolo.

Acum pricepea de ce îl ţintuiseră atât de stăruitor toate privirile în cimitir. Venise la îngroparea maică-si cu flori în piept! Ghioceii spânzurau veştezi, în cozile lungi. Aseară, abia aseară îi prinsese Luminiţa aci: îi simţea încă respiraţia caldă. Atâtea veacuri parc-au trecut! Ce-o fi făcând acum? Îi aude râsul… Dar figura s-a înecat nelămurită… Apare numai fantomatic; o umbră indecisă în crepuscul, aşa cum îi răsărise şi nu o mai cunoştea ieri…

Mototoli îngândurat foile veştede între degete şi zvârli jos ghemul alb.

O raţă cu aripile pestriţe se repezi lacom, căzu în bot, se cumpăni pe picioarele scurte şi, restabilindu-şi echilibrul, înghiţi cu un măcăit de satisfacţie ceea ce mai rămăsese din florile Luminiţei.

Fu atât de neaşteptat şi grotesc, încât în destinderea nervilor încordaţi, Radu Comşa râse.

Râsul sună scurt şi bizar, în tăcerea curţii din care abia au scos o moartă.

Anica, la fereastră, de unde îl privea de mult, cu coatele rezemate, clătină din cap şi îşi făcu cruce:

— E un păgân, Doamne! Nu-i lua în seamă şi iartă-l…

Dar dacă s-ar fi plecat sora lui Radu Comşa, să-i vadă ochii mai de aproape, ar fi desluşit, în sfârşit, genele ude de lacrimi. De lacrimi care plângeau tot ce nu se poate înţelege şi spune.