Capitolul II.         A FOST ODATĂ UN MIC COPILAŞ…

Bătu din aripi un cocoş, chemând răguşit zorile atât de aproape, încât locotenentul Radu Comşa se deşteptă speriat, cu impresia că i-a cântat chiar aci, în urechi.

Altul răspunse şi încă unul, mai departe, din casă în casă, contagios.

Prin fereastră pătrundea dimineaţa stânjenie încă şi cu sclipet de stele. O creangă se clătina neagră în mijeala luminii, ca o umbră omenească plecată să privească înăuntru, pe geam. Dar Radu Comşa, nedezmeticit, nu-şi dădea seama unde se află.

Strănută un cal, lângă perete, afară; se auzi cum se ridică de jos, întâi sărind dintr-o zvâcnitură în tuspatru picioare. Se scutură şi răsuflă puternic pe nări aerul rece al sfârşitului de noapte.

— Ce-i, mă urâtule, te-ai trezit şi tu? vorbi un glas şi îndată palma soldatului plesni bătându-l prieteneşte pe crupă.

Urmă un sunet metalic de căldare ciocnită, foşnetul fânului, paşi de cizme, soldatul căscând lung – desigur, îşi întindea braţele cu pumnii strânşi deasupra capului – o poartă scârţâi, glas de femeie chemă păsările.

Abia acum locotenentul Radu Comşa se lămuri de-a binelea şi deşteptarea fu într-un surâs de destindere.

Îl dureau oasele muncite pe laviţa tare, acoperită numai cu un ţolic; dar sufletul dinlăuntru era odihnit şi învigorat, ca după o îmbăiere rece.

Altădată, somnul îl înfunda în patul moale, în pernele puhave de puf; ştia însă prin vis că ceva persista suspendat în conştiinţă, aşteplind dezlegarea a doua zi. Dimineaţa se trezea obosit, cu capul deşert; confruntarea rămânea amî-nată. Iar zilele şi nopţile se târau una după alta, lipsite de bucurie şi torturate, ca în ajunul unei judecăţi.

Chinurile lui Dan Şcheianu sfârşiseră. Oasele lui erau astupate de movilita de lut, sufletul migrase poate în steaua veche a magilor sirieni, steaua Sopdit. După îngroparea prietenului, Radu Comşa se simţise mai singur şi mai nevrednic, cu gust de iască în gură şi cu toate arătându-i-se leşiatic şi hâd înaintea ochilor.

Acum, locotenentul Radu Comşa se afla cu el însuşi împăcat. Totul redevenise simplu, luminat şi calm, de când îmbrăcase uniforma şi pornise din Iaşul sedentarilor spre unitatea sa de pe linia de foc.

Soarele incendie fereastra. Creanga se luminase: era un gutui cu fructe crude, cafenii, păroase. Privind la ele, Radu Comşa simţi în gură un gust astringent. Îşi încheie nasturii tunicii, fluierând. De afară, soldatul şi calul plecaseră.

Închise lada de campanie, cu numele lui citeţ şi proaspăt vopsit, negru, pe capacul cenuşiu. Zvârli mantaua şi pelerina deasupra; ieşi să caute căruţă care să-i ducă bagajele până la front.

Întăritor aerul dimineţii: rece şi acidulat. Soarele străluceşte nichelat de curând. Şi satul forfoteşte de soldaţi şi de ofiţeri. Vin şi se îndreaptă spre gară; se încrucişează căruţe cu muniţii, chesoane şi lăzi de cartuşe. Salută şi răspunde. Nu cunoaşte pe nimeni. Mulţi îl privesc lung; uniforma nouă, curelele cromate, chipiul abia scos din cutie arată ciudat aci; haine de paradă printre uniformele prăfuite, cu noroi uscat, pătate după îndelung stagiu în şanţuri şi în bordeie, pe brânci, în viroage, unde iarba strivită a lăsat urme pe coate şi pe genunchi.

O doamnă, fără îndoială soţie de ofiţer, vorbind cu glas subţire şi alterat de răcoarea dimineţii, aşează cu energie maldăre de pachete peste un paner de paie. Ordonanţa îi dă ajutor şi doi sublocotenenţi s-au oprit să privească de la distanţă, cu ochi de sălbatici, apariţia rară pe aceste tărî-muri.

Îl învăluie într-un uragan de praf un automobil cu doi generali.

A apărut de undeva un convoi de bucătării ruseşti, negre şi fumegânde în mers.

E mult mai greu să găsească o căruţă de cum şi-a închipuit. Ţăranii nu mai au cai, nici hărăbăli. Iar cei care vor fi mai având sunt la gară în convoaie. A întrebat câţiva soldaţi cu furgoane; merg unii spre Bogdăneşti, alţii spre Mânăstire.

Un jandarm la care a cerut ajutor a strâns călcâile şi a întins cureaua carabinei în faţa gardului, luând poziţia; dar nu i-a fost de nici un folos. Poate s-a arătat prea moale: a întrebat, în loc să ordone. Uniforma aceasta nouă e într-adevăr ridicolă! Are să umble prin ploaie cu ea şi n-o să-i mai cureţe praful, până s-o patina, la fel cu toate.

În gară s-a oprit un tren. Se risipeşte alt val de soldaţi.

Câţiva s-au oprit la o fântână cu cumpănă. Îşi răcoresc ochii cu apa adunată în pumn, cu mormăituri de mulţumire, împroşcându-se unii pe alţii, glumind şi râzând sonor în vântul subţire. Alţii poartă în cârcă legături şi desagi. Dintr-un coş cârâie o curcă. I-ar crede întorşi de la un bâlci, dacă n-ar fi uniformele şi dacă nu s-ar înşira numai bărbaţi în toată puterea, dacă nu s-ar scurge toţi într-acolo, spre capătul şoselei unde e linia misterioasă, ca marginea lumii unde pândesc arătările.

Ruşii ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi îşi târâie cizmele prin praf. Ei singuri parcă nici nu vin, nici nu se duc nicăiri; sunt numai cu trupul pe pământul acesta străin. Gândul şi sufletul le e departe, la stepele de-acasă.

Radu Comşa intră într-o cârciumă: „Abi Ornştein, vinuri vechi, băcănie şi locandă, caţap”, în nădejdea că va găsi aci un om, un soldat, cineva cu acelaşi drum.

Vinurile vechi ale domnului Abi Ornştein sunt doar pe firma de tablă ruginită; în pivniţă, cu toate sigiliile, s-au evaporat.

Serveşte numai ceai, fără zahăr şi fără linguriţă, în pahare soioase, cu pâine neagră, rusească, tăiată în felii imense şi lipicioase, dintr-un bolovan de opt funturi, ca pământul pentru fabricat oale.

N-a găsit nici aci. A băut numai o jumătate din pahar de ceai, tulbure şi rece. Nu ştie să se descurce singur. N-a făcut ucenicia. Îi pare într-adevăr stupid să se împiedice chiar de la început. I se întâmpla aceasta lui, la a cărui uşă, acum cinci zile încă la direcţia din minister, făceau coadă colonei, deputaţi ori senatori cu un Sofron Vesbianu după dânşii.

Ajunse între gară şi un câmp, unde cantona, de curând debarcat, un divizion de artilerie.

Oamenii roboteau în jurul tunurilor, dezbrăcaţi de tunici. Alţii se întorceau cu caii de la adăpat. Răsună glasul gradaţilor; un ofiţer cu picioarele răşchirate, în haină de piele, supraveghea cu înjurături teribile încărcatul obuzelor, lângă o piramidă cu fân presat. Vântul umfla uşor pânzele vinete ale corturilor. Dincolo se întindea câmpul, valea Trotuşului deschizându-se spre Siret, cu ţarine verzi de porumb şi şoseaua răscolită de dârele prafului, de mişuneala soldaţilor şi a convoaielor.

Toţi erau la locul lor acolo, ştiau unde merg; locotenentul Radu Comşa rătăcea la o parte, ca un elev nou într-o curte de şcoală unde totul îi este încă străin.

De la gară i se păru că se apropie o uniformă cu un mers cunoscut. Tăie drumul să-i iasă înainte, acăţându-se de această nădejde.

Când fură la câţiva paşi, izbucni veselă vocea lui Mihai Vardaru:

— Domnule Comşa!

Făcu salutul reglementar, rectificând cu gravitate, în glumeaţă exagerare:

— Domnule locotenent Comşa!

Dar în strângerea de mână a lui Mihai, locotenentul Radu Comşa simţi toată căldura unei adevărate bucurii. Încă unul, desigur, care se întrebase cum l-a răbdat inima să stea la o parte; încă unul care acum îşi retracta o judecată.

— Şi Luminiţa? Unchiul Alexandru? Tanti Laura?

Radu Comşa dădu veşti despre toţi, pe care îi văzuse cu o zi înainte, la Iaşi.

Erau scandalizaţi de purtarea lui Mihai. În loc să aştepte repartizarea la regimentul lui Pol Vardaru, abia ieşit din şcoală cu gradul de elev plutonier, se zbătuse de capul său să fie trimis la un regiment de front. Când primise ordinul, împărţise pe câteva cărţi poştale salutări tuturor, vestind că nu mai are timp să dea pe acasă. Tanti Laura ridicase braţele, deznădăjduită, spre cer:

— Copilul acesta are să ne omoare!

Iar cele două surori, Cora şi Ralu, plângeau pe ascuns, fiindcă partea aceasta a campaniei se ştia că va fi mai teribilă decât tot ce s-a petrecut până atunci.

Mihai surâdea la aceste toate, ca la nişte tânguiri femeieşti ce erau.

În uniforma pe care Radu Comşa o observă că nu păstrează nimic din haina scoasă de la garderobă – adevărată uniformă de tranşee, cu chipiul teşit pe ochi – Mihai avea toată înfăţişarea unui ostaş mult încercat, cu vorba tărăgănată şi împestriţată de expresii eliptice, enigmatice, pito-reşti şi tehnic triviale, având curs numai în şanţuri, în bor-deie şi la popotele de front.

Pentru completarea acestei virile şi belicoase impresii, Mihai Vardaru mai scoase din buzunarul tunicii o tabacheră de carton presat, dată cu un lac negru şi cu capac înfăţişând un soi de multicoloră roză a vânturilor. O adevărată tabacheră soldăţească, de unde răsuci o ţigară de tutun băţos:

— Nu-ţi ofer…

Se corijă, cu acelaşi ton subaltern:

— Nu vă ofer, domnule locotenent! Mai întâi fiindcă ştiu că nu fumezi decât rar şi, pe urmă, fiindcă, în orice caz, n-ai digera mahorcă de-a noastră… E nevoie de puţină obişnuinţă!

Radu Comşa, ca să arate că a rupt desăvârşit cu toate bunurile lăsate în urmă, protestă:

— Dimpotrivă! Dă-mi să răsucesc şi eu una! Chiar îmi face plăcere…

Îi făcea plăcere, dar nu-şi putea face o ţigară.

Nedeprins, rupse două foiţe. Mihai îl privi cu surâs de superioritate:

— Dă-mi voie să răsucesc eu una!

Răsuci într-adevăr una perfectă, de fabrică. Îi dădu să aprindă la un fitil lung, galben, cu o sumă de noduri.

Radu Comşa, după câţiva paşi şi câteva fumuri, o zvârli: era curată idioţie să-şi cătrănească gâtlejul cu asemenea buruiană mucedă, când avea în tabacherea lui din buzunar ţigări fine şi în lada de campanie rezerve pe trei luni.

Îi povesti lui Mihai peripeţiile de aseară, de când coborâse din tren.

Găsise printr-o minune unde dormi; dar nu găsea cu ce să plece.

Mihai Vardaru era aci cu o căruţă. A companiei. Se întâmplau a fi amândoi din alte regimente, însă din aceeaşi divizie; deci fronturi vecine. Cu o abatere din cale de câţiva kilometri până la sat, trecea şi îl lăsa acolo: lucru hotărât!

Peste un ceas au purces astfel la drum.

Lada locotenentului Comşa sluji numai bine să tocmească o bancă înapoia căruţei mânate de un ţigan cu negrul obrazului lustruit ca o cizmă ofiţerească şi cu gâtul subţire ca de scripcă în gulerul prea larg al tunicii. Un vizitiu vesel şi, de bună seamă, în viaţa civilă scripcar de carieră, fiindcă tot timpul a dondănit repertoriul vechi şi nou, de pe front şi dindărătul frontului.

Mihai Vardaru nu-şi mai găsea nici el astâmpăr.

Era numai de-o lună aci, dar văzuse tot, ştia tot, scoto-cise tot; cunoştea numele unităţilor duşmane de pe linie, schimbările trupelor, ofensiva care se pregătea. Îl informă pe Radu Comşa că va avea noroc de un colonel omenos: colonelul „Una la mână”, ceea ce lor nu le căzuse la sorţi. Al lor mugea şi se înfuria de douăzeci şi patru de ori pe zi; ostaş brav şi comandant pricepui, dar în perpetuă explozie. Când începea să detune, intrau toţi în găuri ca şoarecii. Cine-i cădea cel dintâi înainte era vinovat de tot ce se întâmplase şi se va mai întâmpla: de ploaia de peste noapte, de ticăloşiile subzistenţei, de recunoaşterile aeroplanelor nemţeşti, care s-au plimbat nesupărate pe sub nasul bateriilor antiaeriene, de întârzierea muniţiilor şi de arşiţa soarelui. Iar când răcnea la telefon, soldaţii şi ofiţerii făceau smirna înaintea pâlniei, uitând câţi kilometri de sârmă îi despart de tunetele şi fulgerele comandantului.

Acestea toate le povestea Mihai cu o mare fericire, scoţându-şi tabacherea de carton lăcuit şi răsucind din tutun negru ţigări ca de fabrică, din care pufăia cu cea mai nesăţioasă poftă, scuipând printre dinţi, în colbul drumului, soldăţeşte.

Radu Comşa îl privea şi nu mai recunoştea băieţelul timid, care roşea când glumea răutăcios Luminiţa, ori când tanti Laura îi înnoda funta la gât, ca unui şcolar premiat în ziua încununării. Obrazul rumen şi tânăr, prea de fată, era arămiu acum, ars de vânturi şi soare, bărbătesc. Numai când îşi dădea chipiul pe ceafă, fruntea ferită de arşiţă rămî-nea de-o albeaţă adolescentă.

Se opri un timp din povestire, urmându-şi un gând.

Apoi se întoarse pe jumătate cu faţa spre Radu Comşa, mărturisind cu o sinceră satisfacţie în ochi:

— N-ai idee ce bucuros am fost când te-am văzut!

Radu Comşa înţelese că adevărata concluzie suna: „când te-am văzut, în sfârşit, aici…”

— Aveam aşa, o îndoială… Ştii, noi de aici nu-i cam tratăm cu complimente graţioase pe cei de acolo…

Mihai făcea deosebire între cei de „aici” şi cei de „acolo”, parcă s-ar fi aflat cu uniforma pe el de la începutul vieţii, copil de trupă.

— E greu la început! Continuă cu autoritate. E greu o săptămână, două… Pe urmă, se pare că viaţa de dincolo nici nu mai există. Ţi-e milă de dânşii! Că pot trăi aşa, într-un somn… Într-un somn cu burta plină, care aduce visuri urâte.

Valea începea să se strâmteze. Apăreau clinurile cu pădurea rară de la poalele munţilor.

Căruţele, soldaţii, convoaiele, cu saci de făină, cu lăzi de muniţii, cu pachetele de fân presat se înşirau mergând în aceeaşi direcţie, absorbite de punctul misterios unde şoseaua sfârşea retezată de front.

Ţiganul mâna dondănind înainte şi învârtind deasupra capului un bici dintr-o vargă de corn. Caii şi roţile întreţineau un continuu nor de colb, care îi învăluia plutind o dată cu dânşii. Radu Comşa văzu cu mulţumire că uniforma începea să-şi piardă, sub stratul de praf, înfăţişarea de haină nouă şi sărbătorească.

Mihai se răsuci să arate:

— Dincolo, peste deal, e Caşinul şi tocmai în fund, pe pârâu înainte, Mânăstirea! Aci, înainte, Bogdăneştii; pe urmă Grozeştii. În dreapta, peste munţi, Slănicul… De acolo înainte, ruşii. Austriacii le zvârl din tranşee sticle cu spirt şi dânşii le aruncă pâine… Pentru dânşii, războiul e ca şi sfârşit. Îi aşteaptă altul, acasă… Nu mai vor decât mir, răspublică şi soviete. Ai noştri nu s-au schimbat de astă-iarnă! I-au mâncat păduchii, i-a ars gerul şi i-a lihnit foamea. Dar nu s-au schimbat! Mă întreb: e un bine? Un rău? Pentru ţară, poate e un bine… Însă pentru dânşii, sărmanii? Pentru mulţi e un noroc să dea un glonţ rătăcit şi să-i rănească; un tifos e o binecuvântare… Numai aşa scapă, să-şi vadă apoi o săptămână casa… Cei care mai au casă. Ceilalţi rămân aici, n-au unde se duce; casa lor e bordeiul…

Pe cer, spre stânga, apăru mic şi îndepărtat un avion.

— Un Taube… În fiecare zi vin două-trei. Unul singur a fost doborât până acum…

Era alb şi se rotea înalt în bătaia soarelui. Bubuiră tunurile unei baterii antiaeriene. Nori albi se înălţară rotunzi încadrându-l, ca norii în care, pe zugrăveala bisericilor, plutesc serafimii.

Avionul roti, mai ridicându-se încă.

— A scăpat! spuse Mihai, întorcându-se cu privirea în altă parte, obişnuit cu asemenea spectacol.

Dar Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la pasărea de metal lăsându-se acum în linie dreaptă peste vârfurile împădurite, acolo unde erau nemţii.

Îi trebuia o sforţare ca să poată gândi, calm, că atât de aproape, peste câteva dealuri, se aflau „ei”; că mâine poate are să-i aibă înainte, la câţiva paşi. Îl admiră pe Mihai că atât de simplu s-a deprins cu această prezenţă, că o discută cu nepăsare, ca lucrul cel mai firesc.

Liniştea aceasta a tuturor câţi mergeau într-acolo ca spre îndeletnicirea de fiecare zi, fluierând, vorbind şi glumind, îi părea asemeni inconştienţei cu care bolnavii fac proiecte de viitor în prezenţa agoniei.

Iar acalmia de pe linia unde se află frontul îl neliniştea ca o tăcere ameninţătoare, în care se pregătesc cutremurele de pământ şi erupţiile de vulcani. Panica din natură despre care citise undeva. Când cade vântul de nu se mai clintesc frunzele moarte; când se retrag păsările cerului şi sălbăticiunile îşi ascut auzul. Intra în zona dezlănţuirilor cosmice. Aceasta era aşadar „liniştea pe toate fronturile” din comunicate?

Ca un răspuns la gândurile sale, porniră de undeva, de după culme, în spaţii scurte, patru detunături de tun.

Salvele unei baterii…

Sunetul ăui în văgăuni şi se împrăştie în ecouri, ca vuietul unui teanc de tipsii uriaşe, prăbuşite îndepărtat, de un gigant, în pereţi de stâncă. Se ridică peste înălţimea rotundă şi pleaşă fum galben şi alb-lăptos; un nor crescând cu marginile rotunde ca o conopidă imensă.

Mai de aproape porniră alte lovituri, de artilerie grea, răscolind tunetul munţilor.

Apoi se făcu linişte.

Ţiganul dondănea înainte, caii nici nu tresăriră, clempănindu-şi capul din mers, în lupta lor continuă cu muştele. „Aceasta era, desigur, ceea ce comunicatul numea: „slab bombardament de artilerie„, sau reperarea tirului, sau altceva!” gândi Radu Comşa, dar se sfii să-şi împărtăşească impresiile lui Mihai.

Se apropiară de sat. Mihai se uită la ceasornicul de la mână:

— Îţi las numai bagajele la o casă şi tuleşte-o, Mihai, băiatule! Am întârziat… Am încă opt kilometri de drum, şi la noi nu se glumeşte cu Mugilă al nostru!

— Nouă kilometri, domnu ilev! rectifică ţiganul care se părea că nu ascultă, dar învăţase din meseria lui lăutărească să audă fără să pară că a ascultat şi să vadă fără să pară că s-a uitat.

La despărţire, Mihai îi strânse, amândouă mâinile cu adevărată dragoste. Îl iubea pe logodnicul Luminiţei, acum mai mult şi altfel.

Făgădui că va veni la cel dintâi prilej, să stea mai pe îndelete de vorbă, să-i afle „impresiile lunii de miere cu frontul”. Îl va chema la telefon. Poate să le cadă companiile vecine pe linia tranşeelor.

Aproape toată dimineaţa Radu Comşa şi-o pierdu aştep-tând colonelul care lipsea.

Regimentul era retras din tranşee, în odihnă.

Furierii îi dădură cu grabă un scaun, lângă fereastra cancelariei, unde un trandafir pe jumătate sălbatic ridica flori roze şi frunze zimţate, în care se opriseră capete de ţigări.

Aghiotantul, fercheş, bărbierit proaspăt, nu conteni să-l cerceteze cu deosebită curiozitate despre viaţa din Iaşi. Ce se vorbeşte despre pregătirile ofensivei? Ce ştiri sunt despre guvernul din Rusia? Au început să se întoarcă „domnii” din Kerson, Odesa şi Kiev? Mai există cârciuma lui Viorica din piaţa Sfântul Spiridon, unde-a constatat şi el că se află un vin straşnic, când a scăpat trei zile la cartier? Ce veşti vin de la Salonic? Care sunt părerile misiunii franceze? Şi dame, dacă mai sunt tot atâtea nostime, de te miri de unde s-au adunat şi dacă se menţine moda ghetelor fabricate din postav şi doc militar?

— Aici, domnule locotenent – aghiotanul făcu o mutră amărâlă teribil – aici, ne-am sălbătăcit fantastic! Ne mulţumim cu ţărănci! Duhnesc a caş şi a zăr! Cât despre şti-rile gazetelor, mizerie şi mii de bombe! Ne spun numai ce dă voie cenzura; adică basme şi alte mii de bombe!

Radu Comşa judecă sever această flecăreală.

Nu putea încă înţelege senzaţia izolării de restul lumii şi mai cu seamă nesaţul acestor soldaţi răzleţiţi pe o porţiune infimă din frontul de o mie de kilometri, sărmanul lor nesaţiu să-şi fortifice încrederea cu speranţa în minunile care se pregăteau, fără nici o îndoială, fulgerător, pe celelalte fronturi. Fiindcă noul camarad părea prea voios, fiindcă îşi netezea stăruitor mustaţa neagră şi tunsă, făcând ochii mici, şi fiindcă atunci când aprindea ţigara ţinea chibritul numai cu două degete, pe cel mic, cu o unghie exagerat crescuta ca un pinten de cocoş, îndepărtându-l cu o mişcare de eleganţă îndestul de cazonă; pentru aceste mizere şi superficiale indicii, îl socoti îndată un individ de speţă inferioară, o secătură fără nimic eroic.

Îi displăcu şi graba cu care îşi verifică nasturii când apăru colonelul şi slugărnicia cu care îi oferi îndată scaun, ştergând praful după ce-şi netezi cu podul palmei cărarea corectă.

Numai târziu avea să priceapă că aghiotantul e un băiat foarte de inimă, gata la toate serviciile, bun camarad şi iubit de toţi cu care împărtăşise luni îndelungi viaţa de bordei şi de şanţuri, înainte de a ajunge la acest post privilegiat, în ierarhia frontului.

Colonelul îşi puse ochelarii şi răsucind, după mână, barba roşie, cercetă îndelung hârtiile şi, pe deasupra lentilelor, figura noului venit.

Rezultatul fu de bună seamă satisfăcător, căci a doua oară îi întinse mâna lui Radu Comşa, peste masa cu hărţi şi hârtii.

— Bun venit, locotenente! Ţi-am şi găsit locul, ai sosit la timp. Una la mână!

Şi întorcându-se spre aghiotant:

— Compania a doua, plutonul unu, în locul lui Bantăş.

Îşi frecă mâinile albe, cu pete de pistrui ca tărâţele şi cu păr roşu ieşind stufos de sub manşete. Comşa şi-l închipui, sub uniformă, păros ca un urs.

Colonelul îşi scoase ochelarii punându-i cu luare-aminte într-o teacă de piele şi, aşezând tocul în buzunarul de la pieptul tunicii, îl privi cu ochii şi verzi şi bucuroşi:

— Sper că o să ne înţelegem perfect! Văd că ai venit aici după cerere şi tot după cerere ai renunţat la mobilizarea pe loc… Una la mână! Asemenea minuni nu vedem prea des! Aceasta-mi place… Două la mână! Regimentul e scos de pe sector, ai timp să-ţi cunoşti camarazii şi oamenii, să te pui în curent cu serviciul. Una la mână! Eşti însurat?

Ochii căutară la mâna lui Comşa, cu inelul de logodnă pe deget.

— Nu, domnule colonel! Logodit numai… Am crezut mai cuminte să las după război, când…

— Aceasta-mi place! Se bucură colonelul a cărui viaţă conjugală era un necurmat prilej de amărăciuni şi catastrofe, fiindcă nevasta era harţăgoasă, iar ordonanţele îşi luau lumea în cap. Aceasta-mi place, locotenente! Un ostaş liber are numai grija datoriei. Una la mână! Femeia, pentru militar, este o perdiţie! Două la mână! Ai să-ţi cunoşti camarazii la popotă. Aceasta-i adevărata noastră familie… O să-ţi găsim şi cartier. Mie-mi place să îngrijesc de ofiţeri ca de copiii mei. Dar când îi prind cu cevaşilea, să nu mai dea ochii cu mine; să dezerteze! Două la mână!

Colonelul se ridică în picioare, călcând ca un om care intră în apă fierbinte, fiindcă îl strângeau cizmele noi.

— Tomaziule, vezi tu de camera locotenentului! Deocamdată, poate rămâne în locul lui Bantăş. Ce ştire de la el?

— L-a evacuat la spital, domnule colonel.

— L-a evacuat la spital? Atunci, una la mână… Va să zică în orice caz, convalescenţă, concediul, una cu alta fac două luni; două la mână! Rămâne în camera lui Bantăş!

Colonelul îşi privi trist cizmele, gândindu-se cu ce operaţie le poate readuce la sentimente mai umane.

Se hotărî într-o fulgerare de inspiraţie: „Îl pun pe Ion soldatul să le poarte o săptămână, până se dau pe picior.”

Şi vorbi tare, pentru sine, mulţumit de această fericită soluţie:

— Una la mână!

— Aţi spus ceva, domnule colonel? întrebă aghiotantul, pipăindu-şi cărarea lucie.

— Nimic. Două la mână!

Pe urma, întorcându-se spre Radu Comşa, îşi netezi barba cu amândouă mâinile; stânga pe dedesubt şi dreapta pe deasupra, ridicând-o până la înălţimea nasului, să-i privească vârful retezat ca o barbă de ctitor.

— Mâine, aşadar, locotenente, la serviciu! Şi la cea dintâi ocazie, înţelegi: una la mână!

Radu Comşa plecă să-şi caute bagajele, să le strămute la cartierul locotenentului Bantăş, evacuat la spital. Îl întovărăşea un agent de legătură, tuns chilug, cu o ţigară intactă, după ureche.

Soldatul mergea cu capul gol, fiindcă tot satul era o singură curte mai mare a tuturor.

Când ajunse în dreptul casei unde Radu Comşa îşi lăsase bagajele pe prispă, în seama unui leat, agentul îl lămuri cu o tainică evlavie:

— Aici găzduieşte domnu căpitan Pleşea… E un bairam toată noaptea, mamă-măiculiţă, când nu-i compania pe poziţie! La domnu căpitan s-adună toţi domnii ofiţeri de viaţă din regiment… Ş-apoi, după ce s-au adunat, ţine-te, Doamne! Casa dumneavoastră e numa peste drum, la doi paşi, se vede după păru ista mare… Se cheamă că n-are să vă fie prea departe, noaptea la-ntors!

Lada se afla tot acolo, la capătul prispei, dar mantaua şi pelerina erau întinse pe-un parmaclâc şi scuturate de praf.

În lipsă, lada şi valiza cu trusă fuseseră cercetate pe dos şi pe faţă; viitorii camarazi citiseră numele locotenentului Radu Comşa şi făcuseră tot soiul de presupuneri asupra noului-venit cu asemenea echipament nou-nouţ.

Ieşi în prag un căpitan cu părul de timpuriu cărunţit, descheiat la tunică, purtând la mânecă semnele unghiulare de rănit.

Radu Comşa se prezentă.

— Poftim la noi, domnule locotenent. Să faci cunoştinţă cu câţiva camarazi… Cristache, poţi să te duci! Îl instalăm noi pe domnul locotenent. Vezi, ce s-a făcut cu sârma?

— Ne-a sosit, don căpitan.

— Să mă ai atunci în vedere, Cristache.

— Mai încape vorbă, don căpitan?

Radu Comşa se miră că un căpitan, comandant de companie şi cu semne de rănit, avea nevoie să ceară unui om de trupă „să-l aibă în vedere”. Dar mirările lui abia începeau.

În casă, trei ofiţeri jucau cărţi la o masă rotundă, înveliţa cu un cearşaf de pat.

Doi erau dezbrăcaţi de tunică, unul numai descheiat. La spatele lor, un al patrulea, cu obrazul umflat şi legat pe sub fălci cu o basma albă, urmărea jocul din picioare.

Au întrerupt la intrarea străinului.

Toţi s-au ridicat să se dezmorţească, după ce şi-au pus deasupra bancnotelor rânduite teanc ceasornicele şi tabacherele în chip de prespapier.

Îl priviră pe Radu Comşa, cu amestecul de curiozitate şi rezervă cu care e primit întotdeauna un străin, într-un cerc unde toţi îşi cunosc cu de-amănuntul slăbiciunile, cruţându-şi-le, ori tachinându-şi-le, ca într-o mare familie. În trei zile, noul camarad avea să fie clasat, fără drept de apel, într-o categorie din care nimic şi nimeni n-avea să-l mai poată scoate vreodată.

Deocamdată era numai un ofiţer necunoscut, cu uni-formă şi ladă de campanie neatinse, un debutant, un învârtit poate, care din cine ştie ce pricini, dizgraţie ori altceva, fusese trimis la pocăinţă aici.

— Ia loc pe pat, domnule locotenent! îl invită cu multă bunăvoinţă căpitanul Pleşea, îmbumbându-şi nasturii tunicii. N-avem jâlţuri, dar cred că nici dumneata nu te aşteptai să găseşti aici un salon. Ai dat ochii cu „Una la mână”?

Radu Comşa răspunse că s-a prezentat colonelului şi că a fost repartizat la compania a doua.

— Atunci eşti la noi! Se bucură un ofiţer scund, cu un glas care lui Comşa îi păru de undeva cunoscut. Eşti în locul lui Bantăş… Aceasta trebuie s-o sărbătorim numaidecât, domnule căpitan! Cu o zacuscă şi o ţuiculiţă d-ale grozavele s-o sărbătorim!

— Mă, răule! râse căpitanul mustrându-l părinteşte. Nu ţi-a mai ajuns azi-noapte? Uitaţi-vă la el! Ţuiculiţă, zacuscă… Îi era dor! E flămând şi însetat, mititelul! Şi aseară se jura că o săptămână de acum înainte nu mai pune decât apă în gură…

Întorcându-se către Radu Comşa, căpitanul îl puse în curent:

— Ghenea ăsta e o podoabă fără pereche în toată divizia, domnule locotenent! Ai căzut într-o companie cu el; să ştii că n-ai să mai ai odihnă. E buretele regimentului…

— Nu râvnesc la această ambiţie, domnule căpitan! Protestă locotenentul Ghenea. Mai am concurenţi destul de serioşi… Ai să te convingi în scurt, domnule locotenent Comşa, pe măsură ce te vei dezvolta la sărbătoririle noastre.

Dar căpitanul Pleşea porunci soldatului să aducă sticla cu ţuică din găleata de apă unde se afla la răceală, ceea ce dovedea că „sărbătorirea” ar fi existat şi fără venirea noului camarad.

Apoi începu să desfacă o cutie de zacuscă rusească, bătând în tablă un piron cu un pietroi.

Acum, Radu Comşa îşi amintea bine de unde cunoştea glasul locotenentului Ghenea.

Era glasul din tren, în noaptea de astă-primăvară, făcând prin întuneric tovarăşului de drum teoria călătorului de pe culoarul vagonului şi a celui din compartiment. Şi-l închipuise, nu ştia de ce, înalt, subţire şi cu figura stafidită, de student gheboşat pe cărţi, poate fiindcă spunea că pregă-teşte un doctorat. Era scund, rotofei, cu ochii albaştri bulbucaţi şi cu cea mai deplină înfăţişare a omului fără grijă.

Căuta pe raft păhărelele de ţuică, grăbit ca un ucenic de bodegă şi bombănind un bâzâit de cântec.

— Avem numai două, domnule locotenent. Bem la rând!

— Nu face nimic! zâmbi Radu Comşa. Tot o să vă vină rândul fiecăruia… N-are să se întâmple ca în tren, după teoria dumitale; când eşti pe culoar, faci scandal cu nerăbdare să intri înlăuntru, iar când ai intrat, faci scandal, indignat, să nu te mai deranjeze nimeni…

— De unde ştii? îl privi cu uimire locotenentul Ghenea, cu amândouă păhărelele într-o mână, uitând să le pună, cum avusese intenţia, în farfuria din cealaltă mână.

— Ca şi povestea expresului! continuă Comşa cu seriozitate. Expresul care trece arogant prin haltele unde au încremenit somnoroase personalele.

Locotenentul Ghenea nu pricepea în ruptul capului de unde intrusul acesta, pe care nu-l mai văzuse niciodată, cunoştea teoriile lui inedite.

Se aşeză foarte nedumerit pe marginea, patului, cu farfuria şi paharele de ţuică în mână.

— Atunci eşti un spion, domnule locotenent, ori un ghicitor. În orice caz un om primejdios. Joci cărţi? Poker, ecarté, maus?

Radu Comşa răspunse că nu joacă.

— Nici nu m-aş pune la masă cu dumneata. Mi-ai citi, desigur, cartea din mână… Mai bine-ţi dau banii dinainte. Poate eşti hipnotizator? Somnambul extralucid?

— Am fost numai avocat şi, cu începere de acum un ceas, locotenent în compania a doua! continuă să zâmbească Radu Comşa.

— Să fie al dracului care mai înţelege ceva! declară locotenentul Ghenea, aducându-şi abia acum aminte că are farfuria şi paharele de ţuică în mână şi aşezându-le pe masă. Nu înţeleg nimic, mă mâhnesc şi cad la idee! Şi când cad la idee, numai ăsta – ridică păhărelul – mi-o scoate din cap!

— E un tip care cade din idee în idee! încuviinţă cu un fel de admiraţie pentru aşa camarad, ofiţerul legat pe sub fălci, clătinându-şi cele două noduri ale legăturii din creştetul capului ca două urechi albe de iepure de mosc.

Soldatul tăiase bucăţi de pâine neagră într-o farfurie adâncă, înflorită, cu chenar roşu.

Iar culme a rafinamentului, înfipsese scobitori din fabricaţie proprie: aşchii rotunjite cu cuţitul.

Căpitanul Pleşea răsturnase zacusca în altă farfurie, turnase oţet şi o prezintă cu gravitatea unui adevărat maâtre d'hotel. Mai mult decât la orice opinie asupra chipului cum luptase pe front sau îşi îngrijea unitatea, ţinea la faima de om întotdeauna bine aprovizionat, la care se găseşte în orice moment o ţuică, o sticlă de vin, conserve, pesmeţi şi tutun.

„Eu am acasă, mă băieţi, ţigări jubiliare, din 1906, de la expoziţie” declara cu mândria unui colecţionar de exemplare unice.

Şi altă dată, confidenţial: „A trimis colonelul la mine după puţină cafea… Tot tata Pleşea, sireacul!”

De altfel, toţi aveau vanităţi de aceeaşi natură: locotenentul Ghenea era fudul de tunica de stofă franceză, unică în tot regimentul; sublocotenentul legat la fălci ţinea la prestigiul de cel mai bun viorist din toată brigada; altul era cel mai bun pokerist; altul cunoscător de cai. Ierarhia valorilor era cu totul alta de cum şi-o închipuise Radu Comşa că s-ar cuveni orânduită, la zece kilometri de ultima linie a tranşeelor.

Nimeni nu pomenea de front, de bravura unuia ori a altuia, de ceea ce-au făcut ori vor face. Acestea erau numai chestiuni de serviciu.

Se aflau cu toţii acum numai foarte încântaţi că pot oferi unui camarad nou o ţuică şi o zacuscă, bunuri mult preţuite, care nu se găsesc la nimeni din alte companii, fiindcă nu toate companiile au un tata Pleşea să poarte grijă de acestea.

Locotenentul Ghenea, cu sticla în mână, purta şi el grijă, ca întotdeauna, să nu rămână nimeni însetat.

Acesta era frontul?

Radu Comşa n-avu vreme când să se întrebe şi să-şi răspundă. Îl zorea camaradul să închine pentru trăinicia camaraderiei, să guste din zacusca tăioasă şi cu gust de metal. Oferi ţigări fine, din ţigările englezeşti; cinci cutii mari, dăruite de Luminiţa să se gândească la dânsa de câte ori va fuma una.

Prin aceste produse ale regiei britanice, crescu considerabil în aprecierea camarazilor.

Căpitanul Pleşea ceru permisie să strângă una, într-o cutie de tablă unde păstra o rezervă cu mostre din toate produsele manufacturilor de tutun ale epocii: ruseşti, franceze, egiptene, americane, chiar ungureşti şi austriace, de la prizonieri. Mândria colecţiei o reprezentau două ţigări japoneze, cu inscripţii de aur verde, cu tutunul scuturat de cât fuseseră pipăite şi mirosite.

Radu Comşa îşi arătă dorinţa să-şi vadă noul domiciliu şi să se spele de praf, ca să fie gata pentru popotă.

Ceilalţi se aşezară la cărţi.

— La cine-a rămas rândul? Ghenea, tu faci!

Locotenentul Ghenea aruncă miza, amestecă grăbit cărţile ca şi cum îl alunga inamicul din urmă.

— Taie!

Ceru sticla de ţuică, îşi turnă la repezeală un pahar.

— Am intrat la idee, domnule locotenent! Aşadar, teoria călătorului de pe culoarul vagonului? Hm! Curios. O s-o dezlegăm noi şi p-asta! Am mers şi eu… Câte?

— Două…

— Servit!

Ofiţerul de la spate, legat la fălci, îl mustră:

— Vezi dacă lepezi valetul? Când mergi mascat, ascultă-mă pe mine, păstrează întotdeauna valetul! Dă dracului aşii şi rigile! Am eu un şpuribus la valeţi.

Locotenentul Ghenea trânti cărţile: într-adevăr, dacă păstra valetul în locul asului, făcea ful. Turnă altă ţuică şi fredonă interminabilul cântec, monoton şi idiot, care făcea ravagii în toată divizia şi poate dincolo, la tot corpul de armată, molipsit:

A-fost-odată-un-mic-copilaş.

Ce nu ştia, Ce nu ştia a înota!

Dar după una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-săptămâni, A început.

A început a daaa din mâini.

A-ceas-tă-poooves-te, dacă v-a plăcut, Eu pot s-o spun, eu pot s-o spun.

De-laaa-nce-puuut:

A-fost-odată-un-mic-copilaş, A-fost-odată-un-mic-copilaş…

Ceilalţi acompaniară în cor, amestecând cărţile şi preparându-şi mizele:

Dar după una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-săptămâni, Dar după una-două-trei-patru…

Soldatul, culegând resturile de pâine şi cutia goală de zacuscă, mormăia şi el:

Dar după una-două-trei-patru…

— Şi tu, mă moroiule? îl mustră căpitanul Pleşea. E o pacoste, locotenent Comşa, cu stupizenia aceasta de cântec… M-au înnebunit! Şi cocoşii, când se deşteaptă, tot pe melodia aceasta încep şi găinile când ouă şi clopotele, de la biserică…

Soldatul, deşi cu gura închisă, clătina din cap după cadenţă; se cunoştea că acompaniază ofiţerii de la masă, în gând.

— Uite la el, mocofanul! Mai bine ia lada şi hainele domnului locotenent…

Pe urmă, întorcându-se către Comşa:

— Trebuie să-ţi alegi un soldat bun… Îţi găsesc ei, băieţii! Un soldat bun e jumătate din tăria ofiţerului…

Ieşiră. Dar fiindcă cei din casă strigau: „Dar după una-două-trei-patru-cinci-şase-săptămâni”, Comşa acompanie şi el: „Dar după una-două-trei-patru…”

Peste drum, le deschise uşa tindei o ţărancă bătrână, după ce lăsă jos un căuş de grăunţe.

— Sărut mâna, domnu căpitan.

— Iaca, mătuşă Ilincă, ţi-am adus un musafir nou! vorbi tare căpitanul Pleşea, fiindcă femeia era cam surdă.

Mătuşa Ilinca îl prinse pe Radu Comşa numai dintr-o privire repede, acoperindu-şi căuşul cu grăunţe pe care năpustiseră găinile şi ciuguleau lacome.

— Huci! Bată-vă boala, Doamne iartă-mă şi mânca-v-ar nemţii, că nu vă mai săturaţi!

Iar cu alt glas:

— Poftiţi, vă rog, domnu căpitan! Ştim noi că musafirii nu vin ii di plăcere pi la bordeile noastre…

— Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă Ilincă! se gândi Comşa să câştige de la început bunăvoia gazdei.

— Ha?

— Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă! repetă Comşa ceva mai tare.

— Oamenii buni se împacă! declară filosofic mătuşa Ilinca. Şi domnu ofiţer Bantăş iera bun, deie-i Domnul mai degrabă sănătate! Iaca, fata me l-o jălit ca pi un frate, când l-o dus bolnav cu ambulanţia!

— Numai ca pe-un frate, n-ar fi nimic, mătuşă Ilincă! Făcu din coada ochiului căpitanul Pleşea spre Comşa. Să nu-l fi jelit altfel…

— Aracan di mini, că, undi vă mai bati gându, domnu căpitan! se ruşină mătuşa Ilincă, trăgându-şi broboada peste ochi. Că fata me doar nu-i die celi…

— Fata babei e un drac şi jumătate! lămuri mai încet căpitanul Pleşea. Mi se pare că Bantăş… În sfârşit, ai să vezi…

Odaia era mică, lipită cu lut pe jos, dar curată. Zestrea „dracului şi jumătate” ocupa o laviţă sub icoană. Bagajele locotenentului Bantăş fuseseră ridicate; rămăseseră numai câteva ziare şi un calendar; iar pe pervazul ferestrei o sticluţă de farmacie, plină pe jumătate cu cerneală violetă şi cu dop de hârtie răsucită.

— Îţi las soldatul. Îţi ajută la despachetat. Când plecăm, trecem pe aci şi te strigăm. La revedere! Vezi ce e cu dracul babei!

Radu Comşa îşi desfăcu hainele din ladă. Soldatul le aşeză cu îndemânare în cuiele bătute în stinghia uşii. Aduse apă; îi turnă să se spele afară, la marginea prispei, fiindcă lighean nu se afla. Privi cu respect spre trusa de voiaj din care Comşa scotea săpunul, apa de dinţi, flacoanele de cristal cu capuşoane argintate.

— Are şi domn sublocotenent Bogdănel una la fel… Da mai micuşoară. Are şi tirmus! Ţine ceai clocotit în el, cât vre… Zice că şi îngheţată poate să ţină.

— Cine-i domnul sublocotenent Bogdănel? întrebă Comşa, despăturind prosopul şi uscându-şi obrazul în pânza spongioasă.

— Sublocotenent Bogdan Cernegură, de la a cincea… Moşu dumisale-i general la armata întâia. Să vă perii tunica, domnu locotenent?

— Lasă acum. Nu mai am nevoie de nimic. Cum zici că te cheamă? Neculai? Ce naiba, pe toţi vă cheamă Neculai? Poţi să te duci, Neculai!

— Trăiţi, domnu locotenent…

Soldatul mai orândui ceva la hainele din cui, părându-i-se că nu le-a tipărit îndestul.

Radu Comşa se aşeză pe marginea laviţei să-şi privească amănunţit camera. Aici şi în bordeiul de-acolo pe care nu şi-l putea închipui, îi va fi acum viaţa… Camarazii par să fie oameni de înţelegere. Dar cum îşi pot pierde vremea jucând cărţi, petrecând, când atât de aproape? Îşi imaginase altfel. Se trezi fluierând: „A fost odată un mic copilaş!”… Ce cântec stupid! Să facă întâi ordine pe masă. Trei cărţi. Călimara şi tocul. Hârtie de scris. De ce şi-a închipuit că are să-i trebuiască atâta hârtie de scris? Cutia de ţigări. Fotografia Luminiţei… Mutând o foaie de muşama neagră, descoperi dedesubt o scrisoare: „Dragă Elviro, sunt două săptămâni de când…”. De bună seamă, scrisul locotenentului Bantăş. Foaia era ruptă. Camaradul necunoscut dinaintea lui renunţase, ori începuse alta… Cine ştie ce Elviră! Cine ştie ce gând, ce vis, ce speranţă se întrerupseseră suspendate aici, ori poate numai o scrisoare ca atâtea altele, plicticoase, începute în silă…

Ca întotdeauna când se muta într-o încăpere nouă, Radu Comşa cercă să-şi reprezinte viaţa celor dinainte, ce bucurii au avut, ce mâhniri, ce-au ascuns numai pentru dânşii, când omul, singur, ferit de alţi ochi, se retrage ca un melc în crusta lui.

Privea pe fereastră cu aceste gânduri vagi şi zări venind de la fântână o fată cu doniţa plină, cu capul gol şi cu două coade răsucite pe spate.

Dracul şi jumătate al mătuşii Ilinca.

Păşea apăsat, cu picioarele goale, pe poteca de troscot, încât sânii îi tremurau sub cămaşa subţire.

Se prefăcea că se uită în altă parte, dar trăgea cu coada ochiului sub fereastră, muşcând în colţul gurii lujerul unei flori galbene. În urma ei venea un căţel fumuriu cu coada în spirală, împleticindu-se pe labele scurte…

Zece kilometri până la şanţurile duşmane şi viaţa continuă aici, abia schimbată din făgaş! Nu se auzea nici un pocnet de armă; soldaţii treceau pe drum privind leneş; în colbul moale, scârţâiau care cu fân…

Totul s-ar fi spus că e bucolic şi calm, dacă printre soldaţi nu s-ar amesteca şi sanitari cu semnul roşu al crucii la mână, amintind că uciderea e numai pentru un timp suspendată, şi dacă între carele de fân n-ar înainta greu furgoanele de muniţii.

Când auzi glasul căpitanului Pleşea la poartă, sări apucân-du-şi chipiul ca la chemarea unui vechi şi mult aşteptat prieten.

Popota era o baracă de scânduri, numai cu un perete. Restul apărat de soare cu crengi de brad din care se scuturau pe faţa albă ghimpii cetinii.

O masă şi două bănci lungi; un singur scaun în capăt, pentru colonel.

Se adunaseră aproape toţi.

Radu Comşa se sili să pară natural sub atâtea priviri necunoscute. Aşteptau în picioare, în grupuri.

Căută să-şi fixeze bine în minte fiecare nume pus pe fiecare figură; să le ghicească firea.

— Sunteţi avocat în Bucureşti? întrebă un maior deşirat, slab ca un ţâr, trosnindu-şi degetele osoase.

— Da, domnule maior… Sau, mai exact, am fost, când avocatura era o carieră şi când Bucureştii…

— Îmi pare bine… Suntem concetăţeni. Şi-mi amintesc: Biroul „Vardaru et Radu Comşa”, pe Bulevardul Carol… Vedeam placa în fiecare zi, de patru ori.

Radu Comşa nu-şi amintea să fi văzut vreodată figura maiorului cu care se întâlnise, desigur, nu o dată în Bucureşti, de vreme ce aveau acelaşi drum.

Maiorul îşi frecă nasul lung, privind în pământ.

— Acum Mackensen e stăpân acolo! Şi bulgarii la Capşa! Ne citea domnul colonel un ziar german, confiscat de la prizonieri… Vai şi amar de cei din teritoriul ocupat! Sunteţi familist?

— Nu. Domnule maior! răspunse Comşa, enervat de acest interogatoriu a doua oară repetat într-o singură zi.

— Eşti fericit! Te invidiez… Mi-e mi-au rămas nevasta şi doi copii în Bucureşti. Mă întreb ce-or fi îndurând de la armata de ocupaţie?

Maiorul duse mâna la buzunarul dinlăuntrul tunicii, pe urmă se răzgândi şi o retrase.

— Am să-ţi arăt altă dată fotografia… Poate o cunoşti pe nevastă-mea. Se duce des la teatru, la baluri, e în vizită… Am doi copilaşi: unul de patru ani, altul de cinci ani… O fetiţă şi un băiat. Cum scrie la carte. Nevastă-mea mi-a spus; „Opreşte, Mitică, ajunge! Doi copii sunt destul, numai să-i putem creşte!” Cine ştie ce îndură acum, micuţii de dânşii!

Radu Comşa constată că nu poate împărtăşi nimic din amărăciunea plângăreaţă a acestui om, a cărui existenţă o ignora complet acum câteva minute, deşi erau din acelaşi oraş, se încrucişaseră de sute de ori pe aceeaşi stradă, desigur se desfătaseră la aceleaşi spectacole bucureştene.

Maiorul avea figura tristă, fruntea îngustă, de om fără prea multă inteligenţă, moale şi amorf; dar când ridică ochii din pământ, Radu Comşa avu o pornire de apropiere:

— Domnule maior…

Nu găsi vorbele să urmeze, aşa cum un om civilizat simte întotdeauna o ruşine să pară sensibil şi îşi înfrânge cu pudoare pornirea de compătimire. Maiorul însă ghici intenţia generoasă numai din învăluirea glasului; îl privi recunoscător cu ochii săi mici ca de şoarece, apropiaţi de rădăcina nasului prelung.

Colonelul sosi vesel, frecându-şi mâinile: îşi schimbase cizmele şi se simţea uşor şi felice.

Acum călca pe vârful degetelor, ca un om care se opăreşte, numai ordonanţa, Ion, căruia îi căzuse sorţii să slujească de şanuri vii şi umblătoare.

Lângă Comşa se aşeză locotenentul Ghenea, puţin cam prea vesel după atâtea ţuici.

Între felurile de mâncare, îl informă pe şoptite, în ureche, despre calităţile şi cusururile fiecăruia.

— Fiindcă pretinzi că nu eşti nici ghicitor, nici somnambul extralucid, ceea ce rămâne de văzut, să-ţi servesc eu de informator. Ce ţi-a spus maiorul? Că are doi copii şi nevastă la Bucureşti, la inamic, unde cine ştie ce îndură… Nu aceasta? Fii fără grijă, nevasta se consolează desigur uşor, cu inamicul ori cu altcineva, după cum s-a mai consolat. Are şi dreptate! E tânără, nostimă, îi merge guriţa de nu te poţi ţine de ea… Pe când el! Ca o babă bocitoare, descântă prin toate colţurile. Are să-ţi arate fotografia doamnei, dacă nu ţi-a arătat-o încă… Ai să afli că are un neg sub sânul drept; tot regimentul o ştie acum. Că sufere de stomac şi că a avortat, fiindcă nu vrea să mai aibă copii: „Doi ajunge, opreşte, Mitică!” Nu serveşti vin? Faci foarte rău; e un vin extra! Negru şi merge fără sifon… Sublocotenentul acesta mic, Stelian Minea, cu fruntea de hidrocefal, e student la filosofie. Dobă de carte. Dar timid, de ţi-e milă… Îl iau toţi peste picior. Eu şi el, de aci, suntem studenţi. Căpitanul Pleşea e activ; ofiţer minunat. El duce greul batalionului! Şi maiorul e activ, dar când începe bombardamentul aleargă de colo-colo, scărpinându-şi nasul şi piuind cu un fel de sunet din gâtlej, ca puii de curcă prin buruieni, când apare uliul. Mai serveşte tocană; e specialitatea popotei noastre! Tocană cu mămăli-guţă şi ghiveci… La aceasta suntem imbatabili! Hors concours! Sublocotenentul de lângă aghiotant, Bogdan Cernegură, e rezervist ca şi mine, doctorand în nu ştiu ce, de la Paris. A lăsat şi el o soţie tânără la Bucureşti, numai după câteva luni de la nuntă. Aştepta un copil. Dar nu se tânguie ca maiorul. E tare, discret şi enigmatic… De căpitanul Ionescu să te fereşti! Cea mai mare cutră din regiment! Ai să-l vezi cum râde… E destul atât ca să cunoşti un om; ca un câine care mârâie prin gard! Dispreţuieşte tot şi nu pricepe nimic. Cum aude pe cineva rostind un cuvânt: ofensivă, aliaţi, religie, orice, întreabă îndată cu dispreţ: „Ce e aia ofensivă, mă rog? Ce sunt ăştia aliaţi? Ce e aia religie?” Hait, m-a văzut Una la mână!

Colonelul, din capul mesei, îl urmărea de câteva minute.

Îşi şterse barba cu şervetul şi clătină din cap, ca un pedagog când surprinde elevii purtându-se necuviincios la masă.

— Haide-haide, Ghenea! Iar ai început cu ticăloşiile tale? Locotenentul Comşa, ce-ţi spunea acum? Să ştii de la mine: Ghenea e cea mai infernală gură a regimentului. Una la mână! Dacă te potriveşti lui, toţi suntem nişte… două la mână!

Locotenentul Ghenea bulbucă ochii cu cea mai nevinovată surprindere, jucată măiestru:

— Domnule colonel, dar nu spuneam nimic rău. Dădeam informaţii de serviciu noului camarad…

— Ce e aia serviciu? întrebă dispreţuitor căpitanul Ionescu. Tu şi serviciu!

Când râse, obrazul căpitanului Ionescu, cu liniile corecte, se desfigură brusc şi dezagreabil, ca figurile de carton trase cu sfoară.

Râsul încetă; tot brusc figura redeveni corectă, fără nici o urmă din rânjetul de mai înainte.

— Şi ce spuneai, sublocotenent Minea, adineaori, despre asta? Una la mână… Ce spuneai despre oamenii care sunt întotdeauna aceiaşi şi totuşi nu sunt aceiaşi? întrebă colonelul netezindu-şi barba roşie şi privind la sublocotenentul Minea cu înveselire, ca la un omuleţ de la care aştepta o mare năzdrăvănie.

Sublocotenentul Stelian Minea roşi, plecând în farfurie capul mare, susţinut de gâtul subţire ca un vrej.

Ghenea îl atinse pe Radu Comşa pe sub masă, cu piciorul, şoptindu-i în şervetul cu care se prefăcea că se şterge la gură de celebrul sos al celebrei tocane cu mămăliguţă:

— Ai să vezi… De o parte o prelegere de filosofie, de alta căpitanul Ionescu. Face să asişti! Noi o numim „Masacrul inocentului…” Aceasta-i distracţia popotei. Păcat numai că e spinarea lui bietul Minea!

Colonelul aprinse o ţigară şi se pregăti să asculte ca la o conferinţă.

Fiindcă sublocotenentul Minea tăcea, cu privirea în jos, răsucind cocoloşi de pâine între degete, îl îndemnă:

— Haide, Minea, să auzim!

Şi imediat, cu severitate, căpitanul Ionescu aproape ordonă, ca la serviciu:

— Sublocotenent Minea, să auzim! Ori suntem prea ignoranţi ca să înţelegem filosofiile astea?

Sublocotenentul Stelian Minea, resemnat acestei torturi bicotidiane de care nu scăpa decât când compania era în tranşee, ridică fruntea enormă şi privi drept la colonel, cu ochii dilataţi de lentilele bombate ale ochelarilor.

— Domnule colonel, spuneam că niciodată nu e posibil să tragem o previziune directă din istorie. Oamenii, fie ei oameni de stat, fie soldaţi, fie mulţimea de stradă, e adevărat că reacţionează sau încearcă să reacţioneze în faţa evenimentelor într-un mod analog, dacă situaţiile sunt analoage şi se reproduc. Dar contingenţele…

— Ce e aia contingenţe? întrebă cu dispreţ căpitanul Ionescu.

Sublocotenentul Minea nu-i răspunse şi nici nu întoarse ochii la căpitan.

— Contingenţele pot să varieze şi variază în chip indefinit, reacţiunile pasionale, intelectuale sau instinctive ale oamenilor se mişcă întotdeauna în interiorul unor cercuri îndestul de limitate. Iată, de exemplu, să luăm această albină…

Sublocotenentul Stelian Minea întoarse cu o mişcare repede, cu gura în jos, paharul în interiorul căruia intrase o albină.

Acum albina era prizonieră şi, neliniştită, se învârtea pe pereţii de sticlă, căutând o ieşire.

— Să luăm o albină…

— Ce mai e şi aia: o albină? Strâmbă din nas, plictisit, căpitanul Ionescu.

— Albina, domnule căpitan, se grăbi să răspundă cu perfidă nevinovăţie locotenentul Ghenea, e o insectă himenopteră; cu şase labe şi patru aripi. Tăieşte în societăţi construite pe principiul monarhic, cu regină, lucrătoare şi adeseori cu fructul muncii şi al economiilor devorate de o sumă de trântori…

— Atâta lucru ştim şi noi! Vorbi cu aer superior căpitanul Ionescu. Înţelegem noi româneşte!

— Domnule căpitan, stărui Ghenea, aţi întrebat ce e aia o albină; am răspuns ce e aia o albină.

— Ei, ce e cu albina ta, Minea? interveni colonelul.

— Această albină, continuă Minea, închisă în paharul de sticlă, poate să descrie curbe şi traiectorii indefinit variate. Fără să calce niciodată exact pe aceleaşi urme. Totuşi, nu poate ieşi de sub pahar. Tot aşa contingenţele în care se înlănţuie istoria nu se repetă niciodată exact, la două epoce distincte, după cum doi oameni, chiar gemeni, nu pot semăna exact unul cu altul. Cum spune Bergson…

— De unde-l mai scoţi şi pe Bergson? Ce e aia Bergson? Se supără căpitanul Ionescu. Iar vrei să ne prosteşti cu jidani d-ăştia?

— Domnule căpitan, aşa n-o să mai pot sfârşi niciodată…

Locotenentul Ghenea sări în ajutorul camaradului. Întinse mâna până la paharul unde se afla albina prizonieră şi, ridicându-l, o eliberă.

Albina îşi scutură aripile, se învârti ameţită pe şervet în dreapta şi-n stânga, ca o cucoană bătrână care şi-a pierdut umbrela, îşi şterse botul cu picioarele mărunte şi negre şi se înălţă la ceruri.

— Vezi, dragă Minea, cât de uşor albina ta poate scăpa de sub paharul contingenţelor tale ilimitate? Pe urmă, paharul n-a fost fabricat să servească ca instrument de tortură şi obiect de teorii! Fabricantul l-a făcut cu o intenţie mai generoasă. Să poţi bea şi tu, măcar o dată pe lună, un pahar extra de Nicoreşti…

Spre imediata demonstrare a acestei afirmaţii, locotenentul Ghenea turnă vin în pahar şi îl sili pe elevul lui Bergson să-l bea până la fund.

— Teribilă sugativă, Ghenea ăsta! Una la mână… Nu-i ajunge să consume el; mai face şi discipoli! declară colonelul, ridicându-se şi aruncând şervetul.

Căpitanul Pleşea îl invită după masă pe Comşa să poftească la el, la o cafea turcească, autentică, nu surogat.

Masa de cărţi se refăcu imediat. Nimeni n-avea timp de pierdut. Venise şi sublocotenentul Minea, care se aşeză, modest, pe căpătâiul patului, lângă Comşa.

— Aveţi un birou de avocatură la Bucureşti cu deputatul Vardaru? întrebă, biruindu-şi timiditatea. Atunci a lucra la dumneata un prieten de-al meu, Sachelarie, Onisfor Sachelarie, ardelean… Luam masa la aceeaşi pensiune. Aproape doi ani am făcut grandioase proiecte pentru România Mare…

— Era într-adevăr un băiat bun, muncitor, exact. Nu l-am mai văzut…

Radu Comşa îl mai văzuse; dar atunci fostul secretar întorsese capul, fiindcă el se afla în haine civile, într-un automobil, pe strada Lăpuşneanu; iar Onisfor Sachelarie îl categorisise imediat în liota mulţimii plimbăreţe din Iaşi, pusă la toate adăposturile.

— E cam dintr-o bucată! Îl scuză, ca şi cum ar fi ghicit, Stelian Minea. Vede viaţa ca un cal cu ochelari: drumul înainte, fără să ştie ce se petrece la dreapta şi la stânga… Era îndrăgostit de o dactilografă, tot de la biroul dumitale.

„Domnişoara Betty!”, gândi Radu Comşa, dactilografa cu părul pufos şi cu pieliţa lăptoasă, cu unghiile roze şi întotdeauna manichiurate. O uitase. Toate erau atât de departe!

Nici nu se întrebase vreodată ce se petrece în capul secretarului de la Bucureşti, cum era în cealaltă viaţă a lui, dincolo de orele de birou, când redevenea om şi nu mai însemna un simplu automat la ordinele sale şi ale lui Vardaru… Avea prieteni, discuta şi el de România Mare, dorea ceva? Ciudat cum viaţa fiecărui individ apare pe două planuri şi noi nu ne cunoaştem de obicei decât unul singur, aşa cum luna nu-şi arată, de când se învârte în jurul pământului, decât o singură şi întotdeauna aceeaşi faţă…

Căpitanul Pleşea se aşeză şi el lângă Comşa, supraveghind cum ordonanţa, cu mâinile tremurând de prea încordată atenţie, împărţea cafelele turnate în pahare de vin, în lipsa ceştilor de datină.

Când văzu că fiecare îşi are paharul, căpitanul Pleşea nu mai putu răbda.

Dori să afle neapărat părerea noului camarad:

— Ei? Ce mai zici, domnule locotenent? Mărturiseşte şi indivizilor de aici, dacă asemenea cafea se mai poate bea astăzi oriunde! Cafea Martinica şi cafea Ceylon, amestecate după reţetă proprie… Amicii ăştia habar n-au ce lucru răr! Le dai orz prăjit ori cea mai fină cafea, totuna! O beau ca braga… Să-ţi spun drept, eu nu regret ce-am pierdut cu războiul, decât când mă gândesc aşa, la unele fericiri de atunci… Stăteai la o fereastră, la cafenea ori la berărie… afară ploua. Treceau oameni călcând prin bălţi, cu umbrelele ude; vânzătorii de ziare… Înainte, aburea cafeaua! Strigai chelnerului să dea şi un pachet de Regale, când o să mai avem noi Regalele acelea? Aşa văd eu vremea de pace! Nu-mi mai amintesc nimic altceva: nici cum era un teatru, ce se cânta la un concert, obiectele din casă, nici figura unor prieteni nu mi-o amintesc… Pentru mine, pacea e un colţ de fereastră; te încălzeşte caloriferul pe dedesubt, afară e urât şi plouă, tu îţi bei liniştit cafeluţa şi priveşti cum se vântură lumea în sus şi în jos…

— Eu nu-mi pot imagina pacea aşa, domnule căpitan…, vorbi Minea, scoţându-şi ochelarii de pe nas şi frecându-şi cu degetele urmele roşii, unde arcul elastic apăsase rădăcina nasului. Fiecare dintre noi are desigur tendinţa să şi-o închipuie ca o înnodare a unui fir rupt, o continuitate, revenirea la automatismul cotidian din care se alcătuieşte acea la douceur de viere pe care am pierdut-o… Pe care au pierdut-o cei care o aveau şi de cele mai multe ori n-o meritau… Chiar viaţa viitoare, nu ne-o putem imagina mult deosebită de viaţa pe care o trăim! Dar ştim cu toţii că pacea are să fie altceva… Are să aducă o răsturnare sigură de valori. O verificare! Ar fi absurd ca atâta lume să se extermine reciproc şi să îndure atâtea suferinţi crunte, numai ca dumneata să te poţi întoarce la cafeaua Martinica amestecată cu Ceylon pe care, domnule căpitan, să mă ierţi, o preţuiesc îndestul, fiindcă îmi aduce aminte de cafeaua de la mama de acasă. Dar n-o socot cheia şi lăcata vieţii!

Căpitanul Pleşea se ridică să-şi pună pe marginea ferestrei paharul golit şi se întoarse:

— Aceasta, dragă băiatule, să o crezi tu! Eu nu cer altceva decât să mă întorc teafăr la locul meu de la fereastră. Mai aveam eu o dorinţă… Să cumpăr un patefon, în rate! Chiar aranjasem aproape cu un negustor. Când nu te poţi mişca de acasă, te aşezi în papuci înaintea focului, cu ibricul la gura sobei, dai drumul: Ai ce vrei! Caruso vrei? Ai Caruso! Şi Titta Ruffo, Şaliapin, orchestră… Dar visul acesta, văd eu că am să mor şi n-am să mi-l pot împlini! Au să se scumpească patefoanele teribil după război şi pe urmă cine o să mai dea atunci în rate? Dacă s-ar întâmpla însă şi aceasta, pot spune că nu mai cer nimic de la viaţă… Iert şi război şi tot! Tu vezi altfel, băietele, fiindcă eşti tânăr, şi eşti îmbuibat de cărţi… Îţi închipui că viaţa poate da omului altceva decât i-a dat de la Cain şi Abel încoace…

— Şi eu, domnule căpitan, interveni Radu Comşa şi eu cred în forţa morală a războiului… Iată…

Radu Comşa voi să spună cu ce nevoie şi nădejde de auto-confruntare a venit de bunăvoie, să se dea războiului; dar socoti că îşi cunoaşte prea puţin camarazii pentru a le împărtăşi gânduri atât de intime. De aceea se hotărî să urmeze menţinându-se numai în consideraţiuni generale.

— Iată, de pildă, domnule căpitan, un număr de oameni care nici nu ne-am bănuit existenţa înainte de a fi aci… Fiecare ignorându-ne unii pe alţii, aveam reţeta noastră personală de fericire, ne jalonam existenţa cu câteva puncte de reper sigure, iar când ne apropiam de o ţintă, ştiam bine ce ne aşteaptă dincolo… Şi deodată, toţi ne-am aflat aci! Dumneata ai lăsat cafeaua de la fereastră; domnul maior, după cum îmi povestea astăzi, nevasta şi copiii, domnul locotenent Ghenea teza de doctorat în care avea să ne expună psihologia de clasă; toţi au părăsit micul lor univers, au renunţat la ce era mai scump egoismului nostru omenesc, confort şi siguranţă… Aci toţi ştiu că au venit la moarte. Că accidentul, excepţia, anormalul, e să scapi, nu să mori. S-a făcut socoteala că la fiecare zece secunde, pe frontul european, cade în medie un om, adică şase pe minut, trei sute şaizeci într-o oră, opt mii şase sute patruzeci pe zi, în afară de schilozi, de suferinţa continuă din spatele liniilor de bătaie… Prin ce mister oamenii au acceptat oare această sinucidere în masă?

— Nu uita că pentru cei care n-ar fi răspuns la mobilizare erau curţile marţiale, codul militar! întrerupse căpitanul Pleşea, legănându-şi picioarele spânzurate pe marginea patului.

— Curţile marţiale n-au în vedere decât excepţii! Dacă normalul ar fi nesupunerea celor chemaţi, curţile marţiale n-ar mai prididi cu pedepsele şi codul militar ar cădea de la sine. Eu cred, domnule căpitan, că toţi au venit de bunăvoie… Fiindcă omul are nevoie de sacrificiu, de a crede în ceva bun, de a aştepta o iluminare.

Căpitanul Pleşea îl privi mirat, dar nu-l întrerupse.

— Şi nu numai omul izolat, domnule căpitan. Prin crize trecem fiecare, când ne întrebăm la o răspântie a vieţii: ce am făcut ieri? şi ce vom face mâine? Sunt epoci însă când toată omenirea e cuprinsă de asemenea sete de altceva decât marasmul în care trăieşte… Atunci apare creştinismul ori altă căutare de-o nouă soluţie a vieţii, principiile revoluţiei franceze: egalitate, fraternitate, libertate, sau solidaritatea luptei de clasă; în fine, o evadare a individului, de la egoismul lui individual, la o frenezie de sacrificiu pentru binele general…

— Nu-i fi spunând că şi nemţii şi franţuzii luptă tot pentru acelaşi bine general? Atunci ar avea şi unii şi alţii dreptate…

— Şi au, domnule căpitan! Dincolo de ceea ce-au pus la cale cu sânge rece diplomaţii şi oamenii politici, ori de argumentele castelor militare, mulţimile au intrat în acest război general, fiindcă de la el aşteaptă altceva decât ceea ce văd socotelile diplomaţilor… De multă vreme civilizaţia noastră, cu toate bunurile şi siguranţele ei, nu mai satis-făcea omul… Îi dădea sentimentul de ceva incomplet… Omul nu se mulţumeşte numai cu o fericire administrativă!

Nu se împaca definitiv cu gândul că destinul omenesc sfârşeşte în ceea ce ne-a dat maşinismul de până acum, exploatat de trusturi şi că fericirea ori nefericirea lui stă în mâna unui individ necunoscut de la capătul planetei, care fixează pre-ţul bumbacului… În ajunul anului 1914, el era nefericit fără să ştie exact de ce, cum ai nelinişte în ajunul unei boale, când organismul e minat interior, dar boala încă n-a izbucnit. Războiul a apărut să scoată din lumea aceasta veche, obosită, nesatisfăcută, noţiuni noi, pentru un veac de acum înainte, cum din fructul putred scoţi de la mijloc sâmburele sănătos care conţine germenul altei vieţi! Sentimentul acesta e general; vorbesc de o omenire statistică, o sumă, totalul tuturor indivizilor puşi laolaltă; dar vorbesc şi de fiecare individ luat în parte, căci şi el s-a găsit în faţa unei crize la fel… Războiul general coincide poate cu premizele unei viitoare revoluţii politice şi sociale; dar coincide sigur cu o revoluţie care aşteaptă să se dezlănţuie în fiecare om. Ştim cu toţii că adeseori un singur eveniment exterior e destul să ne schimbe linia noastră de conduită în viaţă, să provoace o revelaţie. Un singur ceas de război conţine atâtea evenimente, câte ar fi ajuns altădată să umple o întreagă viaţă de om… Cum putem crede că din război ne vom întoarce tot cum am fost?

Radu Comşa vorbise încălzindu-se, cu o uşoară ameţeală, fiindcă rostea mai mult pentru el, decât pentru căpitanul Pleşea şi sublocotenentul Minea, gânduri care-l munceau confuz de atâta vreme şi îl aduseseră aici.

Dar căpitanul Pleşea îl ascultase dând din cap cu zâmbetul îngăduitor al omului care a mai auzit el asemenea erezii.

Legănându-şi picioarele spânzurate pe marginea patului, îşi privea vârful cizmelor pline de praf, spunându-şi cu părere de rău că e păcat ca un tânăr voinic, inteligent, cu învăţătură şi arătos să învârtă capul multor femei, poate să-şi piardă vremea despicând firul de păr în patru. Când Radu Comşa sfârşi, el ridică ochii şi zâmbi cu blândeţe.

— O să mai vorbim despre aceasta, locotenente, peste o lună! Eşti proaspăt de tot aci… Ai să te întorci la ideea mea: să ne mulţumim cu toţii dacă ne-om regăsi vreodată cafeaua noastră şi ţigările Regale. Ştii, ţigările care ni se păreau ba că erau umede, ba prea uscate, dar ne dăm seama acum că erau o mare fericire pierdută!

De la masa de cărţi izbucni glasul locotenentului Ghenea cântând cu înveselire, în vreme ce fila cărţile:

— A fost odată un mic copilaş… Ce ai? Ful? A d'autres, puiule! Avem numai caré de valeţi!

Înşiră cei patru valeţi pe masă:

— Un copilaş, doi copilaşi, trei copilaşi, patru copilaşi!

Sublocotenentul legat pe sub bărbie îl bătu pe amândoi umerii pe la spate, cu atâta bucurie cât îi îngăduia falca inflamată:

— Ţi-am spus eu că am şpuribus la valeţi?

Ghenea culese potul, cântând, în ciuda celor care pierduseră, o variantă creată ad-hoc:

— Dar după una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte săptămâni, valeţii toţi au-în-ce-put să deaaa din mâini!

Vârî banii mototol în buzunarul pantalonilor, fără să-i numere şi se ridică:

— Acum gata, mici copilaşi! Diseară mai frumos… Să tragem o raită pe la băieţi şi să vedem cum stăm cu serviciul! Să-i tragem şi o baie! Pe urmă, diseară, om mai lupta care om mai putea…

Se întoarse către Radu Comşa:

— Domnule locotenent, am prins ceva din preafrumoasa dumitale prelegere… Atât cât am putut trage cu urechea, între două tururi de cărţi. Mă faci să-mi pierd iluzia! Ai să devii concurentul lui Stelian Minea la masă, parol! Cum adică, îţi închipui serios dumneata, că Ionescu se află aci fiindcă aşteaptă din război să ţâşnească cine ştie ce ideal pentru umanitate? Dar numai pomeneşte-i de acestea şi are să te întrebe îndată atât de scârbit, încât ai să te scârbeşti şi dumneata de ele: „Ce e aia ideal? Ce e aia umanitate?” Ori prietenul Bogdan Cernegură, de la a cincea, care şi-a lăsat şi el doctoratul de la Paris, soţia la Bucureşti şi e tată al unui copil pe care încă nici nu l-a, văzut… Sau eu? Sau noi toţi? Şi fac excepţie pentru Minea! El e filosof… Dacă-i aruncă cineva o piatră în cap, în loc să o ridice de jos şi s-o trăsnească la mirul individului, se opreşte îndată şi ne ţine o locuţiune despre relaţiile între cap, piatră, univers, Bergson şi contingenţele istorice… Să fim serioşi, domnule locotenent! Toţi ne aflăm aici ca să bem cafeaua domnului căpitan, fiindcă nu se poate altfel! Fiindcă ne-a chemat ordinul de mobilizare şi, cu toate mofturile noastre, conştiinţa şi onoarea ne-au făcut să răspundem la datorie. N-o să plecăm niciunul, când începe bombardamentul! Dar nici nu putem spune că n-am prefera cafelei oferite de domnul căpitan, cafeaua noastră de acasă, care n-o fi atât de aromată şi potrivită în toate, dar e a noastră, e acasă, băută comod, după cina ta, în papucii tăi, după ce-ai citit ziarul tău… Sunt de perfect acord cu domnul căpitan! Să ne dăm întâlnire aci, peste o lună! Ai să recunoşti atunci că, în afară de datorie, ne-a mai adus puţin-puţin şi nădejdea că poate Ardealul… Dar aceasta e altceva! Deocamdată să-ţi facem rost de un soldat. Avem unul bun în companie, pe Omir. A fost ordonanţa lui Vântu, un camarad căzut astă-iarnă. Ţi-l trimitem chiar azi! Ai să fii mulţumit de el. S-a purtat cu fostul lui ofiţer ca ordonanţele model din istorioarele pe care le citim cu toată veselia în ziarul marelui cartier… Omir are să te scutească de multe griji. Aceasta e principalul! Şi să nu afle care cumva colonelul că ai o teorie a războiului, că te pune să o dezvolţi la masă şi cazi în mâna lui Ionescu…

Mosafirii căpitanului Pleşea se risipiră la trupă. Radu Comşa intră în casă să aştepte soldatul şi cu gând să scrie Luminiţei.

Pe masă, într-o oală smălţuită, care nu fusese de dimineaţă acolo, răsăriseră câteva flori galbene şi roşii de grădină ţărănească: gura-leului, gherghine, conduraşi, catifeluţe, maci.

Iar în rânduiala nouă a lucrurilor, se cunoştea mâna dracului şi jumătate.

Radu Comşa se întinse pe laviţă, cu mâinile sub cap.

Toate impresiile cereau să se lămurească. Frontul apărea altfel cu totul de cum şi-l închipuise nu mai departe de ieri, când se urcase în tren, în gara Iaşilor, întovărăşit până acolo de Luminiţa. A fost desigur ridicol adineaori, cu tirada despre necesitatea războiului. Dacă mai repetă una la fel, ajunge de pomină. Despre război, aşa cum a vorbit el, vorbesc numai cei de la Iaşi. A avut dreptate locotenentul Ghenea: numai ziarul marelui cartier.

Aci toţi vorbesc despre altceva. Aşa cum în camera unui bolnav pomeneşti despre orice, în afară de viaţa viitoare…

În urechi îi sunau, obsedante, frânturi din cântecul nerod: Dar după una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte săptămâni, a început, a început…

Voi să-şi amintească alte melodii, ca să o alunge pe aceasta; dar cuvintele răsăreau îndărătnici Această poveste, dacă v-a plăcut, pot să v-o spun, pot să v-o spun… Începe, aşadar şi el să se abrutizeze? N-ar dori! Vrea să rămână lucid până la sfârşit, să se supravegheze, să nu-i scape nimic. Pentru el războiul e o terapeutică… I-au dat întâlnire peste o lună. Şi cu câtă siguranţă! Dar n-au dreptate. Deşi toţi par oameni de treabă: căpitanul Pleşea cu amestecul lui de cafea, locotenentul Ghenea cu ochii lui bulbucaţi, Stelian Minea cu fruntea de hidrocefal… Au luptat. Au semne de răniţi, au fost decoraţi. Cum pot oare împăca viaţa de aci: cărţile, cafelele, ţuica şi glumele lor şi cântecul acesta stupid care-i ţiuie în ureche, cu riscul morţii din fiecare clipă? O singură alarmă la noapte să-i scoată din rezervă şi câţi dintre ei vor mai cânta şi glumi mâine? „Secretul războiului e să săvârşeşti actele de bravură cele mai decisive posibile, cu aerul cel mai frivol posibil.”

Aceasta o spunea prinţul Vorşaghin, consolatorul Zoei.

Se pare că un consolator căzut în dizgraţie, fiindcă a văzut-o pe Zoe, în ultimul timp, cu un ofiţer francez. Chiar alaltăieri a văzut-o în muscal, urcând spre Copou…

Numai două zile şi toţi sunt în alt capăt de lume: figura Luminiţei, acum când vrea să şi-o aducă aproape, îi apare îndepărtată, ca în crepusculul de martie când s-a întors de la Dan Şcheianu şi ea îi pusese scoica marină la ureche.

Cercă să-şi alunge tot din minte, să-i rămână limpede numai Luminiţa, cu râsul ei, cu ochii oblici; cu mişcările obişnuite care fac parte din ea: cum se uită câteodată cu genele numai puţin întredeschise, filtrând privirea înainte de a izbucni în hohot… Apărea numai râsul sau numai un gest, dar întreagă n-o mai putea chema înainte. Ciudat, să nu-ţi poţi aminti chipul fiinţei celei mai apropiate de sufletul tău! În curând, între el de aci şi ea de acolo, are să se întindă distanţă ca între două planete.

O bătaie uşoară curmă gândurile. Strigă: „Intră”, fără să se mişte.

Dar când văzu că în prag a răsărit dracul şi jumătate al mătuşii Ilinca, se ridică lenevos în picioare.

— V-am adus apă rece, domnu ofiţer şi vă roagă mă-muca să ne daţi voie să luăm ceva de aici… Nişte boarfe de-ale noastre…

Fata puse cana de lut pe masă şi îl privi deodată în ochi, îndrăzneaţă, gata de râs:

— Rămâneţi mult la noi, domnu ofiţer?

Radu Comşa observă că are ochii verzi, foarte limpezi, sprincenele subţiri şi dinţii regulaţi, albi şi mărunţi ca o dantură de vitrină, deşi gura era poate prea mare.

— De ce întrebi cât rămân? Am luat nepoftit locul cuiva de-aci?

— N-aţi luat locul nimănui! Întreb, ca să scoatem nişte lucruri din odaie şi să nu vă tot supărăm…

Fata aruncă ochii spre zestrea clădită lângă perete, sub icoane.

— Nu mă supără cu nimic, fetiţo! Deocamdată nici nu ştiu cum te cheamă…

— Catrinuţa! Numai că domnu locotenent Bantăş mi-o scos alt nume. Îmi zicea Catrinel…

— Catrinel? Rămâi atunci şi pentru mine Catrinel, aşa cum a vrut domnu locotenent Bantăş. Şi spune drept, Catrinel cu ochii verzi, îţi pare rău mult, mult de tot, că în locul domnului locotenent…

Fata îşi plecă ochii în pământ, trecându-şi între buze un şirag de mărgele albastre.

— Dacă vorbiţi aşa, mă duc…

— Va să zică, dragă Catrinel, sunteţi o persoană susceptibilă…

— Cum ai spus?

— Eşti o persoană care nu ştie de glumă!

Catrinuţa, numită şi Catrinel, strâmbă buzele ca un copil obraznic, gata să scoată limba.

— Nu-mi purta dumneata de grijă, că n-am învăţat eu de ieri de-alaltăieri ce-i aceea şagă! Dar mă rog, frumosu-i să şuguieşti pe socoteala unui om bolnav?

— Dragă Catrinel, recunosc că am comis o inadvertenţă…

— Cum?

— Ai dreptate! M-am întrecut cu gluma. Ţin să rămânem prieteni.

— Că nu-i avea dumneata parcă prietenele dumitale…

— De unde deduci?

— Cum?

— De unde ştii că am prietenele mele?

Dracul şi jumătate făcu, înainte de a-şi da socoteala, cu capul, spre mapa de pe masă. Unde se afla fotografia Luminiţei.

Vru să repare îndată:

— Nu ştiu de nicăieri… Nu-i greu cuiva să-şi închipuie.

Comşa înţelesese însă de unde venea sursa de informaţie.

— Mai întâi, Catrinel dragă, observ că ai fost indiscretă, ceea ce nu-mi place şi pe urmă observ că nu ştii să minţi! Nu-i greu cuiva să-şi închipuie, cred şi eu, dacă-mi controbăieşti prin lucruri!

— N-am cotrobăit… Am aşezat lucrurile şi-o căzut singură… Ce-s eu de vină?

— Şi dacă mă supăr, Catrinel? Şi dacă te întreb cine te-a rugat să-mi aşezi lucrurile?

— Supărarea omului trece. Se-mpacă el mâţa şi cu cânele, darmite omul cu om! Pe dumneata te ţine mult supărarea?

— Depinde…

— Cum ai zis?

— Am zis că mă ţine supărarea după cum e şi omul…

— Că eu nu-s om!

— Ce fel de vorbă e asta, Catrinuţă, Catrinel?

— Nu ţi-o spus domnu căpitan Pleşea că-s diavolul şi jumătate al mămucăi? Crede el că n-am auzit? Las'că mai trimite la noi după cireşe şi i-oi da cireşe să mă ţie minte.

— Cum ai putut s-auzi, Catrinel? Ţi-am spus că nu ştii să minţi! Cum ai putut s-auzi, când nici nu erai aci când am venit?

— Ba eram! Colea după fereastră…

— Ca să zică asculţi la uşi şi la ferestre? Bine că ştiu să iau măsuri!

— N-ascult nici la uşă, nici la o fereastră. M-am ascuns să nu mă vedeţi şi-am auzit fără să vreau… Ce-s eu de vină?

— Şi de ce te-ai ascuns, Catrinuţo, Catrinel? Dacă se poate să ştiu…

— Nu eram pieptănată…

— Am înţeles. Acum te-ai făcut frumoasă şi nu te mai ascunzi!

— M-am făcut cum m-o lăsat Dumnezeu! Numai că Dumnezeu n-o dat păr oamenilor, să umble cu el smuls ca arătările din pădure!

Aceasta era la adresa fotografiei unde Luminiţa avea părul retezat şi răsfirat în bucle.

— De-acu mă duc! se pregăti spre uşă Catrinuţa, dând drumul dintre dinţi şiragului de mărgele şi aşezându-şi gura cămăşii cu altiţe pe sâni.

Comşa văzu o clipă un sân mic şi sidefiu. Întoarse ochii.

— Spuneai că ai de luat ceva din zestrea de-aci. Cre-deam că ţi-au şi venit peţitorii, după câtă grabă arătai!

— Că cine mai are grija măritişului amu?

— Nu se mărită slutele, Catrinel! Dar un drac şi jumă-tate ca tine, cu ochii tăi de mâţă…

— Am ochi de mâţă? Hm! Asta acu o aud! Dacă-i vorba de ochi de mâţă, apoi aceea de-acolo, din poză, are ochi ca mâţele când se uită la soare!

Dracul şi jumătate al babei llincă o zbughi prin întredeschiderea uşii, ca o şopârlă.

Radu Comşa o urmări pe fereastră cum trece spre bucătăria babei, plecându-se din mers, să apuce de coada răsucită căţelul fumuriu. Căţelul se întoarse speriat, lătră o singură dată scurt. Apoi, bucuros, începu să fugă împleticindu-se după ea, pe poteca îngustă din troscot.

După o clipă, Catrinel dădea fuga spre fântână cu o găleată, ferindu-se să întoarcă ochii spre fereastră, fiindcă ştia că de acolo o urmăreşte o privire.

„Are dreptate căpitanul. Fata babei e un diavol şi jumătate!” şi cu această reflecţie începu capitularea lui Radu Comşa, recunoscând autoritatea celor mai vechi şi mai încercaţi în cariera războiului.

În şase zile, până să intre regimentul în sector, mai avu de aflat multe de la această experienţă.

Îşi cunoscu oamenii, învăţă mecanismul serviciului şi descoperi că nimic nu-i folosea din ceea ce ucenicise îu manevrele şi concentrările trecute.

Viaţa se împărţi între popotă, ceasurile de serviciu cu instrucţia trupei, învăţând să mânuiască noile arme de luptă, grenade şi mitraliere de curând despachetate din lăzi; între nopţile de la căpitanul Pleşea şi ceasurile de acasă, unde Catrinel apărea şi dispărea îndată, ca o pisică, numai printre uşi, nelăsându-se prinsă.

În ogradă, robotind cu căţelul fumuriu după ea, nu întorcea niciodată capul spre fereastra lui Comşa.

Părea a fi uitat că se află acolo.

Dar florile răsăreau întotdeauna altele, proaspete, în oala de lut; şi de câte ori Radu se aşeza înaintea mesei, să aibă fotografia Luminiţei sub ochi, descoperea că trebuie s-o caute în cele mai neaşteptate ascunzişuri, unde ajungea prin neexplicabile avatarii.

Până ce făcu ordine soldatul Omir, ordonanţa aleasă de locotenentul Ghenea!

Cu Omir nu glumea nici Catrinel; dar nici locotenentul Radu Comşa.

Tăcut şi autoritar, rezervist cu început de încărunţire la tâmple şi în firele mustăţilor, Omir schimbă orânduiala lucrurilor cum ştia el: ora ceaiului, apa fierbinte de bărbierit, cizmele înşirate lângă perete, hainele din cuier, tocul revolverului. În tot ce făcea, se ghiceau obiceiurile celuilalt ofiţer, pe care-l slujise, mort astă-iarnă într-o recunoaştere.

La început, Radu Comşa a avut o senzaţie neplăcută, ca un om însurat cu o văduvă care-i impune tabieturile răposatului.

Aflase că Omir se târâse atunci pe brânci, până în faţa duşmanului şi se întorsese abia în zori, cu trupul locotenentului Vântu şi cu o ureche retezată de glonţ. Îi săpase el groapa, purta el grijă de preot să-i facă pomenirile la zilele când se fac rugăciuni pentru sufletul morţilor.

Slujind noul stăpân, soldatul prelungea până la cele mai mici amănunte dorinţele celuilalt.

Radu Comşa cunoscu astfel şi această ciudată tiranie, a unui mort necunoscut, care-i schimba nesimţit şi îi impunea felul său de viaţă.

De câte ori se răzvrătise:

— Omir, ţi-am spus că nu-mi trebuie pâine prăjită la ceai! Şi zahărul, lasă să mi-l pun eu, nu după pofta ta!

Zvârlea pâinea prăjită şi cerea alt ceai, în locul celui prea dulce.

Omir culegea pâinea, aducea alta neprăjită şi alt ceai fără zahăr.

Dar a doua zi uita; pâinea iar aştepta pe farfurie, în felii subţiri, auriu rumenite; şi în fundul paharului cu ceai-sirop, linguriţa se împotmolea într-un strat de zahăr tos, lat de-un deget.

— Omir, ce e porcăria asta?

Soldatul aştepta drept, cu mâinile de-a lungul trupului, clipind din ochii fără culoare, cu o tresărire a buzei care-i mişca mustaţa ca o mustaţă de iepure.

— Domnule locotenent, am văzut că pâinea-i crudă… Şi cum să beţi dumneavoastră numai o apă caldă, ca ruşii?

Radu Comşa se trezea urând de dincolo de moarte nevinovatele plăceri şi tabieturi ale ofiţerului necunoscut.

În schimb, hainele erau periate până la ultimul fir de praf, cizmele oglindă, fiecare lucruşor curăţat şi rânduit ca pe masa unei fete bătrâne. Şi îl copleşeau o sumă de atenţii.

— Domnu locotenent, am găsit nişte cireşe! venea cu o farfurie de cireşe spălate în apă rece.

Iar la şase după amiază, când se întorcea de la inspecţia în cantonament, găsea foaia roşie de hârtie sugativă, călimara şi tocul puse în evidenţă, pe marginea mesei:

— V-am pregătit toate, domnu locotenent… Poate vreţi să corespondaţi…

Luminiţa avea astfel pe cineva aci, care purta grijă în fiecare zi să-i plece cartea poştală cu inscripţia: „A nu se menţiona data, localitatea şi nimic despre mişcarea trupelor”, sau plicul închis, pe care Omir avea să-l dea cuiva sigur, ca să-l pună direct la tren ori la Oneşti.

A doua zi după ce s-a prezentat Omir, pe masă a apărut o statuetă de marmură, înfăţişând muza Elegiei: Erato, cu o liră în mâna stângă, atingând strunele cu degetele mânii drepte. Un picior era atins şi o parte din faldurii mantalei ciuntiţi. Radu Comşa o apucase de cap, o răsucise pe toate părţile, căutând să-şi explice prezenţa acestui obiect de vitrină artistică în casa babei Ilinca.

Chemă soldatul.

— Ce e asta, Omir?

— Statuie, domnu locotenent.

Radu îşi stăpâni surâsul.

— Bine, am văzut şi eu că e statuie… Te întreb, ce caută aci? Cum a ajuns?

— Domnule locotenent, să trăiţi, eu am pus-o… Dacă ordonaţi, o iau…

— Nu ordon nimic, Omir! Mă întreb numai cum de-a ajuns la tine.

— Domnule locotenent… cu retragerea… Am găsit-o şi eu şi-am strâns-o…

— N-ai găsit şi tu altceva „să strângi”?

— Unii au luat orătănii şi porci, domnu locotenent, alţii pleduri, perne… Eu am ales asta, tot ziceau că nu-i trebuie nimănui…

Omir, vorbind, se uita înduioşat la statuia orfană a Elegiei, care nu-i trebuise nimănui.

— Şi ce-ai să faci tu cu ea acum, Omir?

— O duc acasă, domnu locotenent. O duc acasă, la nevastă şi copii, când ne-om libera. Să avem şi noi o amintire.

— N-ai amintire urechea retezată? Măcar ştii cine e?

— Ştiu, domnule locotenent… M-o învăţat…

Nu spunea cine, fiindcă nu pomenea niciodată numele ofiţerului mort.

— Ştiu… O cheamă Irata! Zână de-a lor, de-a păgânilor din vechi.

Astfel soldatul Omir, cu nevasta, copiii şi casa rămase la inamic, avea şi el, ca şi căpitanul Pleşea, ca şi locotenentul Ghenea, ca toţi de aci, întruparea unui ideal personal şi egoist despre pace: să-i ducă nevătămată, prin toate cumpenele, suvenirul lui de război, Erato, femeia de piatră albă, naufragiată din cine ştie ce salon de amatori ai artelor, ori din cine ştie ce bibliotecă de pasionat al mitologiei.

— Omir!

— Ordonaţi.

— Ce-i cu florile astea de-aci?

Pe un pat, un braţ mare de flori de câmp: sânziene, margarete, cicoare, romaniţa, garoafe sălbatice.

— Iertaţi, domnu locotenent… N-am ştiut că veniţi îndată… Nişte flori ale mele…

Omir ia braţul de flori şi-l duce la el, în tindă. În urmă a rămas un miros de fân cosit pe care Radu Comşa îl respiră cu amintiri împâclite de copil, când hoinărea aproape săl-batic în poienile din sat.

Afară, Catrinel trece pe poteca de la fântână, hărăţind căţelul fumuriu. Are şi ea o floare de câmp, în păr, la ureche.

Se aud tunurile, în răstimpuri, departe. Dar nimeni nu le dă ascultare aci.

Radu Comşa îşi înfăşoară săpunul, prosopul şi pieptenele; la poartă, îl aşteaptă locotenentul Ghenea să meargă împreună la scăldat. Catrinel a intrat în pământ. Numai căţelul latră şi scormone cu laba într-o uşă închisă.

Locul de baie e la marginea satului; soldaţii au adâncit albia mutând bolovanii, ridicând un zăgaz de lemne, prund şi pietre, ca o savantă construcţie de castori. În sus, locul pentru ofiţeri; în jos, alt baraj unde se îmbăiază soldaţii, şi dincolo, vadul unde se adapă caii şi se spală căruţele.

Apa e rece ca gheaţa şi limpede de se văd pietrele din fund, ca şi cum n-ar fi cărat niciodată cadavre în putreziciune. Curge dintre munţii ocupaţi de duşman şi, în clipotul sprinten din prunduri, pare că-şi şopteşte, singură, ceva sperios şi tăinuit, de acolo.

Câteva tufe de mladă în pietre ţin loc de cabine de dezbrăcat. E şi căpitanul Ionescu şi maiorul cu apendicele olfactiv lung şi dezolat şi Stelian Minea care şi-a uitat ochelarii pe nas şi trebuie să se întoarcă în pielea goală, păşind cu strâmbături ridicole pe crestele bolovanilor, ca să-i pună pe o piatră lată.

— Ce-ţi face rana, Minea? întrebă locotenentul Ghenea.

Rana lui Stelian Minea e vindecată de mult, a rămas numai cicatricea albă cu şuviţe, în braţ.

Dar glonţul a atins nervul, trei degete nu se pot mişca, au rămas strânse, ca şi cum ar păstra, între ele şi podul palmei, ceva ascuns, un ban ori o medalie.

Stelian Minea îşi priveşte mâna slabă, fără muşchi, ca o mână de femeie descărnată.

A scăpat uşor.

Pentru interpretarea lui Bergson nu are numaidecât nevoie de degete agile la mâna stângă.

Dar căpitanul Ionescu pufneşte cu o strâmbătură a buzei de jos:

— Rană? Minea şi rană? Ce e aia rană?

Într-adevăr, căpitanul Ionescu e purtătorul unei răni fenomen, cercetată ca un caz rar de medici şi subiectul unei dări de seamă pe care o prepară un chirurg francez. Glonţul a pătruns în piept prin faţă, a ieşit pe dincolo, s-a abătut din drum prin piele şi, mergând între piele şi muşchi, a parcurs toată lungimea braţului oprindu-se la încheietura unui deget; glonţul a fost extras, căpitanul Ionescu a scăpat intact; după o lună era în picioare.

— Ce e aia rană? Mi-a luat trei fotografii maiorul Narpoix şi o schemă… Are să facă o planşă!

— O să ajungeţi la Academia de Medicină din Paris, domnule căpitan! declară, cu ipocrită invidie, locotenentul Ghenea.

Căpitanul Ionescu îşi împătureşte hainele cu o mişcare dispreţuitoare din cap: „Dar ce? Ca voi!”

Singur, pe un bolovan, sublocotenentul Bogdan Cernegură de la a cincea, înalt, frumos şi în poziţia meditativă a Gânditorului lui Rodin, a uitat unde se află şi că e gol. Îşi aminteşte şi se scutură de gânduri ca de-un giulgiu nevăzut, zvârlindu-se în apă.

Radu Comşa priveşte la trupurile goale de aci şi la cele mai de departe ale soldaţilor, neputându-şi alunga obsesia că această carne albă, atâtea trupuri înfăţişând misterioasa minune a vieţii, pot fi mâine, printr-o singură explozie de proiectil, prefăcute în carne sfârticată, amestecată cu pă-mânt; dezgustătoare pachete de măruntaie acăţate în sârmele cu ghimpi, pe care bonzăie muştele.

Locotenentul Ghenea, musculos ca un luptător, ridică lespezi de piatră, aruncă bucăţi late ca un disc în apa care împroaşcă jerbe reci, peste trupul maiorului cocoţat pe bolovanul rotund.

— Ghenea, încetează odată! Ştii că nu pot suferi apa rece…

— Domnule maior, vreau să vă dau eu curaj dacă n-aveţi. În apă, ca la atac! Nu trebuie să te gândeşti mult… Nici să te vâri în detaliu, întâi un picior, pe urmă altul, ca femeile! Deodată, bâldâbâc, aşa!

Ghenea îşi dădu drumul de pe marginea zăgazului în ochiul de apă care-i ajunge până la gât, înoată, pufneşte, face planşe, se scufundă şi apare mai departe; arată cum se înoată iepureşte, broşteşte, câineşte, voiniceşte, înotul marinăresc; toate năzdrăvăniile de copil crescut aproape de malul Moldovei.

Încearcă şi Stelian Minea să se apropie de fundul mai adânc, unde-i ajunge apa până la bărbie. Înaintează, în chicote fricoase de femeie, ridicând braţele subţiri deasupra capului, căutând din când în când cu ochii miopi spre mal, ca şi cum pământul ar putea să se îndepărteze singur şi să devină inaccesibil ţărm de ocean.

Ghenea se scufundă pe sub apă, îl ajunge şi îl răstoarnă de picioare, apoi sare pe parapetul de piatră, râzând de zbaterea neîndemânatică şi disperată a comentatorului lui Bergson. Îl îndeamnă strigând pe veşnica melodie:

Dar după una: două-trei-patru-cinci-şase-şapte-saptămâni, A început, a început a daaa din mâini…

Când a sfârşit, îşi şterse trupul stacojiu de frig cu un prosop aspru şi declară, cu o poftă care face să-i lase gura apă:

— Acum o gustare şi-o ţuică la tata Pleşea plătesc toate paralele! Comşa, îl luăm şi pe Minea, scăpăm de tipi şi-o ştergem.

Radu Comşa a fost pe rând: domnule locotenent, locotenent Comşa, locotenente, acum a devenit simplu Comşa, pentru cei câţiva camarazi cu care apropierea s-a făcut fără să ştie cum, dintr-o alegere de la sine. Dar Comşa nu vrea acum să se încălzească cu o gustare şi o ţuică la tata Pleşea; vine mai târziu, vrea să vadă cimitirul care e aici aproape, deasupra ţărmului.

Porneşte singur.

Sunt două cimitire.

Cimitirul cel vechi al satului de lângă biserica veche, după cireşii bătrâni, unde crucile negre şi putrede apar printre crengi şi verdeaţă. Acolo, morţii s-au adunat pe încetul; în locuri libere, între morminte, iarba e înaltă, grasă şi înflorită. Zboară albine, dorm fluturi în flori, e sfârâit de lăcuste.

Celălalt cimitir nou, după gardul de sârmă ghimpată, e numai un şirag aliniat de movili galbene, cruci orânduite milităreşte, proaspete, cu inscripţii negre de păcură pe scândurile geluite. O disciplină rece domneşte aici; parcă o senzaţie de provizorat.

S-ar spune că morţii de sub pământul galben, din care încă n-a mijit colţul de iarbă, nu sunt morţi definitiv; aşteaptă, când va pleca trupa, să-şi strângă şi ei echipamentul lor mortuar şi să pornească în urmă, ca o rezervă care şi-a făcut datoria, dar, la nevoie, poate sări să dea o mână de ajutor până la demobilizarea generală, când se vor risipi şi dânşii la vetrele lor.

Această impresie o simţea Radu Comşa şi nu se putea deprinde cu gândul că acei de sub sutele de cruci aliniate sunt morţi pentru totdeauna şi că acolo e marele, ultim mister.

Cimitirul avea podeţ cu rezemătoare de mesteacăn; drumuşoarele erau plivite; dincolo, loc liber pentru cei care aveau să vină; era un cimitir model. La unele cruci se aflau cununi de brad uscate; cetina ruginită se scuturase pe lutul crăpat. Citi inscripţia. În urmă, multe cruci fără nume… Multă oştire care-a încăput straniu pe un loc atât de strâmt! Aici, când războiul va sfârşi, vor veni să îngenunche toţi, şi copiii copiilor tuturor.

Pe-o groapă, un braţ proaspăt de flori de câmp. Tăblia purta numele: Sublocotenentul Ion Vântu, căzut pentru patrie. Câteva cifre neciteţe. Îşi aminti braţul de flori de pe patul lui, lăsat de soldatul Omir. Îl recunoscu. Pentru aceasta aşadar îl adusese! Soldatul Omir n-a mai fost în acea clipă numai un număr de matricolă, ordonanţa care-l plictisea cu maniile lui de fată bătrână. Şi nici sublocotenentul Ion Vântu, un mort indiferent, la care se gândea ostil, fiindcă trebuia să-i suporte ticurile din viaţă…

În vale, pe fundul pârăului, soldaţii goi se alungau cu strigăte şi împroşcături de apă. Pielea aibă şi umedă strălucea în soare.

La cotul râului, unde e moara, alţii, tot dezbrăcaţi şi călări, scăldau caii.

Niciunul nu-şi ridica ochii spre cimitirul de aici.

Nu-şi aminteau că există, că îi aşteaptă. Numai aşa viaţa mai putea fi încă trăită, cu această teribilă putere de-a uita.

Soarele se înclina spre culmile crestate de brad. Pe şosea, un şir de căruţe stâmea nori de colb în care tremurau razele jucăuşe.

Radu Comşa coborî spre sat, pe drumeagul dintre tufele de corn.

Rar şi foarte departe, lovituri de tun se îngânau în răstimpuri, ca şi cum gurile de bronz, obosite, îşi împlineau numai o datorie plicticoasă să menţină, pe sutele de kilometri de front, focul aprins.

Dar cerul era calm, munţii neclintiţi; o clipă realitatea apropiată a războiului păru inadmisibilă.

La căpitanul Pleşea, masa de cărţi se încinsese în toi. Un ofiţer străin dădea banc cu cărţi noi. Tata Pleşea căpă-tase de la un rus, în schimbul unei sticle de spirt, o nouă rezervă de conserve de peşte şi acum îşi înfrupta copiii, purtând de grijă să nu rămână niciunul urgisit.

Locotenentul Ghenea, dezbrăcat de tunică şi asudat, nu mai avea nevoie de ţuică şi de gustări ca să se încălzească.

Intrase într-o serie neagră.

Când aruncă şi ultimii bani şi-i pierdu, întoarse buzunările pe dos, cântând cu mutră amărâtă:

A fost odată un mic copilaş, Ce nu ştia, ce nu ştia… căăărţi a jucaaaaa…

Se ridică de la masă şi se întinse în fundul patului.

— Aşaa, fraţilor! Fiindcă acum am scăpat de o grijă, adică de parale, putem deşerta în linişte un păhărel de ţuică şi altele de vin… Numaidecât trebuie să rămâi cu noi, Comşa! E ultima noapte! Mâine seară intrăm pe sector.

A doua zi seara, regimentul se despărţi în pădure pe batalioane, aşteptând întunericul să înceapă schimbul.

Radu Comşa puse întâia oară casca: metalul îi apăsă tâmplele. Nu era deprins cu urcuşul. Gâfâia pe drumul de cară, unde coborau bagajele ofiţerilor din celălalt batalion.

Aerul umed mirosea a răşină şi a ierburi aromate. Numai pe crestele munţilor se vedeau câteodată, prin ochiurile de lumină, vârfurile de brad adunând cele din urmă raze.

Soldaţii urcau tăcuţi. Toată după-amiaza făcuseră pregătirile într-o linişte neobişnuită, în care orice glas mai tare sunase fals şi scădea îndată. Ochii se întorceau fără voie spre zarea pădurii verde-albaslră. Amuţise şi cântecul copilaşului, trecut de obicei din gură în gură. Ofiţerii îşi supravegheau oamenii: strigau nume, întrebau ceva uitat.

Un nor acoperi soarele. Noaptea grăbi vânătă, cuprinzând de jos în sus pădurea. Făcură un popas. Se aprinseră câteva ţigări. O pasăre de noapte îşi ascuţi glasul ca un fierăstrău.

Când porniră, ordinul merse din gradat în gradat:

— Gura şi ţigările! Şi nu tropăiţi ca la nuntă!

Radu Comşa nu mai vedea unde călca. Se împiedica în bolovani, picioarele se scufundau în scorburi putrede.

De sus începu să ţârâie ploaie măruntă. Un suflu de vânt aduse miros greu dinspre tranşee, spurcând văzduhul umed şi răşinat al pădurii. Un proiector, ca o coadă de cometă, mătură cerul, părea că pipăie, ca un deget de orb, undeva, la spate, o înălţime.

Sunară, singuratice ca două exclamaţii în întuneric, două focuri de puşcă.

Apoi iarăşi fu tăcere. Lumina cretoasă a proiectorului se plecă încet până dispăru, ca şi cum şi-ar fi întors strălucirea dincolo, spre cealaltă faţă a planetei.

În beznă, atingerea armelor suna surd; ploaia se înteţi. O rachetă se înălţă ca un meteor, explodă sus o limbă gălbuie dureroasă care aprinse toată pădurea. Şi alte rachete roşii şi verzi inundară cerul cu lumina lor ireală şi festivă, mai departe, după alte culmi.

Încă un popas. În întunericul mai nepătruns pentru ochii dilataţi de adineaori, nu se mai vedea înaintea mâinii.

— Domnu locotenent Comşa? Vedeţi mai în urmă! Aici e domnul locotenent Comşa!

Cineva îl căută bijbâind prin întuneric…

O ţigară lumină numai buzele arse, o porţiune de bărbie şi nările, dintr-o figură incompletă, apoi ţigara luată din gură cobori. Curb, luminând numai degetele care o ţineau, ca într-un mic glob de serbare veneţiană.

— Îmi dai voie? Locotenentul Velea, de la întâia…

— Comşa!

Îşi strânseră mâinile prin întuneric, fără să-şi vadă chipurile.

— Nu cunoaşteţi încă sectorul? Să vă las moştenirea în primire… Pe aici. Nu, la stânga! Dă-mi mai bine mâna!

Mâna camaradului necunoscut îl prinse, caldă şi omenească, târându-l în noaptea opacă, unde nu se vedea înainte la o întindere de braţ.