Capitolul V. CA SĂ FII TARE, FII SINGUR.

Se ridică din jâlţ. Merse câţiva paşi. Se întoarse la loc.

Răsuci între degete scoica roză cu margini încovoiate de sidef, în a cărei pâlnie Luminiţa spusese odinioară că ascultă chemarea mării.

Din nou nu-şi găsi astâmpăr.

Oglinda îi atrăgea tiranic privirea, să-i arate obrazul cu cicatricea dezgustătoare: coada ochiului, cu pielea boţită şi arsă spre tâmplă, buza spintecată dezvelind, într-un rânjet continuu, doi dinţi şi gingia.

Întoarse jâlţul cu spatele la oglindă.

Dincolo, se auzea în răstimpuri glasul lui Alexandru Vardaru, vociferând.

A căpătat un obicei oribil: când e nerăbdător, îşi roade unghiile. Trebuie să se dezbare. Îşi vârî mâinile în buzunarul tunicii.

Merse iarăşi până la fereastră.

În grădină, Cora şi Ralu Vardaru, în veşmânt negru, se depărtau pe poteca potopită de frunze foşnitoare; strâns una în alta, cu umerii încovoiaţi, ca două bătrâne într-un cimitir. Grădina devastată de toamnă părea mai largă. În fund, se vedea spinarea unui zid cu tencuiala grunzuroasă şi fără nici o fereastră, perete geometric şi hâd, altădată ascuns de frunziş.

Cele două surori, căutând în aleile deşarte fantoma invizibilă, măreau dezolarea grădinii, cu poteci tăiate pentru veselia şi încântarea ochilor. Pantofii negri răscoleau sonor frunzele metalice. Din când în când, se plecau să ridice ori poate să smulgă ceva. Dar păreau că cercetează în nisipul mărunt urmele unor paşi de copil numai de ochii lor ştiute.

Radu Comşa se înduioşă de această durere tenace. Mihai, şi în moarte, trecuse, cu indiferentă peste sufletul lor.

Ceruse, în scrisoarea cea din urmă, să fie îngropat acolo unde avea să-l găsească glonţul şi unde nimeni să nu-i „scurme” mormântul.

Cora şi Ralu nu puteau astfel să-şi adune durerea lângă un mormânt din cimitirul târgului bătrân, la care să vină în fieştece dimineaţă păşind în vârful picioarelor, ca lângă pătucul lui de copil, când nu se îndurau să-i deştepte somnul. L-ar fi avut aproape. Ar fi putut să-l cheme. Plivind o floare, mâinile lor l-ar fi vegheat, ca în viaţă. N-ar fi fost atât de desăvârşit absent.

Acum, amintirea risipită o culegeau din fiecare ungher unde în aer a rămas nevăzut un gest al lui, unde îi mai aud glasul, unde îl simt cu o tresărire apropiindu-se lin cu surâsul din cealaltă lume: „Iată-mă, Cora! Iată-mă, Ralu! Totul a fost o glumă… Cum aţi putut crede?”

Radu Comşa gândi că o singură îndurare le-a cruţat: n-au să-l vadă niciodată decât intact şi elastic, în adolescenţa lui plină de sănătate şi de frumuseţe. N-au să-l ştie cum îi stă lui în ochi, în arătarea de spaimă din balta cu mâl de la cota 535, cu fruntea putredă şi cu lipitoarea atârnând în orbita golită.

Se mişcă să-şi rupă din ochi imaginea monstruos de clară.

Călcase mai apăsat.

Alexandru Vardaru deschise uşa de la birou:

— A, tu erai, Radule? Intră!

— Aştept până…

Radu Comşa se gândea la persoana necunoscută dinlăuntru, pe care o executa Vardaru cu glas atât de violent.

— Nu e nimic. Intră! Poţi asista la execuţia acestui onorabil!

Radu Comşa intră şi rămase surprins, constatând că „acel onorabil” era Sofron Vesbianu!

În picioare, lângă birou, bărbatul Zoei îşi ştergea cu batista sudoarea de pe chelia ovoidă.

Se uită duşmănos la martorul nepoftit.

Nu recunoscu în acest ofiţer cu obrazul desfigurat pe prietenul Zoei. Numai când Radu Comşa se mută în lumină şi fu cu partea neatinsă spre el, Sofron, îşi puse batista în buzunar şi se grăbi să-i întindă mâna bondoacă, zâmbind milog:

— Domnule Comşa, judecă şi dumneata!

Alexandru Vardaru îşi dădu drumul între braţele fotoliului.

— Vă cunoaşteţi? Cu atât mai bine! Să te pun în curent. Acest domn – îl arătă ca pe-un animal împăiat – prin nu ştiu ce legături cu comandamentul rus, a obţinut pe numele spitalelor ruseşti autorizaţia să taie lemne din pădurea statului, de lângă Chioaia. Taie şi le transportă! Bineînţeles, cu oameni şi cai puşi la dispoziţie de comandamentul rus, iar alţii, rechiziţionaţi de la noi. Face două depozite aci, circa cinci sute vagoane. Evident, nimeni nu se atinge de ele, de bună-credinţă că sunt ale spitalelor ruseşti. Şi fiindcă acest domn ştie că a îngheţat populaţia şi bolnavii astă-iarnă, se pregăteşte să le speculeze. Îţi imaginezi cu ce preţuri! Kilogramul de lemne, mai scump decât kilogramul de pâine! Desigur, se roagă lui Dumnezeu să avem o iarnă mai teri-bilă ca iarna trecută… Întâmplarea face să prind de veste – tăia doar lângă Chioaia! – intervin să se facă o anchetă, se dovedeşte potlogăria…

— Nu e nici o potlogărie! Pot face dovadă! protestă Sofron Vesbianu scotocindu-se în buzunarul stâng al vestei, pe urmă în cel drept, pe urmă în buzunarele hainei, şi, în sfârşit, în fiecare buzunar al pantalonilor, de unde nu scoase nici o dovadă.

— Lasă-mă să termin! Se dovedeşte potlogăria şi se ordonă rechiziţionarea lemnelor. Şi acest domn, ştii cu ce propunere îmi vine? Îmi oferă o tranzacţie pe care o socoate cea mai firească şi onorabilă soluţie! Treizeci de vagoane, mie, Vardaru, să mă dezinteresez de chestiune… Şi nu e prima cu care îl surprind! Îţi închipuieşti ce operează de un an! Acest individ şi alţii de aceeaşi speţă: o bandă. Numai de pungăşii, auzi…

— Domnule Vardaru, insulţi în casa dumitale un om care… Domnule Comşa, vă fac martor! îşi agită Sofron Vesbianu mâinile scurte.

— Nu e pungăşie? Şi vagoanele de grâu sustrase rechiziţiei, astă-iarnă, nu-s pungăşie? Şi zahărul cu care-ai îndrăznit să vii la mine să-mi propui, nu e pungăşie? Şi vagoanele de ulei, de la Botoşani, nu sunt pungăşii?

Vorbind, Alexandru Vardaru se ridicase şi, înaintând în jurul biroului, se apropie de Sofron Vesbianu, care ridică braţul în dreptul obrazului ciupit şi cu negi păroşi, ca şi cum Vardaru avea să-l lovească.

— Acestea nu sunt pungăşii? Dacă te dau pe mâna Curţii Marţiale? Dacă înfunzi puşcăria? Mi-e milă numai de fata nenorocitului ăla de Racliş, altfel…

Alexandru Vardaru nu era cu mult mai înalt decât celă-lalt, dar îl stăpânea atât cu privirea, încât Sofron Vesbianu se condensase în colţul biroului, lepădând toată apa prin pori.

Uitătura piezişă, ocolind ochii, nu făgăduia nimic bun.

— Ai să iscăleşti aci… Aşteaptă!

Vardaru continuă să poruncească răstit, ca unei slugi, fără să-l îmbie să ia loc pe scaun. Şi Radu Comşa privi cu uimire la Sofron Vesbianu, multimilionar şi un soi de satrap la el în casă, supunându-se acestor porunci. Vardaru scria atât de apăsat, încât peniţa scârţâia.

Sofron Vesbianu, siiindu-se să pară nepăsător, se apropie de Radu Comşa, cu mâinile la spate:

— Când ne faci plăcerea să vii pe la noi? O pot anunţa pe Zoe? Zoe Dimitrievna! Făcu aluzie la discuţia de astăiarnă.

Radu Comşa îngăimă o scuză oarecare; dar Vardaru îl scăpă de această corvoadă.

— Semnează, individule!

Individul citi foaia de hârtie; cu tocul în mână, încercă o împotrivire, în care se vedea că nu-şi pune prea multă nădejde.

— Domnule Vardaru, dar înseamnă cu aceasta să renunţ şi la capitalul meu! Am plătit numai la…

— Iscăleşte!

Sofron Vesbianu muie peniţa în călimară şi semnă. Pe urmă, se scărpină amărât în chelie şi, cum era cu degetele unse de cerneală, lăsă pe creştet trei parafe.

Vardaru puse tamponul, împături coala trecând cu unghiile pe muchii.

— Lăsaţi măcar să o prezint eu! stărui Vesbianu, întinzând mâna după hârtie.

Alexandru Vardaru puse coala împăturită în buzunarul hainei, privindu-l cu scârbă.

— Ca s-o dai când îţi convine? Aci e mai sigură! Şi acum nu mai am nimic cu dumneata…

Sofron Vesbianu întinse mâna lui Comşa, o îndreptă spre Vardaru, dar, văzând că celălalt le ţine pe amândouă în buzunar, isprăvi gestul ducând degetele să-şi pipăie cravata.

La uşă, Alexandru Vardaru îi strigă din urmă:

— Vezi, sunt obiecte de preţ în sală!

Sub insultă, Sofron Vesbianu se opri o clipă. Vru să rostească ceva din prag.

Apoi, reţinându-se, ieşi îndesându-şi pălăria pe chelia cu trei amprente digitale.

— Cum şi-a putut da nenorocitul ăla de Racliş fata după o asemenea bestie? se miră Vardaru, făcând ordine pe birou, lăsând capacul călimării de cristal şi ştergând peniţa în părul aspru din cupa de porţelan.

Când sfârşi, îşi ridică ochii cu totul îmblânziţi spre Radu.

— Să ne mutăm în grădină! Am pus să ne aducă acolo cafeaua şi fructe… Să profităm de cele din urmă zile cu soare!

De fapt, Alexandru Vardaru ştia că schimbându-se dintr-un loc în altul, îşi schimbă desăvârşit şi dispoziţia sufletească.

Aci, unde-a ţipat la Sofron Vesbianu, n-ar putea să păstreze calmul de care are nevoie.

O clipă se oprise, uitându-se la obrazul lui Radu Comşa. Arătând cu mâna, cum indica pe teren, când hotăra o modificare, tăierea unui şanţ, ori alinierea unei grădini, rosti:

— Trebuie să reparăm acestea! Când se vor termina toate; la Paris ori la Viena, un chirurg poate să pună ordine în câteva ceasuri…

Radu Comşa roşi, gândind dureros că se afla acum înglobat în obiectele supuse ordinei şi modificărilor pentru care avea o deosebită vocaţie părintele Luminiţei.

Alexandru Vardaru observă că atunci când roşeşte, obrazul lui Comşa e şi mai respingător: cicatricele rămân palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sângele.

La masa de sub nuc, îi aştepta un coşuleţ împletit cu mere, piersici şi pere. Farfuriile şi cuţitele orânduite alături, cutia cu ţigări de foi.

Nucul nu-şi scuturase încă toate frunzele. Se desprindeau fără nici o suflare de vânt, descinzând lin în spirale.

Pe scândura neagră a mesei, se vedeau figuri scrijilate cu vârful briceagului de Mihai.

Radu se aşezase în dreapta lui Vardaru.

— Treci, te rog, dincoace! Îi arătă loc pe scaunul de paie, la stânga.

„Aceasta e ca să fiu cu obrazul neatins spre dânsul”, gândi cu tristeţe Radu.

Alexandru Vardaru alese un măr.

Descoperi lângă el altul, atins, mutilat, asimetric pecingenit de cine ştie ce boală ascunsă. Îl puse pe masă; îl privi pe faţa boţită şi verde, îl întoarse cu cealaltă faţă netedă şi rumenă, care-i ascundea desăvârşit meteahna. Privit aşa, părea un măr sănătos ca oricare altul. Îl lăsă cu partea aceasta în sus. „Nici unui fruct nu-i este îngăduit să strice armonia naturii”, îşi spuse Comşa, înţelegând ce-a gândit Vardaru când a răsucit mărul, şi simţindu-se solidar, într-o nefericire comună, cu fructul infirm.

— Uite de ce te-am chemat, Radule! începu Vardaru curăţind mărul, minuţios, în spirale, cu metoda pe care o punea în tot ce făcea. A venit la mine, aseară, fostul tău tovarăş de spital… Cum se numeşte?

— Mogrea! Vasile Mogrea…

— Da, Vasile Mogrea! N-am înţeles exact ce voia. Îmi pare un cap dezorganizat. Ar face bine să-şi mai tundă părul! Poţi fi brav, cum aud că a fost, fără să sperii lumea cu o coafură de sălbatic polinezian. La urmă, aceasta îl priveşte! A venit, cum îţi spun, aseară. Mă căutase de două ori. Nici n-a vrut să ia loc pe scaun. Mi s-a părut agitat mai mult decât trebuia. Războiul a stricat multora nervii. Păcat! Altfel, destul de inteligent, şi cu lectură; dar totul nedisciplinat, răsturnat ca o bibliotecă într-un camion, şi totul negativ! A început prin a spune că pleacă peste două zile la unitate, că se desparte de tine; că înainte de a pleca şi fără ştirea ta – a subliniat-o de vreo două ori, dar n-avea nevoie să o facă – ţine să-şi împlinească o datorie. Nu înţelegeam unde vrea să ajungă! „Domnule Vardaru! – îmi spune – deşi prietenul Comşa n-a simţit niciodată nevoie să mă pună în curent cu chestiunile lui intime, am înţeles că e logodit cu domnişoara Vardaru!” M-am uitat la el cu mirare; aceasta e o chestiune care ne priveşte numai pe noi; tu, Luminiţa şi eu… Aici se opreşte, îmi face o teorie a războiului pe care am suportat-o fără să clintesc. Nu ţi-o repet! Desigur, o cunoşti mai bine decât mine, de vreme ce v-aţi aflat două luni în aceeaşi cameră! După ce a terminat-o, trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. Am început să-mi pierd răbdarea. L-am rugat să ajungă la chestiunea care l-a adus la mine, fiindcă îmi închipuiam că n-a venit să-mi ţină o conferinţă. Avem cu toţii altceva mai bun de făcut! Atunci, mi-a spus că atitudinea noastră, adică a Luminiţei, a mea, a Laurei faţă de tine, e pur şi simplu ingrată. Te-am părăsit! Ne interesăm mai puţin de tine. A adăogat siguranţa că această căsătorie n-are să se mai facă şi că e natural să sfârşească astfel. El ştie că ţara e împărţită în două categorii: combatanţi şi cei dindărătul frontului. Două mentalităţi, care nu se pot reconcilia. În fine, altă teorie! Am suportat-o şi pe aceea… Toate, bineînţeles, mutând obiectele de pe birou, întorcând plicurile să citească adresele, schimbând scaunele de la locul lor, lepădând scrumul ţigării pe covor. L-am rugat să termine! Mă chemase de două ori la masă: nu-mi place să mă fac aşteptat! Atunci, fără nici un motiv, spune că regretă că am pierdut amândoi timpul, că era mai bine să nu fi venit – lucru la care am căzut de acord – îşi ia chipiul şi pleacă, lăsând uşile deschise în urmă…

Alexandru Vardaru aşeză cuţitul de-a curmezişul farfuriei, după ce l-a şters să nu coclească. Adunând sâmburii mărului, tăcu, fiindcă venise servitoarea cu cafelele.

— Lasă-le aci! Pleacă! Şi pentru oricine mă caută, nu sunt acasă…

Alese o ţigară din cutia de lemn; aprinse.

Se uită la Radu care netezea cu unghia una din figurile lui Mihai săpate în lemnul moale; o clipă, cum nu i se vedea de fel celălalt obraz, părea Radu Comşa de altădată, sănătos la trup şi la minte, aşa cum îl alesese el pentru Luminiţa, lăsându-le iluzia că s-au găsit ei.

Alexandru Vardaru continuă:

— Aceasta e vizita prietenului tău, Radule! Nu ţi-aş fi spus-o, dacă nu m-aş fi gândit mult după ce-a plecat… Tu ce găseşti de zis?

Radu ridică ochii. Îi părea rău că prietenul săvârşise o nedelicateţe, faţă de el şi faţă de familia Vardaru.

Dar nu regreta cu totul.

— Mă surprinde! Nu-l îndreptăţea nimic să încerce a explica el ceea ce aveam datoria să explic şi să-mi explic eu…

Vardaru îl privea mirat:

— De ce explicaţie e vorba?

Radu întoarse mărul atins, punându-l alături de unul intact. Rosti, încet şi rar:

— Acesta nu mai e la fel cu acesta!

Cele două mere stăteau într-adevăr ca un om rumen şi robust lângă un infirm.

Alexandru Vardaru le aruncă în coş, amestecându-le cu celelalte.

Vorbi cu o mâhnire pe care nu găsea nevoie s-o ascundă:

— E adevărat, Radu! Dar sperăm că aceasta are să se repare… Şi aci, singura care decide e Luminiţa. Nici eu, nici tu nu avem dreptul… De altfel, cum ai să rămâi la noi ca să-ţi reiei direcţia de la minister, Luminiţa are să se deprindă.

Radu Comşa puse amândouă mâinile pe masă şi îşi privea atent degetele.

— Nu rămân să-mi iau direcţia la minister! Am cerut să fiu chemat la regiment.

De surprindere, Alexandru Vardaru uită tabieturile fumătorului de havană şi scutură scrumul ţigării.

— Acum am eu nevoie de o explicaţie, Radule! Tocmai vorbisem cu ministrul… Credeam totul aranjat.

— Explicaţia e cum nu se poate mai simplă! Prefer să mă aflu acolo unde nimeni nu întoarce capul după mine cu surprindere ori cu dezgust… Şi unde oamenii n-au nevoie să se deprindă ca să mă suporte! Sunt deprinşi!

Alexandru Vardaru îi puse palma pe mâna întinsă pe masă.

— Radule, începi să vorbeşti ca prietenul tău de aseară. Ştii că mie şi nouă, tuturor, n-ai drept să ne aduci aceasta mâhnire. Şi ştii pentru ce!

Gândi la Mihai, dar nu-i rosti numele.

— Am observat la voi toţi această mentalitate curioasă… Vorbiţi de spatele frontului, ca şi cum n-ar fi alcătuit din părinţii, soţiile, surorile, fraţii, copiii voştri.

— Ca de o pildă Sofron Vesbianu, de adineauri?

— Sunt şi de aceştia, dar ai văzut ce pat! Mi se pare ciudat că am ajuns aci… Credeam că ne cunoaştem îndestul; că suntem lămuriţi unul asupra altuia. Aveam satisfacţia că îţi cunosc gândurile, cum mi le ştii pe ale mele. Puteam spune dinainte cum ar proceda Radu Comşa în cutare ori cutare situaţie…

Radu Comşa râse, cu râsul care-i despica buza în rânjet:

— Aceasta, fiindcă adoptasem o anumită mentalitate de clasă…

— Ce înseamnă „mentalitate de clasă”? întrebă Alexandru Vardaru, retrăgându-şi mâna şi bătând, în începutul de enervare, cu vârful degetelor în scândura mesei. Ce înseamnă mentalitate de clasă şi cine te-a silit s-o adopţi? Ai venit singur, te-au ridicat calităţile tale…

— Calităţile mele…

— Da, calităţile tale, atunci când nu-ţi jucai fericirea individuală pe fraze.

Radu voi să-l întrerupă, dar Alexandru Vardaru nu-i îngădui.

— Mă surprinde trist, Radule, că te descopăr contaminat de boala aceasta nefastă… E mai gravă, pentru mine, decât semnul unei răni. Veniţi de pe front cu teorii, în loc de o experienţă de viaţă. Formulele vă maschează viaţa: în loc să vedeţi realitatea, croiţi un univers de sisteme rigide, la care aţi vrea să se supună natura şi, când natura nu se supune, vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltaţi! Mă surprinde! Te socoteam imun.

— Fiindcă eram o brută!

— Fiindcă erai moral şi echilibrat. Când ai plecat pe front, acum câteva luni, mă aşteptam la orice. La aceasta nu!

— Nici eu! surâse în cicatricea buzelor Radu Comşa. Nu mă cunoşteam încă. M-am descoperit acolo! Acum suntem mulţi care am învăţat că am fi dezertori dacă după război nu ne-am întoarce să continuăm lupta aci, pe frontul intern.

Alexandru Vardaru se răsuci să-l privească mai cu luareaminte. Nu-l credea atât de contaminat. Dar îşi stăpâni enervarea.

— Radule, să te întreb ceva… În tot ce cunoşti tu din viaţa mea, găseşti ceva de condamnat?

— Nu! răspunse repede Comşa, fiindcă într-adevăr viaţa lui Alexandru Vardaru era limpede. Dar nu e vorba de aceasta…

— Ba este, Radule! Este, fiindcă după criteriile tale, ale voastre – nici nu ştiu printre care să te socotesc – sunt totuşi de condamnat. Ai spus-o singur: am mentalitatea de clasă! Adică reprezint pe frontul intern duşmanul împotriva căruia, dacă n-ai lupta, te-ai socoti dezertor. Mi-ai declarat-o răspicat!

— Dacă luăm cuvintele în înţelesul strict…

— În înţelesul strict, Radule! Am oroare de exagerări, dar şi de subtilităţi. Realitatea nu se ascunde sub fraze…

— Nu rostesc fraze! E vorba de o dorinţă generoasă de sacrificiu, de un ideal.

— Şi aceasta nu e frază, Radule? Eu m-am socotit întotdeauna nedemn de aşa-zise marile idealuri. Viaţa mi s-a părut mai simplă… Omul nu se sacrifică idealurilor vagi. Nu iubesc o lume imaginară; o iubesc pe cea reală! Nu una viitoare; pe cea prezentă! Ştiu că nu putem face miracole, nici în viaţa de toate zilele, nici în cea politică… Tot ce poţi face e să corectezi puţin şi treptat realitatea. Chiar patriot, sunt fără imaginaţie; n-aş făgădui o fericire idilică, fiindcă ştiu că nimeni n-ar putea-o realiza. Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la catastrofe! Nu înţeleg o societate de nefericiţi egali în mizerie. Automat, societatea creează o diferenţiere şi o ierarhie.

— Acesta e argumentul invocat de toate feudalităţile…

— Ba e argumentul experienţei istorice, Radule! Ai numai datoria să nu accepţi cu braţele încrucişate această situaţie, ca un privilegiu căzut de sus; ai datoria să sacrifici din tine şi de la tine, atât cât îţi îngăduie instinctul propriu de conservare, pentru a face semenilor un bine real. Dar nu să-i tulburi cu himere.

— De câte ori mulţimea îşi cere un drept la viaţă, i se spune că năzuieşte himere…

— Dragă Radule, de pasiunile mulţimii trebuie să te serveşti, nu să le serveşti! Să te serveşti ca să-i faci bine, adesea chiar împotriva voinţei sale! Eu nu pot crede că societatea, aşa cum e şi cum ne-a dat civilizaţia de care beneficiem toţi, nu pot crede că această societate e un complot al bogaţilor şi al tiranilor, pentru a specula norodul. E so-luţia adoptată de oameni, după ce-au dibuit veacuri. Nu e ideală, fireşte! Dar e perfectibilă! Se poate retuşa; nu se poate răsturna.

— Ai dreptate s-o aperi… rosti Radu Comşa, cu râsul care-i strâmba buza. Nimeni nu renunţă la un privilegiu, dacă nu e silit.

— Ta-ta-ta, Radule! Aşadar, suntem acum şi pentru revoluţie? În plină adolescenţă… Te ştiam de douăzeci şi opt de ani împliniţi.

Radu Comşa roşi.

Numai semnul din coada ochiului şi de la buze rămase alb, ca o arsură.

— Toată omenirea va fi după război într-o generală adolescenţă, dacă dorinţa de bine şi altruismul sunt apanajul numai al adolescenţei.

— Cunosc şi această poveste, Radule! Numai că adolescenţa e o vârstă ingrată şi atât… Un om la începutul vieţii găseşte că totul merge rău; judecă aspru societatea, fiindcă n-are încă loc în ea. Toate înfrângerile mediocre le explică prin stările dinafară, nu prin confuzia interioară unde încă nu s-a stabilit un echilibru… Dacă omenirea va trece după război printr-o asemenea criză de adolescenţă, cu atât mai trist pentru omenire! Copiii n-au făcut niciodată o revoluţie şi nici n-au putut câştiga ceva prin ameninţări. După ce bat puţin din picioare, se cuminţesc, acceptă realitatea…

— Tocmai aceasta e laşitatea! Se cuminţesc şi acceptă realitatea. Capitulează! Sunt pierduţi! Când un om s-a cuminţit, înseamnă că e un cimitir de renunţări…

Alexandru Vardaru privi consternat la Radu care-şi rodea unghiile. Îl enervau deopotrivă, atât ideile lui Comşa, cât şi năravul acesta nou, care dovedea că nu se mai supraveghează. Radu Comşa abia sub această privire îşi dădu seama ce face; ca un copil surprins, îşi ascunse mâinile.

— Mi-e penibil, Radule, continuă Vardaru, să descopăr că ai această naivitate, bună pentru întrunirile de opoziţie; speranţa unei fericiri idilice de la căderea unui regim! Ştim doar cu toţii că o revoluţie nu e utilă, justificată şi durabilă, decât atunci când sancţionează o evoluţie împlinită. Şi atunci nici n-are nevoie de violenţe. E numai recunoaşterea formală a unei stări de fapt existente. Căci nu poţi distruge decât ceea ce e distrus!

— Noi vom restaura ceea ce alţii au distrus! vorbi sec şi aproape duşmănos Radu.

— Cine „noi”? întrebă, cu un zâmbet de îngăduinţă, Alexandru Vardaru.

— Noi… toţi! roti mâna Radu Comşa, arătând legiunile invizibile, presărate de-a lungul şi de-a curmezişul ţării; toţi cei din şanţuri, şi cei din spitale şi prezenţa celor morţi care-au nădăjduit miracolul.

Alexandru Vardaru vru să pună din nou mâna pe mâna lui Radu Comşa.

Avea cuvintele de pacificare pe buze. Îşi spunea că e numai, o stare trecătoare, explicabilă la un om care-a stat atâtea luni în spital, atâtea în şanţuri şi a ieşit din toate cu carnea strivită.

Dar de deasupra, din creanga de nuc, un păianjen păros, cu picioare lungi, se lăsă pe-un fir de aţă, se balansă o clipă şi, rupându-şi firul nevăzut, începu să fugă pe scândura mesei, cu mişcări epileptice.

Alexandru Vardaru putea înfrunta orice în viaţă, în afară de vederea unui păianjen. Omul tare în care izbeau fără să-l clintească toate pasiunile adversarilor şi toate potrivniciile realităţii îşi pierdea cumpătul, ca o femeie înaintea gângăniei dezgustătoare.

Prinse cuţitul şi, cu tăiuşul, dintr-o singură lovitură, îl despărţi în două.

Picioarele păianjenului s-au strâns; jumătate de trup mai fugi dezordonat; apoi se ghemui într-un spasm, destinzând din când în când câte o labă, ca un fir de resort mecanic dezarticulat. Alexandru Vardaru mătură resturile cu cuţitul, şterse tăiuşul cu batista şi îl puse la loc.

Mâna îi tremura; toată stăpânirea de sine îi pierise.

Se ridică.

— Să mergem, Radule! Continuăm altădată…

— Eu n-am ce continua! Să sfârşim astăzi… Peste două zile plec…

Vardaru se aşeză nemulţumit. Ştia că de acum discuţia nu mai poate decurge cum o voise el.

Ţinuse să afle până unde a ajuns ceea ce numea „contaminarea lui Radu Comşa”. Îi era destul. Mai rămânea nădejdea că tot ce rostise Radu e trecător.

Stărui să încheie pentru astăzi:

— Mi-ai mai spus o dată că pleci, Radule! Nu te opreşte nimeni. Nădăjduiesc că ai să te întorci fără aceşti… fără aceste… În sfârşit, cuminţit! Ştii că eşti liber.

— Liber, poate mai mult decât gândesc? Trebuia să o înţeleg! Să nu aştept să mi se spună. Nu? întrebă surd Radu.

— Ce sens au cuvintele tale, Comşa? Nu-mi vei fi făcând ofensa să crezi că acum aş încerca eu… sau Luminiţa… fiindcă te-ai întors aşa… că am putea…

Se opri.

El, cu vorba întotdeauna precisă, nu-şi mai găsea cuvintele. Blestemat paing!

Strânse ţigara de foi în dinţi atât de încleştat, încât îi reteză vârful.

O aruncă.

Se ridică în picioare şi puse mâna pe umărul lui Comşa; dar fiindcă îi văzu faţa în plin, cu amândouă cicatricele, întoarse îndată privirea în lături:

— Dragă Radule, suntem amândoi nervoşi astăzi! Să amânăm… „Îi e dezgust să mă privească în faţă, cum a ascuns adineaori mărul infirm printre celelalte. Şi dacă i-aş sta în cale, m-ar suprima, aşa cum a retezat paingul cu tăiuşul cuţitului! gândi Comşa amar. De la dânsul nu poţi aştepta nici o îndurare. Totul e ordonat, precis, dinainte hotărât. Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la catastrofe! Nu poate bănui ce sete alta, de altceva, există aci…”

În colţul ochiului cu tăietura cicatrizată înotă o lacrimă.

Plecă privirea în pământ. Umerii se încovoiară, ca la bătrânii atraşi de chemarea pământului…

Se simţea acum, înaintea lui Vardaru, împuţinat şi fără putere de împotrivire; ca domnişoara Betty, când nu îndrăznea să răspundă; ca Mariţa, slujnica din Bucureşti cu ochii de culoarea pelinului veşted; ca adineaori Sofron Vesbianu.

Fiindcă Alexandru Vardaru se afla în picioare, iar el jos, ca să rupă această senzaţie de dominare, se ridică de pe scaun.

Era, aşa, cu mult mai înalt decât Alexandru Vardaru.

Celălalt fu silit să ridice ochii când Radu îi vorbi:

— Ocolim, mi se pare, o discuţie mai precisă. O discuţie aşa cum îţi place dumitale! Şi ca să nu plutim în vagi consideraţii generale, rezum! M-am întors altul de cum m-ai cunoscut dumneata. Firesc să-ţi plac mai puţin! Dar m-am întors altul şi pentru Luminiţa. Cu aceasta de aci!

Arătă semnele din obraz.

— Firesc e ca şi dânsa să-l prefere, ca şi dumneata, pe Radu Comşa cel de atunci, care nu mai există. În numele lui, am venit să-i ofer dezlegarea…

Făcu o pauză. Tăie deşertul dinainte cu mâna. Continuă:

— Mă doare! Luminiţa a fost viaţa mea. Eram atât de sigur că am s-o fac fericită! Dar cum să-i impun prezenţa unui om desfigurat fiziceşte? După dumneata, tot aşa de desfigurat sufleteşte! Şi cum s-o târâi în aventura grea care presimt că are să fie viaţa mea de-acum?

— Radule!

— Pe dumneata nu te pot asculta… N-ai să înţelegi niciodată! Dumneata măsori totul, tai, rotunjeşti, rectifici; consideri omul un material inert! Mi-ai adormit de la început tot ce putea fi elan dezinteresat în mine; ai vrut să mă ţii aproape de pământ, să mă legi aci…

— Radu, niciodată nu m-am aşteptat…

— Şi acum, dacă mai stărui încă şi nu mă mături din calea dumitale, cum ai făcut cu păianjenul de adineaori, a fiindcă mai crezi că ai să pui ordine, aci în obraz, şi ordine aci, în inimă!

— Radu, n-aş permite altuia să îndrăznească…

— Te stimez, dar te urăsc! M-ai făcut să săvârşesc laşităţi… Am stat într-un birou, când alţii mureau în gropi… Am lăsat odată un copil în ploaie, în drum, ca cea din urmă bestie. Când mă gândesc îndărăt, mi-e dezgust de mine! Parc-aş privi un vierme, care s-a îmbuibat… Aceasta ai fă-cut din mine…

— Comşa, ai fost ceea ce eşti!

— Acum îţi spui că după zece minute, când voi sfârşi ca să începi dumneata, am să devin iarăşi supus, marionetă trasă de o sfoară… Nu! Nu! Nu!

— Comşa! îi apucă Vardaru mâna.

— Nu! se răsuci Radu Comşa, pornind pe alee, fiindcă simţise că îi tremură glasul, că n-ar putea rosti un cuvânt mai departe şi că pentru Luminiţa, la o singură chemare, ar renunţa la tot.

Alexandru Vardaru izbi cu piciorul în scaun. Înfipse cuţitul într-un măr, atât de puternic, încât mărul se spintecă în două; jumătăţile se legănară o clipă. Vardaru le mătură cu tăiuşul cuţitului.

Pe urmă, îşi aduse aminte că se calmează numai când repetă acelaşi lucru de treizeci de ori, în gând. Îşi puse mâinile în buzunări şi, privind în sus nucul aproape despuiat, constată: „Frunzele nucului au căzut, fiindcă e toamnă. Frunzele nucului au căzut, fiindcă…”

Sună izbită poarta de fier.

Radu Comşa porni pe stradă, cu ochii în pământ, fără să vadă, cu umerii încovoiaţi, cu gânduri dureros haotice din care, se alegea unul singur: „De-acum, s-a sfârşit! Nu m-a oprit… Atât aştepta!”…

— Hep-hep! Păzeşte!

Se dădu în lături. Trăsura cu roţi de cauciuc trecu în trap întins.

În fund, pe pernele albastre, picior peste picior, era răsturnată Zoe Vesbianu şi un căpitan francez care-i povestea, desigur, ceva de toată nostimada, căci în ochii amândurora lucea râsul.

Fără voie, Radu Comşa salută.

Zoe Vesbianu privi nedumerită, răsucindu-se peste coşul trăsurii, la acest ofiţer necunoscut, cu obrazul atât de oribil desfigurat.

„Nici dânsa nu mă mai recunoaşte. Ce sunt? Cine sunt acum?” se întrebă Radu, cu un gol în suflet, grăbind paşii pe strada cu trecători indiferenţi.

Merse mult.

Rătăci pe uliţi unde nu mai trecuse. Locuri străine. O cazarmă. Pe urmă o şcoală. O curte unde se plimbă convalescenţi cu mâinile în bandaje… De-acum rămâne singur. Numai el, faţă în faţă eu sine. S-a eliberat! Ar fi avut veşnic o şovăială. Ar fi trebuit să aleagă. Aşa s-au desfăcut toate, de la sine. Liber, dar ce lipsită de bucurie e această libertate!

Se întoarse încotro vedea că se îndreaptă toţi trecătorii, spre străzile cunoscute.

Într-un colţ, îl zări pe Sofron Vesbianu, oprit din drum, ca să ademenească la el un câine alb, jigărit, corcitură de toate rasele, cu blana murdară şi coada flocăită.

Sofron Vesbianu pocnea din degete, înaintând spre câine:

— Na, sireacu! Na, cuţu! Na, mă cuţule!

Câinele se apropia câţiva paşi, se retrăgea, privea îndărăt distanţa până la gard, neîncrezător.

Scena părea ciudată şi neverosimilă. Bărbatul odios al Zoei, cercând să mângâie un vagabond al străzilor, mai ales după cele ce îndurase în biroul lui Vardaru. Atât de ciudată şi neverosimilă scenă, încât Radu Comşa crezu o clipă că, dintr-o cruzime monstruoasă, îl chema poate ca să experimenteze pe dânsul o tortură de el născocită, sau poate să-i arunce o otravă fulgerătoare.

Câinele îndrăzni în sfârşit să se apropie. Sofron Vesbianu îl dezmierdă pe blană, îi mângâie botul, îl bătu pe spinare:

— Mă, sireacu! Mă, cuţu, mă! Al cui eşti, mă cuţu? Cum te cheamă, mă sireacu!

Câinele se tolăni cu labele în sus, îşi frecă spinarea de trotuar, arătându-şi bucuria acestei dezmierdări neaşteptate. Sări în picioare, se gudură şi strănută.

— Mă sireacu, mă!

Pe obrazul lui Sofron Vesbianu, vânăt, cu ochii mici, se luminase o nobilă şi omenească bucurie.

Radu Comşa îl văzuse întotdeauna altfel. Învăţă că pe măsură ce străbaţi mai adânc în spăimântătoarea realitate omenească, în aceeaşi măsură omul devine mai indescifrabil, iar binele şi răul sunt împletite mai indisolubil.

Sofron Vesbianu se depărtă spre capătul străzii, întorcându-se din când în când şi chemând:

— Na, urâtule! Na, mă cuţule, mă!

Câinele îl urmă de la distanţă, legănându-şi coada flocă-ită, de bucurie poate că şi-a găsit în sfârşit un stăpân.

Radu domoli paşii. Se apropia de casă. Nu-l aştepta acolo nici măcar un câine cules de pe stradă.

Îl aştepta altcineva.

La poartă, maşina lui Alexandru Vardaru.

Şoferul salută, ducând mâna la caschetă.

— Ce e, Neculai? se acăţă de speranţă, cu glas uscat în gâtlej.

— Am venit cu duduia Luminiţa, domnu locotenent. E în cameră la dumneavoastră. V-a căutat, şi-acum vă scrie un bilet.

Radu urcă scările din două salturi.

Luminiţa, cu spatele întors la fereastră, scria la birou.

Când îl zări în prag, mototoli foaia şi se repezi să-l prindă cu amândouă mâinile de gulerul tunicii.

— Radule! Ce-a fost? Radu, ce sunt acestea?

Dar Radu Comşa simţi că buzele Luminiţei au ocolit obrazul cel atins şi că buzele au căutat, instinctiv, pielea netedă. Iar toată bucuria îi fu o drojdie acră!

— Ce s-a întâmplat, Radule? N-am înţeles nimic de la papŕ. Ţi-a luat pălăria şi-a plecat… L-am auzit întâia oară blestemând războiul… Adevărat, Radu, că tu? Că tu ţi-ai închipuit?

Radu Comşa strivea strâns pieptul Luminiţei la pieptul lui; îi dezmierda umărul mantăii de mătase, neîndrăznind să spere că totul nu s-a sfârşit.

— Luminiţa! Luminiţa mea!

Numai bătăile inimii zvâcneau prin haină. Luminiţa nu ridica privirea la el. Păstra ochii închişi. Îl vedea aşa cum îl ştiuse; nu cum o strângea lipită de trupul lui, plecând obrazul în care cicatricile palide arseseră chipul îndrăgit de ea, ca un acid.

Radu vru să-i desfacă nasturii mănuşii, să-şi lipească îndelung, cu recunoştinţă, buzele de încheietura moale a mâinii.

Luminiţa se împotrivi.

— Nu, Radule… Am venit să te iau. Mergi cu mine.

— Unde?

— Mergi cu mine. N-ajunge atât?

Îi atinse obrazul cu buzele, proaspete ca un fulg de nea.

— Ia-ţi o manta, ceva! Haide odată! Bătu nerăbdătoare din picior.

Şi se întoarse abia acum să privească biroul lui Radu, în care intrase întâia oară.

— Ce bine e la line! Şi cărţi ai… Ce multe încă, şi nu mi-ai spus nimic!

Răsfoi câteva, citi titlurile. Se opri la una şi râse:

— Pauvre Fustel!

Radu nu înţelegea.

Luminiţa răsuci volumul lui Fustel de Coulanges, aruncă ochii pe începutul unui capitol, pe altul.

— Pauvre Coulanges! Există cineva care a murit cu ideea că e un imbecil fără pereche… Grand-papŕ! Mitu Arpăşeanu…

Radu Comşa, cu mantaua pe braţ, cu figura împietrită de pustiirea din el, aştepta. Luminiţa se arătase nerăbdă-toare să meargă mai repede şi acum uitase… Nu-şi imagina ce vrea să-i spună.

Ea urmă, cu privirea sclipind a râs, furată de amintirea prea veselă:

— Am o remuţcare, Radule, ţi pentru Fustel de Coulanges, ţi pentru grand-papŕ! Nu ţi-am povestit? E nostim… Când eram mică, în clasa a treia de liceu, în vacanţă, grand-papŕ mă supunea la o tortură de două ori pe zi. Avea vederea slăbită de tot, nu putea citi. Şi căzuse păcatul pe mine, să-i citesc eu… De-ar fi fost măcar romane! Dar nu! Fustel de Coulanges, Taine, Michelet… Se punea în jâlţ, eu alături la măsuţă: „Haide, Luminiţa, treizeci de pagini şi ai scăpat…” Începeam. După un sfert de oră, mi se părea că n-au să mai sfârşească… Aruncam ochii la numărul paginilor: mai sunt douăzeci şi cinci, douăzeci şi două, douăzeci… Începeam să sar aliniate… Pauvre grand-pčre se silea să înţeleagă, dădea din cap: „Şi acesta se numeşte un cugetător mare, Luminiţo? Observi ce gândire eliptică are şi cum îi lipseşte suita de idei? Am să revin la Tacit şi la Sueton… Ţie cine-ţi place, Luminiţo, Tacit sau Fustel de Coulanges?”. „Niciunul, grand-papŕ!” „Ei, drăcoaico, drăcoaico, te-am înţeles. Fugi la porumbeii tăi…” Scăpam. Zut pentru Fustel de Coulanges, zut pentru Tacit! Pauvre grand-pčre, pauvre Fustel!

Luminiţa izbucni în râs, aruncând cartea pe masă.

Râsul pătrunse în inima lui Radu, ca un vârf de cuţit răsucit.

Lui i se juca viaţa, şi Luminiţa putea gândi la altceva, putea râde? Sunt două lumi, două lumi care nu se pot pătrunde. În ochi se adună atâta mustrare, încât o văzu şi Luminiţa.

Se opri mâhnită deodată, readusă la realitatea prezentă şi posomorâtă.

Îi cuprinse gâtul, dar nu-l privi în faţă:

— Mă ierţi? Uită-te în ochii mei… Mă ierţi, Radu?

— De ce să te iert, Luminiţo? Tu eşti Luminiţa dintotdeauna, numai eu sunt acum altul!

— Cum vorbeşti, Radul… Mergem de-aci. Mă sufoc.

Îl târî de braţ.

La maşină, porunci lui Neculai să se aşeze în fund, ea trecu la volan, Radu alături.

Dădu drumul motorului. Un timp, merse atentă numai la trecătorii străzilor şi la viraje, schimbând vitezele, frânând, sunând claxonul, până ajunseră între teii Copoului.

— Unde mergem, Luminiţo? întrebă Radu.

— Ce-ţi pasă? Nu e destul că mergi cu mine?

Luminiţa acceleră. Vântul îi flutura şuviţele de păr scăpate de sub urechile bonetei de piele cenuşie; spre dânşii venea vertiginos peisajul de toamnă, cu frunze metalice şi cu unduirile moi ale colinelor.

Şoseaua era în afară de calea armatelor; întâlneau numai convoaie răzleţe şi drumeţi ferindu-se, dincolo de şanţ, din vârtejul de praf.

Pe linia zării, Ceahlăul ridică din pâclă forturile vinete, apoi se nărui.

Luminiţa acceleră încă. De sub guma roţilor, pietrele mărunte împroşcau din praştii. Aerul vâjâia în urmă, spintecat de botul radiatorului.

Trecură printr-o dumbravă cu luminişuri în care se prefira blând soarele toamnei ca într-o privelişte eternă, nepângărită de toate zvârcolirile omeneşti.

O casă cu acoperiş de şindrilă, cu streaşina lată şi pe alocuri înnegrită de muşchi, se pitise ascunsă la marginea poienii. Era un paltin în faţă, o cumpănă de fântână, un câine ridicând somnoros capul şi încolăcindu-şi botul la loc; o femeie cu furca în brâu, păşind în urma unei vaci cu viţel, câteva mioare.

Luminiţa încetini.

— Aci aş vrea să trăiesc! Departe de tot, de toţi… Ah, cum mă fac toţi să sufăr! rosti întorcându-şi o clipă capul pe jumătate şi adunându-şi îndată atenţia la curba şoselei.

Radu tăcu. Luminiţa crezu că n-a auzit şi repetă, când şoseaua fu din nou linie dreaptă:

— Acolo să fim! Departe de toţi care… Numai noi doi…

Radu Comşa vorbi:

— Fiindcă ţi s-a părut de la distanţă, Luminiţo, ca acolo ar putea fi o viaţă idilică, fără nimic care să învenineze… Dar dacă ne-am fi oprit şi dacă am cerceta de aproape, ai vedea că şi viaţa acelora, ca a tuturor, e roasă de nemulţumiri mediocre, că îşi blestemă soarta, că râvnesc altceva… Îşi închipuie că toţi, că oriunde, în afară de ei, sunt mai fericiţi… Orice viaţă omenească e devorată de un rău ascuns în aşezările lumii, aşa strâmbe cum sunt…

Luminiţa acceleră din nou. Copacii de pe marginea şoselei galopau ameţitor spre Iaşii rămaşi undeva, în urmă. Acum Radu fu cel care crezu că Luminiţa n-a ascultat cu luare-aminte, încordată numai la mersul puternic şi ritmic al motorului.

Dar târziu, Luminiţa, fără să-şi schimbe privirea fixată înainte, vorbi poate numai pentru ea:

— Orice viaţă omenească e devorată de un rău ascuns, fiindcă oamenii n-au niciodată curaj să privească în ei şi să se explice! Să se explice lor şi altora!

— Lor şi altora…

— Da! Lor şi altora! Să renunţe la mândrie care ne închide în noi, ne pecetluieşte pe fiecare într-o crustă, cum îşi închid melcii cutia lor de calcar, când dă frigul.

Mai vru să adauge ceva, dar îşi luă seama. Strânse buzele şi acceleră. La capătul drumului se prăvălea, pe un clin, o pădure fumurie.

Când ajunse în margine, Luminiţa frână şi sări, trântind portiţa:

— Neculai, ne aştepţi aci! Verifică motorul, nu-mi place cum bâzâie…

Apoi, cu o satisfacţie pe care nu şi-o putea ascunde, că-tre Radu:

— Ţi-a plăcut cum te-am adus? Dă-mi braţul! Nu mă întrebi când am învăţat să conduc?

Radu privi praful şoselei. Ce se petrecea în el, şi ce deşarte întrebări îi punea Luminiţa! Desigur aceasta făcuse, când el era întins în pat, orb, şi când ea nu-şi găsea timp să vină.

— Mergem pe-aici! Îmi place cum foşnesc frunzele. Şi mirosul lor mă ameţeşte, ca un lichior foarte vechi…

Marginea pădurii era rară. Potecile, ascunse de noianul foilor. În adânc, întrecându-se cu ecoul, o pasăre ori o sălbăticiune repeta un sunet regulat şi mecanic.

Luminiţa se strânse mai aproape la pieptul lui Radu. Îşi smulse mânuşile ca să-şi împletească degetele goale cu degetele lui.

— Luminiţa… începu Radu.

— Nu! Te rog nu, Radu! Lasă aşa… îngână ea dureros.

Merseră tăcuţi sub crengile despuiate. Foşnetul paşilor suna uscat şi mortuar. Pasărea ori sălbăticiunea amuţise.

Toată pădurea era deşertată de viaţă. Frunzele cele din urmă coborau în cercuri line. Erau numai ei singuri acolo, într-o mare părăsire, strânşi unul lângă altul, să ocrotească o flacără muribundă, în larga dezolare a toamnei.

— Luminiţo! începu iarăşi Radu.

— Sunt obosită… Să stăm aci…

Era un trunchi răsturnat. Luminiţa ascunse ochii în palme.

Stătu mult aşa; poate îşi ascundea ochii uzi, poate îl chema înainte, pe celălalt Radu…

Nu i se vedea decât ceafa cu pieliţa fină şi brună, cârlion-ţii părului scăpaţi din boneta de piele gri; mică şi fără pu-tere, ghemuită, strivită în decorul înalt, vânjos şi aerisit al codrului, care şi în moarte păstra o grandoare solemnă. Când desfăcu palmele, nu ridică ochii; vorbi privind în cimitirul de frunze de la picioare:

— Am spus adineaori, Radule, că oamenii sunt nefericiţi fiindcă n-au niciodată curajul să privească în ei şi să se explice… Lor şi altora! Ne înăbuşim în noi… Radule, îmi ajuţi tu să mă explic, să lămuresc ce e aici?

— Luminiţa!

— Vreau să fiu sinceră şi nu pot! Ca să fii sinceră, trebuie să ştii ce e în tine şi eu nu ştiu. Astăzi sunt într-un fel şi mâine nu mă recunosc… Care sunt eu, cea adevărată?

— Luminiţa!

Scutură capul şi, cu palmele împreunate între genunchi, după o pauză, surâse privind în gol:

— Observi ciudăţenia? Cer ajutor de la tine şi nici nu te las să vorbeşti! Mi se pare că mă întrerupi mereu de la ceea ce mă priveşte numai pe mine, parcă tu ai fi aici numai ca să asculţi… Altceva am vrut să vorbesc şi altceva spun! Altceva am simţit şi altceva este! Există cineva străin în noi, care ne dă la o parte, se instalează în locul nostru, vorbeşte pentru noi… Exprimă ceva din noi, dar nu mai suntem noi!

— Luminiţa!

— Te-am rugat, lasă! Era atât de simplu înainte! Mi se părea că totul are să fie veşnic… Nu mă temeam de tine, nu mă îndoiam de mine. Îmi era dragă viaţa! Credeam că n-are să ne refuze nimic. Şi acum? E oribil să te îndoieşti de tine, să ştii că se află pitit aci un duşman care te pândeşte… Îţi dictează el! Radule, numai un an a trecut şi suntem atât de altfel!

Acum Radu, el stătea cu capul în pumni, cu coatele pe genunchi.

Trecu o suflare de vânt şi desprinse o plasă sonoră de frunze.

Luminiţa se îndreptă şi îl privi. Ar fi vrut să-i cuprindă fruntea la piept; dar braţul era frânt. Să-i rostească vorbe bune cu care a alergat până aci; dar cuvintele muriseră, reci, pe buze. Să-i pună fruntea pe genunchi într-o dureroasă spovedanie; dar omul de alături îi era străin, atât de străin!

Soarele îi scălda într-o lumină obosită, care nu mai putea încălzi nimic din ce se afla în ei obosit.

Cum a crezut că aceasta mai poate fi iubire? Era numai milă, remuşcare; îşi mai spunea poate că-l iubeşte, din orgoliu… Şi un gând crud îi tresări: „Dacă ar fi murit ca Mihai, ca alţii, l-aş fi iubit pentru totdeauna!” Îi fu spaimă de simplitatea cu care acceptase acest gând. Îi fu ură pe ea!

— Mă ierţi, Radule? Dacă ai şti câte gânduri! Dar acestea nu se pot spune… Mor cu noi…

Radu Comşa ridică ochii. Luminiţa îi văzu cicatricele în plin, gura cu buzele, voluptos desenate, de altădată – buzele de cadână, cum spunea Pol Vardaru – buzele strâmbate acum de rânjetul care dezvelea dinţii; colţul ochiului lăcrimos.

Întoarse capul spre pădurea înaltă şi impasibilă. Radu îşi prinse din nou obrazul în pumni. Ce mai sperase? Ce nebunie sperase?

Acum gândeau amândoi că mai bine s-ar afla oriunde în altă parte, decât aci, împreună. Ce căutau? Ce gând impo-sibil îi adusese?

Aşteptau amândoi să plece mai curând, dar se pândeau care va da semnalul întâi. Şi aşteptând, nu se mişca niciunul, ascultându-şi respiraţia.

O veveriţă trecu din creangă în creangă, pe puntea aeriană, sprintenă şi voioasă, lunecând ca o întrupare a fărăde-grijii, deşi îşi avea şi dânsa grijile sale: mica provizie de iarnă pusă la adăpost. Părea că se joacă de-a v-aţi ascun-selea după ramuri. Se opri să ronţăie ceva, cu labele mici duse graţios la bot. Zvâcni spre vârf şi dispăru, înghiţită parcă de cer, redată aerian aerului.

Amândoi o urmăriseră cu privirea şi, când nu mai fu, îşi îndreptară ochii goliţi; Luminiţa spre fundul pădurii, el spre pământ.

Dura încă nesfârşită şi multiplă viaţa: era încă plină de măreţie natura şi de mister până la răsufletul celei mai infime vietăţi; numai ei stăteau acolo ca doi captivi în mijlocul codrului, legaţi cu un blestem de-o vrăjitoare rea. Iar ce se afla în ei adânc nu-şi puteau spune; era îngropat, ca apele subterane care n-au să vadă niciodată lumina şi se pierd în nisipuri, fiindcă nu se află mâna îndurată să le libereze. Nu se mişcau. Cine să rupă tăcerea? Să se ridice întâi?

Îi dezlegă un pădurar, cu tolba subsuoară şi cu puşca pe umăr, trecând şi poftindu-le ziua bună, cu mirare, fiindcă îi vedea târgoveţi, în pustiul lui. Se ridicară amândoi uşuraţi din vraja ruptă, îndreptându-se spre şosea.

Radu Comşa aprinse o ţigară.

— Minunată pădurea, toamna…

— Da, minunată!

Mai merseră un timp:

— Cred că pe aci am venit.

— Da, pe aci…

— Se cunosc urmele!

— Da, se cunosc urmele!

Gândurile se încrucişau altfel: s-ar fi strâns cu deznă-dejde să implore amăgirea că nimic nu e adevărat, că nimic nu s-a sfârşit.

Dar vorbele sunau spăimântător de calme:

— E târziu? Ceasul meu a stat…

Luminiţa ridicase ochii spre Comşa; îi venise pe buze numele lui, Radu, şi nu-l rostise.

Începea să nu-l mai poată rosti.

Radu Comşa îşi privi ceasul de la mână:

— Şase… Şase şi cinci.

Şi urmări, mai departe, fumul albastru al ţigării risipin-du-se în aerul străveziu-roz, de amurg tomnatic.

Şoferul se uită lung la figurile lor împietrite; îşi fixă pentru el o opinie, pe care avea s-o împărtăşească în aceeaşi seară întregului personal din casa Vardarilor.

— Nu mă lăsaţi pe mine să conduc, duduie? Sunteţi ostenită…

Luminiţa îi făcu numai din cap semn lui Neculai să rămână îndărăt; îşi puse mănuşile şi se aşeză tot ea la volan.

Mână maşina ca pe o fiară care trebuia dresată, căutând înadins linia cea mai apropiată de marginea şanţului, năpustind-o la viraje unde derapau roţile în prund. „Un pom, un singur stâlp, şi se sfârşeşte cu amândoi!” gândi, cu voluptate exagerată şi rea, Comşa.

Dar automobilul spinteca precis aerul, cu apusul în dreapta, învăpăiat, semn de toamnă vântoasă şi lungă.

Lui Radu îi păru că Luminiţa se plecase prea mult pe volan. Se plecă şi el să-i vadă chipul.

Din ochii Luminiţei curgeau lacrimi, zvântate de aerul vertiginos, fără să le şteargă. Se pleca numai să le ascundă. Şi bărbia îi tremura. Dar cu mâinile încleştate pe volan se arăta încă tare, cu toată îndărătnicia stăpânind fiara cu carapace metalică, aruncată ca un bolid de-a lungul şoselei.

În oraş, opri la poarta lui Comşa, Radu îi sărută mâna.

Rosti ceva, indiferent ce, numai fiindcă asculta şoferul.

Intră, fără să privească îndărăt; pe cel dintâi scaun căzu cu mâna rezemată de spătar, cu ochii astupaţi de îndoitura cotului.

Dar îi ridică îndată. Luminiţa era lângă el. Îi puse mâinile pe umeri, voise să-i ridice şi să-i strângă tâmplele, dar evitase atingerea semnului de rană pe care şi-l închipuia luciu şi rece, ca o piele străină, de mort.

— Radu… Nu poate să fie aşa! Cum să cred?

Trase un scaun aproape de el, îi prinse o mână:

— Nu pot să cred, Radu! Înţeleg ce e în tine când taci. Dar n-ai drept! Tot ce-am gândit noi, tot ce-am spus, nu poate sfârşi aşa… Cum să uităm? Nu. E nici un an de când… Tot trecutul acesta…

Radu îndreptă pieptul:

— Eu nu sunt un trecut, Luminiţo!

Însă ce mai voise să spună nu rosti.

— N-am înţeles aceasta! îşi apără Luminiţa cel din urmă spasm de chemare. Este ceva rău între noi. Are să treacă! Vezi cum am alergat? Am vrut să plec şi a fost cu neputinţă. M-au întors paşii din drum… Renunţ la toată mândria mea. Mă arăt cum sunt, cu toate urâţeniile mele… Cum, desigur, mă condamni. Dar cum am putea să ne întâlnim aşa mâine? Să întoarcem ochii amândoi? De ce nu vrei să înţelegi ce se petrece în mine? Să mă ajuţi a înţelege…

Se opri să respire, cu bărbia ridicată în sus, cum înalţă păsările guşa când beau apă. Apoi, cu simţul prezent al realităţii, care nu părăseşte niciodată femeia, îşi aşeză rochia, prea ridicată, până la genunchi.

Radu Comşa observă gestul. Gândi: „Vorbeşte, dar atenţia îi e mai degrabă îndreptată la rochie, la nasturii mănuşii”.

— Viaţa nu e aşa cum am văzut-o! continuă Luminiţa. E mai crudă… A rupt ceea ce noi credeam veşnic, ca timpul… Îţi aduci aminte? Atâtea proiecte, Radu! Atât de simple ni se păreau toate! Vezi, pentru ele m-am întors. M-aş fi simţit vinovată faţă de viaţă, dacă n-aş fi făcut aceasta. N-am atâta orgoliu, să mă închid în el, ca tine. Învăţ că din viaţă trebuie să ne mulţumim cu ce ne poate da. Să ne facem o fericire a noastră din puţin. din… din…

— Zi, Luminiţo! Spune cuvântul: din resturi!

— Nu aceasta, Radu… Dar cum pot să mă fac înţeleasă?

Luminiţa îşi apăsă ochii. Îi deschise iar, strângându-se alături, într-adevăr, fiindcă seara coborâse şi fiindcă, în umbră, obrazul lui Radu nu mai păstra nimic din muşcătura cruntă a fierului. Părea iarăşi Radu pe care îl iubise ea, de care se acăţa încă. Cel de aici nu mai putea fi cel de aievea.

— Nu, Radu! se strânse lacomă de umerii lui, frecându-şi obrajii de haina aspră. Tot ce-a fost rău între noi şi nu ne-am spus în vremea aceasta din urmă avem să uităm… Rămânem numai aşa, cum ne-am ştiut! Radu, numai noi acei de atunci am fost cei adevăraţi… Spune că ai să mă ajuţi să fiu aşa… Vezi, vorbesc cum n-am vorbit niciodată. Mă umilesc! Radu, nu feri obrazul de mine…

În întuneric, Luminiţa îi căuta obrazul pe care să pună sărutul pentru celălalt Radu. I s-ar fi dat cu un elan de deznădejde, cu o ofrandă a fecioriei, să pună ireparabilul între dânşii, să ştie că niciodată n-ar mai avea drept să şovăie.

Dar mâna, prinzând faţa lui Comşa, cuprinsese amândouă cicatricele pe care le simţi lucioase şi moarte. Şi-o re-trase mai repede decât a gândit.

Se ridică, aşezându-şi părul sub bonetă, cu toată pornirea răcită.

Vorbi ca foarte de departe:

— Mă dor tâmplele, Radu… Sunt ameţită! Trebuie să plec acum… Ce-are să spună Neculai? Dar te rog, Radu, să te gândeşti la toate… Eu te aştept! Oriunde ai să fii, eu te aştept… Nu-mi dai mâna?

Radu apropie degetele mânuşii, fără să le atingă de buze.

Luminiţa se depărtă împleticindu-se. Se rezemă de uşă.

— E întuneric… Condu-mă până la poartă… Tu cunoşti scările acestea…

Îl prinse încet, când se apropie, de după gât şi, înălţindu-se în vârful picioarelor, îl sărută pe frunte, ca pe un defunct.

Radu o întovărăşi până la poartă, cu capul gol. Luminiţa se ghemui într-un colţ al maşinii, subţire şi fără contur, ca o manta aruncată.

Mai vru să întindă mâinile într-o chemare ultimă; dar altă putere i le ţinu cu pumnii înfipţi în perne. Automobilul urni.

Când Radu se întoarse, din întunericul zidului apăru Vasile Mogrea, cu chipiul tras pe ochiul pe jumătate închis, cu ţigara în coltul gurii:

— Zbură porumbiţa, Comşa! Ai?

Radu îi întinse o mână fără oase.

— Am văzut-o când a intrat după tine. Am aşteptat aci…

Radu îi făcu loc înainte, dar celălalt continuă:

— Mă gândeam întâi să vin ca din întâmplare. Să-mi iau rol de arbitru… I-aş fi arătat eu să ţină minte până la jude-cata de-apoi. Colo, pe şleau. Nu ca în romanele lui Bourget, cu mofturi şi mofturele… Dar când am văzut că nu aprinzi lumina, mi-am spus: „Haha! Astea nu-s mofturi! A găsit singur el, Comşa, explicaţia cea mai directă şi definitivă! Argumentul la care nu rezistă, nici o femeie.” N-am avut dreptate?

Radu încleştă dinţii. Vorbele prietenului pângăreau bru-tal, coborau trivial pe pământ ce era pur şi inalterat în toată suferinţa lui şi a Luminiţei.

Intrând în cameră, după ce Comşa aprinse lumina, celă-lalt inspectă patul intact şi ordinea în toate obiectele. Strâmbă dispreţuitor din nas şi aruncă ţigara pe podea, călcând-o cu piciorul.

Răspunse tot el:

— Constat că n-am avut dreptate, Comşa! Şi regret… Eşti mai naiv de cum te credeam… Ascultă-mă! Pe femeie o cucereşti cum poţi şi cum se întâmplă. Adesea nici nu ştii cu ce mofturi. Dar n-o păstrezi decât stăpânind-o. Acum văd scena. I-ai povestit, ce? Moft! Este un singur sistem, dragă Comşa, patentat de când străbunii noştri se aflau în grote. Nu dă greş niciodată! O înşfaci de mijloc şi o îndoi cum vrei tu. Nu te uiţi că-şi ţine genunchii strânşi. Nu as-culţi nici un scâncet. Sunt numai prefăcătorii. Mofturi! Dacă ai ascultat, eşti pierdut. Dacă nu, e a ta! Cât vrei. Vine după tine. Vine, până când te sileşte pe tine s-o alungi… Dacă te-ai potrivit mofturilor, crezi că are să-ţi mai calce vreodată pe aci? Moft!

Vorbind, Vasile Mogrea. cu chipiul pe cap, măsura camera dintr-un capăt în altul, acăţând cu vârful bocancilor colţul covorului, răscolind cărţile, mutând obiectele de pe birou.

Se opri înaintea lui Radu Comşa, îl privi cu compătimire, cu jumătatea ochiului drept închisă, fiindcă în colţul gurii fumega ţigara.

— Comşa, îmi dai voie să-ţi spun prieteneşte? Eşti un mare imbecil! Un Ceahlău de imbecilitate! Un Everest, un Gaurisankar de imbecilitate! Aceasta e tot! Restul sunt mofturi!

Radu îi vorbi, biruindu-se:

— Te rog, Mogrea! Dacă ţii să rămânem prieteni, te rog să nu-mi vorbeşti niciodată despre aceasta. Asculţi? Niciodată…

Celălalt slobozi două conuri de fum pe nări şi căscă ochiui închis.

— Niciodată?

Pufni, îmbrăţişându-l într-o privire de nemărginită milă:

— Bine. Am înţeles. De acord! Dar ai să vii tu să-mi vorbeşti. Să nu-mi ceri atunci să te ascult… Acum poţi să deschizi fereastra. Să iasă mirosul de ciocoaică. Duhoarea aceasta de Coty!

Pentru Vasile Mogrea, toate parfumurile erau Origan de Coty, supremul rafinament, Ceahlăul rafinamentului.

Şi, ca să-şi arate desăvârşita indiferenţă, deschise cea dintâi carte care-i căzu sub ochi: volumul lui Fustel de Coulanges, şi începu să citească.

În cinci minute fu transfigurat, ca întotdeauna când citea.

Tot ce era aspru şi vulgar în înfăţişare dispăruse; uitase şi pe Radu Comşa, uită şi de ce venise şi tot ce vorbise. Era acum cu două mii de ani îndepărtat, printre coloanele albe ale cetăţii antice, în togă albă, în sandala şi cu fruntea încinsă de lauri. Întorcea foile cu degetul, uşor. Desigur, fără să-şi dea seama ce face, scoase chipiul şi îl aşeză somnambulic pe un teanc de cărţi.

Radu Comşa, pe marginea patului, îl privea, rozându-şi unghiile. Încă o dată un seamăn al lui îi părea enigmatic. Indescifrabil. Adineaori îi răscolise sentimentele duşmane, fiindcă ofensase brutal o suferinţă ascunsă ca un om care ar fi apucat cu mâini păroase şi impure o fragilă şi nepământească imagine. Nimic din ce se petrecea în el, într-adevăr, celălalt nu presimţise. Credea că n-are să-i ierte niciodată aceasta. Şi acum, înaintea, lui arăta altul; strămutat în alt veac.

Vasile Mogrea simţi privirea lui Comşa asupra-i. Ridică ochii zâmbind în mustăţile aspre ca peria de dinţi, cu gândul încă la lumea de două milenii stinsă, de care se desprindea cu părere de rău.

Închise cartea, cerându-şi scuze:

— Manie, Comşa! Ăsta e opiul meu… Altfel aş turba, toată ziua dărâmând, răsturnând, înjurând… Mergem?

Venise să-l ia la întâlnirea unde fuseseră chemaţi de câteva zile încă, înainte de a pleca din nou pe front.

Nu ştiau bine câţi vor fi. Nici cine.

Ştiau doar de ce se caută.

Merseră fără să vorbească, urmărind fiecare alt gând, tot aşa cum îşi târau în dreptul felinarelor după ei, fiecare, altă umbră.

La casa din capătul Păcurarilor, dibuiră prin ograda întunecoasă, călcând pe o punte de scânduri îngustă, aruncată peste bălţi negre, care miroseau a grajd. Desigur, locuinţa unui birjar. Două trăsuri deshămate. Un cotiugar cu fân, de unde ronţăia molcom un cal.

Un felinar de tablă, cu capătul de lumânare pe sfârşite, lumina fumegos şi trist peretele galben, la intrarea cu trepte.

Din şură, se auzea cineva, vorbind, cu caii, ruseşte; omul îi văzu şi apăru balansând alt felinar în mână, strigându-le cu glas castrat:

— La dom ofiţer, mo roc? Bateţi, mo roc, la uşa! Nu resturnaţi, mo roc, samovar…

Ocoliră samovarul cu lucirea metalică stinsă în ungherul scărilor.

Le deschise uşa un ofiţer necunoscut, cu mâna prinsă pe sub tunică în bandaj. Îi conduse printr-o sală cu hamuri noi, atârnate în perete, zurgălăi şi zăbăli nichelate, cu mirosul special al magazinelor de pielărie. De aci, într-o încăpere dreptunghiulară, cu tavanul jos, de grinzi.

Se aflau adunaţi ofiţeri din toate armele, toţi tineri, fumând pe scaune sau întinşi într-un cot pe trei paturi; unii nedezbrăcaţi de manta.

Radu Comşa, cu surprindere, recunoscu pe Onisfor Sachelarie, care se ridică grăbindu-se să-i strângă mâna, cu privirea stăruitor fixată la semnele din obraz.

Câteva figuri îi erau familiare, din stradă, sau din spital, sau din întâlnirile frontului. Un copilandru cu pieliţă de domnişoară, dar cu numeroase şi cele mai înalte insigne şi decoraţii. Bogdan Cernegură, prietenul lui Ghenea şi enigmati-cul camarad de pe frontul Caşinului şi Grozeştilor…

Vasile Mogrea cunoştea mai mulţi. Îl părăsi, apropiindu-se de un domn cu ochelari, cu barbă de lipovean şi cu lavaliera neagră, care-i dădea aer de artist; singurul civil între toţi.

Au căzut în plină dezbatere. Intrarea lor întrerupse, fără îndoială, firul, căci, după ce se cunoscură toţi, ofiţerul cu mâna bandajată, desigur gazda, continuă:

— Eram doisprezece… Acum suntem paisprezece. Toată comparaţia mea cu cei doisprezece apostoli a căzut, precum vedeţi, prin prezenţa camarazilor Comşa şi Mogrea… Dar ştim că suntem mai mulţi! Poate sute, poate mii! Numai nu ne cunoaştem… Alexiuc, fă lampa mai mică, fumegă!

Alexiuc, sublocotenentul de artilerie cu obraz bălan de fată, făcu lampa mai mică. Îşi duse la nas degetele, să vadă dacă n-a rămas cumva miros de gaz, şi se aşeză la loc, pe marginea patului, să asculte cu atenţia binevoitoare a unui elev la o inaugurare de curs.

— Nu ne cunoaştem, şi de aceea am fost de idee cu câti-va camarazi să ne căutăm, să ne descoperim, să ne adunăm! N-aveam nevoie să fim deocamdată mulţi… Înainte de război, exista un sistem ingenios să te procopseşti cu un ceasornic elveţian gratis… Trebuia numai să împarţi la doisprezece prieteni douăsprezece bilete de câte doi lei, care le dădeau drept să obţină la rândul lor alte douăsprezece bilete… O dată acestea distribuite la alţi doisprezece prieteni, el devenea posesorul unui cronometru elveţian gratis! Vedeţi dar că tot sunt buni la ceva prietenii… Aceste prietenii, camarazi, să le folosim acum pentru a împrăştia din om în om dorinţa noastră de bine; tot ce-am meditat şi am pornit să nădăjduim în tranşee. Să le dăm un început de înfăptuire! Aproape toţi ne aflăm aci trecători… Locul nostru este pe front. Acolo trăim de-un an. Ştim ce e acolo… Alexiuc, iar filează lampa!

Alexiuc micşoră lumina şi se aşeză docil pe marginea patului.

Radu Comşa privea cu pornire de prietenie la camaradul care vorbea, aşezat picior peste picior pe-un scaun în mijlocul camerei, însoţindu-şi cuvintele cu gesturile mâinii stângi sănătoase. Avea figura virilă, părul ţepos, tuns scurt şi ridicat în sus perie, ochii cercetând, în timp ce cuvânta, pe fiecare dintre ascultători în parte.

Vorbele sunau calde, fără pompă oratorică, povestind numai ceea ce ştiau şi gândeau toţi:

— N-aş vrea să dăm acestei întâlniri de camarazi înfăţişarea unei conspiraţii. Avem cu toţii o datorie pentru moment. Să ne apărăm bucata de ţară câtă ne-a mai rămas! Dar acolo, printre oamenii noştri, am contractat o obligaţie… Ştiu şi soldaţii la care ne întoarcem, că atunci când se vor sfârşi toate, ceva trebuie îndreptat. Făgăduieli se rostesc multe! Poate sincere! Dar făgăduielile şi jurămintele se uită, după ce a trecut primejdia… Zic, prieteni, să vă găsească ceasul pregătiţi şi adunaţi! Să rezistăm.

Vorbind, privirea se opri la lampa care fumega; iar Alexiuc înţelese, nu mai aşteptă şi coborî fitilul în capsula de alamă.

Ofiţerul cu mâna în bandaj îi mulţumi din cap, urmând:

— Aici, am văzut cu toţii că există cumplită şi felurită mizerie. Chiar am simţit unii, să mărturisim, un fel de remuşcare, fiindcă de pe front îi înglobam pe toţi laolaltă, parcă toţi ar trăi în huzur! Dar se află aci şi multă lume pentru care războiul e numai un accident neplăcut, care durează prea mult. Se plimbă şi se plictisesc! Vor să sfârşească totul mai repede! Chiar dacă am mai pierde ceva din ţară şi din vieţi, numai să sfârşească! Ca să înceapă ei iar… Aceasta să n-o mai îngăduim, camarazi. Să nu mai înceapă tot dânşii! Vă mulţumesc că aţi venit… Acum să vedem părerea fiecăruia, ca să hotărâm un plan de acţiune.

Ofiţerul cu dreapta bandajată lăsă scaunul gol. Toţi priviră unul la altul.

— Vorbeşte tu…

— Ba tu! Eu mai la urmă.

— De ce nu vorbeşti dumneata?

Domnul cu ochelari şi lavalieră îşi netezi barba de lipovean, zâmbind.

— Ei, domnilor? îndemnă gazda.

— Să vorbească Simion! rostiră mai multe glasuri.

Cel care se numea Simion se apără, roşu ca un semnal de gară.

— Simion! Să vorbească Simion!

Fiindcă toţi strigau, se trezi şi Radu Comşa cerând cu înverşunare să vorbească Simion, deşi nu ştia cine e Simion şi nici de ce e nevoie neapărat să vorbească Simion.

Căpitanul Simion, pătrat şi spătos, păşi incomodat parcă de musculatura care scurtase braţele şi picioarele şi îi plesnea uniforma pe el. Pieptul era acoperit de două rânduri de decoraţii. Abia atunci Radu Comşa îşi aminti numele; căpitanul Simion fusese citat în comunicatul oficial. De două ori capturase tunuri de la inamic şi, cu o singură companie, câteva sute de prizonieri la cotele cele mai încercate.

Căpitanul Simion îşi şterse fruntea brobonată cu batista. Vinele gâtului se umflaseră, sfori groase, se vedea că mai uşor i-ar fi fost să prăvale un tun cu umărul, sau să ridice câte un inamic de ceafă în fiecare mână, decât să dea examen de oratorie în faţa atâtor necunoscuţi.

Mototoli batista udă în pumni, ca şcolarii buretele de la tablă, când nu ştiu lecţia:

— Domnilor… camarazi… prieteni…

Se opri privind disperat lampa care încă o dată fumega.

Alexiuc împuţină lumina.

Aceasta îi mai dădu răgaz. Era cu picioarele răşchirate, plantat în duşumea, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l smulgă o putere teribilă din loc. Dar operaţia lămpii sfârşi, fiindcă toate au un sfârşit pe lume. Căpitanul Simion îşi trecu iar ghemul batistei pe frunte:

— Camarazi… prieteni… domnilor… Eu nu ştiu să vorbesc. Eu sunt de felul meu silvicultor… Eu numai cu pădurarii vorbesc… Cu pădurarii şi cu soldaţii vorbesc… Camarazi, hotărâţi şi eu fac! Domnilor, camarazi… Eu atât am de spus: hotărâţi şi eu fac!

Strângea batista în mână. ca o piatră din care avea printr-o minune să stoarcă apă. Socoti că n-a spus destul, se mai întoarse către toţi:

— Camarazi. prieteni… Eu sunt silvicultor… Atât ştiu să vă spun! Vă jur: hotărâţi şi eu fac!

Se aşeză la loc, inundat în sudoare. Pentru toţi fu o deziluzie. Eroii trebuie să tacă.

Domnul cu ochelari şi lavaliera de artist surâdea misterios, netezindu-şi barba rară.

— Mogrea! Să vorbească sublocotenentul Mogrea.

Vasile Mogrea se repezi cu ţigara în gură şi cu ochiul stâng închis pe jumătate.

Dădu scaunul la o parte, ca un obstacol suprimat. Scuipă ţigara şi deschise ochiul.

Privi roată, la toţi, parcă atunci îi descoperea.

— Camarazi, toţi suntem veniţi de pe front şi ne întoarcem pe front! Cred că o să mă înţelegeţi deci… Aţi constatat acolo că inamicul îşi pierde caracterul individual, se confundă cu forţele vrăjmaşe ale naturii: trăsnetul, focul şi cutremurele. Nu mai sunt oameni, sunt numai inamicul, unităţi, o trupă! Dar când omori, omori oameni! Eu am omorât oameni! Nu-mi pare nici bine, nici rău. N-am remuşcare… Remuşcarea e un moft! Mă înţelegeţi, cu siguranţă. Toţi câţi suntem aci am omorât măcar câte un om. În afară de dumneata! Se adresă domnului civil şi cu ochelari şi lavalieră, care îl asculta zâmbind.

Domnul cu lavalieră plecă ochii intimidaţi; într-adevăr, el nu ucisese un om.

Vasile Mogrea îşi trecu mâna prin părul ca sârmele de frecat parchetul, mută scaunul din dreapta la stânga:

— Am constatat, camarazi, că pe duşmanii aceştia pe care i-am omorât nu-i uram! Urăsc nedreptăţile lor faţă de fraţii cotropiţi, armata lor, dar pe ei nu-i urăsc. Am văzut după aceea câţiva. Îi ştiţi cu toţii. Cu gura căscată, cu ochii holbaţi, sânge şi maţe. Mi-am spus: pe omul acesta eu l-am suprimat! Am săvârşit o crimă împotriva naturii! Am desfiinţat un exemplar din umanitate, care n-are să mai apară niciodată pe planetă. Moft! Eu am tras şi l-am ucis… Ei bine, camarazi, am vrut să mă înduioşez, să-mi descopăr o remuşcare şi nu m-am înduioşat şi nu mi-am descoperit nici o remuşcare… Toate s-au petrecut în afară de mine. Nu sunt responsabil de nimic, nici de laşitate. În sfârşit, moft! Voiam să ajung aici: se află un duşman mai apropiat decât acel de pe front… Cu neamţul ori cu ungurul, n-am avut nimic de răfuit de la individ la individ. Totuşi, pe acest om necunoscut şi cu care n-aveam nimic de împărţit l-am suprimat ca să-i las văduvă, orfani, surori şi alte mofturi… Vă repet că nu mă înduioşează. Nu-s umanitarist plângăreţ. Ce? Ar fi fost el mai generos cu mine? Dar am constatat, camarazi, că duşmani adevăraţi şi veşnici îi ai numai pe aceia de aci. Prin care sufăr eu şi sufăr alţii şi a suferit taică-meu şi bunicu-meu şi neam de neamul meu… Pe duşman trebuie să-l cunoşti! Eşti duşman cu vecinul din gard, nu cu mandarinul din China, nici cu Fritz Wolf, pe care nu l-ai văzut în viaţă. Camaradul nostru a vorbit de pregătire, dar n-a spus ce fel de pregătire! Şi n-a spus pentru ce pregătire! A ocolit. S-o spun eu! Camarazi, să ne pregătim pentru răfuiala cea mare. Să-i chemăm la răspundere… Să-i înjugăm la plug, dacă trebuie! Să nu avem nici o milă de muierile şi de copiii lor! Dacă va fi nevoie, le vom arde casele şi le vom spinteca pruncii. Ne-au trimis să luptăm, nu pentru Ardeal şi Bucovina, fiindcă puţin le păsa lor de aceasta; ci ca să le apărăm căţeii şi târfele lor pe care le-au târât după ei şi au umplut lumea până la Paris şi la Tokio! Şi acum tremură. Făgăduiesc tot, ca să uite mâine tot! Să pregătim revoluţia, camarazi!

Vasile Mogrea mută scaunul de la stânga la dreapta, trântindu-l de tresăriră toţi, aşteptând să-i vadă sărind ţăndările.

Pe urmă, se făcu tăcere şi nimeni nu îndrăzni să privească la nimeni.

Căpitanul Simion se ridică spătos şi pătrat, îşi şterse sudoarea abundentă şi rosti hotărât:

— Eu aceasta nu o fac!

Apoi se aşeză la loc şi îşi puse batista udă pe genunchi, să se usuce.

Tăcerea dură grea.

Domnul cu lavalieră continuă să zâmbească, răsucindu-şi vârful bărbiţei de lipovean.

Din fundul unui pat, cineva glăsui fără să se ridice:

— Îmi dai voie şi mie?

Glasul era cald, iar ofiţerul către care se întoarseră toate privirile ar fi avut poate o figură impersonală, ca alte sute şi sute de oameni, dacă n-ar fi fost lumina bună şi albastră a ochilor.

Se uită peste oameni, cu fixitate de orb care vede dinlăuntru în afară.

— Îmi daţi voie? Eu cred, prieteni, că suntem toţi cu inimile obosite. Căutăm responsabili acolo unde responsabilă e numai viaţa. Camaradul meu şi-a descoperit o stare ciudată: nu-şi urăşte duşmanul în care totuşi a tras şi va mai trage, dar urăşte oamenii de aci în care n-a tras, şi sunt sigur că nici nu va trage!

— Ba bine că nu! izbucni Vasile Mogrea, uitându-se la ofiţerul care vorbea, ca la un duşman.

— Eu nu-i urăsc pe aceşti oameni pe care îi urăşte sublocotenentul Mogrea! Acum suntem mulţi care nu mai putem urî pe nimeni… Am auzit un cuvânt greu: revoluţie! Aceasta înseamnă iarăşi măcel şi dezlănţuirea urilor, pentru o fericire problematică. Ştim cum încep revoluţiile, nu ştim unde se sfârşesc. N-avem nici problemele, nici organizarea şi, mai ales, nici precursorii din Rusia. La o suferinţă prezentă, să adăogăm altele viitoare? Eu cred, prieteni, că revoluţia s-a făcut.

— Aş vrea s-o mai văd şi p-asta! se ridică Mogrea păşind apăsat prin cameră.

Celălalt îl aşteptă să termine de plimbat şi, când Mogrea se aşeză la loc, continuă fără nici o iritare în glas:

— Revoluţia s-a petrecut în noi, prieteni… Eram altfel de oameni şi suntem alţii! Până mai ieri eram preocupaţi, abrutizaţi, împinşi într-un angrenaj din care nu exista scăpare… Destul să fi privit într-o dimineaţă de lucru lumea de pe stradă; toţi alergând alungaţi de minutarele ceasului, pe figuri o îngrijorare de oameni în gară să nu piardă trenul. Şi când sfârşea seara, unde era bucuria muncii împlinite? Unde era odihna aceea în care să găseşti reculegere? Care era răsplata acestei robii de oameni liberi? N-am văzut-o! Nimeni n-avea vreme să rămână o dată singur, în faţa lui singur! Undeva, exista în noi, infirmă şi părăsită ca o cenuşăreasă, inima din noi pe care nu ne-o cunoşteam… Am descoperit-o atunci când ne aflam singuri în şanţuri, cu moartea înainte… Acest miracol îl datorim războiului. Are să creeze o religie nouă! Mila de toată omenirea, fiindcă începe cu mila de noi. Eu cred, prieteni, că numai aceasta e revoluţia cea adevărată… Să facem puţin bine, acolo unde putem îmbuna o asprime! Eu am avut un duşman pe care îl uram de moarte. Când m-am întors aci, l-am căutat şi i-am întins mâna. S-a mirat! N-a înţeles! L-am citit în ochi. Un fel de teamă, în prezenţa unui act absurd… E un om care săvârşise faţă de mine cel mai crud rău pe care un om îl poate face altui om! M-a privit şi a rămas uitându-se în palmă, cu frică parcă să nu-i fi lăsat acolo o otravă ori un praf explozibil… Dar după ce am plecat, sunt sigur că a căutat să priceapă şi că ceva în conştiinţa lui opacă s-a mişcat. Atât îmi e destul! Am pus un grăunte care va germina… Iar după aceea m-am simţit feri-cit şi mă simt şi acuma, parcă am smuls o ultimă rămăşiţă urâtă din mine.

— Moft! rosti Mogrea cu ochiul pe jumătate închis, aprinzând de la o ţigară o altă ţigară.

Celălalt nu arătă că a auzit. În fundul patului, cu privirea ţintuită în gol, părea acum că se dezinteresează de restul discuţiei.

— Moft, moft şi moft! păşi Vasile Mogrea în cameră, strămutând scaunul şi izbindu-l la loc.

Ofiţerul de gazdă, văzând că soarta scaunului e primejduită, i-l feri din cale. Mogrea trecu mâna pe frunte, să pună ordine iluzorie în părul rebel şi vorbi răguşit:

— N-am venit aci să ne tânguim ca muierile, nici să ţinem predici de amvon! Aceasta e treaba muierilor şi a popilor… Am venit să hotărâm fapte, nu vorbe. Restul sunt mofturi!

Căpitanul Simion se ridică neaşteptat, înaintă un pas, rostind cu cea mai mare energie:

— Hotărâţi, şi eu fac!

Îşi aduse aminte şi preciză singura rezervă:

— Dar revoluţie, nu! Camarazi, prieteni, revoluţie nu!

Sublocotenentul de artilerie, bălan şi copil, Alexiuc, nu-şi putu stăpâni un chiot de râs, ca o slujnicuţă gâdilată.

Căpitanul Simion îl privi cu mirare, ceilalţi cu dezaprobare.

Domnul cu lavalieră de artist surâdea discret.

Onisfor Sachelarie se alătură la părerea lui Mogrea.

Erau amândoi păroşi, cu figurile aspre, făcuţi să se înţeleagă, deşi unul era numai încăpăţânat, iar celălalt amestec de subtilitate şi trivialitate în continuă dispută interioară.

— Regatul, vorbi Onisfor Sachelarie, are trebuinţă de o revoluţie! Avem arme, avem oamenii cu noi! Când s-o găta războiul şi se ordonă demobilizarea, mergem să tragem la răspundere fanarioţii… Iancu şi Ion Ursu Horea au făcut revoluţie fără arme şi numai cu ţărani. Au să se adune mai mulţi decât ne cugetăm. Avem aci unul, pe domnul locotenent Comşa! Era un foarte elegant şi frumos regăţean de Bucureşti, pe care nu-l puteam îndrăgi… Acum războiul l-a trecut la necaz şi, dacă l-a durut, ni l-a adus vremea la noi. Să-mi dea voie să-i cer, pentru o judecată necugetată, iertare!

Toţi întoarseră ochii la Radu Comşa, cu cicatricele lui teribile.

Radu plecă obrazul ascunzându-l în umbră, ca şi cum s-ar fi aflat deodată ruşinos de gol înaintea tuturor. În privirea aruncată o clipă spre Onisfor Sachelarie nu se afla nici o prietenie.

Domnul cu lavalieră continuă să surâdă răsucindu-şi vârful bărbii din care făcuse un cârlionţ ca o coadă de răţoi.

Un locotenent cu semnul de medic la guler se ridică timid, cu o mână rezemată de capătul de metal al patului.

Cuvintele aprinse şi sacadate contrastară cu făptura bicisnică:

— Revoluţia e pretutindeni în aer… În Rusia e numai semnalul. Ceea ce nu spun comunicatele, ştim cu toţii… În Franţa, în Germania, în Austria se dezmeticeşte proletariatul… Temniţele gem şi curţile marţiale condamnă pe capete… Să ne bucure! Cu cât represiunile vor fi mai crude, cu atât mai repede se apropie domnia proletariatului… Popoarele vor pace… Omul e făcut pentru pace. Cine a fost într-un spital a văzut toată mizeria războiului, mai odioasă decât e pe front! Am aci un manifest de la un prizonier german, ră-nit. Acolo Liebknecht, Roza Luxemburg… În Franţa, Romain Rolland… Sunt sute… Deschid drumurile. Se apro-pie revoluţia mondială… Nu putem rămâne în afară de ea…

— Moft, revoluţia mondială! întrerupse Vasile Mogrea, privindu-l cu singurul ochi deschis… Nu mă interesează ce se întâmplă în Franţa, în Germania şi în Rusia… Treaba lor! Răfuiala noastră e cu aceştia de aci. Încolo, moft! Îl priveşte pe fiecare personal!

— Revoluţia noastră o cuget numai ca o revoluţie naţională! întări Onisfor Sachelarie. Revoluţia mondială e o maşinaţiune evreiască.

— Jidovească, spune jidovească! stărui Mogrea, scuipând capătul de ţigară fără să-l atingă cu mâna şi cercând să-l stingă cu un scuipat, ochit de la distanţă, printre dinţi.

Locotenentul medic privi dureros la amândoi, cu tot sângele fugit din obraz. Mâna rezemată de marginea patului tremura imperceptibil. Peste ceea ce vedea el, cuvintele camarazilor căzură palme grele. Reluă:

— Şi eu sunt evreu! Aceasta nu mă împiedică să fiu bun român şi să mă consider în acelaşi timp cetăţean al umanităţii.

— Moft! Nu e vorba de dumneata! îi tăie vorba Vasile Mogrea. Dacă porţi uniforma românească, trebuie să fii bun român. Cetăţean al umanităţii, ce e aia? N-am văzut niciunul… Ai putea să-mi spui cu ce paşaport umblă? Baliverne şi mofturi!

Medicul cercă să urmeze:

— Dumneata singur ai recunoscut că nu urăşti oamenii pe care i-ai ucis, măcar că erau nemţi, unguri sau austrieci. Cine i-a văzut într-un spital fără uniformă, numai cu rănile lor, a descoperit că sunt numai oameni într-o suferinţă generală… Glonţul produce tot atâta durere în carnea unui german, ca şi într-a unui român! Când dumneata spui că ai tras, numai fiindcă aşa ţi-a dictat educaţia militaristă, nu o convingere personală, ai recunoscut, fără să ştii, că te simţi cetăţean al umanităţii. Eşti mai aproape de idealul meu, decât crezi…

— Nu mă învăţa dumneata, domnule medic, ce sunt. Mă cunosc doar! Umblu cu mine de când eram mic! Moft! Umanitatea? De unde o mai scoaserăţi şi p-asta?

Locotenentul medic încovoie umerii sub apăsarea veche a osândei la ostracizare, de care nu se lovea întâia oară. Avea fruntea înaltă, ochii neliniştiţi de o suferinţă înăbuşită acolo, fiindcă afară întâmpină batjocuri şi prigoană. Era pipernicit, cu braţe subţiri, fără musculatură, cu obrazul fără sânge şi numai cu pomeţii prea roz, cu stigmatul ftiziei; firav exemplar al poporului care a îndurat toate prigoanele din ţară în ţară, de două mii de ani.

Radu Comşa îl compătimi, o clipă, cu simpatie de infirm pentru alt infirm.

Se gândi că e dintre acei evrei, cărturari şi himerici, care ispăşesc aci şi pretutindeni avuţia arogantă a feluriţilor Rotschilzi…

Locotenentul evreu se lăsase să lunece încet pe marginea patului, rezemându-şi capul mare în palma cu degetele osoase şi privind pe podea restul din ţigara lui Vasile Mogrea, care se sfârşea de fumat singură.

Radu Comşa îşi rodea unghiile.

Domnul cu barbă surâdea uitându-se la lampa care, printr-un inexplicabil capriciu, încetase să mai fumege.

Bogdan Cernegură, prietenul lui Ghenea şi camaradul tăcut, singuratic, de pe frontul din munţii Bacăului, păstra şi aci aceeaşi absenţă care-l despărţea de oameni, deşi în ochii negri, profunzi lucea o fierbinte văpaie de mistuire lăuntrică.

Ofiţerul de gazdă rupse tăcerea, aducând scaunul la loc, fiindcă socoti că nu mai e ameninţat de mânia lui Mogrea:

— Ne-am îndepărtat de la chestie! trece timpul, camarazi, şi încă n-am hotărât nimic!

Căpitanul Simion se mişcă din loc, se ridică pe jumătate şi se aşeză fără să pronunţe nimic. Dar toţi înţeleseseră ce voise să spună: „Hotărâţi, şi eu fac!”

Sublocotenentul Alexiuc, ca să-şi alunge râsul, se gândi la lucruri cumplite.

— Ca să ne hotărâm, trebuie să ne înţelegem! se plimbă Mogrea prin cameră.

Precaut, ofiţerul de gazdă îi retrase scaunul din cale.

— Trebuie să ne înţelegem, şi văd că fiecare vrem altceva! Câte capete, atâtea mofturi! În acest caz am venit aci să facem un moft şi o mie de mofturi! Aceasta e!

Spunând, apucase scaunul înainte ca ofiţerul de gazdă să-i fi putut prevedea intenţia, îl ridică la jumătate de metru şi îl trânti pe cele patru picioare atât de puternic, încât lampa se clătină pe masă şi începu iarăşi să fileze.

Dar scaunul era solid şi scăpă teafăr.

Se ridică un căpitan voluminos, cu încetineală calculată, scuturându-şi fire invizibile de pe tunică şi aranjându-şi manşetele.

De la prima mişcare, toţi înţeleseră că se pregăteşte să rostească o prelegere şi toţi ştiură, fără să fi putut spune dinainte de ce, că va fi o prelegere lungă şi plicticoasă.

De altfel, căpitanul era conferenţiar universitar, aştepta, de când a intrat, să-i vină rândul. Era sigur că numai el va clarifica totul şi definitiv.

Îşi privi manşetele, nasturii; privi cu ochi de mulţumire bovină la toţi dimprejur, la masă, la tavan, la pereţi, la lampă. Îşi trecu delicat mâna prin părul dat pe spate. Se ştia impunător. Tuşi şi îşi şterse mustăţile corect retezate, cu o batistă albă, pe care o despături apucând-o delicat de mijloc, scuturând-o şi pe urmă împăturind-o la loc.

— Domnilorrr!

Privi din nou la toţi împrejur, aşteptând să se facă linişte.

— Camarazi! Seneca, ilustrul discipol al lui Zenon, într-o scrisoare către Lucilius, condamnă războiul cu aceste cuvinte…

Radu Comşa pricepu că nu va putea să urmărească nici o perioadă până la sfârşit.

Ceilalţi începură să privească în tavan, să-şi cureţe unghiile, sa se aşeze mai bine, ca pasagerii în vagon, când se pregătesc de dormit.

Ofiţerul de gazdă deschise uşa şi vorbi şoptit cu o ordonanţă, revenind apoi în vârful degetelor.

— Dacă privim în natură, scrie generalul Bernhardi, găsim că războiul e legea fundamentală a evoluţiei… continuă conferenţiarul.

Comşa inspectă cu de-amănuntul pereţii afumaţi, soba uriaşă după moda rusească, portretele muscalului-proprie-tar: ţarul Nicolae, împărăteasa, împărăteasa mamă, o fotografie înfăţişând o trăsură goală, nouă, cu roţi de cauciuc şi muscalul în caftan de catifea, atingând cu vârful cravaşei spinările cailor cu părul ţesălat lucios. Icoane ruseşti: sfântul Gheorghe, sfântul Spiridon, mucenica Pelaghia, vederi din Moscova, Kremlinul…

— Profesorul Grasset afirmă, pe de altă parte, că există o noţiune biologică a libertăţii, care recunoaşte neuronilor psihici umani o activitate proprie…

Toţi căpătaseră aerul absent al musafirilor siliţi să asculte cu resemnare, când cântă fata gazdei la clavir, acelaşi vals, în fiecare după-amiază de ceai.

Domnul cu lavalieră îşi netezea barba surâzând cu bunăvoinţă egală şi superioară, cum surâsese la tot ce asistase până acum.

Singur căpitanul Simion, aplecat să soarbă cuvintele mai de aproape, cu vinele gâtului umflate, stacojiu şi apoplectic, asculta cu religiozitate, admiraţie şi respect un om care putea să vorbească atât de mult, atât de repede şi savant. Dar, pe figura cu toţi porii deschişi să sugă înţelepciunea conferenţiarului, se vedea lămurit că eroul căpitan Simion nu înţelegea despre ce era vorba; tot aşa ar fi ascultat Mahabarata în limba sanscrită.

Vorbitorul însă, bucuros că a găsit un om să-l asculte cu atenţia şi religiozitatea cuvenită, se adresa acum îndeosebi căpitanului, direct, ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune personală între ei doi:

— Asociaţiile formând clanuri şi naţiuni sunt bazate pe respectul reciproc al egalelor capacităţi egoiste, cum spune Le Dantec şi e destul pentru aceasta să accentuăm…

Radu Comşa număra grinzile, tavanului, pe urmă scândurile văpsite verde. Vasile Mogrea găsise o carte şi, întorcând foile, mascat de domnul civil cu barbă şi lavalieră, citea, ca un elev romanul, sub pupitru.

O mână îl atinse pe Radu pe umăr. Un locotenent, care stătuse tot timpul nemişcat la dreapta şi în spatele lui, încât îi simţise respiraţia caldă în ceafă, îi vorbi în şoaptă:

— Domnule Comşa, îmi dai voie să-mi spun încă o dată numele? Poate că vă aminteşte ceva. Teodor Bilbor, frate cu Elena Bilbor, prietena domnişoarei Vardaru… Ştiu de la Elena că o cunoaşteţi… E poate deplasat ce o să vă cer, dar am observat că tot nu ascultaţi… Pe urmă, cine mai ştie dacă ne mai întâlni vreodată? Acum, fiecare din noi poate că ne vedem ultima oară…

Se opri, fiindcă vorbitorul privi sever în colţul lor.

Când conferenţiarul universitar se întoarse iarăşi să încheie chestia personală cu căpitanul Simion, fratele Elenei Bilbor continuă:

— Ştiu că Elena e cea mai bună prietenă cu domnişoara Vardaru… De aceea numai mi-am permis… Iată ce voiam să vă rog: ce fel de individ e Scarlat Măinescu? Vă întreb, fiindcă e prieten cu dumneata.

— Eu, prieten cu Scarlat Măinescu?

— Cel puţin aşa spunea dânsul…

— Cunoscut, da! Nu prieten!

— Am înţeles atunci, domnule Comşa! Vă mulţumesc.

Radu Comşa întoarse ochii mirat la tânărul care îi amintea acum deplin ochii şi ovalul obrazului şi toată înfăţişarea Elenei Bilbor.

Ce voia să spună că a înţeles?

— Am înţeles, îi preveni întrebarea locotenentul Bilbor, după graba cu care dumneata te-ai apărat de bănuiala că aţi putea fi prieten cu indivizi de speţa acestui domn Măinescu… Atât îmi ajunge! Întăreşte ce ştiam eu…

Comşa se gândi la seara de astă-primăvară, când îi văzuse pe Scarlat Măinescu în casa Vardarilor, şoptind la urechea Elenei Bilbor.

Începu să înţeleagă şi el tot ce nu era prea greu de înţe-les, cu o adevărată mustrare. Se hotărâse atunci să atragă luarea-aminte a Luminiţei şi nu o făcuse. Era poate prea târziu; chiar atunci poate că ar fi fost prea târziu.

— Şi de ce te interesează, domnule Bilbor, prietenia ori neprietenia mea cu Scarlat Măinescu?

Fratele Elenei Bilbor întârzie să răspundă, răsucind capătul unei curele.

Numai târziu spuse, privind atent la Comşa:

— Elena e de două luni logodnica acestui domn Măinescu!

Citi în ochii lui Comşa impresia neplăcută şi ştiu de ce s-a încruntat.

— Nu e aşa, domnule Comşa? Nu e aşa că dumneata dacă ai avea o soră, n-ai dori să devină nevasta unui individ ca acest domn Măinescu?

Radu Comşa scutură din cap. El avea o soră; era nevasta unui soldat, a unui ţăran pe care nu-l văzuse niciodată. Dar într-adevăr, oricine altul nu se putea asemui cu un asemenea specimen, ca acest Scarlat Măinescu.

— Biata Elena! Merita altceva! murmură Teodor Bilbor, retrăgându-se în ungherul lui şi lăsându-l pe Radu Comşa să-şi roadă până la carne unghiile.

— Două secole mai târziu, Diderot scria: Războiul este un fruct al depravaţiei omeneşti, e o maladie convulsivă şi violentă a corpului politic! se auzi ca prin vis glasul conferenţiarului şi toţi se mişcau din loc, se răsuceau, îşi astupau căscatul cu palma şi aveau lacrimi în ochi de cât li se dislocaseră fălcile.

Au venit aduşi de dorinţa să precizeze ceea ce era confuz în ei, să să hotărască, să înfăptuiască ceva.

Când o înşiraseră pe străzi până aci, erau plini de nerăbdare, călcau cu emoţie, spunându-şi că vor asista poate la un episod din viaţa lor care va deveni un eveniment hotărâtor pentru toate vremurile de mai târziu.

Acum doreau toţi să plece mai repede, se simţeau străini, erau sătui de glasul monoton, de prezenţa lămpii fumegoase, de aerul mirosind a tutun, a gaz şi a pielărie.

— La arienii din India, ca şi la semiţii din Palestina, am văzut că societăţile monastice născând din…

Toţi priveau lampa cu fitilul ars şi sticla afumată, dorind să se întâmple ceva neaşteptat, să explodeze, să ia foc; orice catastrofă, care să-i scoată prin miracol din cleiul acestei plictiseli.

Unii se gândeau că au renunţat la o întâlnire cu o femeie pe care poate n-au s-o mai vadă niciodată; alţii că-i aşteaptă familia, un prieten sau două ceasuri de somn într-un pat cu aşternut omenesc, un bun pe care au să-l regrete peste câteva zile, când vor fi din nou în bordeiele subpământene.

Toţi priveau posomorâţi.

Numai conferenţiarul vorbea senin, ştergându-şi din când în când graţios mustăţile cu o atingere a batistei albe, pipăindu-şi manşetele, destăinuindu-i cu un zâmbet dulce căpitanului Simion ce fac arienii din India şi semiţii din Palestina, şi ce-a scris Seneca, ilustrul discipol al lui Zenon, către Lucilius.

Destinul voi ca sublocotenentul Vasile Mogrea să sfârşească de citit capitolul din cartea începută şi să privească la ceas.

Aruncă volumul peste capul domnului cu barbă de lipovean şi lavalieră şi, ridicându-se, se apropie cu paşi apăsaţi de scaunul de unde grăia căpitanul conferenţiar.

Iar toţi cei care priviseră până acum posac în gol răsuflară, înţelegând că supliciul sfârşeşte, dacă se amestecă Mogrea.

— Chiar dacă se întâmplă la unele moluşte şi la unii viermi ca elementul bărbat al unui individ să-şi fecundeze ouăle, acest hermafrodism e o excepţie; e necesar, în general, să fie o împreunare între doi indivizi distincţi, de sexe distincte…

Vasile Mogrea îl privi cu mâinile în buzunările tunicii, cu ochiul stâng închis, cu ţigara în colţul gurii, împroşcând două spirale de fum pe nări.

— Moft!

Conferenţiarul ridică ochii bovini, mai mult mirat decât ofensat de întrerupere.

— Da, moft! Crezi dumneata, domnule căpitan, că ne-am adunat aci ca să ne înveţi cum fac viermii copii şi cum să-i facem noi? Meşteşugul acesta l-am învăţat cam de multişor…

— Domnule sublocotenent!

— Nu sunt nici sublocotenent, nici nesublocotenent! Ne-am adunat mai mulţi camarazi să ne spovedim păsurile şi să hotărâm ceva… Dumneata ne vorbeşti de Seneca, amaleciţi, Diderot, Zenon, mofturi şi alte moluşte…

— Vreau să expun idealul moral al omenirii în faţa războiului…

— Moft, domnule căpitan! E miezul nopţii şi n-avem timp să ascultăm ce-a fost cu amaleciţii. Concluzia! Aceasta ne interesează… Care e concluzia dumitale?

Căpitanul n-avea nici o concluzie.

Se ridică demn, îşi împături batista şi începu să se plimbe, cu un surâs de milă, pentru asemenea societate în care regretă că s-a amestecat. Toţi se sculară în picioare, tuşind, întinzându-şi braţele amorţite, scuturând scrumul ţigărilor, tropăind să-şi aşeze hainele. Începură să-şi caute chipiurile, să se încheie la nasturi.

Căpitanul Simion privea, cu admiraţie amestecată de teroare, la sublocotenentul Mogrea, care se încumetase să reteze atât de scurt un orator care vorbea atât de mult, de repede şi savant.

Se ridică şi el, pătrat, mişcându-se ca un tanc printre ceilalţi, cu regretul vag că nu va afla niciodată ce legătură misterioasă e între idealul moral, războiul şi fecundarea ouălor de moluscă.

— Aşadar, n-am hotărât nimic! rosti cu părere de rău şi cu o scuză în glas ofiţerul de gazdă, văzând cum i se risipesc oaspeţii.

— Ce să hotărâm? Unul vrea revoluţia mondială; altul crede că din război am învăţat mila şi trebuie să împărţim pomeni în dreapta şi în stânga, de sufletul morţilor; domnul căpitan ne trimite la Zenon… Moft! Vom pleca fiecare să facem ce ne taie capul. Restul, moft şi o mie de mofturi!

— Să ne mai întâlnim mâine sau poimâine! stărui gazda.

— Să facem un comitet! îşi dădu părerea Onisfor Sachelarie, venit din patria preşedenţiilor şi comitetelor…

— Moft! îşi tufli chipiul pe ochi Vasile Mogrea. Acum de asta avem nevoie? De comitete şi comiţii?

Căpitanul Simion, cu chipiul care-i strângea tâmplele ca un cerc prea îngust, călca ţeapăn, făcându-şi loc şi declarând cu fermitate:

— Camarazi… prieteni… Eu nu mai fac! Eu înţeleg fapte! Eu m-am hotărî! Când sună demobilizarea. Românie mare, Românie mică, eu nu vreau să mai ştiu… Eu mă întorc la pădurile mele! Eu sunt silvicultor! Eu nu ştiu să vorbesc. Mă scuzaţi, camarazi… prieteni… eu nu pot…

Îşi scoase chipiul şi îşi şterse sudoarea, trecând apoi batista şi pe pielea dinlăuntrul chipiului.

— Camarazi… prieteni… Nu vă supăraţi! Eu, dacă nu mor, mă întorc la pădurile mele! Eu nu pot să mă mai amestec… Eu sunt silvicultor…

Domnul cu barbă şi lavalieră, care nu rostise toată vremea nici un cuvânt, continuând să surâdă, îşi luă pălăria cu boruri imense şi se strecură pe uşă. Nimeni n-ar fi putut să spună de ce venise, de ce surâsese tot timpul, de ce tăcuse şi de ce pleca…

Afară coborâse ceaţă opacă.

Felinarul lumina bolnav, într-un manşon alburiu, fără să arate drumul. Călcară în echilibru pe scândurile înguste, până la poartă, în ograda cu bălţi duhnind fermentat a grajd. Calul ronţăia legat de căruţa lui. Alţi cai strănutau în grajd. În şură, lumina era stinsă.

Nu se vedea la doi paşi înainte.

Se risipiră.

Ofiţerul cu ochi albaştri şi buni, care nu voia revoluţia, ci o religie a milei, vorbi încet cu glas mâhnit, luându-şi noapte bună de la Comşa:

— Încă mai avem nevoie de război… Nu ne-a învăţat tot… Mai trebuie suferinţă, pentru ca oamenii să afle că răul nu e afară… e în noi… şi că vindecare se află tot în noi.

Îşi rosti numele, de astă dată distinct.

Atunoi Radu Comşa ştiu că e acelaşi nume de pe coperta uneia din cele trei cărţi pe care le purtase cu el în bordei. Dar celălalt plecase, înainte de a aştepta un cuvânt.

Îi prinse braţul Vasile Mogrea. Merseră pipăind cu piciorul bordura de granit, în ceaţa densă care asfixia felinarele în agonie.

Tăceau, cum tac întotdeauna oamenii după ce au vorbit prea mult, au auzit vorbind prea mult, au fost prea mulţi.

Oraşul tot era orb. Cu ferestrele stinse. Cu negura înfăşurându-l ca o scamă, acăţându-se lipicioasă pe haine, înăbuşind respiraţia.

Orbecăiau pe lângă ziduri, împiedicându-se, întinzând mâinile să nu izbească într-un perete, în stâlpi. S-ar fi spus că planeta s-a împotmolit în altă atmosferă irespirabilă, pentru altfel de vietăţi, de peşteră, unde n-are să mai străbată un soare niciodată.

Prin mijlocul străzii scârţâiau însă roţi.

Oraşul dormea mocnit; dar poverile continuau să se târâie spre gări, spre bariere, spre câmpurile în care războiul continua undeva. În amândoi crescu dorinţa să se afle mai repede acolo. Aici nu aveau încă ce căuta!

Vasile Mogrea vru să-l întovărăşească până acasă.

— Nu… Noapte bună!

Îi strânse mâna. Se despărţiră. Lui Radu Comşa îi păru că prietenul a plecat prea repede. Desigur, atât aştepta. Voia adineaori să rămână singur şi acum n-avea ce face cu singurătatea. Îi auzi paşii depărtându-se, repezi şi siguri. Pe urmă, nu se mai auzi nimic. Îşi târî picioarele pe asfaltul mat.

Ridică ochii spre cer.

Dar nu mai era cer deasupra.

Apoi şi luminile ofticoase se stinseră brusc de la uzină. Bijbâi într-o cavernă cu hrube întortocheate, într-un mare întuneric. Ca întunericul lui, când era cu ochii legaţi. Atunci însă lumina lui era înlăuntru. Se temea ca de o bucurie prea mare de ceastălaltă, de afară! Iar când venise această lumină, ce trist miracol! Îşi muşcă unghiile şi îşi dădu sea-ma că le roade. Vârî mâinile în buzunarele mantăii. Îşi roade unghiile… Alexandru Vardaru decide soarta fetei lui, ca parcelarea unui teren. Lui Onisfor Sachelarie îi slujeşte argument… Ce-a ajuns? Şi Luminiţa… Doarme? Gândeşte la el, la ei? „Radule, ajută-mă să-mi explic… Să ne facem fericirea noastră din puţin…” Din resturi. O fericire nu se cârpeşte din resturi! Acum nu trebuie să mai gândească la aceasta… La nimic din ceea ce nu va mai fi în curând decât un trecut… Acum viaţa lui nu-i mai aparţine: o datoreşte altcuiva… Cum şi-au pierdut timpul! Vorbe; fiecare urmăreşte egoist o nălucire a lui, la care nu renunţă. Au venit acolo, şi fiecare a venit cu altă realitate, din el; cea dinafară nu există; realitatea e numai în noi. Şi e inexprimabilă! A spus-o Ghenea: „Cuvintele sunt prea tocite. Trădează gândul…” A spus-o astăzi Luminiţa: „Altceva am voit să vorbesc şi altceva spun”. E o suferinţă generală a omenirii. Poate pricina tuturor celorlalte suferinţi. Incomunicabilul care te izolează pentru totdeauna de ceilalţi semeni… S-a rătăcit… Trebuia să apuce pe cea dintâi stradă… Ce noapte mucedă! Iar îşi roade unghiile! Când nu-ţi mai poţi supraveghea nervii, semn rău! Era stăpân altădată pe fiecare gest. Prea stăpân… Aproape ca Bogdan Cernegură, camaradul ceva mai tânăr, care nu-şi destăinuia nimănui nimic din lumea sa interioară. Totuşi, în astă-seară a făcut un gest, parcă ar fi voit să se apropie şi să-i vorbească. Ar fi făcut-o, desigur, dacă nu începea căpitanul tocmai atunci… Ce imbecil căpitanul, cu toată conferinţa lui! Ce voia? „Aştept concluzia!” Cu ce privire idioată s-a mirat! N-avea nici o concluzie! Pentru concluzii nu compilezi din cărţi: ţi le dă viaţa! Le cauţi ori le aştepţi. Pentru el e limpede. De-acum e singur. Numai omul singur e tare!

Când a dispărut ceaţa? S-a retras miraculos, ca un văl ridicat. Acum sunt stelele sus; cerul e înalt şi pur.

Ridică ochii spre tremurul stelelor clare şi eterne, diamantin prinse în catifeaua albastră a nopţii. Merse înviorat. Sprinten, ca în ritmul unei melodii de Lully.

Oraşul era scăldat în lumină ireală; lumină stelară. Şi aerul uşor purificat; ca o fereastră care-a fost deschisă într-o cameră de convalescent şi a lăsat să explodeze, hohotitoare, sănătatea.

Trase zăvorul portiţei nerăbdător, ca la o întâlnire la care a întârziat.

Urcă scările într-o suflare.

Aprinse lumina şi, fără să-şi dezbrace mantaua, scrise în picioare, pe un plic, adresa Luminiţei, cu litere apăsate.

Îşi scoase verigheta din deget şi o puse pe birou. Inelul fugi până la cadra de lemn a mesei, se ciocni de margine, se cumpăni o clipă şi se întoarse îndărăt, împins de un deget nevăzut. Îl înfăşură într-o foaie albă şi închise plicul.

Zvârli mantaua şi chipiul. Întinse braţele ca un om liberat de cătuşe.

Se culcă îmbrăcat, acoperindu-şi ochii, să facă întunericul în care de două luni învăţase să găsească lumină. Fără să-şi dea seama, pipăia din când în când inelarul gol, de pe care lipsea veriga de aur.

Puse atunci amândouă mâinile sub cap.

Când deschise ochii târziu, privirea s-a oprit în colţul de lângă uşă. Cele două scaune erau apropiate, aşa cum rămăseseră de astă-seară, când stătuse, el şi Luminiţa, acolo. Păreau că, singure, continuă numai pentru ele ceea ce începuseră ei.

Radu Comşa se ridică şi le despărţi.