Capitolul IV.         ÎN ÎNTUNERIC SE AFLĂ LUMINĂ.

Ca să cânte privighetoarea mai frumos, scoate-i ochii! Va crede că întotdeauna e noapte…

(Sfatul păsărarului)

Îi conducea un sanitar fără capelă, cu obrazul roşcat şi stropit de pistrui, îmbumbându-şi din mers nasturii bluzei.

Din când în când se oprea să măture cu vârful bocancului, din praf spre şanţ, resturi de bandaje murdare de sânge, de iod, de puroi.

Alexandru Vardaru mergea alături, inspectând cu ochii severi aşezările. În urmă, Laura Vardaru şi Luminiţa în haine cernite, doliul lui Mihai.

Barăcile de scânduri crescute în jurul spitalului erau spoite cu var. În alb fusese turnat ceva verzui; culoarea ostilă rănea privirea.

Dar şi fără aceasta, privirea se posomora îndată ce drumeţul întâmpina aci mirosul de medicamente, de carne putrezită şi de murdărie omenească, după ce străbătuse câmpul cu fâneaţă şi copaci, unde totul era încă simplu şi însorit, iar războiul părea la celălalt capăt al lumii.

Acolo zbura o ciocârlie în lumină, brazdele retezate de iarbă răsfirau mireasma dintotdeauna a fânului cosit. Se afla un lan verde de trifoi, aşternut până la marginea unei dumbrăvi, şi verdele acela, crud, neted şi sănătos, dădea întregului şes înfăţişare de prosperitate bucolică. Stropise un ropot de ploaie numai până aproape, în şosea. Norii se lăsau spre miazăzi negri, iar peste toată întinderea se arcuise un curcubeu ireal: miracol de sub care aşteptai să răsară în zbor albul porumbel cu ramura de finic.

Sufla adiere răcoroasă; în trifoiul ud luceau de cleştar boabele ploii.

Omul uita că aproape se petrecea ceva dureros şi ireparabil. Călca fluierând, smulgând un fir de iarbă înspicat, gândind la lucruri plăcute şi la nimicurile din care se înfiripă bucuria de a trăi.

Ajuns la adunarea aceasta de construcţii precare, de corturi vinete şi de căruţe cu crucea roşie pe pânze, ochii se tulburau deodată şi un pumn de unghii ascuţite strângea să înăbuşe inima. De ce toate acestea? Când au să sfârşească?

Şi zborul ciocârliei, şi mirosul de fân, şi lanul de trifoi, şi curcubeul ireal, şi toată lumina şi gândurile de adineauri se înecau lipsite de sens. Şi lipsite de realitate. Realitatea era numai aci, singură, alta!

Iar paşii se târau greoi şi silnici, ca mersul ocnaşilor spre un capăt de drum unde nu aşteaptă nimic alt decât aceeaşi şi aceeaşi resignare posomorâtă.

Trei barăci de privăţi, cu uşile date în lături, lăsau să se vadă murdăria hidoasă, gurile circulare şi negre.

De sub o camionetă sanitară, fără o roată, lăsată într-o rână, un mecanic vârât cu faţa în sus, numai cu picioarele afară, cerea răstit o piesă ajutorului îngenuncheat pe o foaie de cort.

— Nu aia, idiotule! Ţi-am spus, nu aia! Franţuzul, boule!

Boul îşi şterse cu mâna unsă obrazul asudat şi căută într-o cutie de scânduri franţuzul.

Pe împrejmuirea de arbuşti tunşi, cămăşile şi izmenele de pânză groasă întinse la uscat arătau pete dezgustătoare. Câţiva convalescenţi desculţi, cu mantăi între umeri, se soreau tolăniţi pe un taluz, vorbind încet între ei. Nu se mirau că se află aci şi nu găseau nefiresc. Scăpaseră, şi acum uitau de unde scăpaseră, povestind amintiri care-i făceau să râdă.

Şi râsul suna scârţâit şi absurd, ca hohotele din balamuc.

Unul scria pe genunchi o scrisoare, muind după fiecare cuvânt un capăt de creion în gură şi privind îngândurat în gol.

Le tăie drumul o găină, fugărită de altele, târând în plisc un tampon ud de sânge.

Alexandru Vardaru clătină din cap cu nemulţumire. Ce ordine e aceasta? Cum pot tolera atâta necurăţenie?

În uşa unui pavilion; un medic în halat apăru cu mânecile sumese. Se uită iritat la civilii necunoscuţi, le întoarse spatele vociferând la cineva, dinlăuntru:

— Am spus că nu e permis! Până când porcăria aceasta? Ce face santinela la poartă?

Trecură printre două şire de saltele întinse în praf, unde alţi soldaţi, numai în cămaşă, schimbau paiele dintr-o claie proaspătă. Toţi se întrerupseră din lucru, cu gura coşului de pânză vânătă într-o mână şi cu smocul de paie în cealaltă, să privească personajele care sosiseră cu un automobil. Erau goi, păroşi şi murdari.

Mâna Luminiţei tremură sub braţul Laurei Vardaru. Tanti Laura îi căută în ochi. Trivialitatea acestei mizerii o ofensa.

— De ce n-ai fi ascultat tu oare, Luminiţo? Cuminte era să ne laşi numai pe noi întâi…

Vorbind, duse la nări un flacon destupat.

Luminiţa, palidă, cu buzele strânse, scutură din cap, cu mişcarea de nerăbdare care altădată îi flutura părul tuns, acum adunat sub pălăria mică, neagră.

Întâlniră un alt sanitar, cu un lighean de tablă, în care se afla un picior tăiat de sub genunchi; alb ca o piesă anatomică, dar la încheietura labei cu lip uscat; picior de biet soldat, purtând încă şi în moarte umilitoarea mizerie a tranşeelor.

Degetele Luminiţei se înfipseră cu unghiile în braţul Laurei Vardaru.

Tanti Laura simţea că are şi ea nevoie acum de un braţ să o sprijine.

Soldatul cu obrazul stropit de pistrui se opri:

— Aici este! Numai, vă rog să vorbiţi întâi cu domnu maior… Altfel nu e voie! Nu e permis decât după ora patru. Ordin!

Arătă cu mâna spre avizul bătut în uşă.

Alexandru Vardaru scoase cartea de vizită, cu chenar negru:

— Dă-o domnului maior! Spune-i că vreau să-i vorbesc. Corectându-se: Că îl rog să poftească să-i vorbesc… Aştept aci sau să mă cheme înlăuntru!

Sanitarul intră, tipărindu-şi bluza pe trup şi părul roşcat pe frunte.

Alexandru Vardaru făcu câţiva paşi. Se opri înaintea avizului din uşă, scris cu mâna, cu cerneală violetă palidă şi atât de ştearsă, încât nu se mai puteau citi decât semnătu-rile şi sigiliul. Un colţ se desprinsese din cui şi flutura. Alexandru Vardaru acăţă colţul hârtiei la loc, ca să restabilească ordinea. Se întoarse. Privi lung la Luminiţa, îi dezmierdă bărbia cu stângăcie de om nedeprins să mângâie:

— Ce e, fetiţa tatii? Ce e, fetiţa tatii?

Luminiţa surâse trist:

— Vezi că sunt tare, papŕ! Trebuie să fiu tare… Radu…

Cuvintele i se înecară în gâtlej. Privi înainte peretele care-i tremura în lacrimi.

Era acolo iscălitura unui soldat, scrijilată complet, cu numele, comuna, judeţul, contingentul şi regimentul, ca o adresă minuţioasă de răvaş; ca un apel desperat şi naiv al unui anonim din marea mulţime, să-şi cerşească partea lui de eternitate.

Îi ajunse, gâfâind, Neculai şoferul, cu mănunchiul de flori şi pachetele de hârtii albe; tot ce socotise Luminiţa şi tanti Laura că pot aduce puţină alinare unui rănit.

Luminiţa luă mănunchiul pe braţ, ca pe-un copil apropiat de sân. Aşeză frunzele între trandafirii învoiţi şi garoafe, ca să fie un mănunchi corect. Florile miroseau proaspăt şi pur, ca orice flori crescute să înfrumuseţeze viaţa oamenilor. Ele, pentru muribunzi şi pentru iubire, erau aceleaşi flori, dăruindu-se cu egală nevinovăţie în acelaşi parfum. Dar oamenii găsesc o dată că sunt triste şi altă dată că la o fericire mai pot adăoga încă ceva; iar unei dureri că-i aduc îmbunare. Luminiţa înţelese întâia oară că nimic în viaţă, nici flori, nici oameni nu participă într-adevăr la ceea ce rămâne aci, închis, singur şi inexprimabil în suflete.

Iar florile apăsară grele pe braţ, ca trupul unui copil mort.

Lumina soarelui se cernea decolorată prin nori subţiri, sfărâmăturile cereşti ale furtunii îndepărtate. Un stol de vrăbii zbură sfârâind ca un pumn ele plumbi, din frunzele unui salcâm în frunzele altui salcâm.

Asemeni, superstiţioşilor jucători de cărţi. Luminiţa gândi: „Dacă se întorc îndărăt, atunci Radu scapă; dacă se întorc înainte de a trece un minut, rănile n-au să-i lase nici o urmă grea. Dacă nu zboară până vine doctorul, atunci… atunci…”

Dar alungă gândul, cu frică să nu provoace astfel destinul.

Maiorul apăru şi vrăbiile nu se clintiră din salcâm. Lucrase în spital de la şapte, era cu ochii injectaţi de oboseală, isprăvise abia acum; şi ca să-şi alunge leşiala din stomac, ceruse un pahar de lapte fierbinte. Sanitarul îi dăduse bile-tul deputatului Vardaru tocmai în clipa când deşerta paha-rul. Uitase să se şteargă la gură în grabă, şi pe mustăţile rare şi zbârlite, de pisoi, rămăsese o dungă de caimac.

Alexandru Vardaru îi vorbea, neputând să-şi desprindă ochii de la pata de pe mustăţi.

Maiorul răspundea cu privirea la cele două femei în haine cernite. Cunoştea numele lui Alexandru Vardaru din ziare şi din dezbaterile parlamentare, ştia că este un personaj puternic, se grăbi să se arate cât se poate de îndatoritor; dar cum avea printre camarazi faimă de Don Juan, nu putea lăsa, fără obligatoriile ocheade admirative, frumuseţea şi distincţia doamnelor în doliu.

Alexandru Vardaru îl luă de braţ, ducându-l câţiva paşi, să-i ceară fără înconjur, departe de urechile femeilor, ştire sigură, dacă rana ori rănile locotenentului Radu Comşa sunt grave şi în ce măsură.

Înainte de a răspunde, maiorul purtă o mână la mustaţă, gânditor, privindu-şi vârful cizmelor. Mâna atinsese pata de lapte, tresări, maiorul se uită la degete, îşi aminti, roşi şi scoase îndată batista, frecându-se apăsat şi cerându-şi scuze, cu un surâs care-i zbârli mustăţile înainte, ca la pisoi când cască:

— Ne abrutizăm aci, domnule deputat! De cu noapte, tăiem, pansăm, operăm… Adevăraţi măcelari! Îngrijind de alţii, uităm de noi, domnule deputat!

Dar Alexandru Vardaru respiră uşurat; de la început îl persecuta gândul cum să-i spună că nu şi-a şters mustăţile de lapte şi nu găsise momentul. Scăpase în sfârşit de obsesie. Totul îi păru de acum înainte mai simplu.

Medicul povesti. Rănile erau grave, desigur, dar nu de moarte. Trei, de grenadă: la piept, la gură şi la ochi… Ochii, probabil să scape intacţi; acum sunt înfăşuraţi, complet să nu străbată lumina. La buze va rămâne o cicatrice fără importanţă. Complicată e doar rana de la piept: plămânul perforat, două operaţii una după alta abia i-au scos aşchiile din coastă, dar criza a trecut, a fost bine îngrijit la ambulanţă înainte de a ajunge aci. Şi este un organism robust, un om tare!

— Sângele lucrează mai sigur decât biata noastră ştiinţă! încheie cu modestie, maiorul, continuând să-şi şteargă în răspăr cu batista mustăţile rare. Deşi acum nu mai avea ce şterge. Să vă conduc! Doamnelor, dacă permiteţi…

Maiorul o luă înainte. Luminiţa îşi auzea zvâcnelile inimii.

Toate privirile din paturi se întoarseră lacome, fiindcă orice vizită era un eveniment. Mâini golite de sânge trăgeau repede păturile deasupra. Unul îndreptă ochii deznădăjduiţi şi rugători spre un infirmier să-l învelească, în locul mâinilor avea două bonturi înfăşurate în bandaje groase, prin care pătrundea serul gălbui.

Luminiţa trecu în revistă rândurile de paturi: nici aci! nici aci! nici aci!

Radu se afla în colţul cel mai întunecos, dar să fi fost în cel dintâi pat şi tot nu l-ar fi recunoscut. A înţeles numai fiindcă acolo s-a oprit maiorul.

Locotenentul Comşa era numai o momâie de vată.

Luminiţa îşi închipuise clipa aceasta astfel: avea să-l găsească dormind ori citind, ori privind cu ochii în tavan. Avea să vină tiptil lângă el, în vârful picioarelor, să-şi apropie buzele de buzele lui, de frunte, de ochi.

Capul întreg înfăşurat în bandaje. Atât în dreptul nărilor şi într-un colţ al buzelor, două tăieturi circulare în vată şi în tifon lăsau aerul să străbată.

Soldatul Omir, în picioare, la căpătâiul patului, îi pândea fiecare mişcare, cu ochi credincioşi de câine. Pierduse altă dată un stăpân. Era hotărât, pe acesta, să-l apere cu toată îndârjirea. Făcu un pas înainte când se apropiară, ca şi cum aveau să i-l ia.

La sunetul paşilor, mâinile lui Radu Comşa pipăiră marginea păturii. Auzea surd prin fâşiile încrucişate peste urechi. Aştepta! Ştia că paşii se opresc întotdeauna sau înainte de a ajunge la el, sau după ce au trecut dincolo. Nu era ora pansamentelor, ca să se oprească un pas şi la patul său.

Luminiţa îi prinse mâna, nu ştia ce să facă cu ea, o duse la buze. Laura îşi descheie şi îşi încheie nasturii mănuşilor. Alexandru Vardaru citi cu o exagerată atenţie inscripţiile foii de observaţie. Medicul avu deodată altceva de făcut, la patul bolnavului de alături.

Soldatul Omir întinse gâtul într-o încordare gata-gata să-i plesnească vinele.

Luminiţa se plecase asupra vălătucului de vată, acolo unde trebuia să se afle dedesubt ochii. Străbătea un miros farmaceutic. Şopti înecată:

— Sunt eu, Radule… Eu, Luminiţa!

Se mişcară numai mâinile pachetului fără figură.

Cu amândouă, bolnavul duse la gură, într-o convulsie, pumnul Luminiţei; dar sărutarea fu numai o atingere uscată şi moale, de pânză.

Soldatul Omir ascunse sub pat vasul de sticlă cu lichid gălbui.

Când a păşit aci, Luminiţa ştia că are să-i spună atâtea şi atâtea, câte a gândit de două zile de când a aflat, şi câte nu s-ar sfârşi într-o noapte. Din toate nu găsi însă acum decât dezmierdarea mută a mâinilor cu sudoare rece şi numai un cuvânt repetat:

— Radu… Radu…

Pe dosul palmelor căzu caldă o picătură, două, mai multe. În feşile albe, Radu Comşa murmura şi el un singur cuvânt indistinct. Poate numele Luminiţei, poate altceva.

Bolnavul din patul de alături se întoarse cu faţa la perete.

— E ţi papŕ! Ţi tanti Laura…

Degetele lui Radu Comşa căutară în gol; cuvintele erau numai bolboroseli.

Ochii dinlăuntru nu vedeau decât întunericul în care se aprindeau şi se stingeau constelaţii ca dintr-un adânc de hrubă.

Alexandru Vardaru îi puse palma pe umăr, o retrase îndată, fiindcă dăduse peste alte feşe şi îşi aminti spusele medicului, că rana de la piept e cea mai grea. Glasul îi tremură un moment numai, nesigur. Pe Radu Comşa îl iubea, iar de la moartea lui Mihai, ceva din toată asprimea se mlădia câteodată.

— Radule! Dacă sunt aci… dacă suntem aci. Nu e pentru vorbe. N-are sens să-ţi spun ceea ce se repetă de obicei: curaj, ţară, recunoştinţă! O singură grijă există acum pentru toţi: să te avem sănătos mai curând. Pentru aceasta, voinţa face cât cel mai miraculos medicament. Am venit să-ţi întărim această voinţă şi această încredere! Să înţelegi că la cele ce suferi tu, participăm şi noi. Nu eşti singur! Aceasta e tot ce-am venit să-ţi spunem…

Mâna cu degete scurte şi tari strânse mâna lui Radu Comşa.

Deputatul Alexandru Vardaru îşi şterse obrazul cu batista. Mai multe nu ştia să spună.

Nu era om pentru condoleanţe şi tandre gingăşii. Şi observă că unghiile lui Radu Comşa nu sunt tăiate şi că sunt murdare. Îi făcu semn mut lui Omir: degetele mişcate foarfece în jurul unghiei arătătorului indicau cum trebuie să le reteze numaidecât.

Laura Vardaru îl dădu uşor la o parte. Ea ştia să vorbească altfel cu răniţii; nu călca întâia dată într-un spital.

Se aşeză pe marginea patului.

Mâna grăsulie dar lină atinse bandajul. Îi aşeză altfel capul pe pernă, aşa că îndată greutatea de plumb se destinse şi respiraţia fu mai liberă. Îi spuse, plecată peste obrazul ascuns, cuvinte fără însemnătate şi simple, dar care aduceau lumină în ochii astupaţi, fiindcă deşteptau interes pentru măruntele gesturi ale vieţii. Amănuntele cele mai vulgare: pansamente, mâncare, băutură care răcoreşte, spălat, toate luau importanţă neasemuită şi încetau a mai fi vulgare.

Îi pipăi dedesubt feşele de la piept; spuse că vor aduce a doua oară, când vor veni, cearşafuri, saltea, alte perne mai moi. Dădu desluşiri lui Omir ce se cuvine, să facă.

Ştia că bolnavul redevine un copil, cu toate poftele şi mulţumirile inocente ale unui copil.

Luminiţa, de cealaltă parte a patului, cu un foarfece de pansamente, galant oferit de maior, îi tăia unghiile rotunjindu-le şi îi strângea într-un tremur degetele deşertate de sânge. Întorcea ochii de la butucul de bandaje; nu mai putea să-şi închipuie cum e dedesubt figura lui Radu, cum a fost altădată, cum o păstrase în închipuire, până ce-a intrat aci.

Nici ochii, nici buzele, despre care unchiul Pol spunea că sunt de cadână; nici privirea care-o înfăşură ca o îmbrăţişare fluidă; nici surâsul dezvelind dinţii albi. Nimic. Nu mai zărea, nu-şi mai amintea, nu mai putea reconstitui nimic. Era numai un pachet de pansamente, cu două găuri oribile la gură şi la nări, ca într-o mască de scafandru, O mumie neclintită, exaltând miros de dezinfectante şi unguente.

Iar Radu Comşa, strângând degetele logodnicei, ascultându-i glasul surd, nu-şi mai putea chema nici el în întunericul din ochi, populat de constelaţii negre, şi roşii, şi verzi, chipul cel adevărat al Luminiţei.

O dată, în mijlocul unei fraze, Laura Vardaru pomeni numele lui Mihai. Se opri.

Mâinile lui Radu Comşa se zgârciră aşteptând: Ştiau? Nu? N-avea cum să cunoască din hainele cernite că aflaseră, fiindcă el nu putea vedea aceste veşminte de doliu. Şi în ochii care nu izbuteau să reconstituie figura Luminiţei atât de apropiată şi totuşi pentru el indecisă ca o fantomă în crepuscul se căsca monstruos de amănunţit toată oroarea clipei când l-a întors pe Mihai cu faţa în sus, cu faţa lui tânără putrezită de apa stătută şi cu lipitoarea spânzurând în orbită.

Figura Luminiţei, alături, nu mai avea pentru el fiinţă aievea. Dar capul lui Mihai cu mâna ţeapănă deasupra, aşa cum părea că se fereşte de lumină, cu singurul ochi alb privindu-l înspăimântat şi cu celălalt supt de viermele dezgustător, îi era atât de aproape şi atât de întreg prezent, încât s-ar fi crezut că feşele bandajului le-au împreunat capetele alături, unul în faţa celuilalt, să se alipească, să se îngemăneze. Să se contopească şi să nu se mai poată părăsi.

— Când ne-a scris ultima oară, bietul Mihai! reluă tanti Laura cu un suspin.

Aşadar, ştiau! Nu va fi nevoit niciodată să le spună că el l-a găsit şi cum l-a găsit, în mâlul muced cu viermi.

Pentru toţi ceilalţi, va rămâne numai amintirea copilului; când roşind cu sfiiciune de fată, când neliniştit de atâta viaţă cât îi înfierbânta vinele de sevă. Numai el singur are să ştie în aceasta lume că ochii aceia au putut să fie altfel, spăimântător de cum pot să fie altfel aceiaşi ochi care au râs, au privit şi cu atâta sete se pregăteau să se bucure de minunea de a trăi.

Îşi aminti scrisorile. Le avea aci, undeva, strânse de Omir.

— Omir!

Soldatul se aplecă lungindu-şi gâtul. El doar mai înţelegea ce bolboroseşte locotenentul în legăturile lui de vată.

A înţeles şi de astă dată, şi a scos cutia în care se aflau toate scrisorile. Luminiţa recunoscu plicurile lunguieţe, cu scrisul ei. Radu Comşa pipăi cu mâinile oarbe, până găsi cele două scrisori ale lui Mihai.

Încercă să explice; dar cuvintele lui nu izbuteau.

Scrise cu un creion, pe nevăzute, tremurat şi stângaci, ca literele unui începător, pentru Luminiţa: plicul alb să-l deschidă ea singură! Să-l dea la adresa dinlăuntru! E dorinţa cea din urmă a lui Mihai…

Ca şi Radu Comşa, fără să ştie ce nume stă scris pe adresa cu atâta grijă ascunsă înlăuntrul plicului, Luminiţa se gândi îndată la ochii cu gene frizate şi la obrazul de miniatură al Măgduţei Dobreanu. Şi toată dimineaţa de astă-iarnă îi răsări în cuget, şi toată zăpada neclintită în depărtări, şi drumul cu sania spre Chioaia cu arborii ninşi ca giganţi madrepori albi, şi nebuniile lui Mihai, şi nebuniile ei; atâta viaţă care părea eternă, stinsă în scrum! Numai atâta timp a trecut şi atâta noapte s-a lăsat acum peste toate! Erau adunaţi aci, gândeau cu toţii la aceasta, dar gândul rămânea înlăuntru, deşi a-l rosti ar fi însemnat singura alinare a durerii uscate în fiecare. Iar când tăcerea se rupea, cuvintele sunau indiferente şi străine, ca să exprime deşertăciuni.

Alexandru Vardaru îşi cercetase de câteva ori ceasul cu nerăbdare.

Luă iarăşi la braţ pe maior, ducându-l până în fundul sălii. Ceea ce voia el – şi voia cu un ton care îndată îl convinse că nici nu s-ar putea altfel! – era ca locotenentul Comşa să fie mutat imediat din sala aceasta comună, într-o cameră mai mică, şi singur. Aceasta până când va suporta drumul să fie adus la Iaşi. Va veni iarăşi peste câteva zile. Va trimite până atunci pe cineva cu cele trebuincioase bolnavului. Nu se îndoia că rănitul va avea tot timpul o îngrijire specială. Apăsă pe cuvântul „specială”, cu un drept care nu admitea replică. Se punea la dispoziţie, în schimb, să facă tot ce se poate face pentru spital. Şi-a dat seama că sunt lipsuri, ştie că nimic nu se înfăptuieşte niciodată în ierarhia administrativă dacă nu e cineva să forţeze uşile. Lui îi erau deschise toate.

Să fi vrut Alexandru Vardaru, n-ar fi nimerit mai bine slăbiciunea maiorului.

Medicul îngrijea eroic de bolnavi, era un chirurg priceput şi neobosit, dincolo de faima lui de Don Juan; dar cu o pasiune de maniac, tot timpul liber şi-l petrecea expunând în dreapta şi-a stânga cum înţelege el să fie organizat un spital în apropierea frontului.

Era celebru cu aceste proiecte. Înainta cereri, devize, planuri, memorii, care călătoreau de la un birou la altul cu numere, rezoluţii, parafe şi peceţi; până când adormeau într-un dosar. Nu scăpa nici o inspecţie fără să ceară îmbunătăţiri după o listă întotdeauna la îndemână, modificată, adnotată, completată în fiecare zi cu alte observaţii.

În aşteptarea acestor modificări ipotetice şi îndepărtate, gospodăria spitalului suferea îndestule lipsuri, care s-ar fi putut îndrepta fără nici un raport şi fără nici un memoriu.

Medicul însă nu le vedea; el avea ideile sale!

Alexandru Vardaru nu scăpă de el până la uşa automobilului:

— Am să vă trimit numărul memoriului, domnule deputat! Şi o copie. Am păstrat o copie… Să poftească domnii aci, să constate la faţa locului! Toată speranţa, domnule deputat, e în dumneavoastră. Vă trimit o copie bătută la maşină…

Alexandru Vardaru privi lung, cu dezaprobare, găinile care trăgeau din două capete de bandaj pline de sânge. Maiorul îi urmări privirea. Înţelese şi tăcu deodată, smulgându-şi mustăţile de pisoi.

Luminiţa se ghemui între Alexandru şi Laura Vardaru, cu palmele desfăcute în sus, pe genunchi cu ochii goi.

Nu! Nu era aceasta! Altfel îşi închipuise. I-a strâns mâinile mult, să-i simtă sângele pulsând viu şi fierbinte în artere; i-a ţinut capul enorm lângă pieptul ei… I-a tăiat unghiile, ridicolă mărturie de iubire! Nu putea fi aceasta tot! Nu i-a rostit nimic din câte şi le spusese atât de limpede şi cald, astă-noapte, şi în cealaltă noapte, de când a aflat; şi tot ce-a gândit în drumul până aci… Iar el numai a bolborosit nelămurit. Ceilalţi răniţi au figura liberă, ochii… În ochi atâtea se pot citi! De ce tocmai el?

Închise pleoapele să-şi amintească cum sunt ochii lui Radu şi buzele.

O scutura un fior.

— Ce e, Luminiţa? O strânse mâna caldă a Laurei Vardaru pe după mijloc.

— Nu ştiu, tanti… Nu mi-am închipuit aşa! o podidiră lacrimile repezi.

Automobilul intră în dumbrava rară unde se sfârşea câmpul de trifoi cu verdele jilav, care dădea şesului înfăţişare de prosperitate bucolică. Neculai ţinu dreapta de tot, alături de şanţ, ca să treacă pe lângă un convoi de camioane sanitare.

Pe urmă, scăpată la drum liber, maşina se avântă într-un uragan de praf.

„Nu e aceasta. Nu aceasta am aşteptat!” gândea şi Radu Comşa în mormanul lui de vată.

Era acum deznădăjduit de singur în întunericul bandajelor. Ar fi vrut să doarmă, să nu gândească nimic, să uite ca într-un început de moarte.

Alături se afla un rănit, a înţeles de la început, din vorbele medicilor, că e ofiţer de artilerie; un rănit care doarme tot timpul. Când se trezeşte, nu găseşte nimic mai interesant decât să povestească ce a visat. Absurd, uită realitatea, pentru a trăi incoherenţa vedeniilor din somn. Are desigur o rană grea; de trei ori l-au dus la masa de operaţie.

Despre aceasta nu pomeneşte nimic. Nici nu se vaită.

Acum două zile i-au tăiat un picior. A tăcut toată dupăamiaza, copleşit de amorţeala cloroformului care ajungea până la el, miros fad, prin căptuşeala de vată. Pe urmă, când s-a deşteptat, a început să povestească imediat, cuiva care îl asculta:

— Să vezi ce nostim! Am visat că eram pe marginea unei ape foarte mari, într-o pădure cu vegetaţie necunos-cută. O pădure ecuatorială… Am mers mult până să găsesc un loc bun de coborât, fiindcă malul era înalt şi râpos… M-am dezbrăcat, am intrat în apă; era o apă caldă şi plăcută, cum e apa de vară… Am început a înota spre o insulă de la mijloc, unde se vedea un şir de palmieri cu smocuri ciudate de frunze în vârf… Deodată, apare o femeie înotând lângă mine şi începe să râdă…

Rănitul se oprea să râdă şi el la amintirea râsului ca care l-a întâmpinat femeia din apă. Nenorocitul nu mai are un picior, nu poate merge, se va târî toală viaţa într-o cârjă, nu poate înota, şi el visează că merge şi înoată, şi acestea sunt singurele lucruri care îl interesează. Realitatea teribilă o uită.

De ce a spus: „nenorocitul”? E întotdeauna o fericire să poţi reface, după fantezia ta, realitatea, măcar dormind. Şi el visa altădată! Acum somnul e gol. Viaţa suspendată. Dar chiar atunci când visa, nu era o evadare din realitate, era o prelungire chinuită a tot ce-l nemulţumea peste zi, o conştiinţă monstruos diformată, o justiţie a umbrelor.

Radu Comşa mişcă mâinile deasupra păturii. Degetele atinseră ceva străin.

Pipăi.

Şi soldatul Omir se plecă, rostind:

— Sunt flori, domnule locotenent! Un buchet care nu se mai află de frumos… Le-o adus cucoanele…

Erau florile Luminiţei, rămase acolo, abandonate, fiindcă socotise de prisos să le mai dea cu mâna ei aşa cum îşi imaginase scena, când a ştiut că ochii astupaţi nu puteau să le mai vadă şi nările nu mai puteau să miroasă.

Degetele rănitului continuară să pipăie: căuta să ghicească florile prin atingere.

Aceştia sunt trandafiri; acestea garoafe…

Frecă între degete foile răsucite şi netede ale unui trandafir, era un trandafir roşu şi învoit, acestea nu le putea şti, învăţa numai să le simtă. Iar atingerea din vârful degetelor era netedă şi rece, ca obrazul lui Catrinel, în noaptea cu fulgere. De ce să-şi mai amintească noaptea aceea? Şi încă tocmai acum!

Împinse florile:

— Ia-le!

Omir ridică mănunchiul cu luare-aminte, ca să nu tulbure savanta rânduială a florilor şi frunzelor care nu mai erau de fâneaţă, ca pentru mormântul sublocotenentului Ion Vântu; plecă să caute un vas cu apă, păşind în vârful bocancilor lustruiţi oglindă, cu grijă să nu trezească odihna celor din paturi.

Radu Comşa, trunchi diform de vată, numai cu mâinile libere de-a lungul păturii aspre, ar fi părut în neclintirea lui că doarme acum.

Dar în întunericul ochilor astupaţi, sub maldărul de cârpe, se ridicau, ca ochiurile de apă din adânc, gânduri cum nu cunoscuse niciodată, fiindcă niciodată ca în acest pat de spital, n-a fost atât de îndelung singur, numai cu el; fiindcă ochii nu mai puteau să-şi risipească privirea în afară, căutau numai în el.

— Ascultă, ce vis curios! sună, încă nedezmorţit de somn, glasul artileristului amputat. Se făcea că eram copil şi plecasem în excursie, cu o bicicletă mică, ştii, cum sunt bicicletele pentru copii…

— Stimabile Comşa, îţi pot spune că salcâmul nostru de la fereastră s-a pregătit de toamnă! Şi îţi mai pot spune, că la poartă văd intrând pe doamna doctor Probotă… Ceea ce înseamnă că peste o jumătate de oră va fi aci şi că din prag ne va face o morală severă, fiindcă am infectat camera cu fum de tutun şi fiindcă iarăşi am aruncat capetele de ţigări pe jos, mişălie care se întâmplă numai în cele mai ticăloase cafenele de suburbie! Morala vei suporta-o şi tu, măcar că nu fumezi, ergo nu poţi arunca chiştocurile în dreapta şi-n stânga… Această supremă eleganţă aparţine numai subsemnatului! Dar doamna doctor Probotă va trece peste aceste regretabile lapsusuri din educaţia mea scandalos neglijată şi se va aşeza iarăşi pe marginea patului tău, ca să rămână mai mult decât e decent lângă un bolnav cu aceleaşi drepturi şi datorii ca oricare altul… Constatare care din nou va contraria spiritul meu democratic şi egalitar, ostil oricărui privilegiu de clasă şi altor asemenea mofturi… Deocamdată, să ne tragem cu unghiile prin păr şi să ne aşezăm pocăiţi sub cerga noastră cea de toate zilele; să fim ca întotdeauna doi bolnavi exemplari.

Bolnavul exemplar păşi de la fereastră rezemându-se cu palmele de perete.

Cămaşa lungă era desfăcută pe pieptul foarte păros, picioarele goale în papuci erau tot atât de păroase. Când ajunse la pat, îşi lepădă papucii, scuturându-i pe ciment. Înainte de a pune capul pe pernă, repetă o tentativă neizbutită să aducă oarecare rânduială în părul câlţos şi rebel.

Orânduiala rămase ca întotdeauna o iluzie. Vâlvoiul îşi strămută doar direcţia, dinspre ochii unde făcuse până atunci streaşină spre creştet, liberând fruntea cilindrică.

Dar omul îşi trase pătura până la bărbie cu un surâs de satisfacţie: se vedea în închipuire un bolnav exemplar.

Radu Comşa nu-i putea zări surâsul.

Nu-i cunoştea nici faţa. Nu ştia cum arată acest tovarăş în necurmată agitare.

Ştia numai că rana aproape de vindecare îngrijorează doctorii, dar că îndată ce scapă de sub supraveghere, tovarăşul se târâie sprijinindu-se de pereţi până la fereastră şi nu tace decât prin somn. Ba nici atunci încă!

Sforăie şi, când se opreşte din sforăit, glăsuieşte.

De aceea, la început îl exaspera. N-a putut dormi câteva nopţi, fiindcă tovarăşul de cameră dormea patetic. Sforăiturile se dezlănţuiau în ciclonuri, se opreau să se prefacă în fluier subţire de piculină, irupeau în note profunde de bas, apoi omul lupta prin somn cu braţele, începea să cuvânte şi sfârşea întotdeauna cu o singură exclamaţie:

— Moft!

Iar dimineaţa, cum se deştepta, dacă nu apuca o carte în mână să rămână furat până la ultima pagină în lectură, vorbele curgeau inepuizabile ca apa dintr-un robinet uitat deschis.

Acum îl iubeşte. Când tace, îi lipseşte.

Tovarăşul de cameră e pasionat de cel mai mic amănunt al vieţii, e în continuă răzvrătire, gata să se războiască pentru nimic cu tot spitalul şi e, mai ales, pitoresc. E în acelaşi timp trivial şi subtil, cinic şi plin de candoare, brutal şi cu delicateţe neaşteptată: ascensiunile în cele mai pure înălţimi ale ideii le încheie coborând brusc într-o comparaţie la al cărei auz roşesc şi urechile zidurilor.

— Comşa?

— Da…

— Observ că au cam rărit-o musafirii tăi! Familia deputatului Vardaru, cea cu atât de fine ţigări, coşuri de fructe, flori, cărţi şi atâtea alte multe şi apetisante mofturi.

— De ce-au rărit-o? N-au fost joi?

Comşa se grăbi să-i apere, deşi avusese acelaşi gând: a început să-l uite familia Vardaru!

Spunea: familia Vardaru, dar gândea la Luminiţa.

Bolnavul exemplar numără pe degete:

— Joi, vineri, sâmbătă, astăzi duminică. Patru zile! Nouăzeci şi şase de ore! Altădată veneau de şapte ori pe săptămână şi câteodată de două ori pe zi… Încep să-mi pierd răbdarea! M-am învăţat cu ţigări bune, cu fructe, cu pesmeţi la ceai, cu belşug… Eu, până n-am căzut rănit şi până nu m-a adus providenţa care se numeşte doamna Maria Probotă în camera ta, n-am ştiut ce e aceea huzur… Şi e ignobil, stimabile Comşa, să înveţi un om cu ţigări fine şi la timp, cu pesmeţi şi flori, şi pe urmă să-l laşi numai cu năravul! Înseamnă că ai fost filantrop, numai aşa, de-un moft!

Pauză.

Radu Comşa s-a răsucit şi a gemut, fiindcă în ochi i-au trecut fulgere roşii.

Tovarăşul s-a ridicat într-un cot. Îl priveşte cu îngrijo-rare şi cu atâta bunătate, câtă ar putea arăta celor ce văd faţa-i păroasă şi aspră. Adică o bunătate încruntată şi o îngrijorare răstită.

— Ce e, Comşa? Te doare? Vrei ceva?

Iar pauză.

Omul şi-a pus capul pe pernă cu mâinile sub ceafă. Vorbeşte, privind în tavanul unde patrulează fără odihnă o muscă.

— Am întrebat dacă te doare şi m-am ruşinat, Comşa! Eu care nu mă ruşinez uşor, m-am ruşinat fiindcă inima mea e făţarnică… Te-am întrebat un moft! Dacă mi-ai fi răspuns: da! mă întreb cu ce te puteam ajuta? Cum pot să iau parte într-adevăr la durerea altuia? Află de la mine, Comşa, că durerea ta e întotdeauna numai a ta!

Radu Comşa, în bandajul lui, pare că n-a auzit. Acum feşele i-au lăsat gura şi nările libere: acopăr numai ochii şi partea din obraz, cusută.

Dar în pansamentul său, Radu Comşa a auzit şi gândeşte că într-adevăr în durerea morală ca şi în cea fizică, omul e osândit să se mistuie singur. Acei care un timp au cercat să ţi-o pătrundă încep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleacă deasupra să le simţi respiraţia caldă de unde şi tu sorbi căldură de viaţă.

— Comşa?

— Da…

— Când te-ai plictisit de palavrele mele, spune-mi ce să-ţi citesc… Mai avem încă două cărţi minunate! Mă mir că am putut trăi până acum, fără să le fi cunoscut… Ca şi cum aş fi fost mai sărac, dacă se poate, şi nu o ştiam… Dar înainte de toate, să te rog ceva!

— Zi!

— Cere amicilor tăi să ne mai slăbească pe viitor cu marfa acestui anost Bourget! Bourget… De ce ne tot îmbuibă cu Bourget?

— Nu pricep mirarea… Sunt doar cărţi alese de femei!

— Ştii, Comşa, cu ce compar eu romanele acestui domn Bourget?

— Nu ştiu cu ce compari romanele acestui domn Bourget…

— Cu nişte căţei împanglicaţi de salon, cu aceasta le compar. Ştii de ce, Comşa?

— Nu ştiu de ce le compari cu nişte căţei de salon…

— Să-ţi spun eu de ce, Comşa! Ai văzut căţei de ăia dezgustători, care te ling, au tremurici, dansează pe picioarele subţiri de păianjen şi nu mai sfârşesc fandosindu-se? Când li s-au înnodat intestinele, fiindcă s-au îmbuibat, se târâie constipaţi pe covor de ţi-e scârbă. Şi ai crede că s-a întâmplat o catastrofă, atâta agitaţie e în casă: „Vai, ce-o fi mâncat Pusi? Şi-a stricat stomacul Pusi… Fuga la telefon! Cheamă doctorul!…Imediat, că moare Pusi!” Ştii ce fac eu, Comşa, cu asemenea javre?

— Nu ştiu ce faci cu asemenea javre…

— Le înşfac de ceafă şi le azvârl de trei ori peste cap, pe fereastră afară… Aceasta fac eu cu asemenea javre! Aşa cum aş arunca şi volumele acestea de indigestie psihologică ale domnului Bourget, dacă n-ar fi aduse cu gingaşe intenţii de Vardarii tăi!

Şi aceasta durează douăsprezece ore pe zi, când sunt singuri.

Radu Comşa regretă că nu-i poate vedea indignarea pe figură şi că e silit să o reconstituie numai din accentul cuvintelor.

Acum tovarăşul lui Radu Comşa tace şi desigur fumează, fiindcă Radu a auzit chibritul şi simte mirosul de tutun.

S-a deschis uşa. A apărut în prag Maria Probotă.

Se uită mustrător, cu ochii obosiţi, la aţele de fum şi la tapiseria de mucuri lărgită pe ciment, pe o rază de doi metri, în jurul patului unde zace bolnavul exemplar. Mustrarea e mută, numai în privire. Dar tovarăşul lui Radu Comşa e cu atât mai sensibil.

— Nu vă uitaţi la mine, doamnă Probotă… Comşa e de vină, vă spun pe onoare! Dacă prietenii lui, ori ca să fiu mai exact dacă prietenele lui tot aduc ţigări, ce putem face? Suntem recunoscători şi fumăm.

— Am să vi le confisc! ameninţă Maria Probotă cu o bănuială de surâs pe buzele împietrite.

Tovarăşul lui Radu Comşa turteşte ţigara de perete şi aruncă jos mucul, cu figura sa pocăită de bolnav exemplar.

Maria Probotă cercetează foaia de observaţie, temperatura: nu le desface însă pansamentele, căci nu e ora pansamentelor, iar bolnavii nu sunt în secţia ei.

— Dacă ai sta liniştit, domnule sublocotenent, dacă ai fuma mai puţin şi ai vorbi şi mai puţin, ai fi acum pe picioare!

— Dar mă simt foarte bine aci, doamnă Probotă! Abia m-am deprins să trăisc ca un rentier. Când am să înţeleg că vreţi să mă daţi afară, rup singur pansamentele… Sunt şi rămân aci! Am jurat să nu mă despart de locotenentul Comşa! Eu am întotdeauna convingerea vanitoasă că tot ce se întâmplă e cu intenţii ale providenţei pentru mine. Dacă m-a pus alături de Comşa, înseamnă că providenţa are vreo socoteală cu mine şi cu el!

Maria Probotă îşi astupă urechile, exagerat înspăimântată de avalanşa care ameninţa ca întotdeauna să nu mai sfârşească.

Se apropie de patul lui Comşa.

Rănitul vorbăreţ tace brusc. Deschide o carte şi, întors pe o coastă, cu spatele, se cufundă în lectură cu ostentativă indiferenţă la tot ce se petrece împrejur, care pe Maria Probotă o stânjeneşte.

Atinge mâna lui Radu:

— Azi ce ne spui? Când dăm drumul luminii?

Radu Comşa nu-i vede privirea în care totul e stins, dar cuvintele şi atingerea mâinii îi fac bine.

— N-aş fi crezut niciodată că trei săptămâni înseamnă atât de nesfârşit timp! Dinu ce face?

— Am să-l aduc într-o zi… Nu-i mai ajunge timpul. I-a născocit unchiu-său altceva: zmeu! Abia îl pot aduce seara la culcare… Nu mai vorbeşte decât de zbârnâitori, cumpănă, coadă, zmeie de una şi de două coli… Copiii sunt fericiţi! Nu înţeleg înfricoşarea timpului în care trăim şi au să uite îndată…

A fost o scurtă însufleţire numai când a vorbit de copil; acum s-a stins.

Vorbele au căzut în urechea lui Radu Comşa ca pietrele care deschid cercuri concentrice în apă, mult după ce au ajuns la fund; acum toate cuvintele sună în întunericul lui mai adânc.

Purtând mâna la fruntea acoperită să-şi aşeze bandajul mişcat, spune încet:

— Nu numai copiii au să uite… Tot omul uită! Aci e poate şi singura noastră putere de a trăi. Omul uită un adevăr, îl caută din nou… Îl descoperă. Nenorocirea şi durerea ne învaţă sensul vieţii; dar ar fi teribil ca învăţătura aceasta să ne rămână veşnic prezentă aci, să ne paralizeze! O uităm, ca să avem voluptatea de a o mai căuta şi a o mai găsi încă o dată. Aceasta e de altfel toată povestea omenirii…

Bolnavul exemplar se răsuceşte din pat, dovedind aşa, imprudent, că n-a citit, ci a ascultat.

— Nu, Comşa! N-ai drept să spui aceasta! Deşi urăsc războiul, îi sunt recunoscător… E singura împrejurare când durerea ta egoistă poate lua un caracter universal. E o consolare să ştii că suferinţa ta individuală, de astă dată, nu se pierde meschin şi izolată, ca un moft fără importanţă pentru restul lumii, ci se confundă cu o catastrofă universală… Fiecare om, de la o vârstă înainte, e o ruină păcătoasă în care nu s-a petrecut nimic. Acum vor fi toţi ruini grandioase în care s-a petrecut ceva teribil! Fatalitatea înainte de război era într-adevăr făcută din nimicuri… Îţi cădea un burlan în cap, ori te însurai cu o balcâză, care-ţi amăra zilele… Existau şi înainte de război martiri, dar nimeni nu-i băga în seamă. Martiriul lor era urât şi mediocru! Nici ei nu ştiau că sunt martiri… Experienţa lor era pierdută, pentru dânşii şi pentru umanitate! Dar acum, fatalitatea nu mai e o sumă de nimicuri: e o realitate precisă şi formidabilă, dominând câteva zeci de milioane de oameni; iar martirii au conştiinţă că sunt martiri, se văd, se ştiu, se numără, sunt şi ei milioane care vor face o categorie aparte în omenire… N-o să mai avem ruşinea elanului; n-au să ne mai sperie toate stârpiturile şi n-au să ne mai conducă toate larvele, care se intimidează înaintea a tot ce e mare, dezinteresat şi curajos… Zici că o să uităm? Dar aceasta de aci?

Îşi dezveli pântecul înfăşat, unde se vindecau spărturile gloanţelor şi îl acoperi îndată, când îşi adusese aminte că e o femeie de faţă şi că Radu Comşa nu poate vedea.

— Aceasta de aci şi ochii tăi, şi pieptul din care ţi-au scos chirurgii atât de complete şi curioase colecţii de aşchii, acestea sunt mofturi? Se pot uita? Acestea au să fie ruini în care nu s-a petrecut nimic? Sunt răni care nu trebuie să se închidă niciodată. Dacă ai să le poţi uita şi dacă ai să le uiţi, şi dacă am să le pot uita, şi dacă am să le uit, atunci, stimabile Comşa, ne putem întoarce spatele de pe acum! Suntem nişte mofturi! Atunci ar însemna că războiul a fost într-adevăr numai un asasinat… Iar eu, care am culcat atâţia oameni cu mitraliera câţi n-a ucis cel mai celebru ocnaş din cei cu craniul măsurat la serviciul antropometric, merit nu tinicheluţe, nu panglici, nu mofturi, prăjiturele, ţigări şi îngrijire de prunc răsfăţat; ci merit o pedeapsă mai grea decât ştreangul, o tortură care încă n-a fost născocită…

Maria Probotă îşi astupă urechile îngrozite de vertiginoasa peroraţie.

Tovarăşul lui Radu Comşa tăcu, nemulţumit că din nou nu şi-a stăpânit neastâmpărul.

Deschise cartea de pe piept la semn şi, întorcându-se cu băgare de seamă şi încruntări de durere, începu iar să citească.

E tăcere. O frunză roşie a intrat uşor pe fereastră, a părut că-şi caută întâi plutind un loc; s-a refugiat cu un foşnet de ameninţarea toamnei de afară.

Radu Comşa a săltat capul orb, să prindă ce înseamnă acest fâşâit pe ciment.

— Nimic… O frunză… Încă o toamnă…

Pe figura Mariei Probotă nu s-a clintit nici o linie şi obrazul e totuşi încă mai dureros împietrit. Ceva s-a destins înăuntru, un simţământ purificat alături de omul pentru care într-ascuns suferise.

Acum, Radu Comşa e numai un prieten în durere.

Maria tace. Făptură firavă în haină albă de pânză, încovoiată pe marginea patului, e numai o femeie lângă un bolnav, ridicându-i capul mai sus pe pernă, privindu-i bărbia descoperită, şi învăluit sub pansament obrazul, pe care îl ştie pentru totdeauna desfigurat. Ceva rău, neştiut de ni-meni, era în sfârşit mort. Viaţa ei se elibera.

Nu mai simţea nici ură pentru el, ura care nu era decât altă voluptate, acră, a iubirii; nici teamă; nici neliniştea de care fugea şi pe care o căuta. Nimic de astă dată nu mai era vinovat în îndemnul ce-o purta în fiecare zi aci. Plecându-se peste figura orb înăbuşită, atât de aproape, încât Radu Comşa îi aude bătăile inimii în pieptul strâmt; când îi vâră mâna sub trupul rupt de aşchii să-l îndrepte, e numai femeia alinând un soldat căzut: mamă ori soră, aşa cum au îngenuncheat întotdeauna, de când oamenii se întreucid, să pună balsam pe răni de război… De când a aşteptat ea eliberarea aceasta, şi iată că nu-i aduce acum nici o bucurie!

— Radule… – de-acum îl poate chema fără nici o teamă pe nume – Radule, nu mi-ai spus ce să-i scriu lui Virgil?

E încă o biruinţă asupra ta însăţi să amesteci amândouă numele, fără nimic vinovat, fără ezitarea secretă; să nu mai simţi ruşinea şi umilinţa tăinuită în tine.

— Radule, ce să-i scriu lui Virgil? întrebă a doua oară.

Radu Comşa îşi pipăi pansamentul pe ochi. Zâmbi, aşa cum zâmbea acum, cu muşchii buzei crispaţi dureros şi urât:

— Scrie-i că am ajuns, în sfârşit, aşa cum spune camaradul meu de aci! O ruină grandioasă în care s-a petrecut ceva… Şi dacă îi pare aceasta sibilic, spune că îl aştept să capete lămuriri de la prietenul meu, Vasile Mogrea.

Rănitul din celălalt pat, dovedind încă o dată că era mai atent la ce se petrece în jur decât voia să pară, se întoarse ţinând semnul foii din carte între degete.

— Comşa, în ironie stă adesea plăcerea să insulţi ceea ce iubeşti mai mult… Tu ai pudoarea gândurilor şi a celor ce simţi. Crezi că a le mărturisi e o slăbiciune… Şi că a le batjocori e o bravură! Eşti ca acele izvoare care, atunci când sunt aproape să fie captate, fug… Dar izvorul, dacă există, tot trebuie să iasă odată la lumină… Sunt curios să-ţi văd ochii, când doamna Probotă şi colegii domniei-sale îţi vor scoate, în sfârşit, această mizerie de cârpă… Sunt sigur că arată aşa cum mi-i închipuiesc!

Bolnavul exemplar deschise iarăşi cartea la semn. Îşi aminti şi surâse în mustăţile aspre:

— Vă jur că de-acum tac! Mi-am consumat debitul verbal pe două ceasuri.

Se întoarse cu spatele, trăgându-şi şi pătura peste umeri.

Maria Probotă privea deasupra lui Radu Comşa ca deasupra unui obiect.

Privirile lor se încrucişau prin pânze şi vată, dar nu se vedeau.

Radu Comşa simţea umilire că se află astfel înaintea fiinţei care uitase şi iertase. Dar Maria Probotă, cu spaimă, descoperea că acum, când tot ce era rău şi înăbuşit în ea fusese definitiv biruit, în loc de bucuria aşteptată, i se desfăşura înainte numai un deşert uscat. Îşi spusese că atunci când va veni ceasul acesta, va afla că viaţa ei se mai poate încălzi la o lumină blânda. Lumina era acum numai peste ruini devastate şi infertile, aşa cum rostise omul păros de alături: ruini în care nu s-a petrecut nimic.

Iar figura cu fruntea rotundă, ochii castanii cu firişoare de aur, gura cu frăgezime încă de copil, între cele două paranteze de cute săpate sub nările subţiri, erau de un calm neomenesc, o rigiditate sub care totul a fost pustiit. Tot aşa cum sunt inerte chipurile morţilor după ce s-au răcit.

— Ce să-ţi mai aduc, Radule? Fructe, flori? Astea nu… Ştiu că domnişoara Vardaru…

— N-au venit de patru zile! Se răsuci iar din pat tovarăşul lui Comşa, cu promptitudinea unui şcolar pârâtor.

— N-au venit de patru zile? repetă încet, cu mirare, Maria Probotă.

Şi tăcerea care dură îi păru atât de goală lui Radu Comşa, încât îi apără îndată:

— Desigur, s-a întâmplat ceva… Vor fi fiind la ţară… Se va fi întâmplat ceva colonelului Pol Vardaru!

Ca să alunge gândul care rodea în el, schimbă altceva:

— Ce voiam să te rog? Da! Cărţi, dacă se poate să ne aduci; cărţi, mai bine decât flori şi…

— Orice cărţi, doamnă Probotă, orice poate să fie! O chimie, un dicţionar ori un almanah de la patruzeci şi opt, numai Bourget nu! se grăbi să adaoge bolnavul exemplar, apărându-se cu amândouă mâinile, ca şi cum îi răsturna cineva chiar acum pe piept, să-l sufoce, toată opera completă a lui Bourget, în ediţie definitivă şi revăzută.

— Tot nu v-aţi împăcat cu Bourget, domnule Mogrea?

— O!

Tovarăşul lui Radu Comşa înlocui cuvintele cu un gest care arăta că între el şi autorul Cosmopolis-ului nici o reconciliere nu e posibilă.

Maria Probotă se ridică:

— Să-mi fiţi liniştiţi, vă rog! Şi, domnule Mogrea, te-am rugat, mai rar cu ţigările… Am să vi le confisc.

Mai vru să adauge ceva, cu mâna rezemată de fierul patului unde se afla Radu.

Dar şterse gândul, ca un fir de funigel păienjenind înaintea ochilor.

Când deschise uşa, frunza uscată, târâtă de curent, fugi să se ascundă într-alt ungher mai păzit de suflarea rece a toamnei.

Tovarăşul lui Comşa aşteptă până când paşii din sală se depărtară. Întinse mâna şi alese o ţigară. Aprinse aruncând în sus inele de fum, privindu-le cum trec unul prin altul.

— Comşa?

— Da…

— Pe doamna Probotă o cunoşti de mult?

— De când eram şi eu şi dânsa la universitate… De ce?

— Nimic! O întrebare ca oricare alta. Şi cu Probotă eşti prieten? Prieten vechi?

— Ce întrebare? Cel mai vechi şi mai bun… Colegi din clasa întâi de internat.

Tovarăşul lui Comşa aruncă trei inele de fum unul prin altul, le risipeşte cu mâna.

— Îl cunosc şi eu puţin… Am suplinit o catedră şi ne-am cunoscut într-o cancelarie… Un tip cam pedant, cu chelie precoce, roşcat şi fără gene…

Alte trei inele de fum, şi mâna păroasă iar risipindu-le.

Apoi o reflecţie, aşa, fără nici o legătură:

— Soarta unor femei e câteodată stupidă! Nu e cel mai uşor lucru să te resemnezi sărutului conjugal, onest ca o recompensă… În fine, moft! Viaţa e uneori un moft trist, Comşa… Ce trist? Sinistru, Comşa! Cel mai sinistru moft!

Radu Comşa nu înţelege. Camaradul lui are nevastă şi copil în Bucureşti. I-a vorbit întotdeauna despre dânşii cu suflet, suferă pentru soarta lor: au rămas singuri şi fără bani acolo, sub stăpânire străină. Sunt săraci. S-au luat numai fiindcă s-au iubit. S-au unit două sărăcii. Nimic nu-l îndreptăţeşte să vorbească astfel.

Dar tovarăşul lui Radu Comşa a schimbat cartea pe care o citea singur; a luat alta să urmeze cu glas tare, pentru amândoi.

Zvârli ţigara, fireşte jos, şi începu:

— În uşă, apăru Nataşa. Toată lumina soarelui năvăli învăluind-o în irizaţii tremurătoare, ca o eşarfă. Orbit, Stolnicov închise o clipă ochii. Când îi deschise, figura Nataşei tot nu se distingea, dar razele făceau în jurul capului, în păr, o aureolă…”

Radu Comşa, care vedea acum, în ochii închişi, imaginile luminoase mai vii decât întotdeauna, o zări pe Nataşa în prag, plutind aerian în explozia de soare, cu tremurul razelor în păr.

Figura indistinctă era a Luminiţei, a Zoei Vesbianu, a Mariei Probotă, a lui Catrinel… Toate confundate, conciliate, topite în una singură, ireală. Dar painjenişul de raze palpitând în păr îl orbi acolo, în întunericul lui, de atât de iradiantă şi nepământească lumină.

Tristă Luminiţă, Tu ştii că pentru mine începutul unei scrisori e întotdeauna dificil şi rece, ca cele dintâi cuvinte cu care încep o conversaţie într-un salon: vremea, servitoarele, jurnalele de modă – sau acum: comunicatele, ruşii, Verdun, Salonic etc. Şi cum rodeam vârful tocului în dinţi (obicei urât, dar incorigibil), mi-am adus deodată aminte că tot aşa, după miezul nopţii, la aceeaşi masă şi tot cu fereastra deschisă, acum un an, îţi scriam la Bucureşti un răvaş tot aşa de lung, cum sunt sigură că va fi şi acesta… Am măsurat aşa mai bine timpul. Un an! Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi au dat fire albe, aşa cum e mama astăzi, albită cu totul.

Câte prostii ţi-am scris atunci, Luminiţo! Ni se păreau toate simple şi nu ne îndoiam nici o clipă că vor sfârşi repede şi patetic. Aveam chiar un fel de mândrie, evident, nemărturisită, fiindcă nu se spun toate prostiile câte-ţi dau în gând; aveam mândria că începe şi pentru noi o vreme eroică, aşa cum au trăit contemporanii lui Napoleon. Că vom fi în acelaşi timp actorii şi spectatorii unei grandioase epopei.

Pe urmă, abia, am văzut că tot ce se pare epic şi glorios în perspectiva timpului, când bunicii povestesc nepoţilor, e de fapt numai un nesfârşit lanţ de urâţenii. Suferinţa nu este grandioasă decât când e evocată mai târziu în amintire şi a fost curăţată de tot ce era meschin.

Ce să-ţi spun? Acum ştiu ca toţi contemporanii lui Napoleon nu erau oameni supranaturali, aşa cum mi-i arătau cărţile: erau numai nişte oameni necăjiţi care suportau vremurile, nu le creau şi nu le conduceau. (Cred că-ţi place introducerea, Luminiţo, e după ritual: o consideraţie generală, înainte de a trece la amănunt). Acum am să urmez numai sfatul lui M-lle Roche, care ne rezuma lecţia de stil şi compoziţie într-o singură concluzie: „Enfin, bavardez, la plume aux doigts”!

Ai ghicit! Aş vrea să fiu iarăşi lângă tine, Luminiţo, nu atât fiindcă eu mă simt aşa de singură şi aş vrea atâtea să te întreb, căci se petrece în mine ceva necunoscut şi nou, dar mai ales fiindcă te ştiu pe tine atât de încercată de mâhniri. Bietul Mihai! Când am citit scrisoarea ta, nu-mi venea să cred. Poate e o eroare, se fac atâtea confuzii în listele de pierderi!

Dar am văzut că nu avem dreptul să ne mai îndoim. Şi mă gândesc cum într-o vară ca aceasta, cu atâta soare, poate să fie un copil pus în cutia aceea oribilă de lemn şi îngropat cu pământul pe piept. Toate nebuniile lui de astă-iarnă, şi dimineaţa aceea când s-a înfuriat şi a rupt fotografia lui la Chioaia! Tu spui că ai acum mustrări pentru că îl zeflemeai tot timpul, dar cine şi-ar fi închipuit, Luminiţo? Şi mă gândesc la Măgduţa Dobreanu, la Cora şi Ralu… Cum s-ar putea să nu urăsc războiul?

De aceea cred, Luminiţo, că e un noroc pentru Radu Comşa că a fost rănit.

O rană oricât de grea e unica siguranţă pentru tine că nu se mai poate întâmpla altceva mai oribil. E cel puţin pentru multă vreme la adăpost, aşa cum ne-am bucurai noi când am aflat că bărbatul Emiliei a căzut prizonier. E o bucurie egoistă şi poate laşă, dar de ce să nu fim sincere şi să n-o spunem?

Un rănit se vindecă şi un prizonier se întoarce, dar acei care nu se vor întoarce niciodată?

Nu înţeleg din scrisoarea ta un lucru. E poate numai o părere… Zici că e penibil când te afli lângă el şi, în loc de cu-vinte bune pe care le aveai pe buze cu un ceas înainte, taci numai, şi priveşti bandajul care-i ascunde faţa şi ochii. Şi scrii că te simţi aşa lângă el, străină, parcă ceva s-a îndepărtat.

Vezi, de aceasta mai cu seamă regret că nu sunt lângă tine! Ai înţelege mai bine, Luminiţa, că nu trebuie să spui aceasta, nici pentru tine, nici pentru el! Ar fi într-adevăr oribil! Dar nu e aşa că nu se poate? Sunt sigură că astăzi chiar ai să te duci la el să-l dezmierzi pe obraz şi pe ochii acoperiţi, şi ai să-i spui cuvintele pe care le gândeşti şi nu le spui. Cugetă câtă nevoie are el acum de cuvintele acelea pe care le înăbuşi avară în tine!

A fost pe aci domnul Paul Vardaru, cu nu ştiu ce misiune urgentă la comandamentul rus. A trecut numai ca o vijelie pe la noi, târât de papŕ, care l-a întâlnit, furios pe toate comandamentele din lume. Era periat, netezit, bărbierit şi tânăr, parcă n-ar fi venit direct de pe front, unde regimentul lui a fost iarăşi decimat şi scos din luptă. A stat la masă la noi, a animat puţin casa noastră care e atât de tristă de la un timp. A speriat-o pe biata maman cu reţetele de mâncăruri, ceea ce numeşte dânsul „l'art de la gueule”, pe care românii au pierdut-o. I-a interzis să utilizeze vreodată fasolea verde, mazărea, cartofii de primăvară, morcovii, decât imediat ce sunt culeşi din grădini; după câteva ore îşi pierd toată savoarea. Puiul să fie fript numai la frigare sau într-o coală de hârtie albă, puiul la tavă e o crimă! În sfârşit, le ştii toate, mai bine decât mine. Privea biata maman cu nişte ochi la acest colonel cu două rânduri de decoraţii pe piept, venit direct de pe front, şi vorbind cu pasiune numai de mâncări, băuturi, de Brillat-Savarin, Grimond de la Reynčre, marchizul de Cussy, nu mai ţin eu minte ce gurmanzi celebri! La sfârşit a povestit câteva anecdote atât de picante, încât a trebuit să-mi caut de lucru prin alte camere până a sfârşit. Simţeam cum îmi ard urechile. Iar la plecare nu s-a lăsat până ce maman n-a primit o sticlă de coniac Martel*, pe care o avea nu ştiu unde în maşină, plângându-ne pe noi românii că n-am învăţat nici până acum cum trebuie băut coniacul: numai în pahare speciale foarte largi, balonate, cu gura îngustă, ca să poţi aspira toată aroma. Dar când şi-a adus aminte de Mihai, l-am văzut privind în altă parte, ţintă, până când i s-au limpezit ochii…

După plecare, în casa noastră s-a făcut iarăşi liniştea care mă apasă; parcă a fost scos un mort de aci.

Maman iar a început să se strecoare albă şi îmbătrânită printre uşi; slugile să păşească în vârful picioarelor.

Papŕ s-a închis în birou, unde citeţte Montaigne ori nu ţtiu ce enciclopediţti, ca să fie cât mai departe de tot ce se petrece pe lume. Cum ştii şi tu, toate ne-au mers şi acum rău. Recolta a fost rechiziţionată, ca şi vitele toate de muncă; în schimb, în sertar s-au adunat bonuri galbene pe care nu dă nimeni un ban. Trăim ca săracii – nu înţeleg cum pentru alţii războiul e un prilej de îmbogăţire – şi îl admir pe domnul Vardaru, că atât de bine ştie să-şi apere interesele, rămânând totodată şi un bun român, fiindcă dă mai mult decât dau alţii îndoit de bogaţi şi care acum se plimbă pe la Paris, Tokio, Stockholm etc. Dar el dă, numai ce ştie că trebuie dat!

La papŕ, vin toţi, încarcă, lasă bonuri şi pleacă! Iar bonurile rămân să ţină signet în volumele lui Montaigne…

Am mai avut o singură zi de bucurie, când ne-a venit, prin Elveţia, o scrisoare de la bărbatul Emiliei, prizonier la nemţi.

S-a întâmplat ca tocmai în lagărul lor din Germania să fie anunţată o vizită a unor gazetari elveţieni, olandezi, danezi, spanioli, suedezi, în sfârşit din ţările neutre. Emil a scris atunci o scrisoare din ajun şi a înmânat-o pe furiş unui gazetar la întâmplare, rugându-l s-o trimită prin legaţie şi lăsând-o deschisă să vadă că nu scrie decât lucruri familiare. Aşa ne-am trezit într-o zi, pe neaşteptate, cu scrisoarea foarte gentilă a elveţianului, care nu-l cunoştca nici pe bărbatul Emiliei, nici pe noi; şi în plic, scrisoarea cealaltă… E o mângâiere să vezi că în mizeria în care se zbate toată omenirea acum mai întâlneşti oameni care, de la adăpostul neutralităţii lor foarte confortabile, tot au îndestul suflet să înţeleagă suferinţele celorlalţi, care-şi ispăşesc neutralitatea de doi ani, cum a fost a noastră, numai risipă şi dezmăţ.

A fost câteva zile şi fratele cel mai mic, Toderiţă, după o rană fără importanţă la Mărăşeşti. Dar a plecat lăsându-ne bucurie mai puţină, ai să vezi mai departe de ce.

Şi acum, Luminiţo, să trec la partea cea mai delicată, pentru care aş vrea să fiu lângă tine şi să comunicăm altfel decât printr-o scrisoare, chiar când atinge dimensiuni kilometrice ca toate răvaşele mele.

Când spuneai în glumă că roşesc cum nu se cuvine unei fete în faţa lui Scarlat Măinescu, nu-ţi puteai imagina cât de aproape erai de adevăr. Nici eu nu ştiam atunci. N-aş putea să-ţi spun cum a fost şi de ce… Poate era hotărârea unei puteri mai mari decât noi, căreia nu ne putem împotrivi…

Îţi aminteşti că acum un an, când nimic nu mă îndreptăţise să cred că o să-l cunosc vreodată, îţi scrisesem că l-am văzut la braţul lui Radu Comşa, pe Calea Victoriei?

El e domnul acela cu privirea elegiacă şi absent de pe planetă, despre care îţi scriam. A trebuit multă vreme să-mi amintesc de unde-i cunosc figura; altfel aş fi crezut că o ştiu din altă viaţă. Şi când mi-a vorbit întâia oară, am simţit că roşesc: nu voiam să roşesc şi, cu cât gândeam că nu trebuie să roşesc, cu atât simţeam sângele zvâcnindu-mi în obraz… Pe urmă, ne-am cunoscut de aproape; era prieten, nu ştiu de unde, cu Camil şi în această calitate l-au invitat papŕ ţi maman. Am simţit ceva necunoscut când mă privea insistent şi ochii lui spuneau altceva decât vorbele indiferente pe care le rostea întotdeauna cu un ton de ironie, ca un om blazat de toate nimicurile omeneşti.

În fine, Luminiţo, e prea lung şi complicat să-ţi povestesc toate. Ai înţeles că eu, aceea totdeauna rece şi care spuneam că voi împleti cosiţă albă fiindcă nu vreau să se repete ceea ce vedeam împrejurul meu pretutindeni, voi fi peste puţine zile logodnica domnului Scarlat Măinescu.

Papŕ e încântat, Scarlat (vezi că nu mă pot opri să-i spun pe nume), Scarlat l-a cucerit. Maman e bucuroasă că mi-au ieşit ideile absurde, cum spunea ea, din cap. Dar toate nu se pot povesti într-o scrisoare. Aş vrea să ţi le murmur la ureche.

Am fost acum două zile cu Scarlat la moşie. Imediat a observat că toată gospodăria se părăgineşte.

Din câteva cifre a dovedit lui papŕ toată risipa şi, împotriva impresiei pe care mi-a făcut-o că ar fi elegiac şi absent de pe planetă, Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător; l-a convins pe papŕ că un om energic ar putea scoate venituri întreite decât arată scriptele din anii trecuţi. În sfârşit, nu e numai un bărbat spiritual, inteligent şi umblat în lume (observi ce banală am devenit cu epitetele?), dar pare să fie şi un om activ şi cu iniţiativă, ceea ce ar aduce puţină ordine în gospodăria noastră de moldoveni prea pasivi.

Şi aci ajung la întâmplarea cu Toderiţă!

Când a sosit în permisia lui de câteva zile şi a aflat de la maman, în loc să vină şi să mă îmbrăţişeze cum mă aşteptam, s-a arătat foarte rezervat. A început, spunând că tocmai faptul că e prieten cu Camil e destul de proastă recomandaţie. Pe urmă, când s-au cunoscut, tot timpul a stat morocănos şi l-a cercetat cum cercetează vameşii paşapoartele pasagerilor. În seara aceea, Scarlat a fost mai cu vervă decât oricând. Fiecare frază era o jerbă de scântei… Îl priveam cu adevărată recunoştinţă că aduce puţină viaţă în casa noastră atât de posomorâtă şi că maman se luminează la figură şi mai uită tristeţile ei. Toderiţă răspundea sec la întrebări, ca la un interogatoriu, nu râdea, când abia începusem să ne veselim şi noi puţin; în sfârşit, a stat între noi ca o bufniţă cobind a rău.

Scarlat a observat şi numai delicateţea l-a făcut să nu remarce altfel lucrul, decât neglijându-l complet şi vorbind mai departe ca şi cum Toderiţă nici nu exista. Când a plecat, am avut o scenă cu Toderiţă: m-a pufnit plânsul. El şi-a permis să spună că un om care, în loc să fie pe front ori măcar altfel util ţării, îşi petrece timpul la mesele de cărţi, în tovărăşia unei „secături” cum e Camil, nu poate să fie decât o secătură de aceeaşi speţă. Destul că avem un exemplar în familie! Iar după aceasta, o sumă de lucruri urâte şi rele, aşa cum vorbesc mulţi din cei întorşi de pe front, cu o intransigenţă de oameni care nu mai înţeleg şi au uitat viaţa de oameni.

E adevărat că Toderiţă e singurul dintre copii care aproape n-a cerut niciodată nimic de acasă; deşi cel mai mic, a fost bursier la liceu şi e bursier la şcoala lui de inginerie – mă mir cum a putut scoate acte de paupertate, când avem moşie în judeţ! – dar aceste lucruri foarte frumoase nu-l îndreptăţesc să se amestece cu atâta brutalitate în viaţa altora. M-am convins încă o dată, dragă Luminiţo, că oamenii cei mai insuportabili sunt virtuoşii: rigiditatea nu le permite să înţeleagă nimic din viaţă şi nici să admită că omul e un fragil aparat de carne, suflet şi nervi, nu un mecanism pe care să-l învârţi cu o cheie de ceasornic.

Cele câteva zile cât a mai stat acasă, de abia ne am mai vorbit. Ne-am despărţit numai cu o atingere de buze.

Şi fiindcă n-am rezistat şi am început să plâng, pe o canapea a noastră, unde plângeam toţi când eram copii şi primeam pedepse, s-a întors din prag să-mi spună:

— Să fii bucuroasă dacă peste trei ani are să-ţi răniână măcar canapeaua aceasta, ca să ai pe ce plânge…

Monstruos!

Scarlat a întrebat, numai după ce a plecat, de ce e atât de morocănos Mr. St. Vertu? – aşa l-a numit el – şi cu aceasta s-a sfârşit.

Şi mă întreb, dragă Luminiţo, ce cruzime au oamenii, chiar când sunt fraţii cei mai apropiaţi şi se iubesc, să-şi sfâşie unul altuia inimile cu unghiile? Toderiţă a plecat, dar ceva a picurat în sufletul meu, ca să n-am bucuria întreagă.

Mă surprind câteodată privindu-l pe Scarlat cu alţi ochi decât ar trebui. Mă neliniştesc ochii lui, care capătă o răceală cenuşie de metal, când vorbeşte despre unele lucruri.

Dar îndată ce-mi întâlneşte privirea, ochii lui sunt buni şi calzi, şi îmi spun că nimic din cele ce cobea Toderiţă nu poate fi adevărat. De altfel, ştiu că Scarlat are un rând de case şi o moşioară în teritoriul ocupat; e un om de energie care şi-a făcut singur averea, exact cum ar trebui să compenseze temperamentul unei fete romanţioase ca mine, şi că dacă îşi pierde din când în când timpul la mesele de cărţi, e numai fiindcă încearcă să se înşele uitând ceasurile grele prin care trecem şi situaţia lui de refugiat.

Am sfârşit, Luminiţo, şi, încheind, simt o ruşine faţă de mine însămi.

Toată lumea suferă, toţi din jurul meu poartă haină neagră, sau măcar altfel de dureri, la voi sunt tristeţi grele; iar eu, în mijlocul acestor catastrofe, sunt absorbită numai de acest sentiment nou.

Mi se pare că sunt pasărea ceea despre care am citit că începuse să-şi facă cuib în gura unui tun. Nu ştiu de ce mi-e frică. De ce tocmai eu să fiu aleasă pentru puţină fericire?

Mă ierţi că fericirea aceasta mă face egoistă? Am vorbit numai de mine. Aş vrea, Luminiţo, să fiu lângă voi, tu şi Radu Comşa, căci nu se poate să nu vă rezerve şi vouă aceeaşi fericire.

Dacă viaţa ne trimite câte o încercare, e numai ca să preţuim mai mult ceea ce am fi putut pierde.

Doresc însănătoşire repede lui Radu Comşa şi ţie altfel de gânduri. Cum aş dori să fie toţi fericiţi în jurul meu!

Te îmbrăţişează.

Elena.

După cinci zile de ploaie mocnită, un vânt cald a mânat norii spre miazănoapte, dezvelind cerul adânc.

Soarele, obosit şi tomnatic, cerca să împrăştie o timidă amăgire de primăvară.

Radu Comşa îi simţi dezmierdarea bună pe obraz. Înălţă capul, încins acum peste ochi cu o singură fâşie îngustă şi neagră, să primească în plin această baie caldă de viaţă. La fereastră, pe un scaun, cu mâinile pe genunchi, ca bă-trânii când ies să se sorească în april, respira cu lăcomie aerul încă jilav.

Vasile Mogrea se plimba dintr-un capăt în altul pe cimentul sonor, se oprea să-l privească o clipă, ridica ochii afară, la salcâmul cu frunze ovale de ceară.

Îşi muşcă mustăţile aspre:

— Acum, iubite Comşa, îţi pot mărturisi că simt un regret fiindcă ne vedem aproape vindecaţi… Ne despărţim, şi mă tem că tot ce-am vorbit şi-am hotărât în camera aceasta de spital se prea poate să rămână un moft! Ne întoarcem iar la viaţa care ne depărtează definitiv. Poate o să ne ocolim când vom da ochii. O să ne fie ruşine de atâtea mofturi! Şi de aceea, Comşa, simt mâhnire…

Radu Comşa îşi îndreptă faţa spre el, ca şi cum ar fi putut să-l privească prin cingătoarea opacă:

— Nu te-nţeleg, prietene! Eu, acum nu mă mai tem. Cât am adunat în întunericul acesta de două luni, e destul să renască un om. De ce crezi că avem să ne ocolim? Ne vom căuta, dimpotrivă, unii pe alţii, căci nu suntem numai doi. Presimt că se află sute acum, care se caută! Poate chiar în spitalul acesta! Avem să ne căutăm şi să ne găsim.

Celălalt se rezemă de pervazul ferestrei, privind pe gânduri o vrabie zburlită într-un ram.

Când vrabia zbură, se întoarse:

— Aceasta o ştiu, Comşa, şi totuşi mi-e frică. Mi-e frică de viaţă… Aici e uşor să hotărăşti! Pe urmă, viaţa ne sileşte la tocmeli. În sfârşit, moft!

Privi din nou la lumina de afară.

Alungându-şi temerile, vorbi cu bucurie:

— Poţi spune, dragă Comşa, că şi soarele s-a arătat astăzi bun cu tine! Peste câteva ceasuri, când vor veni să-ţi scoată, în sfârşit, mizeria aceasta, ai să dai cu ochii în lumină. Dacă s-ar fi întâmplat ieri, ai fi deschis ochii noi la o lumină urâtă şi veche… Era un cer mucegăit de-ai fi zis: „Moft!” şi-ai fi cerut îndată bandajul înapoi, să nu-l mai vezi. Astăzi e un soare lustruit ca un samovar rusesc şi un cer spălat şi muiat în sineală, într-adevăr festiv… Te invidiez de două ori! Întâi, fiindcă mă conving astfel că te bucuri de o atenţie specială a providenţei; pe urmă, pentru senzaţia unică, atunci când vor cădea cârpele acestea ca să renaşti; cum drept ai spus… Deocamdată e ceasul unsprezece. Se apropie vizita înaltelor personagii. Dă mâna să te conduc până la pat! E ultima oară când îţi mai pot sluji cu ceva…

Radu Comşa căută cu mâna liberă înainte, în gol, până ajunse lângă pat.

Tovarăşul îi împături haina, o aşeză pe scaun, îl înveli până la bărbie.

Apoi, cu îndemânarea unui licean deprins să fugă noaptea din dormitor, se dezbracă şi îşi mistui uniforma, întinzându-se în poziţia lui de bolnav exemplar. Era bărbierit proaspăt, cu mustaţa tunsă şi ţepoasă ca o perie de dinţi, cu părul pentru moment domesticit de foarfece şi pomadă, numai câteva fire indisciplinate îndrăzneau întoarcerea la vechea liber-tate, care făcea întotdeauna coafura lui Vasile Mogrea să amintească sârmele de frecat parchetul.

În tăcere, cu faţa în sus, cu mâinile paralele de-a lungul trupului, începură să aştepte vizita înaltelor personagii.

Iar în vremea aceasta, înaltele personagii treceau de la pat la pat, în sălile mari cu soldaţi.

Era o vizită de trei ori anunţată şi mereu amânată.

Două zile spitalul fusese spălat, măturat, feţuit, dezinfectat, pavoazat. La intrare, deasupra porţii boltite, crengi verzi încrucişate şi drapele aliate urau bun sosit înaltelor personagii. Bolnavii, mutaţi, categorisiţi din nou, îmbrăcaţi în cămăşi curate, săpuniţi şi periaţi, aşteptau în păturile aliniate cu o emoţie molipsită de la tot personalul agitat.

Ciudat!

Pentru moment uitaseră rănile, braţele şi picioarele amputate, ochii orbi şi durerile crunte. Chiar cei în delir se opriseră şi simţeau cu toţii grandoarea evenimentului; orgoliul că fac parte dintr-un spital onorat cu o atât de însemnată atenţie.

Misiunea era numeroasă.

Un general obez, stacojiu ca un rac fiert, cu părul şi mustăţile albe, se încrunta, icnea, mormăia şi gâfâia în tunica prea strânsă, cu ochii convulsionaţi ca de spaima unei explozii apropiate. Fiecare pas era însoţit de un complex de scârţâituri. Scârţâiau ghetele de piele de bizon, scârţâiau jambierele roşii care gâtuiau pe pulpă pantalonii cu lampas, scârţâiau curelele încrucişate pe piept şi pe mijloc; în întregime mirosea a piele şi scârţâia ca un geamantan nou.

Alt general, scund şi grozav de spătos, în uniformă cu buzunări numeroase şi enorme, încât ar fi putut cuprinde toată arhiva marelui stat-major, părea, dimpotrivă, foarte încântat de tot ce întâlnea, deşi nu s-ar fi putut spune de ce, şi nici n-ar fi avut de ce.

Rămânea în urma tuturor, ridicând sprâncenele îmbinate şi imense cât o pereche de mustăţi, să adaoge după inima sa milostivă cuvinte de îmbărbătare bolnavilor:

— La Mărăşeşti? Bravo! Amândoi ochii? Regretabil, dar nu e nimic… Bravo! La Poiana Mărului, ai zis? Interesant! Se poate trăi foarte bine şi numai cu o mână… Bravo, îmi placi, băiatule! Îţi spun că-mi placi!

Strângea mâinile câte nu erau ciungite, dezvelea păturile să vadă resturile picioarelor sfârşite în bonturi de bandaje… Bolnavii cereau să se ridice pe-o coastă, înălţau gâturile slabe, îngăimau începuturi de vorbe.

— Stai liniştit! Bravo! Nu e nimic… Ţara! Minunat!

Se aflau încă două doamne şi o fată blondă, în haină albastră de culoarea viorelei, înaltă şi fragilă, cu umerii slabi şi înguşti, cu părul imaterial ca un abur.

Toată silinţa şi-o adunase să-şi reţină lacrimile.

Împărţea timidă câte o floare din mănunchiul răsfirat pe braţ şi ţigări dintr-un coş, purtat respectuos de un infirmier… Nu ştia cu ce cuvinte să-şi însoţească darul; cu obrajii învăpăiaţi de emoţie, punea floarea şi cele câteva ţigări pe marginea păturii şi pleca repede, ca după o faptă ruşinoasă. Dar ochii bolnavilor o urmăreau recunoscători; simţeau că într-adevăr aceasta singură suferă cu adevărat pentru suferinţa lor.

Una din doamne, înaltă şi pieptoasă ca un jandarm călare, într-o manta de mătase cafenie, o doamnă venerabilă cu mustăţi sure privea paturile printr-un lorgnon ţinut în mâna cu numeroase inele şi brăţări. Se apleca pe jumătate, ca înaintea unor vitrine cu obiecte curioase, adresându-se răniţilor cu interjecţii franceze, împestriţând frazele româneşti:

— Quoi? Ţara n-are să vă uite niciodată que je te dis! Au să ne sosească peste câteva luni un transport de aparate ortopedice perfecţionate… Voilŕ! Creaţie englezească! Are să fie o plăcere să uzaţi de ele… Lasă capul în jos, pe pernă… Quoi? O să facem şcoli şi pentru orbi. Puţină răbdare. Et puis! Te doare? Curaj! Eh oui! je comprends bien… Curaj!… Are să treacă… Allons! Toate au să treacă, grace au ciel… De ce să gemi? Quoi? Să aduci mulţumiri lui Dumnezeu că te-a ales să suferi martiriul pentru scumpa noastră ţară… Ah! il ne faut pas să plângi… Allez! Dacă se sfârşeşte războiul? Ah! Grand dieu, non! Întâi să-i învingem, să sufere şi ei, să sufere teribil, ce que j'en dis!

Din când în când se întorcea spre un domn civil, cu bărbiţă şi ochelari cu şnur, cu picioarele moi şi nesigure, adus de umeri. Un personaj mai important între toate, care-a rostit o scurtă şi simţită cuvântare când a descins din automobil şi a împărţit, cu degetele gelatinoase, decoraţii.

— Mon ami, sunt splendizi de curaj şi de abnegare. Parbleu!

— Parbleu! Confirmă personajul important între toate, zâmbind ca un om care-şi asumă cu modestie jumătate numai din secretul acestui curaj şi acestei abnegaţii.

Colonelul medic-şef al spitalului, gros cât un hipopotam şi fin ca o insectă, ameninţa să fie atins de strabism din pricina sforţărilor cu care se căznea să privească în acelaşi timp la personajul foarte important între toate, la doamna cu lorgnon şi la cei doi generali. Îşi iubeşte bolnavii şi spitalul, îşi spune că e inutilă această odioasă comedie: vizitarea unui spital ca un muzeu de mizerie şi distribuţia de consolări clişeu; dar nu-şi poate înfrânge precipitarea mai tare ca el, să previe fiecare întrebare, să surâdă când surâde personajul important între toate şi să dea din cap a confirmare când generalul, scund şi grozav de spătos, încurajează un amputat de amândouă picioarele, cu obrajii scobiţi de suferinţă, cu buzele uscate şi albe şi cu ochii de păcură în fundul orbitelor;

— Bravo! La Oituz! Nu e nimic! Se poate trăi foarte bine şi fără picioare… Ţara, băiatule!

În urmă, alţi medici în şorţuri albe, şi doamne de cari-tate, şi infirmiere purtând coşurile de ţigări, şi infirmieri cu condici, cu flori şi cu pachete de şocolată…

Convoiul înaintează doi paşi, se opreşte, bolnavul face sforţări să se ridice într-un cot şi încearcă printre crispaţiile de durere să surâdă, ruşinat că se află culcat înaintea atâtor persoane înalte…

Iar bolnavii inspectaţi, după ce convoiul a trecut, îşi caută cu degetele câte le-au mai rămas, pe marginea păturii, cele câteva ţigări, pachetul de şocolată şi floarea lăsată de fata subţire şi bălană, cu ochii umezi şi cu buza de jos tremurând. Ea singură presimţea că acestor dureri altă alinare li se cuvine; nu exclamaţiile doamnei cu lorgnon şi îmbărbătările generalului scund: „Nu face nimic… La Oituz? Bravo!”

Camera lui Radu Comşa şi Vasile Mogrea s-a umplut, abia izbutind să primească atât de numeroşi oaspeţi.

Radu Comşa îşi muşcă buza; tovarăşul său mototoleşte marginea păturii între degete.

Colonelul medic şopteşte ceva personajului important între toate. Răniţii aud numai numele lui Alexandru Vardaru.

Personajul înaintează, ridică mâna tremurătoare, cu vinele ca sforile:

— Patrie… niciodată… recunoştinţa ţării… Am să-l felicit pe Vardaru.

— Comment? îl priveşte doamna cu lorgnon, ca într-un panoptic unde se vede agonia lui Osman Paşa. Trei răni şi vindecat? C'est prodigieux! Mais quoi! Am spus întotdeauna că Vardaru… ce n'est deja pas şi mal!

— Bravo! Ochii? Se poate trăi foarte bine şi fără ochi. Vindecat? Chiar astăzi scoateţi pansamentul? Ei, bravo! Cu atât mai bine… Curaj…

Generalul scund şi spătos îi scutură neaşteptat mâna atât de zdravăn şi entuziast, încât patul s-a mişcat pe ciment şi în ochii lui Comşa au trecut fulgere negre.

Se întoarce la celălalt pat:

— Şi dumneata?

Dar ochii lui Vasile Mogrea l-au pironit îndrăzneţ şi drept, încât s-a citit în ei, ca şi cum ar fi fost scris cu litere de-o palmă, gândul batjocoritor: „Ce, şi eu? Bravo, nu? Se poate trăi foarte bine ciung sau orb!”

Generalul s-a oprit, s-a pipăit deasupra nasului unde se îmbinau sprincenele groase, de teamă parcă să nu se fi desprins ca o pereche de sprincene postişe, şi ducând apoi amândouă mâinile la spate, privi indiferent pe pereţi.

— Sublocotenentul Mogrea! lămureşte colonelul medic, ca întotdeauna mândru de bolnavii lui. Rezervist. Profesor. Un adevărat brav! Citat în ordin de zi pe corp de armată… singur cu mitraliera… menţinut, poziţia…

Ochii sublocotenentului Mogrea se încrucişează cu ochii colonelului într-o mustrare: „De ce, ce importă?”

Dar personajul important între toate şi-a şters cu o mână mătreaţa de pe umeri şi s-a aplecat peste pat, rostind:

— Patrie… niciodată… recunoştinţa ţării… pregătim viitorul…

— Pregătim? Cine „pregătim”? Eu şi dumneata? sunară sec vorbele sublocotenentului Mogrea, care privea părând că a descoperit ceva foarte curios în tavan.

În tăcere a scârţâit numai pielăria generalului, ca un geamantan strâns în curele, înainte de a fi coborât la trăsură.

Personajul important între toate şi-a retras mâna ca la o atingere de reptilă. Îşi şterge mătreaţa şi zâmbeşte, cu milă complice, către doamna cu mustăţi sure şi cu lorgnon, clătinând din cap.

— Hm! făcu personajul important.

— Hm! făcu doamna cu mustăţi sure.

— Hm! făcu generalul scurt şi spătos.

— Hm! făcu celălalt general, ameninţat de apoplexie, care nu rostise nimic până acum.

Dar în ochii fetei cu haina albastră trecea întâia dată un început de surâs trist; iar colonelul medic îl priveşte cu indignare îngăduitoare, ca pe-un copil care s-a purtat necuviincios la masă.

Personajul important îşi şterge bărbiţa cu batista şi se îndreaptă demn spre uşă, urmat de întreg convoiul.

Copila înaltă, în haină albastră, a rămas să pună cele din urmă flori pe patul bolnavilor.

— Acestea nu supără… Nu e aşa? îndrăzneşte să întrebe cu glas care aminteşte ecoul clavirului după ce cântecul a încetat.

— De ce să supere, domnişoară? Pe acestea le păstrăm aci… pentru totdeauna! Arătă cartea în care va strivi florile, când vor începe să se vestejească.

Copila mulţumeşte cu obrajii învăpăiaţi.

A observat că rănitul citeşte aceeaşi carte pe care o citeşte şi dânsa acasă. Este acolo un capitol… Dar ar roşi mai tare, să spună ce capitol…

Când s-a închis uşa după toţi, tovarăşul lui Radu Comşa s-a ridicat pe marginea patului; îşi zburleşte părul în semn de independenţă şi protest:

— Comşa!

— Da…

Imitând glasurile de adineauri:

— Patrie… recunoştinţă… Am să-l felicit pe Vardaru… Comment? Trei răni şi vindecat? C'est prodigieux! Am spus întotdeauna că Vardaru… Quoi? Ai crede că acest domn Vardaru e rănit şi că el de două luni n-a văzut lumina, cum n-ai văzut-o tu de două luni: lumina, Luminiţa şi alte luminăţii şi mofturi… Comşa, asculţi?

— Da…

— Ştii ce fac eu cu asemenea personaje, care vizitează spitalele ca grajdurile de curse?

— Nu ştiu ce faci cu asemenea personaje.

Omul cu părul zburlit ca sârmele de frecat parchetul spuse atunci ce-ar face el cu asemenea personaje care vizitează spitalele ca grajdurile de curse, dar tiparul nu va putea niciodată să reproducă textual.

Sublocotenentul Mogrea începu să-şi îmbrace din nou uniforma cu înfrigurarea şcolarilor când se pregătesc să fugă pe fereastra dormitorului.

Îşi încheie nasturii. Împinge chipiul pe ochi.

— Comşa, eu m-am dus! Până la cinci sunt îndărăt… Regret că nu pot asista la evenimentul resurecţiei tale… Dar am să te găsesc înviat… Bună…

E a treia oară de când camaradul lui Comşa dispare la întâlniri misterioase.

Radu Comşa a rămas singur.

Ultima dată priveşte în el, înainte de a fi iarăşi întors la lumina celorlalţi.

Ascultă sunetele confuze din jurul său, le descifrează, s-a deprins să înţeleagă din ceea ce ar trebui să vadă ochii.

Peste câteva ceasuri, când îi va fi îngăduit să vadă într-adevăr, vor fi oare toate tot aşa de purificate şi limpezi, cum le proiectează acum lumina lui ireală dinlăuntru?

Au trecut paşi sub fereastră; s-au auzit strivind nisipul sub talpă. Pe urmă, alţi paşi în sală. Au sunat prin faţa uşii.

Nu sunt pentru el; i-a cunoscut de departe. Erau paşi de femeie: tocuri înalte bătând mărunt şi ritmic cimentul.

Dar nu erau pentru el.

Luminiţa n-a fost de două zile; a spus că vine şi n-a venit. Iar Maria Probotă n-a venit de două săptămâni… „În durerea fizică, ca şi în cea morală, omul e întotdeauna singur…” Va vedea în sfârşit şi ochii acestui prieten care l-a ajutat în întunericul de două luni să privească în el şi să găsească lumină. Va recunoaşte şi atâtea figuri până acum fantomatice, de două luni plecându-se peste patul lui, unele cu blândeţe, altele cu indiferenţă, le-a simţit din glasuri, le-a ghicit imperceptibil numai din prezenţa lor.

A foşnit ramura din fereastră. Acuşi va fi altceva decât o ramură auzită.

Ce adâncă tăcere câteodată! Nu s-ar spune că deasupra şi alături şi pretutindeni de jur împrejur, într-aceste ziduri, sunt o mie de oameni cu o mie de alte suferinţi, fiecare închisă în fiecare… Pe urmă, iar pornesc goarnele de automobil, se aud din nou pe culoare duruind paturile spre sălile de operaţie, glasuri şi tusete, gemete, şi – bizar! – între ele, câteodată, un cântec ţărănesc, monoton şi interminabil… Niciodată, ca în această încăpere, n-a presimţit în jurul lui atâtea mistere, şi iremediabila solitudine a oamenilor în suferinţă nu l-a potopit niciodată cu atâta milă pentru umanitate.

Prin mila de el, a învăţat mila de alţii.

Durerea nu l-a strâns avar numai în carapacea lui de vată. Pacificat, a putut asculta gemând lumea. Fiindcă de două luni n-a mai putut vedea cu ochii lumea cea de aievea, a ascultat ceea ce e invizibil în lume. L-au împresurat gânduri pe care oricând altădată le-ar fi alungat sau n-ar fi avut timp să le asculte. Întins în nemişcare letargică a stat două luni, să gândească şi să simtă pentru toată umanitatea. I-ar fi ruşine să o mărturisească aceasta. Are să-i fie ruşine mai ales mâine… Omul, când pune în mâna unui sărac o pomană, o face pe ascuns, cum ar săvârşi o faptă rea.

Acum se simte ca un trunchi dezmorţit în primăvară, plin de sevă. Şi de toate hotărârile îi este cu toate aceste teamă; fiindcă se teme să nu-l reia viaţa, să nu-l desprindă de tot ce-a adunat aci, să nu le risipească în toate vânturile.

Ştie că în orice bolnav dormitează ingratitudinea cu care va dezerta de la toate gândurile bune, îndată ce-i este îngăduit să se ridice din pat şi să se întoarcă la viaţă.

Astfel, vindecarea lui Radu Comşa începe prin regretul după suferinţa pe care o părăseşte.

Până ieri era bucurie şi nerăbdare. De ce i-a tulburat-o? „Ne despărţim şi tot ce-am vorbit şi am hotărât în camera aceasta de spital se poate să rămână pierdut…” A răspuns că n-are teamă. Şi acum se îndoieşte! Îi e teamă de ceea ce trebuia să înceapă de acum şi, ciudat, în neliniştea aceasta, se amestecă părerea de rău pentru acest Radu Comşa orb de două luni, de care se desparte. Tot astfel la judecata de apoi, când noroadele de morţi vor porni din mormintele vechi, cu o absurdă înduioşare vor întoarce privirile spre groapa cu întunericul ei muced, pe care o părăsesc.

Radu Comşa ridică între perne capul.

Se auzeau foarte departe paşi, dincolo de colţul culoarului, dar prin ziduri ştia că aceşti paşi sunt pentru el. Iar pentru acest început de instinct nou, pe care îl va pierde mâine, când nu-i va mai fi trebuincios, simte părere de rău.

Paşii s-au oprit înaintea uşii.

Cineva a tuşit. Altul a râs. Glasuri. Le recunoaşte pe toate.

Au intrat. Au făcut cerc în jurul patului. Poate spune acum după scârţâitul ghetelor, unde se află fiecare.

Colonelul e lângă el, plecat; îi simte pe frunte respiraţia caldă, care miroase a tutun.

— Locotenente, a sosit ceasul execuţiei! Ţi-ai făcut rugăciunea? Glumeşte cu o mare oboseală în vorbă, fiindcă a repetat aceleaşi cuvinte, la alţi bolnavi, de sute şi sute de ori. Lasă storul jos, Petrăchescule! Să-i dăm lumina în doze mici… Şi scaunul, trage-l aci!

Se aude storul desfăşurat. Zgomotul rece al scaunului mutat pe ciment. Îl ajută să se ridice din pat; infirmierul îi pune papucii în picioare; când i-au rezemat ceafa de spătar, l-a atins cu o tresărire mânerul unui instrument de metal.

Colonelul i-a prins fruntea în degetele scurte şi grase, i-o răsuceşte ca un manechin, îi pipăie banda de pânză.

— Lumină a zis şi lumină s-a făcut! sună, obosită, gluma.

Au crănţănit foarfecele. Atât de simplu era tot? În faţa lui Radu Comşa s-a ales din noaptea de opt săptămâni, ca o lună plină, faţa rotundă şi bună a colonelului.

Radu Comşa a adus palmele la ochii inundaţi de erupţia albă, în care jucau curcubee.

— Ne, ne! îi apucă mâinile colonelul, punându-i-le imediat pe genunchi şi plecându-se să-i cerceteze de aproape pupilele. Ne, ne! Atât de repede şi te-ai săturat, locotenente?

Se îndreptă de mijloc, aruncă jos fâşiile din mână. Ochii albaştri şi fini cătară în ochii lui Comşa cu o bunătate acum tristă. Îi puse amândouă palmele pe umeri:

— Cum ne simţim? Ai căpătat ochii şi, zi, acum pierduşi glasul?

Radu Comşa privea cu o uşoară ameţeală oamenii care-i apăreau întâia dată aievea: colonelul vast în halatul rotunjit pe burtă, medicul ajutor cu mâinile în buzunările şorţului, infirmierul cu cap de galinaceu.

Toţi surâdeau ca unui copil trezit din somn.

Infirmierul îşi şterse nasul cu arătătorul.

— Ei?

Ar fi vrut să rostească vorbe rare de mulţumire, aşa cum îi dicta inima. Nu rosti decât:

— Domnule colonel, domnule căpitan…

— Ssst! ameninţă colonelul cu degetul gras şi galben de tutun. Acum, peste o săptămână scoatem şi p-asta! bătu cu degetul corsetul de bandaje care-i înfăşură încă pieptul. Pe urmă, ne spui la revedere! Faci loc altuia…

— Domnule colonel, ceea ce…

— Ssst! îl opriră ochii albaştri. Ai să uiţi mâine! Toate sunt fleacuri! Acum linişte; nu ridici deocamdată storul… Şi cred că n-ai să te apuci să citeşti! răsuci o carte pe măsuţă, să-i descifreze titlul.

O aruncă la loc, cu indiferenţă, fiindcă de mult se dezvăţase să mai citească o carte.

— Te-am lăsat, locotenente! Aşteaptă şi alţii.

Toţi trei s-au îndreptat spre uşă. Trecând, infirmierul a cules de pe ciment o bucată de vată.

Radu Comşa e parcă dezamăgit. „Evenimentul resurecţiei” s-a petrecut prea repede şi altfel de cum îl aştepta de două luni.

Rămas singur, măsură cu privirea camera.

O crezuse mai mare, paturile mai depărtate. De ce-şi închipuise că peretele era alb, când e de culoarea cafelei cu lapte? Lumina prin storul dens e de culoarea chihlimbarului. Totuşi îl oboseşte; trebuie să reînveţe a clipi. Şi să-şi procure o pereche de ochelari negri, fumurii, albaştri. Străbate o singură bandă îngustă de soare, între marginea storului şi pervaz. În ea joacă praf aproape invizibil. Şi tremurul razelor e cald, deşi nu-l atinge.

Nu poate rezista chemării de afară.

Păşind spre fereastră – curioasă senzaţie să vezi unde pui talpa şi să nu mai pipăi – zvârli cu vârful piciorului legătoarea lepădată jos, care-i astupase ochii. Dădu întâi numai un colţ într-o parte, cum ar privi pe furiş, într-un loc inter-zis. Apoi, cu hotărârea bruscă a înotătorului când se aruncă într-o apă necunoscută şi rece, smuci storul să dezvelească cerul.

Soarele, cerul, copacii, drumurile cu prund, cum au năvălit toate ca o explozie!

L-au ameţit şi se reazemă cu ochii închişi.

Ce repede se refugiază în întunericul lui!

Aşa, acum numai în doze mici, cum a recomandat doctorul! A redeschis ochii numai pe jumătate; în tremurul pleoapelor îi joacă lacrimi. Poate e imprudent… Dar cum poţi lăsa soarele atât de aproape, când l-ai aşteptat cu lăcomie de două luni? Abia acum emoţia i-a înăbuşit respiraţia…

Creanga salcâmului cu frunze ovale de ceară e chiar sub fereastră, o poate atinge. Şi departe alte tufişuri cu arbuşti, cu frunze sfârlogite de brumă. Vârful ierbii e ars.

La poartă, soldaţi şi bolnavi.

Unul pleacă, desigur; e cu o legătură albă sub braţ, sub celălalt cu o cârjă. În jurul lui, cei care rămân îi urează drum bun. Sunt cu mâinile în bandaje, cu obrazul acoperit de faşe. Flutură din mâini… Cel care pleacă s-a întors repede, trece pe lângă zăbrelele de fier cu mersul lui încă nedeprins, infirm; piciorul de lemn şi cârja sună în pietre, legătura albă se balansează la fiecare pas, dar în mers are o stranie sprinteneală voioasă, de om pe care îl mai poate aştepta undeva o fericire.

Când nu se mai zăreşte, ceilalţi s-au întors muţi, privind în ţărna drumului, târându-se ca larvele. Ca să vadă aceasta i-au dat ochii?

Radu Comşa a ridicat privirea mai sus de la pământ, spre zarea albastră. Spre cerul de deasupra. Ce odihnitor e, şi lin! Nori plutesc absorbiţi de adânc, luând forme fantastice de zei şi de monştri fabuloşi. Nu-şi poate desprinde ochii de la misteriosul lor joc. Suflă un vânt abia simţit, îi tremură fire de păr pe tâmplele în sfârşit libere.

Radu Comşa simte o înduioşare de copil. Poate înduioşare de el; poate de cerul care mai ştie încă să fie calm.

Norii şi-au schimbat conturul. Mai înainte era o femeie plecând mâna spre o ramură de flori. Acum e o fregată cu pânze întinse pe-o mare cu creste mărunte de valuri. Şi iarăşi e o femeie cu fruntea în pumni, cu coatele rezemate pe genunchi: gândind sau privind într-o depărtare nevăzută?

Cum a tresărit! Adineaori, adunat în el, simţea de departe paşii şi îi recunoştea. Acum, risipit în afară, nu i-a mai auzit decât când s-a izbit uşa în perete.

S-a întors; din prag, l-a privit un om cu chipiul pe ceafă, cu ochiul drept micşorat, să-l ferească de fumul ţigării. Mai târziu, n-avea să-l mai poată vedea altfel ochiul acela decât aşa, pe jumătate închis, fiindcă ţigara e veşnic nelipsită acolo, în colţul gurii.

Dar pe om l-ar fi cunoscut, chiar dacă nu i-ar fi auzit glasul.

Au avut amândoi o pornire de îmbrăţişare şi amândoi s-au oprit ruşinaţi. Şi-au întins numai mâinile, care abia se încleştară mai cald decât între doi cunoscuţi indiferenţi. Se privesc. Îşi surâd. Nu ştiu ce să facă cu braţele.

Radu Comşa îşi spune că tovarăşul lui e aproape aşa cum l-a închipuit: zburlit, cu fruntea înaltă şi cu toată înfăţişarea rebelă, de la nasturii aproape smulşi din încheietori până la privirea care nu e calmă, pe suprafaţa lucrurilor, ci scormoneşte, ca un vârf de baston brutal, ridicând pietrele. Prin ce previziune l-a ştiut aşa cum era, fără să-l fi văzut vreodată?

Sublocotenentul Vasile Mogrea nu-i mai înfruntă privirea. Se uită în jos. Radu Comşa e încă mai desfigurat de cum şi-l închipuia. Cicatricea roşie-vânătă din colţul gurii şi aceea care boţit ridică pielea din colţul ochiului fac jumătatea de obraz să pară opărită. Ce bună inspiraţie să ascundă oglinda! Desigur că nu s-a văzut, poate nici nu s-a gândit la aceasta. Nu bănuieşte. Va trebui să-l deprindă pe încetul cu gândul.

Vorbele însă se legau greu! Acum, când îşi văd ochii, se simt mai îndepărtaţi. Au presimţirea că fiecare vorbea numai să-şi spună sieşi gândul, din această clipă înainte vor trebui să pândească pe figura celuilalt ecoul.

Sublocotenentul Mogrea îşi aruncă pe pat chipiul; trage cu zgomot celălalt scaun; aprinde, de la ţigara sfârşită, altă ţigară.

Arată cu mâna spre geam:

— Cred că am avut dreptate, Comşa! Cerul şi soarele te-au primit sărbătoreşte…

Privesc amândoi norii, care acum au scobit în cer o grotă în care se vede un catafalc.

Omul cu părul ca sârma de frecat parchetul a întors ochii la pământ.

S-a hotărât. Glăsuieşte fără să ridice fruntea, zgâriind cu unghia o pată de noroi uscată, pe postavul genunchiului.

— Îmi pare rău, Comşa, că trebuie să-ţi mâhnesc cea dintâi zi a ta de lumină…

Radu Comşa s-a mişcat pe scaun.

Caută la ochii prietenului, care se ascund. Abia i-a fost redată privirea şi el citeşte cu teamă în ochii altuia o dibăcită pregătire de veste rea.

— Nu înţeleg, Mogrea…

Mogrea continuă să frece cu unghia locul unde a fost pata.

— Ai întrebat de câteva ori de ce nu mai vine Maria Probotă…

Radu Comşa nu observă că prietenul nu mai spune, ca întotdeauna, „doamna” Maria Probotă.

— Tot nu înţeleg!

Mogrea descoperi altă pată mai mică. Începu să o curăţe şi pe aceea, cu duşmănie.

Schimbă altfel:

— Tifosul e o boală grea, Comşa! Mai cu seamă când dă peste un organism fără rezistenţă morală… obosit… detaşat mai dinainte de viaţă… Mi s-a părut întotdeauna, când Maria Probotă surâdea, că avea ceva imperceptibil în surâs. Ştiu eu? Poate dintele acela albăstrui în toată dantura intactă, în fine ceva care neliniştea… ca un avertisment al morţii. Sunt unele fructe în care roade un vierme ascuns, deşi fructul părea intact… Când viermele morţii a ajuns la inimă, fructul se desprinde şi cade… fără suflarea vântului… singur…

Vorbind, Vasile Mogrea freca pata atât de preocupat de ea, încât părea că numai din pricina aceasta îşi dibuieşte vorbele.

Radu Comşa de astă dată a înţeles:

— Şi?

— Acum vin de acolo… S-a sfârşit!

Omul termină de frecat pata, şterse tot genunchiul cu mâneca şi se ridică de pe scaun, ocolind ochii lui Radu Comşa, ca ochii unui om căruia i-ai pricinuit un rău de moarte. Se rezemă cu coatele pe pervaz şi începu să privească la norii albi, în care peştera se surpase pe catafalc.

Stătu mult aşa, muşcând cartonul ţigării.

Când se întoarse, Radu Comşa era tot pe scaun, cu mâinile pe genunchi, aşa cum fusese deprins când era încă orb.

Dar în ochii goi nu izvorâse nici o lacrimă să îmblânzească obrazul rupt de fier. Îl împresurau numai morţii: Dan Şcheianu, bătrâna, Mihai, Ghenea… Şi acum, încă…

Sublocotenentul Mogrea îl luă de braţ, aşa cum îl sprijinea când mai avea încă nevoie să fie dus de cineva.

— Te întinzi pe pat, dragă Comşa! Şi coborâm storul.

Radu Comşa se lăsă dus. Când se aşeză pe marginea patului, iarăşi cu mâinile pe genunchi, ochii întâlniră, deasupra cărţii de pe măsuţă, o cutie de seringă nichelată cu luciul capacului ca o oglindă.

Întinse mâna poate fără să gândească, amintindu-şi că nu şi-a mai văzut ochii, că nu-şi mai ştie chipul, cicatricea numai a pipăit-o.

Dar n-avu când să-şi apropie oglinda metalică de ochi. Celălalt, i-o smulse:

— Lasă acum! Pentru o singură zi e prea mult!