Capitolul 1 TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!

La colţul bulevardului, o caterincă tânguia valsul din Prinţesa dolarilor.

Omul cu pălăria fără nici o formă şi fără nici o culoare răsucea fără nici un entuziasm manivela, măcinând sacadat notele, ca grăunţele de cafea în râşniţa cu melodii.

Papagalul moţăia cu penele prăfuite. Tresărea scâncind cu o privire bolnavă, de câte ori lădiţa smucea prea tare, trezindu-l din visul pădurilor natale cu zbor de colibri, cu şerpi balansându-şi otgoanele din vârful copacilor giganţi şi cu roiul de insecte multicolore, ca să-l întoarcă la realitatea mediocră şi monocromă a urbei cu zidurile fumurii.

O ordonanţă, cu o pereche de cizme atârnate de urechi într-un singur deget, încetini paşii, acompaniind, cu fluier de virtuoz, valsul.

Se opri să scoată un planet.

Când căpătă hârtia verde, îşi continuă drumul, renunţând la fluierat, pentru ca să silabisească din mers profeţiile viitorului. Apoi, dintr-o curte ieşi o doamnă bătrână, cu pelerină neagră şi capelă cu mărgele de sticlă, purtându-şi de mână nepotul. Plăti un bilet pentru copil şi altul pentru dânsa.

— Observă, Comşa, cât de stupidă nevoie are omul să spere mereu ceva! vorbi Vasile Mogrea, fluturând ziarul în mână. Ce dracu o mai fi aşteptând de la viitor o zgripţuroaică antediluviană ca aceasta?

Vasile Mogrea tăcu îndată, devorând cu lăcomia dintotdeauna ediţia ziarului cu cerneală udă. Se rezemă de grilaj, căutând umbra, fiindcă soarele începea să dogorească întâia oară în primăvara aceasta.

Cucoana bătrână îşi puse ochelarii să citească destinul. Îl descifră cu nerăbdare întâi pe al ei, şi numai după aceea biletul copilului.

Omul opri manivela. Îşi şterse sudoarea cu o cârpă murdară. Începu să vorbească încet cu papagalul, cum vorbesc oamenii simpli şi copiii cu dobitoacele, când rămân singuri.

Papagalul exclamă dispreţuitor şi gutural: „Moşneag ţâcnit!”

Pe urmă, schimbă piciorul şi piroti iar.

Radu Comşa uită o clipă discuţia cu Vasile Mogrea, întreruptă, căutând, să-şi reconstituie din această exclamaţie viaţa de-acasă a omului cu papagalul şi caterinca…

Desigur, o baracă de mahala, unde îi aşteaptă pe amân-doi o cumătră cu nasul roş şi cu mătură. Omul cu planetele soseşte târziu, legănându-se. S-a oprit la cârciumă. E vesel, dondăne ceva fără şir.

„Moşneag ţâcnit!” îl întâmpină baba cu mătură, cerându-i punga să vadă cât i-a adus.

„Moşneag ţâcnit!” repetă confirmând pasărea cu profil semit.

Dar papagalul tresări încă o dată din somn, rostind de astă dată: „Hé, dis, vieux!Vieux toqué!” „În acest caz, îşi spuse Radu Comşa, am dat greş. Bătrânul ţicnit nu poate fi împărţitorul de zodii. Cumătra de-acasă n-are cum să-l imite în graiul în care se exprimă cumetrele lui Courteline. Trebuie să fie un altul, un vieux toqué din vreo familie ruinată, de unde, la desfacerea totală a moştenitorilor, pasărea albă cu guşa de culoarea tranda-firie a asfinţiturilor s-a declasat, ajungând pe cutia ambu-lantă cu valsuri.” „Vieux toqué! Moşneag ţâcnit!” e, de bună seamă, revanşa păsării flecare, aruncată stăpânului de azi, în amin-tirea celuilalt, vreun bătrân chefliu, cartofor şi muieratic, un frate geamăn cu Pavel Vardaru: veşnica disperare a soaţei care, cu masa întinsă în sufragerie, îşi amăgea aţteptarea citind un roman de Dumas-pčre… Până ce bătrânul ţâcnit a murit, sau a murit cucoana bătrână, sau, din alte pricini obscure, lucrurile au fost scoase la mezat şi pasărea a devenit, prin capriţiile hazardului, Pythie democratică cu tarif moderat, pentru toate pungile plebee.

Radu Comşa părăsi însă şi aceste ipoteze, prin care construia întotdeauna, din aspectele străzii, drame fictive ale vieţii; căci dintre toate, se alese vie şi imediată amintirea lui Pol Vardaru… Şi îndată se întrebă dacă numele i-a răsă-rit fiindcă papagalul alb şi roşu de pe lădiţa caterincei i-a amintit papagalul verde al Laurei Vardaru, Jaek, intonând cu neostenită frenezie „Cest un hartilleuur, maman…”; sau fiindcă într-adevăr a presimţit, cu o clipă înainte, apariţia lui Pol Vardaru, venind acum în carne şi oase din capătul bulevardului. Se strădui, fără succes, să-şi rememoreze cum se numeşte în psihologie fenomenul acesta al previziunii: gândul la o persoană cu câteva minute înainte de a o întâlni.

Generalul Pol Vardaru, în haine civile, cenuşii, cu ghetre albe şi cu pălărie de pai pe-o sprinceană, se apropia răsucind între degete morişti triumfale de baston.

Când îl recunoscu pe Comşa, traversă trotuarul:

— Ce devii?

Ezită, fiindcă era deprins să-i spună: Radule!

— Ce devii, Comşa? Am auzit că te-ai făcut bolşevic…

Îşi scutură pantalonul cu mănuşile gri, îşi potrivi dunga pe picior.

Radu Comşa îşi prezentă prietenul.

Vasile Mogrea întinse mâna morocănos, continuând să citească ziarul, rezemat de grilajul de fier.

— Şi când ne răstorni? Când proclami revoluţia? Când ne împarţi casele şi când ne trimiţi în surghiun? îl tachină surâzător generalul Pol Vardaru, cu o bunăvoie care dove-dea că numai de aceste îndepărtate ameninţări nu-i păsa lui acum.

— Cât de curând! Puţină răbdare! răspunse pe acelaşi ton Radu Comşa, admirând cât de tânăr se păstrează unchiul Luminiţei, cu tot părul alb pe care îl purta surâzător, ca o cochetărie mai mult.

— În orice caz, sper că o să mă ai în vedere… În amintirea trecutului, Comşa!

Se feri în lături, salutând până la pământ o doamnă foarte elegantă, înveşmântată în olandă albă şi mată, de la pălărie până la pantofi.

O privi din urmă, cu sprincenele ridicate în semn de nemărginită admiraţie:

— Dragă Comşa, cât timp ţara românească produce încă asemenea exemplare de rasă, nu înţeleg de ce s-ar plânge lumea! Totul merge de minune şi viitorul ne surâde… Ai pune-o p-asta la tors şi la spălat rufe?

— Ba bine că nu! mormăi Vasile Mogrea de după ziar. La perforat bilete, în tramvai! hotărî, fiindcă citea tocmai că personalul tramvaielor cere mărirea salariilor.

— Asta e nostimă! se bucură, în culmea fericirii, generalul Vardaru. La cea dintâi ocazie am să i-o spun… Şi am să adaog, bineînţeles, că în acest caz sunt gata să devin cel mai pasionat pasager al Se-Te-Be-ului! Mă rechiziţionaţi şi pe mine… Conductor! Nu-ţi spuneam, Comşa, că o să am nevoie de protecţie?

Generalul Pol Vardaru îşi scoase monoclul să-l şteargă cu batista, zâmbind cu beatitudine acestor perspective încântătoare, fără să ia seama la privirile asasine cu care îl onora prietenul lui Comşa.

— De ce nu treci odată pe la Laura? întrebă, aşezându-şi sticla rotundă în arcada sprincenei. Nu e un motiv fiindcă s-a întâmplat aşa, să ne ocoleşti acum şi pe noi. Ştii cât te simpatizează Laura! De altfel ei sunt la Paris! Nu rişti o întâlnire, oricum, neplăcută…

Generalul se încruntă unei amintiri, potrivindu-şi floarea albă de la butonieră.

— Acum să-ţi spun, între noi, Comşa… Mai bine poate că a fost aşa! Cine te obligă adică să renunţi de bunăvoie la libertate? Toate femeile din lume, s-o ştii de la mine, Comşa, sunt încântătoare, câtă vreme sunt nevestele altora… Când devine a ta, nu mai are nici un haz! Uite, cu Laura chiar… Cunoşteai menajul nostru: ideal! Nu mă întreba când plec, când mă întorc, de unde vin, ce-am făcut! Acum, de două săptămâni, numai scene. Şi ştii pentru ce? Să ţi-o spun, că e nostimă…

Pol Vardaru se opri.

Caterinca începuse aria La donna e mobile.

Generalul o aconipanie: „qual piuma al vento…”

Suspină cu un gest larg de regret, pentru trecutul definitiv pierdut:

— Ah! Comşa, Comşa! Când au să se mai întoarcă vremurile acelea? Carusso, Maria Galvani, Titta Ruffo, Şaliapin, Grand' Opera! Cu mizeria aceasta a valutei, nici nu te mai poţi mişca din ţară. Prizonier, mă simt prizonier aci! De o parte valuta, de alta exproprierea… Fiindcă îţi închipui bine că Vardarii nu s-au eschivat de la expropriere cu tertipurile celorlalţi! Şi ce dobânzi, dragă Comşa, ce dobânzi nemaipomenite!

Privi în gol. Îşi aduse aminte că începuse să povestească altceva:

— Ce spuneam? Da… Să vezi ce mi se întâmplă de două săptămâni… Într-o zi, îmi aduce un imbecil, fost sub comanda mea, două sticle de lichior. Bols olandez, autentic, dinainte de război. „De unde le găsişi, mă urâtule? întreb. Astea nu sunt de nasul tău!” Îmi răspunde că de la el, din garnizoană, la Caracal… La o cofetărie, unde nu le întreba nimeni, de zece ani. Adevărat! Cine să bea Bols la Caracal, şi încă la o cofetărie? Şi atunci îmi dă în cap: Stai, nenişorule! Am dat peste o sursă pe care n-o cunoaşte nimeni. Mă urc în tren. Cobor la Caracal. Ai fost la Caracal? Nu mai călcasem pe-acolo de când eram locotenent… Îmi mâncase acest Caracal o jumătate de an din tinereţe, până ce-am pus toţi sfinţii la contribuţie să obţin mutarea. Oraş tipic de provincie! O viaţă mocnită, să te sinucizi! Caracalenii nu cunoşteau altă pasiune decât plăcintele. Se întorceau cu buzele grase, îşi făceau semn de pe celălalt trotuar, ridicând două degete unsuroase şi strigându-şi: C!; alte două degete strigându-şi B! Adică înţelegi? Au mâncat două plăcinte cu brânză şi două cu carne… Aceasta era viaţa la Caracal, pe vremea aceea! Acum îţi imaginezi că nu m-a cuprins nici o înduioşare, amintiri eţetera, eţetera, când am descins din tren. M-am urcat în birjă, şi mână direct la cofetar! Mă ţinea minte. Cumpăr tot lichiorul. Nici nu ştiau ce aur au, idioţii! De acolo mă duc la Vâlcea, la Slatina, la Târgu-Jiu. Cum ajungeam în oraş, spuneam birjarului să dea raită la toate cofetăriile. Vin acasă cu şase lădiţe. După o săptămână iau altă linie… Mi-am făcut rezerve pe zece ani, cu preţuri ridicole. Şi ce lichior, Comşa, ce coniacuri! Unde mai găseşti la Bucureşti o singură sticlă dinainte de război? Nici fabricile nu cred să mai aibă, decât pentru muzee şi expoziţii! Dar ca să nu-mi fie mulţumirea întreagă, acasă mă aşteptau scenele Laurei. Că bat drumurile cine ştie pentru ce! Că am născocit chestia cu lichiorurile, numai să-mi creez un alibi… Că poate nici nu plec din Bucureşti şi mă ascund să comit cine ştie ce grozăvenii! În sfârşit, cunoşti până unde ajunge imaginaţia femeii, când o ia razna! De aceea îţi spun, Comşa: Mai bine aşa! Liber ca pasărea cerului! Aci înţeleg programul bolşevic şi ader din toată inima la el. Jos căsătoria! Un contract: mă placi, îţi plac? Poftim! După o lună, o săptămână ori o noapte, când descoperi că te-ai înşelat, adio şi n-am cuvinte!

Generalul Pol Vardaru văzu că doamna în haină de olandă se întoarce.

Îşi luă repede ziua bună:

— Ne-am înţeles, Comşa? Mă ai în vedere! Dânsa perforatoare de bilete şi eu conductor… Mă duc să-i spun… Şi mă ofer să-i dau lecţii de perforat, din vreme…

Ieşi în calea doamnei, scoţându-şi pălăria de pai cu un superb gest de conchistador.

„Vieux toqué! Vieux toqué!” tipă pasărea albă-roşie, zburlindu-şi creasta.

— Lichea bătrână! pufni Vasile Mogrea, boţind ziarul în mână.

— De ce, Mogrea? îl apără Radu Comşa. Toate acestea nu l-au împiedicat să fie un comandant brav, energic, iscusit, cum n-am avut cinci în tot războiul!

— Moft! Citesc aci că s-au numărat zilele acestea alt-ceva decât asemenea comandanţi de vodevil. S-au numărat până acum cincizeci şi unu de mii de orfani de război… Înţelegi? Copiii de care are să-şi bată joc filantropia oficială şi au să poarte grijă coconeturile cu baluri, tombole şi toate mofturile… Iar individul acesta face razie de lichioruri! Poate mâine o să alergaţi după el, să-i oferiţi un loc de frun-te în partid… Numai o lichea ca el mai lipsea între atâţia moftangii!

Caterinca explodă neaşteptat primele dezacorduri din Sumbre et Meuse.

Radu Comşa fu silit să vorbească mai tare, pentru a acoperi împroşcarea notelor.

Era o guerilă care dura de o lună între dânşii, cu scurte armistiţii… Radu Comşa credea în partidul nou întemeiat cu deviza: „Vrem ca România Mare să devină România nouă!” Vasile Mogrea nu admitea nici o disciplină, era în război cu toată lumea, nu descoperea pretutindeni decât mofturi şi iar mofturi.

— Mogrea, vorbi Radu Comşa împăciuitor, să nu începem iar! Ştii bine că o discuţie nu e conflictul între două idei, ci între două temperamente… Tu ai vrea să distrugi tot, fiindcă ai voluptatea să loveşti brutal, să ofensezi… Nihilism, curat! Eu cred că întâi trebuie să ţinem seamă că există o realitate, pe care n-o poţi suprima decât treptat, modificând-o…

— Adică, iar compromisuri? Mai lasă tu, mai las eu, până ce, din tocmeală în tocmeală, ne întoarcem de undeam plecat! Îmi pare rău, Comşa, dar trebuie să constat că începi şi tu să devii un moftangiu!

Vasile Mogrea îşi îmblânzi constatarea severă, bătând prietenul pe umăr:

— Glumesc, Comşa! Dar mă tem că experienţa ta are să-ţi aducă numai deziluzii… Oamenii, când se adună mai mulţi, devin turmă. Nu se mai pot conduce decât după legile psihologiei colective. Personalitatea îţi dispare, se nivelează, şi tu ştii că nivelare nu există decât în mediocritate. Tu speri că miracolul are să-l săvârşească un partid? Dar partidul acesta al vostru, parodia voastră de partid e o adunătură de ambiţii, de vanităţi, de interese şi de o sumă de mofturi! Are să conducă nu cel mai tare, ci cel mai viclean şi mai tenace! Un partid vrea să guverneze. Şi când vrei să guvernezi fără revoluţie, fără să pui mâna pe toroipan, începi printr-un compromis. O capitulare azi, mâine alta… De altfel, ce să mai vorbim degeaba? Mâine o să-ţi vedem menajeria!

Îi prinse braţul.

Partidul României mari care vrea să devină România nouă vestise, pentru a doua zi o mare întrunire publică. Afişe albe, tăiate în diagonală de o bandă tricoloră, chemau pe toate zidurile Capitalei cetăţenii la cea dintâi manifestaţie care pregătea alegerile. Se anunţau vorbitori din pământurile eliberate. Trenurile descărcau de două zile, în Gara de Nord, delegaţi din provincie. Ţărani în porturi simple şi albe; foşti ofiţeri demobilizaţi; invalizi sprijiniţi în cârje şi cu mânecile goale; mult tineret cărturăresc; popi şi învăţători, strecurându-se intimidaţi, cu legături pestriţe şi geamantane jerpelite, printre automobilele dezlănţuite pe Calea Griviţei spre miezul Bucureştilor.

Guvernul nu putuse împiedica revărsarea aceasta. Unul din guvernele de scurtă durată, perindate de doi ani, de la întoarcerea trupelor în Bucureşti.

— Priveşte, dragă Mogrea, mulţimea aceasta proaspătă, cu care n-am fost deprinşi încă! vorbi Radu Comşa, neputându-şi stăpâni agitarea lăuntrică şi uitând că el fusese acela care-şi rugase prietenul să schimbe discuţia. Cum o poţi compara cu bandele de canalii, cu care ne-au obişnuit întrunirile politice, de câte ori opoziţia vrea să răstoarne guvernul? Este ceva nou! Există în aer…

— Moft! Să lăsăm! De doi ani ne pierdem vremea să ne convingem unul pe altul…

Într-adevăr, de doi ani discuţia se încingea între dânşii, până la cuvinte grele. Se despărţeau furioşi, ca a doua zi să se caute cu nerăbdare, ca s-o înceapă din nou.

Lui Radu Comşa nu-i mai rămăsese decât acest tovarăş. Întâmplarea, în care văzuse un senin ascuns al destinului, făcuse ca în iarna când s-a întors din Moldova să-şi găsească aproape toate amintirile fostei lui existenţe dinaintea războiului, risipite.

Proprietarul casei murise, moştenitorii împărţiseră şi vânduseră; mobila şi cărţile din cele două camere ale lui fuseseră înfundate într-o şură, de unde fiecare furase ce-i căzuse la îndemână. N-avea pe cine chema la răspundere. Astfel, se părăduise tot ce putea să-i amintească cealaltă viaţă; era mai liber, totul fusese şters, ca să-şi poată reconstitui viaţa cea nouă, pe teren curăţat. Şi locuia acum într-o casă mărginaşă, cu odăile întunecoase şi respingătoare, cum se cuvenea unei existenţe de abnegaţie şi de renunţare.

Totul era şters, tot.

Şi-a dat seama în ziua când s-a întâlnit faţă în faţă cu Luminiţa, la braţ cu bărbatul ei, la ieşirea unui restaurant.

Nici o tresărire.

Se afla ca şi acum, împreună cu Vasile Mogrea.

El n-a întors capul, dar Vasile Mogrea nu l-a cruţat în ziua aceea. Îl cunoştea pe celălalt. Din şcoală îl cunoştea, şi apoi din facultate. Şi ca să-i răscolească bine sufletul, până la sânge, aşa ca vindecarea să-i fie mai întreagă, n-a contenit să-l zugrăvească pe celălalt, ca să înţeleagă deplin Radu Comşa cu cine a fost schimbat.

— Ce satisfacţie, dragă Radule! îşi frecase mâinile păroase cu o bucurie barbară. Să fi căutat Alexandru Vardaru în toată ţara românească, aşa Românie mare şi lată cum e acum, n-ar fi putut găsi altă mediocritate mai perfectă! Premiantul întâi la toate: zece la teză, zece la oral! Destul să-ţi spun atât, ca să înţelegi calitatea omului. Dobă de carte, fără un dram de personalitate. Corect, pantaloni pe dungă, dicţiune, bună creştere, toate mofturile! Un tenor în viaţă. N-are să supere niciodată pe nimeni. Sunt sigur că nici nu ştie să înjure! N-are nici o părere personală, e de părerea ultimei cărţi citite. Admirabilă plămadă între degetele lui Alexandru Vardaru! Are să-l mozolească aşa cum vrea el… Îi întrevăd un viitor strălucit: carieră politică, universitate, mai ştiu eu ce… Şi uitam să-ţi spun că, pe deasupra tuturor, se mai numeşte şi Radu. Radu Şerban! Aşa încât domnişoarei Vardaru i-a fost, desigur uşor să se deprindă cu această substituire de persoană, de vreme ce i-a rămas măcar jumătate din numele tău. Nişte putori, femeile! Mamă, sau soră, sau nevastă, sau logodnică, totuna! Fă-ţi cruce! Ai scăpat de mare primejdie…

Radu Comşa s-a deprins acum şi cu acest gând. S-a deprins cu atâtea câte-i păreau altădată ciudate şi condamnabile!

Curios! Cum păşeşte pe aceleaşi străzi şi nu se mai regăseşte; întâlneşte aceiaşi oameni şi parcă nu i-a cunoscut niciodată!

Găseşte o plăcere să petreacă ceasuri întregi în casa lui Vasile Mogrea, într-o încăpere scundă, întotdeauna cu mi-ros de mâncare, în murdărie şi dezordine, care i s-ar fi părut altădată de cea mai dezgustătoare trivialitate. Fetiţa lui Mogrea îşi şterge pe pantalonii lui degetele pline de dulceaţă. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruie la maşina de cusut, încât trebuie să răcnească din răsputeri cuvintele, când vorbesc. Păşeşte peste ziare aruncate, cărţi deschise şi pline de sosuri, pe colţurile mesei sunt farfurii cu resturi de mâncare sleite; totul arată sărăcie lipsită de decenţă şi el se simte bine acolo, se întoarce irezistibil atras.

În faţa Teatrului Naţional, Radu Comşa se despărţi, luând seama că e în întârziere.

Fixase întâlnire cu delegaţia organizaţiei din Iaşi, unde centrul îi hotărâse o candidatură, deocamdată de încercare, şi cum spunea Mogrea, rânjind: „de-un moft!”.

De la hotel însă, delegaţia se risipise. Toţi porniseră nerăbdători să hoinărească prin Capitală, să caşte gura la vitrine, să facă târguieli pentru neveste şi să se întâlnească în localurile de aperitive cu alţi factori politici, din alte judeţe.

Îl întâmpină numai un domn roşcat, cu mutră vicleană de vulpe, familiar şi vulgar, exprimându-se în dialect arhimoldovenesc:

— Ţi-am recunoscut după sămnu din obraz. Ţi-o spun fără intenţii de supărări, puiule! Aista-i un capital elec-toral cari nu trebui neglijat… Ai fost un viteaz pe front! Alegătoru-i bini să o ştie şi cu atâta mai bine, dacă ari do-vadî scrişi pi faţî! Aiasta rămâni lucru di preţ, măcar pen-tru o bucăţi di vremi. Nu uita că, îndată după întruniri, mâni, plecăm! Să nu scapi din videri, puiule, echipamentu di campanie! Manta di ploaie, galoşi şi cortel. Avem să umblăm pi undi ş-o înţărcat dracu copchiii… Acolo, să ştii di la mini, drăguţă, că n-avem trotuar ca pi Calea Victoriei!

Domnul Lică Cartojan îşi ceru iertare, după aceste binevoitoare sfaturi, că trebuie să plece după prieteni, în explorarea magazinelor de noutăţi, după cum cerea lungul pomelnic, împăturit în buzunarul vestei.

— Dacă m-aş potrivi nevestii, ar trebui şi cumpăr tat târgu, puiule, tat târgu!

Se depărtă, înarmat subsuoară cu umbrela uriaşă, de care era inseparabil, chiar când umbla pe unde nu şi-a înţărcat dracul copiii.

Radu Comşa îl privi din urmă, cu acreală.

Ciudate tovărăşii îi impunea partidul grandioaselor reforme. Cu individul acesta, nu îşi simţea prin nimic, nici o apropiere. Iar familiaritatea lipicioasă: „Puiule!” îl indispunea, ca tonul prietenos al chelnerilor de la birturile de periferie.

Totuşi, se îndreptă spre casă, să-şi pregătească bagajele pentru a doua zi, şi, bineînţeles, manta, galoşi şi cortel.

După un ceas, când fu îndărăt în Calea Victoriei, se văzu silit să recunoască umil că toată dreptatea fusese de partea domnului Lică Cartojan.

Nori păcurii se ridicaseră deasupra Capitalei.

Ploaia repede şi neprevăzută, de primăvară, se dezlăn-ţuia în cataracte, cu cele dintâi bubuituri de tunete şi cele dintâi fulgere ale echinocţiului. Iar el îşi lăsase umbrela, galoşii şi pardesiul de ploaie, gata de drum, pe divanul de la uşă, ca să se prelingă acum pe lângă pereţi, ferindu-se de şuroiala de pe acoperişuri!

La „Café de la Paix”, prin geamul aburit, i se păru că zărise la o masă pe căpitanul Pleşea, rezemat într-un colţ, privind potopul de afară.

Se întoarse din drum.

Nu fusese o părere. Nu-l mai întâlnise de pe front şi se îndreptă spre fostul camarad, cu un elan aproape frăţesc.

Tata Pleşea îi întinse mâna fără să arate nici surprindere, nici bucurie. Radu Comşa observă pe umeri trese proaspete de maior.

— În sfârşit, iată împlinit visul dumitale! rosti, trăgând un scaun alături. Exact cum îl imaginai: o masă la fereastră de cafenea, afară plouă; nu lipseşte nici pachetul de ţi-gări şi nici cafeaua… Ce spuneai dumneata că nu o să ne mai vedem niciodată?

— Aceasta e cafea şi acestea sunt ţigări? se tângui tata Pleşea, cu amară scârbă pentru astfel de vremuri. Te-aş ruga să guşti din amândouă, ca să-mi dai dreptate. Ce-a fost nu se mai întoarce!

Maiorul Pleşea se plecă peste masă, ştergând cu dosul mâinii ceaţa de pe sticlă, ca să-i rămână privirea liberă, în strada unde nu se aprinseseră încă becurile şi luminau nu-mai vitrinele şi farurile automobilelor.

Trecătorii se încrucişau zgribuliţi, surprinşi de ploaie în haine subţiri.

Un băiat cu ziare, cu şapca pe ochi, traversa printre trăsuri şi maşini, gheboşat, cu teancul de foi subsuoară, cu mâinile înfundate în buzunările pantalonilor. Maiorul Pleşea, cu uniforma ponosită, pe care străluceau noi numai tresele, avea înfăţişarea tristă şi timidă a săracilor intraţi într-un local prea luminos.

— Decât atâta lumină – arătă şiragul de becuri şi candelabre – s-ar îngriji mai bine să servească o cafea mai omenească! Ştii a ce miroase cafeaua aceasta, Comşa? A ghindă prăjită. E întâia oară când beau ghindă prăjită… Mai rău ca pe vremea războiului!

Pe masă, ceaşca era numai începută şi lăsată la o parte, rece.

— Ci mai spune şi altceva, domnule maior! îl îndemnă Comşa, privindu-i cu prietenie mustăţile cărunte şi ochii de om ignorant şi bun, cuprins de înduioşare pentru amintirile vechi dintre dânşii. Unde eşti acum? Ce faci?

— Fac ce facem toţi, Comşa! Fiindcă n-am avut norocul să murim ca Ionescu sau Ghenea, colo, sus, la cotele pe care le ştii, ne chinuim să trăim. Ne întoarcem tunicile pe dos. Bem cafea de năut şi fumăm ţigări umplute cu sfori, cu paie, cu păr şi alte produse pe care se vede că a pus România Mare monopol… Îţi aminteşti colecţia mea de ţigări?

— Cum nu, domnule maior? Era doar celebră în tot sectorul! zâmbi Radu Comşa la amintirea cutiei în care tata Pleşea colecţionase câte un exemplar din cele mai rare produse ale manufacturilor de tutun, aliate şi inamice.

— Mi-a furat-o, Comşa! Închipuieşte-ţi că mi-a furaţ-o! anunţă cu dezolare maiorul. Soldatul, servitoarele din casele pe unde am fost încartiruiţi, ştiu eu? Pe cine să bănuiesc? Nu mai auzi decât de fraude şi de depozite arse. S-a ticăloşit lumea! Nu ştii în cine să mai ai încredere! Într-o zi, desfac cutia, o păstram în fundul lăzii, într-un antreu. Zic: „Ia să vedem ce mai fac ţigările mele, sireacele, să nu dea umezeala peste ele.” Când colo, în cutie nici urmă de ţigări. Să-mi vie ameţeală! Un pachet de ziare, mototolit. Şi eu, care nu mă înduram să mă ating de una! Mă mulţumeam să le miros. Mai bine pierdeam leafa pe trei luni…

Radu Comşa îşi dădu toate silinţele să pară foarte mâhnit de această neconsolabilă pierdere. Dar, fără voie, făcea în vremea aceasta o neplăcută comparaţie între maiorul acesta cu manii ridicole, cu uniformă sărăcăcioasă şi cu înfăţişare abrutizată, şi între tata Pleşea cel de pe front, brav cu simplitate, sub aripa căruia se adunau cu toţii ca să ca-pete îndată siguranţa şi sănătatea sufletească.

— Întrebam, domnule maior, unde se mai află regimentul? Ce face colonelul nostru Una-la-mână?

— Colonelul ne-a lăsat… L-au înaintat şi ne-au trimis un muţunachi de şcoală nouă. Un reformator. Înainte de a pleca, în ultima luptă, a mai căpătat o rană… Acolo s-a pierdut şi Cernegură. Bogdan Cernegură, de la întâia, prietenul lui Ghenea… Mort? Prizonier? Mort în prizonierat? Cine să ştie? Cine le mai ţine acum răbojul? Mai bine de dânşii. Au crezut într-o Românie Mare care era frumoasă şi scum-pă fiindcă aşa o vedeam din România mică de-atunci… Iar eu cu batalionul am ajuns la Târgul-Babei! Ai auzit vreodată de Târgul-Babei? Te întreb, fiindcă acum e ţara atât de mare, încât nu ne-o mai cunoaştem. Dacă n-ai auzit, te-aş invita însă să pofteşti pe la noi, la Târgul-Babei! Când plouă, trebuie să opreşti o birjă, ca să te treacă de pe un trotuar pe altul. Altfel, înoţi până la glezne! Şi imaginează-ţi, Comşa, dacă ai mai auzit vreodată aceasta! Târg fără o cafenea! Scârbos!

Încearcă să aprindă o ţigară. Ţigara era umedă şi tare, nu scotea fum. O aruncă, scuipând cu dispreţ:

— Scârbos!

Epitetul se adresa în aceeaşi măsură târgurilor fără cafenea, ca şi ţigărilor incombustibile, pe care le punea în comerţ Regia Monopolurilor din România Mare.

Pe urmă, tala Pleşea întrebă, cu mare interes:

— Cunoşti Ardealul?

— Putin! făcu Radu Comşa un semn vag cu mâna.

— Te întreb, fiindcă am auzit că în Ardeal sunt nişte cafenele, Comşa, nişte cafenele! Cum n-am avut noi, nici în Bucureşti, în vremurile bune… Dacă nu ne trimite în Ardeal până la anul, când ies la pensie, n-am să mai am parte să le văd. Toată lumea spune că ai ce vedea în Ardeal! Am vrut să-mi cer şi eu un concediu să aflu ce e cu acest Ardeal pentru care am stat doi ani în bordeie şi şanţuri. Pe urmă m-au speriat băieţii că e restaurantul scump, că nu găseşti camere la hoteluri… Am renunţat!

Maiorul Pleşea se opri, fiindcă nu mai avea ce spune. Aci se opreau toate preocupările şi tot orizontul conversa-ţiei sale.

Nu mai avea ce spune nici Comşa. Simţi o părere de rău că şi-a întâlnit fostul comandant. Că a intrat, când l-a văzut pe fereastră. Ar fi păstrat pentru totdeauna altfel de amin-tire; numai aceea de „acolo”.

Atinse distrat cu mâna un pachet de pe masa de marmură.

Obrazul maiorului Pleşea se lumină:

— A! Să-ţi arăt ce-am cumpărat, dragă Comşa! Îmi pare bine că poţi să-ţi dai şi tu o părere… Eşti poate mai pricepător în muzică decât mine… Douăsprezece plăci! Am un patefon, am uitat să-ţi spun… O ocazie! Şi mi-am zis: ia să nu trec eu pe la Bucureşti fără să nu mă aprovizionez. M-am privat de altele, dar am ales în schimb nişte plăci!

Cu nerăbdare de copil care arată celorlalţi darurile, desfăcu plicurile cu discuri şi le trecu pe rând lui Comşa, citindu-i cu ortografie proprie:

— Ignace jan Paderewski, Nocturne en şi bemol, Op. şaisprezece. No. Patru. Grozav, Paderevski, Comşa! In the Heart Hawai… Citeşte tu! My Honolulu Dream Girl. Şi Trovatorul, Comşa, Trovatorele!

Împachetă minuţios plăcile. Legă sfoara.

Radu Comşa se simţea jenat de privirile vecinilor, amuzaţi de acest ofiţer care-şi arată marfa ca un voiajor al unei fabrici de gramofoane.

Dar maiorul nu luă seama la aceasta; puţin îi păsa de ce pot gândi şi spune necunoscuţii din jurul lui, nişte civili.

Era stăpânit acum de singura bucurie adevărată pe care i-o îngăduiau aceste vremuri generoase numai în decepţii:

— Aceasta, pot spune, dragă Comşa, că mi-a rămas singura mulţumire! Mă întorc la jerpeliţii mei concetăţeni din Târgul-Babei! După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, aşez ibricul de cafea la spirt şi dau drumul… Atunci doar mai uit, şi spun că tot mai e bună la ceva România Mare!

Privi din nou, pe geam, curgerea ploii. Necurmata goană a trecătorilor. Jocul luminilor în oglinzile lichide.

Întrebă cu indiferenţă, fără să întoarcă ochii, aşa, de mântuială:

— Şi tu ce faci pe aici? Ai vreo slujbă, ceva?

— Avocatură…

— Aşa, că bine zici! Uitasem… Atunci trebuie s-o duci bine! Aud că avocatura rentează… Toţi fac afaceri, toţi au procese. Te-ai însurat?

Radu Comşa îşi aminti deodată că e grăbit şi se ridică.

— Mi-a făcut mare plăcere că te-am văzut, tată Pleşea!

— Şi mie… La revedere!

Minţeau amândoi.

Unul plecă dezamăgit. Celălalt rămase să privească, lângă pachetul cu discuri şi cafea de ghindă prăjită, ploaia din stradă, care nici aicea nu merita să fie comparată cu ploile dinainte de război.

A doua zi, seara, după întrunire, Radu Comşa de-abia îşi găsi loc în trenul de Moldova, ticsit de prietenii domnului Lică Cartojan.

Toţi îşi schimbară peste capete ediţiile gazetelor cu fulminantele discursuri. Toţi îşi arătau o bucurie zgomotoasă şi nestăpânită. Manifestaţia întrecuse toate aşteptările. Acum erau siguri că „ceva” trebuie să se schimbe în ţară. Fiecare cuvântare se încheiase în urale. Tulburătorii, anga-jaţi de poliţie, fuseseră îndată reduşi la tăcere.

Iar domnul Lică Cartojan, înconjurat de o gardă sigură şi credincioasă, desfăşura un aprig plan de campanie.

— Pot zâci, dragii mii, cî i-am răpus! Alegirea de-acu îi numa în formî… Ai noştri, pi toată linia! Chestia ce gre i doarî şi nu s-amestici centru. Aiasta li-am spus-o! Acum şi văd dac-au înţăles-o… Dumnealor să ţinî cuvântări, cât mai tari, ca s-ajungî şi la urechia lui vodî, o daţi pentru totdeauna. Dar atâta! Despri rest, să ni laşi pi noi, că ni cunoaştem meşteşugu şi oamenii mai bine! Fiindcă drept şi vî spun, teoriile dumnealor în materie de alegeri, nu mi-or pre plăcut… Că şi nu întărâtăm lumea! Că şi nu făgăduieşti dicât ceia ce ştim cî şi poati faci şi aşa mai diparti! Ci sunt fleacurile aieşti, mânjilor? Apoi, dacă nu zgândări oleacă rana alegătorului unde-l doari, digeaba ne mai prezintăm la alegeri! Lupţi nu şi poate da cu mânile în buzunar şi nici nu poţi faci scrob fărî şi spargi ouî! Noi om lupta cum ştim şi noi şi cum am învăţat di douăzeci di ani, di când facim politicî… Pi urmă, când om câştiga victoria, să poftească dumnealor şi să spunî că nu li-o plăcut că am câştigat-o… Cred că eşti di aceeaşi păreri cu mine, domnule Comşa!

Radu Comşa nu se încumetă să fie de altă părere, cel puţin deocamdată. Dar ghemuindu-se printre pachetele care umpleau compartimentul, îşi făgădui ca în campania alegerilor să lupte cu alte arme decât cele vechi, ruginite şi înveninate, ale domnului Cartojan.

Alegătorul va înţelege îndată că binele îi poate veni şi cu alt preţ; nu al minciunilor şi silniciilor.

Până la Iaşi, aţipi şi se trezi cu intermitenţă. La fiecare staţie capitală de judeţ, trenul se deşerta de grupuri care se despărţeau schimbându-şi urări de izbândă şi dându-şi întâlnire, peste o lună, în Dealul Mitropoliei.

Se aflau printre dânşii şi mulţi oameni tăcuţi, cu hotărâri neclintite în ochi.

Lui Radu Comşa îi plăcea să şi-i închipuie risipindu-se în câmpurile acestui început de primăvară, mergând să arunce sămânţa cea nouă a vremii. Şi îi iubi, regretând că a lăsat tot timpul să domine în vagon numai glasul piţigăiat al domnului Lică Cartojan, cel cu mutră ascuţită şi vicleană de vulpe, fără ca el să arate, cu tărie, cum lucrurile ar putea decurge altfel.

Domnul Cartojan părea a nu bănui nimic din aceste dezaprobări mute.

Dimpotrivă, îi arătă toată bunăvoinţa.

La Iaşi, îl conduse de la gară la hotel, poruncind portarului să dea camera cea mai bună pentru viitorul domn deputat. Portarul se execută, nu de hatârul viitorului domn deputat, dar fiindcă domnul Lică Cartojan era un personaj bine cunoscut, a cărui bunăvoie preţuia mai mult decât cel mai generos bacşiş.

— Va să zicî ni-am înţăles, puiule! Mâni dimineaţă şi fii gata. Trecim să te luăm… Ziua de azî tot îi pierdută! Ti hodineşti oleacî. Ti speli şi ti ferchezuieşti, iară daci ai poftî şi dai ochi cu băieţii la club, treci pi acolo… Tot şi fixeazî lista definitivă. La revederi!

Radu Comşa încercă să doarmă. Nu izbuti.

Urmă sfatul domnului Lică Cartojan, coborî, colindă străzile cunoscute din anii de liceu, când, bursier, scăpa duminicile de la Internat; cunoscute încă mai viu şi dureros din timpul refugiului.

Trecu prin faţa casei unde a stat. Nici o schimbare. Liliecii negri şi uzi de ploaie. Prin faţa casei unde Ralu şi Cora Vardaru privegheau credincioase amintirea lui Mihai. Livada boierească părea pustie. Ferestrele casei, cu storuri groase, astupând lumina. Poarta de fier ruginită, legată cu lanţ şi încuiată cu lacătul.

Oraşul era trist. Încruntat. S-ar fi spus că nu-l atinge dezmorţirea primăverii.

Îi păru mai sărac, golit de frământarea fără de care nu şi-l putuse închipui. Oamenii păşeau, somnolent şi indiferenţi, în ploaie. Peste tot străzi desfundate, casele cu împrejmuiri strâmbe, grădini inundate de ploaie, cu pomi bătrâni şi părăsiţi.

Nu descoperi nici un cunoscut. La club, mâinile se întinseră cu răceală.

Era un oaspe nepoftit, trimis de la centru. Nimeni nu-i cunoştea numele, nu auzise de nici o ispravă care să îndreptăţească pretenţia de a răpi dreptul unui localnic. Semnul din obraz indispunea privirile. Când se alcătui lista, cu înţelegere tacită, îl înscriseră undeva pe la coadă, şi toţi s-au strecurat din jurul său.

Radu Comşa înţelese astfel câtă nevoie avea de buna prietenie a domnului Lică Cartojan şi cât de folositoare îi era încă experienţa sa încercată: „Eu sunt vulpi bătrâni, puiule!”

De aceea, a doua zi dimineaţă, când domnul Lică Cartojan bătu la uşă, îi ieşi în cale cu un început de simpatie, de care îi fu silă şi pe care, totuşi, nu o putea birui.

— Haide, puiule! Armele şi muniţiunile, cî plecam la lupţi pi viaţi şi pi moarti!

Armele şi muniţiunile, adică: umbrela şi galoşii.

Domnul Lică Cartojan, cu pălăria în cap, păşi prin cameră inspectând, din vechiul obicei de fost poliţai, tariful bătut în uşă. Dădu din cap cu dezaprobare la diferitele adaosuri pentru lumină, încălzit, serviciu, taxă comunală şi taxă de lux.

Pe urmă, ca şi cum şi-ar fi amintit o chestie de mică însemnătate, se opri înaintea lui Comşa şi îi puse amândouă mâinile pe umeri:

— Îţi spun drept că-mi pari tari rău, drăguţi, di celi ci s-o întâmplat!

— Ce anume? întrebă Radu Comşa, cu o nedumerire măcar pe jumătate prefăcută.

— Ei, ci? Înţelegi bini ci vreau şi spun, şi apreţuiesc delicateţa… Chestia di ieri, mă rog, la fixarea candidaturi-lor! Ţi-au lucrat… Aista-i cuvântul cel adivarat! Ţi-au lucrat şi-mi pari rău! Nu m-aşteptam! Şi îţi spun drept, am şi eu partea me di vinî… Fiindcă am lipsit! Dacă eram eu, altfel mergeau lucrurile… Numa dracu m-o pus să mă duc la vie! Acu, chestia-i şi reparăm! Să lucrăm din răspu-teri şi ai să vezi cî mergi lista întreagî… N-ai idei ci rău îmi pari!

Radu Comşa fu nevoit să-l consoleze el. De altfel nu lupta oare pentru principii, pentru partid? Scaunul de deputat îi era, aşadar, indiferent.

Nici nu-l ceruse, nici nu-l aştepta.

— Tocmai, puiule! Ceie ci spun eu… Aista-i partid nou. Nu-i partid di pricopsali! Îmi pari bini cî ne înţălegim, şi-ţi spun drept cî ieram sigur cî avem să ne înţălegim!

Adevărul era că domnul Lică Cartojan nu se aflase străin de „lucrătura” de la club.

Lipsise, tocmai fiindcă aceasta lipsă îi uşura orice eventuală explicaţie cu centrul, de unde primise cadou acest candidat fără noroc. Îl cântărise pe Radu Comşa de la primele cuvinte şi înţelesese că era inofensiv: „Îl cumpăr, măi mânjilor, cu două părăli”, după cum declarase în timpul serii la club, când venise, după plecarea lui Comşa, să sărbătorească fixarea candidaturilor, cu a sa printre numele de frunte.

Acum rămânea doar grija să salveze aparenţele şi să-l utilizeze la alergătura prin sate, muncă obositoare şi cu pierdere de vreme, de unde cei mai mulţi dădeau bir cu fugiţii.

— Drăguţi, şi ni cam grăbim! Asteaptî băieţii afarî… Suntem numai băieţi buni, aleşi pi sprinceanî. Mergem cu trăsura! Prin satili pi unde avem noi di umblat, automobilul nu-l scoţi nici cu patru părechi de boi…

Radu Comşa descinsese, prevăzut cu arme şi muniţiuni: adică manta de ploaie, galoşi şi umbrelă.

În două trăsuri antediluviene, se afla încărcată toată garda din sectorul domnului Lică Cartojan. Îşi strânseră mâinile, foarte încântaţi de cunoştinţă, şi doi se înghesuiră să-i facă loc între dânşii.

— Eu zic să oprim puţin la barieră, la Avram Bucluc, să luăm o gustare! propuse cel mai voluminos dintre cei şase electori, un uriaş care abia încăpea în trăsură şi fusese nevoit să se prăvale într-o râlă, sub coşul de piele.

— Ci dracu, bre, aşa de dimineaţî? se împotrivi moale domnul Cartojan. Nici nu ni-am urnit încî din târg!

Discuţia se încinse aprinsă, părerile fiind controversate dacă e oportun ori nu un mic popas la Avram Bucluc.

Birui majoritatea; deci, trăsurile se opriră la barieră.

Avram Bucluc, care-şi cunoştea oamenii, scoase din pivniţă un clondir respectabil de tămâios; servi mai întâi două rânduri de rachiuri cumplite, tăie felii subţiri de pastramă usturoiată, puse să frigă o serie de fleici. Toată trupa se însufleţi de porniri eroice.

Radu Comşa avu prilej să-şi cunoască mai de aproape tovarăşii. După cele două rachiuri înghiţite în silă, numai ca să nu apară năzuros şi cu opinii separate, simţi oarecare căldură în vine şi îşi spuse că începe să coboare la nivelul celorlalţi.

Domnul Avram Bucluc, o dată cu bateria primenită, strecură şi vestea că înainte au mai trecut două trăsuri, cu oamenii lui cuconu Costică, şeful de sector al celui mai primejdios dintre partidele adverse.

— Li călcăm pi urmî! se bucură Lică Cartojan. Cu atâta mai bini! Găsim oameni înfierbântaţi şi avem ocazia şi ştim ci procopsalî le-o făgăduit el, ca să ştim cât să făgăduim noi mai mult, la licitaţie!

Fleicile au fost, după părerea unanimă, divine. Cu puteri însutite, toţi urcară în trăsură şi caii se opintiră în ştreanguri, pe drumul desfundat de ploile primăverii.

Tovarăşii lui Radu Comşa, cu pofta de vorbă deschisă de băutură, începură să istorisească întâmplări pline de interes, în legătură cu tactica şi strategia electorală.

— Eu unul, povesti cel gros şi mâncău, n-am văzut una mai cu moţ decât cea de acum doi ani! O născocise farfaraua de Naie Băluşanu şi n-a dat greş, în tot judeţul! Pot spune că numai Nae Băluşanu a salvat atunci situaţia partidului din judeţ. Lică Cartojan, din cealaltă trăsură, ar putea să ne mărturisească el singur câtă fiere i-au adus alegerile acelea, acum doi ani, că era atunci împotriva noastră şi se arăta sigur de reuşită, cum era sigur de ce are în buzunar… Ştiţi care a fost atunci toată giugărica? Semplu, ca oul lui Columb! Dă el, dinadins, sfoară în ţară: „Măi, aflaţi că bandiţii lui Naie Băluşanu au născocit o drăcovenie nouă şi parşivă! Cică au făcut câte-un ochi cu sfredelul în bagdadie, deasupra fiecărei cabine de vot, unde are să stea unul la pândă din pod şi să presare cenuşă în capul celor care nu votează cu el, ca să-i cunoască dălcăuşii şi să-i înhaţe la ciomăgeală, ca să pomenească şi ţâţa pe care-au supt-o de la mamele lor!” Apoi, aduceţi-vă voi aminte cum a mers treaba strună… De ochi făcut cu sfredelul în bagdadie, nici pomeneală. De oameni la pândă, nici atâta… Dar care votase împotriva lui Naie Băluşanu şi se ştia cu musca pe căciulă, cum păşea pragul începea să se scuture pe cap şi se dădea singur de gol. Şi gata! Ajunge, dovada! Înşfacă-l, măi tată, şi moaie-i ciolanele, că de asta e votul secret şi garantat de Constituţie! N-o mers treaba strună? Spuneţi şi voi… Numai că patenta s-a răsuflat. Au aflat oamenii! Nu mai merge a doua oară! Trebuie născocit ceva nou. Şi, din păcate, n-avem în partid capul lui Naie Băluşanu. A rămas la liberali şi mă tem că a pregătit altă lovitură! Să luăm aminte, fraţilor!

— Aţi auzit că era vorba să treacă la noi? vorbi omul pipernicit şi zgribulit, cu gulerul paltonului ridicat, care tot timpul istorisirii se muncise să-şi facă loc, de picioarele uriaşului, pe scăunaşul trăsurii. A vrut să treacă la noi şi s-a opus cuconu Jănică! Cică e om compromis. Parcă e vorba de compromis ori necompromis! Vorba e dacă ai ori n-ai cap de politică. Vă spun drept, cu asemenea oameni aş merge până în pânzele albe. Ţi-e mai mare dragul să porneşti cu el la drum. Ai nădejde! Găseşte el întotdeauna ceva să te scoată din nevoie…

Cel gros mormăi aprobativ, răsucindu-şi butucii picioarelor.

Radu Comşa se simţi dator să amintească tovarăşilor că se aflau împreună tocmai pentru a pune capăt acestor triste năravuri vechi, şi că partidul luase fiinţă din necesitatea acestei primeniri.

— Cinste faţă de alegători! Aceasta să urmărim. Nu e nevoie de supralicitaţie şi de pehlivănii! Să nu minţim şi să nu întărâtăm imaginaţiile… Toţi simt că este nevoie de o schimbare. Şi noi înfăţişăm singurul partid care are să aducă această schimbare… De aceea vin la noi, fără să-i căutăm. Vin, fiindcă au credinţa că am rupt-o cu trecutul. Să nu-i înşelăm… Se pot face fapte mari. Ţara e bună, numai cei care au condus-o până acum au fost unii ticăloşi cu premeditare, alţii numai incapabili, ceilalţi lipsiţi de intuiţia istorică a momentului…

— Dumneata ai vorbit alaltăieri la Dacia? întrebă, cu vădită intenţie de ironie, pipernicitul din faţa lui Comşa.

— Nu! fu nevoit să recunoască Radu Comşa.

Omul pipernicit râse cu satisfacţie, arătând un dinte lipsă printre ceilalţi, negri de tutun, şi trimiţând în obrazul lui Comşa o duhoare violentă de pastramă cu usturoi.

Pe urmă, după ce-şi privi ceilalţi doi tovarăşi din trăsură, cu o clipire din ochi – „Lăsaţi, fraţilor, să-l operez eu!” – îşi lămuri rostul întrebării.

— Rău ai făcut că n-ai vorbit la Dacia! Cele ce spui dumneata numai la Dacia se potrivesc. Discursuri, aşa ca să vorbim şi să aplaude lumea, să te ridice dălcăuşii în braţe şi să strige ura! La faţa locului, unde mergem noi, se mai schimbă lucrurile… Ţăranul n-are nevoie de istorii de acestea. Trebuie să ştii că războiul l-a făcut mai colţos… A învăţat să ceară şi să ştie ce să ceară! Pe el nu-l mai interesează chestii măreţe de prin discursuri, câte-n lună şi-n soare! Lui să-i vorbeşti despre lucruri pipăibile. Ce-l doare pe el! Adică jandarmul, notarul, pământul, birurile, prestaţia, o cooperativă, o bancă unde să găsească două-trei mii de lei cu camătă mai puţin deocheată. Aceasta îţi cere el! Să-i spui că ai de gând să rezolvi aceasta. S-a învăţat să ceară şi ştie să se tocmească! Dacă îi vorba să-i spui palavre, măcar să-i spui palavrele care-l interesează pe el… Sau dacă nu te lasă programul, sau dacă nu vrei să-ţi iei angajamente şi dacă îţi dă mâna, atunci strânge-i şurubul! Închide-l, sechestrează-l acasă, poartă-l pe drumuri, să te voteze de frică, dacă n-o face din dragoste. La noi, slavă Domnului, nu e cazul… Aici ai dumneata singura dreptate. Vin ei la noi, măcar că îi ţin ceilalţi, prinşi cu minciuna sau cu frica… Dar nu-i nevoie să ne înveţi dumneata ce trebuie să facem şi ce să vorbim alegătorului. Cunoaştem meşteşugul acesta de când am făcut ochi…

Radu Comşa simţi un tiranic îndemn să oprească trăsura şi să coboare în ploaie. Ce căuta între oamenii aceştia? Unde erau toţi cei ce-şi luaseră hotărârile brave, de altădată? Cei din tranşee? Cei din bordeie? Cei din încăperea fumegândă din Păcurarii Iaşilor? Toţi lipseau, şi el se afla în asemenea tovărăşie. Atât de repede se împlineau profeţiile lui Vasile Mogrea?

Gândea şi n-avea tărie să oprească şi să coboare.

Rămase mai departe acolo unde se afla, sub burduful de piele unde bombănea ploaia, toropit de căldura animală şi dezgustătoare a celor doi vecini, între care era captiv: uriaşul pirotind de somn şi un individ smârcâind tot timpul pe nas şi scuipând printre dinţi, la fiecare trei minute, în noroiul drumului. De pe scăunaşul din faţă, pipernicitul îi arunca în nări duhoarea pastramei cu usturoi. Îşi înfipse cu îndărătnicie privirea în depărtările tăcute, împânzite de ploaie.

Câmpurile erau posomorâte şi negre, cu petice rare de grâu înverzit.

Într-un vârf de deal, trăsurile poposiră.

Uriaşul scoase din buzunarul paltonului o sticlă plată de coniac.

— Trage un gât şi hai să ne împăcăm! Asta înfierbântă! îl îndemnă şi pe Comşa, oferindu-i sticla, după ce-a şters gâtul cu podul palmei.

Radu Comşa mulţumi şi refuză. Coborî în ploaie să se dezmorţească.

De după un dâmb se apropia, cu cojocul întors, un moşneag care nu-şi lepădase căciula de iarnă. Cum venea, în pâcla fumurie a ploii, cu paşii măsuraţi şi rari, îi păru lui Radu Comşa că se apropie de undeva de departe, din peştera veacurilor. Acela era omul dintotdeauna al acestor locuri, crescut cu rădăcini vegetative, pe care nu le-a smuls niciuna din urgiile vremelnice. Ceştialalţi, el, tovarăşii lui de drum erau numai trecătorii de-o zi, musafirii nepoftiţi. Vin şi se duc!

Moşneagul scoase căciula şi le ură ziua bună.

Se opri să privească şi să cerceteze cine sunt şi unde merg, cu acea curiozitate liniştită a oamenilor simpli. Îl recunoscu pe domnul Lică Cartojan. Primi chiar o ţigară de la dânsul – şi oroare! – o hârtie de cinci lei, pentru un rachiu.

Radu Comşa îl găsi lipsit de demnitate omenească, deşi cu o clipă înainte regretase că n-are la el o ţigară să-i dea şi nu pusese mâna în pungă, numai fiindcă îi fusese jenă de tovarăşi să nu mărească impresia de atât de stupid debutant în materie de propagandă electorală, după cum se dovedise.

Moşneagul strânse ţigara cu îngrijire, s-o fumeze acasă, pe îndelete.

Le pofti spor la „claca minciunii” şi porni înainte, spre iazul de sub deal. Unde i s-au rătăcit nişte „boale de gâţe”.

— Recunoaşte, te rog, dumneata, domnule candidat, dacă la asemenea oameni trebuie să te prezinţi cu programe de reforme şi alte baliverne? întrebă cu răutăcioasă curiozitate pipernicitul cu răsuflarea usturoiată. Îi arde lui de libertăţile constituţionale, cum îi arde lui Ştiubei, acuma, de îngheţată de vanilie!

Ştiubei, uriaşul cu sticla de coniac în sfârşit golită, protestă că este amestecat într-o chestiune de care se dezinteresează complet…

— De ceea ce-mi arde acum, vă spun drept, ar fi o jumătate de metru de cârnat fript! Mi-a deschis coniacul acesta o poftă teribilă! Bine că nu mai avem decât trei sferturi de ceas până la crâşma lui Hascăl.

Într-adevăr, distanţa era apreciată exact.

Ştiubei cunoştea toate cârciumile din judeţ cu specialităţile respective şi se bucura din partea tuturor patronilor de o mare şi legitimă consideraţiune, cuvenită unui atât de excepţional şi activ consumator.

La Hascăl, în marginea comunei, încăperea era plină de oameni strânşi de la treburile câmpului din pricina ploii. Toţi îl întâmpinară pe domnul Lică Cartojan ca pe o cunoştinţă veche. Iar domnul Lică Cartojan dovedi o memorie fenomenală a numelor, a necazurilor tuturor şi a unor imemorabile procese de loialitate sau de ingratitudine, de la alegerile precedente.

Cunoştea numele fiecăruia, numărul copiilor, termenele de judecată, dorinţele şi durerile tăinuite. Ştia al cui cuvânt merită încredere şi care e vândut cu trup şi suflet partidelor adverse. Într-un sfert de oră, în odaia lipită cu lut pe jos, duhnind a fum de tutun prost şi a miros de suman plouat, vorbi cu fiecare în parte, tras într-un ungher, despre ceea ce ştia că îl doare, expeditiv şi misterios.

Pe urmă, pecetlui pacturile cu câteva kilograme de vin, revenind la masa cu scândurile nevăpsite şi cu un şervet întins pe colţ, unde Ştiubei şi tovarăşii săi îşi puneau provizoriu stomacurile la cale.

Radu Comşa se simţi inutil şi deplasat în această bucătărie şi ospătărie electorală, cu totul străine de gândul cu care plecase din Bucureşti.

Domnul Lică Cartojan îmbucă hălci mari din cârnatul fript, vorbea cu gura plină, adresându-se, după cum îi venea în amintire, câte unuia dintre ţăranii de la masa din faţă. Apoi dădu câteva lămuriri, cu glas mai încet, lui Radu Comşa:

— Aice, puiule, lucrurile merg pi roati! Îi am pi tati în mâni… Comuna-i lucrată di oamenii mii. Nu şi mişcî nimica fără ştirea me! Dincolo ari şi fii mai greu… Numa di nu m-a da di smintealî beţivu cela di Bâzdâgî!

Îşi aminti de o îngrijorare care-l preocupa de astăzi dimineaţă şi se adresă ţăranilor de la masă:

— Măi băieţi, da pi Bâzdâgî din Golăneşti l-aţi văzut azi cariva? O fi trecut cumva, di la târg, acasî?

— Trecut, coane Lică! Amu două ceasuri a trecut… Dac-o ajuns, aiasla-i altă vorbă. Că mulţi crâşmi-s în drum! Era cam cu chef şi cânta în căruţă, di huia valea…

— Iar s-o îmbătat, ticălosul! se văietă domnul Lică Cartojan. Să ştiţi cî n-a aranjat nimic! Batim drumu digiaba…

Ceilalţi tovarăşi erau de altă părere.

Beat sau treaz, Bâzdâgă e om pe care se poate conta. După el, trage jumătate de comună. În orice caz, au să-l întâlnească pe drum şi au să-l culeagă din cârciuma unde se va fi oprit.

Şi, într-adevăr, l-au întâlnit.

Mai avea o sută de metri de la cârciumă până acasă şi nu se încumetase să parcurgă această distanţă fabuloasă. Calul o luase singur, cu căruţa înainte, se oprise la poarta casei, nechezase să-i dea drumul în şură; dar Ion Bâzdâgă nu se îndura să se despartă de oamenii lui, cu care avea o socoteală.

Când îl văzu pe domnul Lică Cartojan intrând în cârciumă urmat de suită, zvâcni de pe scaun şi se repezi să-l sărute:

— Coane Lică, eşti omul nostru!

Domnul Lică Cartojan, puţin entuziasmat de această sinceră declaraţie, îl respinse cu mare asprime.

— Aşa ni-a fost vorba, Bâzdâgî? Îmi pari bini că ti găsesc aci, şi-ţi spun că nu mai am nevoi ele sărviciile tali!

Ion Bâzdâgă se clătină la lovitura acestei dizgraţii.

Era un om înalt, voinic, să ducă în fiecare mână câte un Lică Cartojan; iar hainele curate, jumătate de târgoveţ, jumătate de ţăran, dovedeau prosperă bunăstare. Fusese zece ani factor poştal, pe urmă, în vremea când se dizlocau trupele ruseşti, învârtise nişte afaceri nelămurite, după care îşi cumpărase douăzeci de hectare de pământ, vie, livezi, îşi durase casa cea mai arătoasă din comună şi se împăcase cu conştiinţa, dăruind o sumă neobişnuită – o sută de mii de lei – pentru zidirea bisericii din sat, rămasă de multă vreme cu zidurile la jumătate. Acum îşi clădise şi o moară cu motor de benzină. De-o săptămână bea inaugurarea.

Ameninţarea domnului Lică Cartojan rămânea astfel lipsită de seriozitate. Un partid, mai cu seamă în preziua alegerilor, nu se lipseşte atât de uşor de serviciile unui om cu autoritatea şi puterea bunăstării printre consăteni, chiar dacă această bunăstare n-a fost câştigată la curata lumină a zilei. Era un adevăr de care şi-ar fi dat seama îndată şi Ion Bâzdâgă, dacă spirtul şi vinul pritocit pe drum, la toate cârciumile de la oraş până aci, nu i-ar fi întunecat limpedea judecată şi nu l-ar fi pregătit la cel mai amar pesimism.

— Asta-i ci vream să-ţi spun, Bâzdâgî! Cu dumneata am terminat-o!

Domnul Lică Cartojan se îndreptă cu umbrela subsuoară spre uşă, implacabil ca destinul, deşi ştia că n-are să treacă pragul, ci are să se întoarcă după ce vinovatul îşi va cere iertare, recunoscându-şi cu umilinţă în faţa publicului păcătoşenia.

Ion Bâzdâgă îl chemă cu deznădejde:

— Cucoane Lică, să nu faci treaba asta! Stai şi mă ascultă…

— N-ascult nimica! Îmi pare rău cî la nevoie am pus gâtu pentru tini şi ţi-am scăpat di la primejdie… Dari să ştii di la mini, cî păstrez asta la inimî şi am şi ţi-o plătesc… Ni mai întâlnim noi!

— Ce să ne mai întâlnim, coane Lică! Că doar suntem întâlniţi gata! încercă să o aducă pe calea glumei, Ion Bâzdâgă.

Adevărul era că ameninţarea domnului Lică Cartojan cuprindea destule motive de îngrijorare, dacă n-ar fi fost să rămână numai la vorbe. În afacerile tulburi ale fostului factor poştal, atunci când lucrurile luaseră o întorsătură urâtă şi dăduseră material pentru un dosar la Curtea Marţială, domnul Lică Cartojan fusese acela care l-a scos la liman, cu faţa curată. Şi omul cu mutră ascuţită şi roşcată de vulpe ştia lucruri pe care nu le mai ştia nimeni.

Ceilalţi tovarăşi ai domnului Lică Cartojan interveniră să aducă pace:

— Hai, Lică, lasă-l să vedem, ce spune!

— Ci şi spunî, puilor? Cî doar îmi cunosc eu omu… Nu videţi cî nu poati lega douî vorbi?

— Eu să nu pot lega două vorbe, coane Lică? Îmi pare rău… Iaca, vezi şi dumneata dacă pot spune ori nu: doisprezece cocostârci pe casa lui Kogălniceanu!

Ion Bâzdâgă rostise impecabil formula cu care, în partea locului, se pune la încercare încurcătura de limbă a beţivilor.

Toţi râseră cu bunăvoinţă şi încurajare. Gheaţa era ruptă…

Domnul Lică Cartojan se întoarse cu umbrela de la uşă. Acum avea siguranţă că vinovatul are să se facă luntre şi punte să-şi răscumpere iertarea.

Comuna era piatră grea de încercare. Amândoi învăţătorii şi preotul, de douăzeci de ani, făceau politica partidului de la guvern.

Aveau legături vechi cu oamenii; o strămutare de voturi cerea muncă anevoioasă şi tenace. Toată puterea stătea în mâna fostului factor poştal, care-şi vedea puterea crescând, pe măsură ce-i creşteau hotarele şi i se întindeau afacerile, conduse lucid, cu mare isteţime şi cruntă lăcomie de ban, când nu se afla sub stăpânirea vinului.

Ion Bâzdâgă pofti mosafirii la el acasă, o luă înainte pe jos, păşind din casă în casă, să adune gospodarii.

Deschise poarta larg să treacă trăsurile printre purceii şi raţele bălăcindu-se în noroiul ogrăzii.

Casa se arăta mai încăpătoare şi mai curată decât se aştepta Radu Comşa, şi gazda aştepta cu mândrie mirarea oaspeţilor. Îi întâmpină, în cerdac, o femeie desculţă, fără vârstă, cu ochii gălbui.

Domnul Lică Cartojan o luă înainte, făcând prezentările!

— Madam Bâzdâgî! Domnu viitor deputat Comşa… Madam Bâzdâgî, domnu Ştiubei!

„Madam Bâzdâgă”, emoţionată şi flatată de rangul de mare doamnă la care fusese ridicată, îşi ceru iertare că a prins-o vremea aşa desculţă şi nepieptănată.

— Înţelegim! Laşi, nu ni mai spuni noul aiesie, că-nţelegim! veni într-ajutor domnu Lică Cartojan. Gospodăria! Aiasta-i partida dumitale, după cum partida lui Ion îi drojdia şi Nicoreştiul!

Madam Bâzdâgă luă apărarea soţului, din simţ de solidaritate conjugală:

— Că nu-i chiar aşa cum spune lumea! Ia, se mai ia şi el, când îl grămădesc necazurile… Că, Doamne iartă-mă, nu din drojdie şi din Nicoreşti s-o învrednicit să agonisească ce-a agonisit…

Domnul Lică Cartojan nu crezu oportun să mai aprofundeze această chestiune şi dădu să înţeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borş de găină, dres cu smântână, fierbinte şi cu mămăligă.

— Apoi, asta nu era nevoie să ni-o spui! N-aţi intrat doar în casă pustie! se simţi ofensată în demnitatea sa ospitalieră madam Bâzdâgă.

Dădu fuga să-şi schimbe îmbrăcămintea şi să se încalţe.

În vremea aceasta, toţi începură să scotocească prin cele două odăi cu uşile deschise în lături, unde fantezia soţilor Bâzdâgă adunase cel mai bizar muzeu de obiecte eteroclite. Scoarţe de lână şi macaturi de bâlci, cărţi poştale bătute în perete şi şifonier cu oglindă, ulcioare smălţuite şi tablale de carton presat, căni de sticlă colorată şi broboade de borangic: cel mai lipsit de gust amestec de mahala şi de lucruri curat ţărăneşti, cu frumuseţea pierdută din vecinătatea tinichelelor de dugheană proastă.

Încolo, curăţenie şi miros de busuioc, mai tare decât al parfumului din sticla pusă la vedere, sub oglindă.

Ion Bâzdâgă se înfăţişă cu amândouă mâinile ocupate; în fiecare ţinea câte două clondire şi subsuoară alte două. După ce le orândui, prezentă raportul.

El se simţea în stare să tragă măcar două treimi din voturi, dacă…

Dacă îndată ce s-ar schimba guvernul, domnul Lică Cartojan îşi ia angajamentul să mute jandarmul şef de post; dacă au să-l pună pe Ciubotaru preşedintele comisiei interimare, măcar că Ciubotaru a scăpat de puşcărie numai datorită amnistiei; dacă domnul Lică Cartojan va obţine pe lângă toate cârciumile din comună drept să se deschidă alte două, lui Timofti şi lui Petrachi Surdu; dacă ridică opreliştea de păşune în pădurea statului; dacă îşi dau cuvântul că are să exproprieze şi cele două sute de hectare ale lui Ionică Pastia; dacă stăruie să se facă o anchetă severa la cooperativă şi, vinovaţi-nevinovaţi, să-i scoată de acolo pe Strâmbeanu şi pe Ilincă, ca să pună „oamenii noştri”; în sfârşit, o sută şi unu de „dacă”…

De altfel, oamenii au să se adune, pleacă el să-i cheme, şi domnu Lică Cartojan are să audă cu propriile sale urechi şi să vadă cu propriii săi ochi.

Până atunci, lăsă mosafiiilor clondirele de vin să se încălzească şi pe madam Bâzdâgă să pregătească masa.

Aprinse lampa şi porni să bată cu un baltag în porţile gospodarilor, ca să-i adune la sfat.

Madam Bâzdâgă, cu ciuboţele cu scârţ şi cu toc înalt, îmbrăcată în haine târgoveţe şi mirosind ca o drogherie de la Piaţa Halelor, a colonie şi a pudră, întinse pe masa din mijloc faţa albă, farfurii şi tacâmuri noi.

Ştiubei se interesă foarte de alcătuirea meniului şi consilie oarecare modificări.

Peste un ceas, mămăliga şi oala cu borş abureau în mijlocul mesei. Limbile se dezlegaseră, Ion Bâzdâgă se întorsese, se pusese la curent înghiţind de duşcă o jumătate de duzină de rachiu şi toţi se simţiră în cele mai optimiste dispoziţiuni.

Gospodarii au prins să se adune.

Intrau în odaie, după ce-şi ştergeau cu îngrijire opincile de prag, se înşirau lângă pereţi în picioare, privind cum mănâncă târgoveţii şi aşteptându-i să termine. Înghiţeau în sec, ştergându-şi mustăţile cu dosul mâinii şi arătau mare admiraţie şi respect pentru capacitatea de îngurgitare a lui Ştiubei şi pentru belşugul din casa lui Ion Bâzdâgă, care râdea zgomotos, se întrecuse cu numărul paharelor, privea cu ochii păienjeniţi şi lucitori, nu scăpă prilej s-o apuce de guşă pe madam Bâzdâgă şi s-o ciupească de sânii moi şi osteniţi, de câte ori trecea să schimbe farfuriile.

Madam Bâzdâgă îl lovea ruşinată peste mână, pe urmă se întorcea să dea aminte ţăranilor din picioare că nu-i locul să se reazime de perete cu sumanul ud.

Oamenii se fereau, supuşi, fără să se simtă jigniţi de glasul oţărât şi poruncitor ai gazdei. Îşi socoteau consăteanul trecut într-un rang deasupra lor şi acceptau această nouă orânduială, găsind-o firească.

Chiar dacă scrâşneau şi încleştau pumnii, n-o făceau aci. Ci pe ascuns, acasă.

Radu Comşa fu de părere că masa se prelungeşte peste măsură. Neomenos spectacol sub ochii celor ţinuţi să postească în picioare!

— De asta te îngrijeşti dumneata? se miră Ion Bâzdâgă, aruncând o privire ceţoasă, de milă şi de dispreţ, la oamenii mobilizaţi de el de pe la gospodăriile lor. De asta îţi pasă dumitale? Nu-i vezi cum stau? Stau ca nişte boi!

Boii, ofensaţi de astă dată, după un schimb de semne şi de şoapte, se strecurară, unul câte altul, pe uşă afară.

Domnul Lică Cartojan fu cuprins de mare îngrijorare:

— Ci dracu, eşti nebun, bre? Ti apuci s-alungi oamenii cu ticăloşiili tali? Numa di prostii ti ţii!

Ion Bâzdâgă nu acordă însă atâta gravitate faptului.

Făcu un semn spre uşă de superior dispreţ:

— Lăsaţi că eu îi supăr şi tot eu îi împac! Îi am aici…

Arătă palma unde îi avea.

Astfel, lanţul era înverigat solid: pe el îl avea în mână domnul Lică Cartojan; el îi avea pe cei de afară; iar pe domnul Lică Cartojan îl ţinea strâns, desigur, altă putere de mai sus.

Radu Comşa simţi înecându-se într-o ceaţă foarte îndepărtată hotărârile brave, naive şi inoperante din serile de demult. Cuvintele locotenentului Ghenea, în drum de la „Casa Neamţului”; altele; adunările din casa birjarului din strada Păcurari, în Iaşi; noaptea fără sfârşit, din patul spitalului, când, cu ochii legaţi, crezuse că descoperă în el lumina… Toate se împotmoleau trivial, strivite, apăsate afund de o lege de fier împotriva căreia nici o putere omenească părea că nu există.

Ieşi în cerdac să se răcorească.

În ploaie, gospodarii aşteptau, umbre întunecate.

Radu Comşa încercă să-şi pună toată blândeţea în glas, când îi întrebă:

— Ce? N-aţi plecat, oameni buni?

— Facem şi noi adunarea boilor! răspunse un glas gros în întuneric, şi ceilalţi începură să râdă, gata să se întoarcă la cea dintâi chemare.

Lui Radu Comşa îi fu ciudă de atâta lipsă de mândrie. I-ar fi plăcut mai degrabă să-i ştie plecaţi şi pentru totdeauna duşmani.

Dar domnul Lică Cartojan, după ce-şi încălţă galoşii, coborî cu Ion Bâzdâgă în mijlocul oamenilor şi, după un sfert de oră, îi aduse pe toţi sus, boi dezmeticiţi şi gata să se supună jugului.

Până târziu după miezul nopţii, Radu Comşa se răsuci pe patul tare, fără somn. Un sforăit inuman, formidabil şi întrerupt de gemete, umplea odaia.

Ştiubei lupta cu visuri cumplite, după atâtea mese câte înghiţise de astăzi dimineaţă.

Uşa la tindă era deschisă.

Acolo se aflau culcaţi jos, pe un mindir, ca să facă loc musafirilor, Ion Bâzdâgă şi nevastă-sa. Fostul factor rural, înfierbântat de vin, nu-şi găsea nici el, se vede, somnul. Radu Comşa a înţeles aceasta, după dialogul ascultat fără voie.

— Da şazi ghinişor, măi omule! se apără, şoptit, glasul lui madam Bâzdâgă. Ci naiba, nu ţii ruşine? Ne aud oamenii iştia!

Pauză. După un timp:

— Ţţţâţî! Să ştii că-mi ieu ţolu şi mă duc afară, în cerdac…

Mai târziu, îmblânzită:

— Parcă eşti chior, di nu mai ştii…

Şi glasul lui Ion Bâzdâgă, sigur de sine:

— Lasă, nu te mai fasoli! Ce, poate vrei să zici că nu-ţi convine?

După trei zile, Radu Comşa se întorcea pe acelaşi drum în trăsurile cu caii vlăguiţi şi cu tovarăşii răguşiţi de vorbă şi de băutură.

Tăcea duşmănos, între Ştiubei, uriaşul care făcuse ravagii la toate mesele, şi între pipernicitul zgribulit în palton.

O hotărâre neclintită crescuse în el.

Cum ajunge la Iaşi, se urcă în tren să nu se mai întoarcă sub nici un cuvânt. Pentru ceilalţi, izbânda alegerilor era neîndoioasă. Dar cu ce preţ!

Pe dealul popasului, în negura ploii, acelaşi plugar în suman, sau poate altul, se depărta cu mers sigur, măsurat, fără grabă, venind din ceaţă şi întorcându-se în ceaţă.

Din nou îi păru că e singurul om al acestor locuri pe care nu-l atinge vremelnicia. Dintr-un veac trece în alt veac, abia mai schimbat, imperceptibil, de cum va fi fost în vârsta necunoscută a neamului getic.

Zădarnic voi să şi-l reconstituie, cu chipul cel real al moşneagului care-a primit fără demnitate ţigara şi cinci lei de rachiu de la domnul Lică Cartojan.

Cealaltă imagine, a închipuirii, biruia mai puternică; fiindcă era poate singura, într-adevăr, cea îndeaievea şi eternă.