Capitolul II. FIERUL, FONTA ŞI OŢELUL

„Nu există animal mai feroce decât o femeie în dosul unui ghişeu”, gândi Radu Comşa şi rosti gândul tare, către un domn cu blană, tovarăş de aşteptare.

Domnul se întoarse cu un surâs de aprobare. Dar deveni deodată indiferent şi distant, când văzu că cel care vorbise are obrazul crestat de tăieturi: poate un individ scandalagiu cu suvenirul unei lovituri de sifon.

Domnişoara din dosul ghişeului părea că ignoră cu desăvârşire existenţa celor zece oameni rezemaţi de gratii, făcând coadă şi schimbând picioarele pe cimentul ud de zăpada topită a încălţărilor. Discuta foarte aprins cu cineva dinlăuntru, care nu se vedea, căci în afară de gura ghişeului, zăbrelele despărţirii erau înfundate:

— Am găsit o ocazie… Stofă foarte drăguţă, englezească… verde cu raieuri. Eu îmi lucrez rochiile singură, după tiparele din La femme de France!

Persoana invizibilă rostise ceva foarte cu haz, căci domnişoara hohoti, arătând dinţii mărunţi de rozătoare.

— Se poartă iar garnitură de blană! Ai văzut rochia lui madam Olmazu?

Domnişoara nu mai râdea.

Privi încruntată în vid, cu invidie, la gândul rochiei cu blană a doamnei Olmazu.

Când îşi recăpătă glasul, dinţii mărunţi arătară acum ca dinţii rozătoarelor care trebuie să lucreze întruna ca să nu crească peste măsură… Spuse în şoaptă ceva pe socoteala lui madam Olmazu.

Persoanei invizibile se pare că nu-i venea să creadă, căci domnişoara exclamă ofensată:

— Parol! Cum aş putea altfel să colportez asemenea lucruri, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei? Am văzut-o marţi seara, ieşind… După cinci minute a apărut şi tipul, răsucind bastonul şi apucând în cealaltă direcţie. Fără nici o ruşine, dragă, îţi spun, fără nici o ruşine! A ajuns ca una d-alea…

Domnişoara îşi aşeză părul gălbui la tâmple, strâmbând buzele cu dezgust la constatarea că madam Olmazu a ajuns „una d-alea”.

Făcu ordine minuţioasă pe masă.

Deschise un sertar şi căută într-o cutie, pe urmă în alta. Îşi puse mâneci de lustrin peste mânecile hainei. Căscă cu repetiţie, ducând delicat la gură vârful degetelor cu unghiile lăcuite. Scrise ceva.

Domnul cu blană îşi pierdu răbdarea. Bătu în geam:

— Domnişoară!

Atinsă de surzenie totală, domnişoara îşi curăţi unghiile cu un colţ de hârtie îndoit triunghiular.

— Domnişoară!

Domnişoara aruncă, în sfârşit, o privire încruntată la fereastră.

Ridică geamul în jumătate:

— Te-aş ruga, domnule, să citeşti întâi avizul şi pe urmă să-ţi manifestezi impacienţa… Nu suntem la prăvălie!

Lăsă scurt geamul la loc şi continuă să-şi cureţe unghiile celeilalte mâini.

Avizul prevenea: Recomandatele se primesc de la orele 8-12 a.m. Şi 2-7 p.m. Ceasul arăta două fără două minute. Deci domnişoara se afla în dreptul său să-şi urmeze toaleta unghiilor.

La două fix deschise, vorbind cu duşmănie, încât s-ar fi spus că are de mult ceva de împărţit cu domnul cu blană, care poate e rudă ori măcar prieten cu madam Olmazu:

— Poftim şi deprindeţi-vă să fiţi ceva mai politicoşi!

Aruncă scrisoarea pe cântar. Începu să caute timbre. Schimbă peniţa. Puse întâi numere de ordine pe cotoarele unei pagini întregi din condica de recipise. Pe urmă, nu găsi sugativă. Mai descoperi că cerneala violetă e pe sfârşite şi începu o laborioasă operaţie, pritocind un rest dintr-o sticlă în călimară.

Domnul cu blană, după ce aşteptă docil recipisa, îşi făcu loc cu coatele să treacă, în sfârşit, eliberat.

Când îi veni rândul lui Radu Comşa, înaintea sa se înfipse un funcţionar comercial cu un teanc de plicuri albastre. Radu Comşa le dădu la o parte cu latul palmei.

— Pardon!

— Lasă-mă, domnule! se răsti piţigăiat funcţionarul comercial. Ce? Nu ştiu eu când ai venit?

Radu Comşa îl privi în creştet. Cu o mână l-ar fi smuls de guler, să-l treacă pachet peste gratii. Funcţionarul pipernicit fi dădea înainte din coate. Radu Comşa îi puse mâna grea pe teancul de scrisori.

— Umplu sala cu ele!

— Ce e, domnule, ce? piţigăi glasul. Ce eşti dumneata aci? Se cunoaşte după mutră că ai stofă de scandalagiu. Numai că acilea nu merge pă scandal!

Cei care aşteptau se despărţiră spontan în două tabere, după legile misterioase care conduc psihologia colectivităţilor. Unii văzuseră cu ochii lor că domnul cu semnul la buze a sosit întâi. Alţii, tot cu ochii lor, văzuseră că aştepta dinainte funcţionarul comercial.

Domnişoara dădu sec drumul ghilotinei.

— Când sfârşiţi, să mă anunţaţi, vă rog, şi pe mine!

Ca să nu piardă timpul, începu să completeze coloanele unui tablou, aşteptând până se va aplana controversa de afară.

Mulţimea de la spatele lui Comşa mormăi:

— Crescuţi în pădure, domnule! Ce suntem noi de vină, dacă? Tot soiul de tipi… Haide, domnilor! N-o să stăm aci o mie de ani!

Radu Comşa fierbea de mânie şi de umilinţă. Îşi birui prima pornire, să-l scoată pe celălalt la loc liber, în palme şi în lovituri de picioare. Pe urmă, se gândi că a devenit într-adevăr o brută. Rosti calm:

— Treci, domnule! Poftim, sfârşeşte!

— Puteai să faci aşa de la început! triumfă funcţionarul comercial, răsfirându-şi plicurile pe pupitrul ghişeului, convins acum ca într-adevăr el avusese dreptate, de vreme ce celălalt ceda. Domnişoară!

Domnişoara nu ridică ochii până nu sfârşi coloana tabloului.

Coborând scările largi ale poştei. Radu Comşa aspiră aerul iernii cu sete, să-şi răcorească enervarea din el. Incidentul de la ghişeu venise numai să umple paharul.

De la începutul iernii, curseseră, una după alta, nesfârşite pricini de amărăciune şi de dezgust.

Un câine-lup cu zgardă nichelată zburda voios pe strada uscată de ger, în jurul unei doamne înfăşurată în blănuri. Îl mirosi, dând din coadă. Radu Comşa îl izbi cu ciudă şi în aceeaşi clipă toată furia se potoli. Câinele fugi lângă doamna cu blănuri şi se întoarse de la adăpost să-l privească mustrător, cu o omenească întrebare nedumerită în ochi.

„Devin o brută… devin o brută!” îşi repetă Comşa, oprindu-se înaintea unei vitrine pentru a lăsa câineie doamnei să se depărteze.

Adineaori, când intrase cu scrisoarea la poştă, simţea bucuria că poate săvârşi o faptă bună: ajutora un prieten. Acum era dezgustat de tot: nu se gândise oare un moment, acolo în faţa ghişeului, să rupă scrisoarea?

Pe urmă, se întrebă de ce nu-i va fi răspuns Virgil Probotă, de-a fost nevoie să-i repete rugămintea? Virgil Probotă era la Cluj de un an, la Universitate, unde îşi împlinea în sfârşit visul lui: un laborator să lucreze în voie. Iar Radu Comşa îi ceruse un serviciu. Să stăruie, fără să spună din partea cui, pe lângă Alexandru Vardaru, acum ministru, ca să se revină asupra nedreptăţii săvârşite cu Vasile Mogrea, suspendat pe trei luni şi apoi mutat la o catedră din Bucovina, pentru ideile politice rebele. Răspunsul nu mai venea. Şi nu înţelegea de ce. Ştia că Virgil Probotă, care nu făcea nici un fel de politică, putea cere cu uşurinţă un serviciu lui Alexandru Vardaru, ca fost dascăl al Luminiţei şi al lui Mihai.

Apelase la acest lanţ al slăbiciunilor: el cerea lui Virgil, Virgil lui Vardaru, Vardaru colegului de la Instrucţie, numai ca să scutească pe prietenul Mogrea de mizeria surghiunului într-un orăşel depărtat de gospodăria lui săracă şi al doilea copil încă în leagăn.

Radu Comşa cumpără gazetele de după-amiază. Îşi aruncă ochii la ultima oră politică. Citi titlul cu litere late:

DECLARAŢIILE.

DOMNULUI MINISTRU ALEXANDRU VARDARU.

OPERA DE REFACERE ADMINISTRATIVĂ.

MAI PUŢINE LEGI ŞI MAI MULTĂ GOSPODĂRIE.

Împături ziarele. Se Îndreptă în silă spre casă, unde nu-l atrăgea nimic.

„Aşadar, guvernul se pregătea să-şi împlinească legislatura întreagă! Sunt siguri de rezultatul alegerilor. De altfel, au şi dreptate. Aceştia ştiu ce vor. Nu anunţă miracole. Tac şi-şi văd de treburi, lăsând altora îndeletnicirea proiectelor de reforme himerice, de care se leapădă când ajung la cârmă.

Radu Comşa gândi că în fiecare zi cei mai înverşunaţi apărători ai reformelor care aveau să facă „România Mare să devină şi România nouă” au slăbit glasul. Unii au plecat din partid. Alţii se pregătesc să plece. Iar el încă nu s-a despărţit de toţi, ca să-şi vadă de necazurile lui, numai din laşitate. L-ar bănui că nu o face din oboseală şi dezgust, ci din cine ştie ce meschine socoteli, acum, când partidul se află în lichidare. Căci guvernul „României Mari care avea să devină România nouă” durase atât cât fusese nevoie pentru a dezamăgi toată lumea şi a lichida, o dată cu un partid, o sumă de prea frumoase şi zădarnice iluzii.

În câteva luni, izbucniseră afaceri scandaloase: unii făcuseră dovadă numai de cea mai inocentă nepricepere, alţii se repeziseră lacomi să-şi potolească stomacurile flămânde. Certurile între diferitele grupări alimentaseră caricaturile gazetelor. Totul sfârşise grotesc şi, când demisia silită pusese capăt acestei scurte aventuri, mulţi nu îndrăzniră un timp să mai scoată capul în stradă. Guvernul României noi întrecuse tot ce văzuse vreodată România veche!

Acum, pregătind iarăşi lupta alegerilor, în opoziţie se vorbea de purificarea partidului. Însă legendele banale şi tâmpe, dar juste, ale caricaturilor rezumau întreaga tristă poveste: „Atât de tânăr şi impur!

— Partidul purificării naţionale îşi spală rufele murdare înaintea naţiunii!

— Năravuri vechi, cu firmă nouă!” etc., etc.

Radu Comşa ştia acum că tot ce năzuiseră devenise imposibil şi absurd.

Exaltarea lor fusese captată de câţiva oameni care mânuiau voturile ca un capital al subscriitorilor, într-o aventuroasă întreprindere. Iar rămăşiţele entuziasmului slujeau în manifestele partidului, ca frazele bombastice ale unui prospect de emisiune.

Totul fusese pângărit. Totul desfigurat. În potirul catife-lat al trandafirilor, tot astfel se aciuiază, încolăciţi, viermii trândavi şi graşi.

Nu le rămânea decât umilinţa celor câţiva, îndârjindu-se să nu se risipească încă. Când se întâlneau, ocoleau să vorbească despre aceasta, cum nu pomeneşti despre un mort scump.

De aceea, Radu Comşa călca, în gerul aspru al iernii, fără nici o vigoare, ca mersul unui om în care s-a cuibărit o boală mistuind deocamdată ascuns. Afişele colorate vesteau reprezentaţiile teatrale. Îşi aduse aminte că de mult n-a mai călcat într-o sală de spectacol. N-a mai ascultat un concert. Nici de avocatura lui n-a mai purtat grijă. E acum un om sărac şi fără căpătâi.

Trecu prin faţa Ateneului. Acolo unde, într-o noapte cu viscol, în cea dintâi iarnă când s-a întors în Bucureşti, prietenul cel nou de-atunci, Vasile Mogrea, spusese că după frământările care au să vină, când vor lua sfârşit, ca viforul ce smulgea acoperişuri şi firme, clădea troiene, astupa bolţi, fiecare dintre dânşii vor rămâne încremeniţi sus ori jos, asemeni mineralelor prinse în scoarţa planetei, după convulsiile geologice, când s-au răcit.

El rămânea undeva, afund.

Acasă, găsi răspunsul lui Virgil Probotă.

Îi recunoscu scrisul înainte de a desface plicul. Aşadar, nici nu mai fusese nevoie de scrisoarea de astăzi! A fost numai ca să aibă o umilinţă mai mult, la ghişeul unde a suportat obrăznicia celui dintâi venit.

Când citi primele rânduri, dispăru amintirea neplăcută şi mutra obraznică a funcţionarului comercial. Virgil Probotă scria că dorinţa i-a fost împlinită. Alexandru Vardaru i-a răspuns că a rezolvat-o, deşi „acel Vasile Mogrea, după cât îşi aminteşte, e un tip de incorigibil rebel”.

Radu Comşa, care era departe de a cânta ca un tenor de operă, îşi manifestă bucuria intonând cu voce falsă primele note din Pescuitorii de perle.

Îmbrăcă paltonul, acompaniat de această muzică şi grăbi să ducă vestea prietenului.

Nerăbdător, opri o birjă, cobori în drum să ia o sticlă de vin negru, fructe şi bomboane pentru copii. Era o bucurie care se cuvenea sărbătorită.

Privi mulţimea străzii îmbujorată de ger, cu o simpatie necunoscută adineaori. Salută oamenii cărora de multă vreme nu le mai dăduse ziua bună. Atât de mult bine îţi dăruieşti ţie însuţi, făcând un bine unui semen!

Din seninul sticlos pluteau, abia vizibile, steluţe de zăpadă, sclipind imaterial. Îşi aminti că n-a patinat de mulţi ani. Era un sport care-l pasiona altădată. Şi i-ar face bine, acum, când atâtea ceasuri rămâne ghemuit ca o sălbătăciune alungată, în chiliile lui veşnic neaerisite.

A sărit din birjă cu pachetele în braţe.

În antreul scund şi întunecos, îl întâmpină duruitul maşinii de cusut şi un miros sfârâit de varză prăjită. Acestea au cam coborât puţin pe pământ, la realitatea trivială de toate zilele, elanul cu care deschisese uşa.

Vasile Mogrea, în papuci, într-un surtuc vechi peste cămaşa de noapte, citea la gura sobei. Amalia trăgea la maşină un pantalon de pânză albă, pe care îl ascunse când îl văzu intrând; fetiţa târa prin casă, cu sfoară, un automobil de tablă defect. Celălalt prunc dormea în leagăn, cu pumnii mici strânşi deasupra capului.

Priviră nedumeriţi la pachetele lui Radu Comşa.

— Îţi aduc veste bună, Mogrea!

N-avea tărie să i-o împărtăşească mai târziu, după o pregătire, cum plănuise.

— Moft! Eu şi veste bună! închise cartea Vasile Mogrea, punând-o între el şi spătarul scaunului. Ia loc pe-un scaun, Comşa! Vezi bine că nu prea se află spaţiu de promenadă în vastele mele apartamente!

Radu Comşa n-avea astâmpăr să se poată fixa pe un scaun.

— Când era vorba să pleci?

— Peste cinci zile. Am şi făcut un drum la faţa locului, în recunoaştere! Am găsit casă! Pare că am dat peste oameni de înţelegere… De mâine împachetăm.

— Uff, când mă gândesc ce-o să fie! se tângui Amalia, împăturind rufa de pânză şi aşezând deasupra foarfecele.

— Dragă Mogrea, nu mai împachetaţi nimic, nu mai e nevoie… Daţi telegramă că e liberă casa. Şi de la întâi prezintă-te la liceu! S-a revenit asupra deciziei.

— Moft! vorbi Vasile Mogrea, aprinzând o ţigară la cărbune şi privind imediat la Comşa, cu ochiul stâng întredeschis. Moft!

Radu Comşa se opri din plimbarea în camera strâmtă, surprins că vestea lui n-a provocat senzaţia la care se aştepta.

Crezu că n-a fost înţeles bine:

— Am aici o scrisoare… De la prietenul Probotă. A intervenit el la… la… În sfârşit…

Era să rostească numele lui Vardaru, dar îi ocoli.

— A intervenit el… Nu ştiu la cine. Nici nu importă aceasta, de altfel! Faptul este că îmi scrie că s-a revenit… Uite şi numărul deciziei. Nici nu-ţi imaginezi ce bucurie am, că…

Vasile Mogrea lăsă jâlţul şi veni la Comşa, prinzându-l de umeri şi privindu-l în ochi:

— Dragă Comşa, vestea ta nu e nouă! Am primit încă de alaltăieri avizul… Se vede că scrisorile de la Cluj ajung a treia zi după înmormântare! M-am dus la minister şi le-am turnat una, să mă ţină minte. N-am nevoie de pomana nimănui! Cu atât mai mult, de mila acestui domn Vardaru! Văd că evitai să-mi spui cine a intervenit. Lăudabilă pudoare! Mi-au spus însă cei de la minister, o dată cu alte graţiozităţi, că am avut noroc de data asta, altfel… Altfel, ce? Înţelegi? Altfel, puteam adică să o păţesc mai rău! Apoi, dragă Comşa, mie să nu-mi umble dumnealor cu mofturi! Nu cer nimic, nu vreau graţia nimănui! Aceasta e tot! De mâine, împachetăm şi peste cinci zile încetez măcar pentru un timp a mai fi bucureştean… O să le arăt eu că, de aci ori de la distanţă, tot eu rămân, aşa cum m-a făcut mama, zevzec, mitocan, calic, cum vrei; dar cu ciolanele spinării ţapene, nu târâtoare. Asta e tot! Restul sunt mofturi!

Comşa privi fără să înţeleagă, când la Vasile Mogrea, când la nevastă-sa.

Amalia ridică braţele, deznădăjduită:

— Acum vezi şi dumneata, domnule Comşa! De ieri îi tot spun şi nu înţelege. Avem norocul să putem rămâne aci. Nu şi nu! Ca să ajungem în cine ştie ce cocioabă şi să purtăm copiii pe drumuri.

Vasile Mogrea deschise ochiul stâng şi privi asasin la nevastă-sa:

— Iar începi?

— Cum să nu încep, Vasile? Tu îţi răstorni cărţile într-o ladă şi ai terminat… Ce facem însă cu gospodăria noastră?

— Iar începi? repetă Mogrea, crescendo.

— Judecă, domnule Comşa, dacă e om cu care să te înţelegi…

— Iar începi?

— Virginica abia a scăpat din răceală… Cel mic… ştii bine ce ne-a spus doctorul!

— Iar începi! zbieră omul, zburlit. Iar începi cu mofturi, cu mofturi, cu mofturile tale? M-ai turbat, m-ai înnebunit de ieri!

Vociferând şi gesticulând, Vasile Mogrea făcu şase paşi laţi în cameră, câţi îi trebuiau ca să ajungă la perete şi îndărăt. În drum, izbi cu piciorul în automobilul defect al fetiţei.

În maşinăria de tablă se deşteptă subit o reminiscenţă a resorturilor din vremea când umbla fără sfoară; iar vehiculul înviat, descriind o curbă, începu să circule cu mijloace proprii.

Fetiţa bătu din palme:

— Merge, tăticule! Merge singur…

Toată furia lui Vasile Mogrea căzu. Îşi ridică fetiţa în braţe şi o sărută sonor pe amândoi obrajii, din a căror tămânjeală, sumar ştearsă, se putea deduce de la prima vedere că a mâncat magiun.

Virginica se ceru jos, ca să scoată automobilul de sub pat unde se retrăsese pentru a se repauza după neaşteptatul acces de vitalitate. Îl scoase la lumină. Automobilul, într-adevăr, mergea.

— Să mai spui că enervarea nu e bună la ceva! glumi fără convingere Radu Comşa, pentru a rupe tăcerea penibilă…

Amalia Mogrea se aşeză la maşina de cusut şi începu a durui frenetic, ca să-şi potolească şi dânsa enervarea cu mijloacele pe care le avea la îndemână.

Copilul din leagăn dormea senin, zâmbind prin somn, în mijlocul celor mai teribile zgomote, ca un copil născut pe ţărmul Niagarei.

Mirosul de varză pătrundea cu stăruinţa izurilor care se impregnează pe veşnicie în ziduri.

— Atunci ce faci? întrebă Comşa, mai păstrând nădejdea că prietenul va reveni.

— Cum ce fac? Ce sunt eu, un moftangiu, când vorbesc? Am spus că plec, plec!

Radu Comşa se aşeză pe jâlţul din faţa sobei, unde stătuse Mogrea, ca un prieten deprins să se simtă la el acasă. Începu să sfarme cu cleştele cărbunii din foc.

Vorbi, uitându-se în flăcările jucăuşe:

— Eu cred, dragă Mogrea, că e bine să te mai gândeşti! Ştii bine că pe urmă regretele nu folosesc la nimic…

— Adică tu o ştii aceasta! Din experienţă, fireşte! stărui Mogrea cu intenţie.

— Nu înţeleg. Explică-mi! lăsă Radu cleştele jos, ridicând ochii.

— Ce să-ţi explic? Vorbesc româneşte doar! Regretele tale! Acele pe care nu le spui nimănui, dar se citesc în ochi.

— Şi tu nu ai tot atâtea regrete? Nu le cunoşti şi tu?

— Nu m-ai înţeles! Altceva am vrut să-ţi spun. De alte regrete e vorba… În sfârşit, mofturi! Să vorbim de altceva!

Radu Comşa cercă să ademenească la el fetiţa, cu care nu se putuse împrieteni niciodată. Îi întinse un măr. Fetiţa se feri de fructul oprit, cu o repulsie pe care, dacă ar fi cunoscut-o şi Eva odinioară, tot neamul omenesc ar hălădui până astăzi în paradis.

— Acum înţeleg rostul sticlei şi mofturilor acestora! vorbi Vasile Mogrea, cu râsul crud care-i dezvelea dinţii sub mustăţile ţepoase. Ai fi vrut să ne veselim că rămân! Că am început să capitulez cu ceva în viaţă. Că am ajuns la înţelepciunea să primesc o pomană de la indivizi pe care îi urăsc şi îi dispreţuiesc… Ha-ha! Ce puţin mă cunoşti încă, dragă Comşa! Haide, nu face mutra aceasta funebră! Ne putem veseli şi fiindcă plec! Să ştii de la mine că mi-au făcut un serviciu zvârlindu-mă la marginea ţării. Scap de atmosfera de aci… Capăt puţină perspectivă! De la distanţă, se văd mai bine jucând paiaţele!

Vasile Mogrea desfundă sticla, turnă în pahare desperecheate, cum arătau toate lucrurile în casa lor, de la paturile care nu erau amândouă la fel, până la copiii care nu semănau, cum nu seamănă un ied cu un pui păros de urs.

Radu Comşa sorbi numai puţin şi aşeză paharul plin pe marginea sobei. Rolul lui aci se isprăvise. În loc să aducă o bucurie, cum aştepta, pricinuise discordie între bărbatul care voia să plece, mânat de veşnicul lui neastâmpăr, şi între femeia care voia să rămână în culcuşul, cel puţin sigur, al mizeriei lor.

— Ai văzut declaraţiile lui Vardaru? întrebă Mogrea, bătând cu dosul mâinii gazeta. Mai multă gospodărie… Avem nevoie de continuitate. Îi e teamă că patru ani n-au să-i ajungă pentru potlogării!

— Dragă Mogrea, tu ştii bine că lui Vardaru i se pot aduce orice învinuiri, de care nu scapă un om politic… Dar cinstea lui nu poate fi pusă la îndoială!

— Îl aperi? Comşa, Comşa! Ţi-am spus că oricât ai căuta să nu-ţi trădezi regretele, ţi le citeşte în ochi şi cine nu vrea!

Radu Comşa roşi, încât îi rămaseră numai cicatricele albe. Ce citea în el care să-l facă să roşească?

— Mogrea, dacă într-adevăr găseşti ceva care să-ţi dea dreptul…

Vasile Mogrea, cu picioarele în papuci întinse pe pervazul sobei, cu capul rezemat pe spătarul scaunului, vorbi privind în tavan, cu ţigara lipită de buză, în colţul gurii:

— Să-mi dea dreptul! Să-mi dea dreptul! N-am cerut şi n-am nevoie de nici un drept! Îţi sunt numai un prieten care văd şi-mi fac o părere… Restul e moft! Pricep, Radu Comşa, ceea ce tu poate încă nu-ţi dai seama… Te-am văzut muşcând adineaori din felia de portocală. Ca o femeie… Gustai câte puţin şi-i sorbeai mustul, ca s-o savurezi mai deplin… Şi mi-am dat seama deodată, mai lucid ca oricând, că nu e vina ta în tot ce se întâmplă!

Radu Comşa se răsuci alarmat:

— Dar ce se întâmplă, Mogrea?

— Se întâmplă că eşti ostenit de toate. Te-ai descurajat! Ai mutra aceasta de înmormântare… Şi revin la moftul meu, cu felia de portocală. Am văzut cum muşti dintr-un fruct, cu senzualitate. Tu erai făcut să ceri vieţii plăcere. Tot felul de plăceri! Să ai o femeie frumoasă, o mâncare fină, casă confortabilă, o victorie care să-ţi dea toate satisfacţiile; nu să te baţi cu morile de vânt, ca un zevzec ca mine. Îmi pare rău că nu te-am cunoscut înainte de război… Să-ţi fi văzut gura intactă, buzele… Sunt sigur că era gură tipică de senzual. Şi suferi astăzi, Comşa, nu fiindcă războiul te-a atins în viaţa ta sufletească, ci fiindcă te-a lovit pe unde păcătuiai!

Vasile Mogrea nu cobora înadins ochii din tavan, ca să poată vorbi mai pe şleau, fără să întâlnească privirea lui Comşa.

— Şi ca bun prieten, Comşa, înainte de a pleca, îţi dau un sfat… Lasă toate aceste mofturi pentru care ţi-ai pierdut timpul până acum; lasă-le pe socoteala mea şi a altora ca mine. Tu, întoarce-te la viaţa de mai înainte… Dacă mai poţi! Dacă te mai primeşte!

— Mogrea! se ridică Comşa în picioare. N-ai drept să-mi spui lucrurile acestea! Nici să le bănuieşti măcar.

— Dreeept? Iar începi cu drept şi nedrept, şi cu toate mofturile?

— Când ştii, Mogrea, că tot ce fac de atâta timp… Acuşi se împlinesc trei ani…

Vasile Mogrea râse surd, ca pentru el numai:

— De atâta timp! Acuşi se împlinesc trei ani! Ha-ha! Vezi cum i-ai numărat, Comşa? Eu nu-i număr! La mine sunt de când m-am născut…

— Mogrea, te-aş ruga să laşi ochii din tavan şi să priveşti în ochii mei. Să spui neted ce înseamnă toate acestea?

Mogrea întoarse ochii din tavan, se ridică în capul oaselor pe scaun şi îl privi drept:

— Înseamnă că dai târcoale în jurul scârbei de unde ai plecat! Aceasta înseamnă! Îl aperi pe Vardaru. Ceri servicii, prin alţii să zic, şi pentru alţii; dar tot de la acest Vardaru… Câinele se întoarce la vărsătura sa! Scrie în Biblie aceasta…

Vasile Mogrea păru că se interesează grozav de vârful ţigării, urmărind cu atenţie de expert al regiei combustia tutunului. Îi părea rău de cele ce rostise, dar nu le mai putea retrage. Era un gând crescut cu încetul, şi firea lui vehementă, fără întortocheri, nu-i îngăduia să-l ascundă.

Se ridică şi făcu iarăşi trei paşi până la perete; trei paşi îndărăt.

Tăcerea se căscă grea.

Nu-şi puteau privi în ochi.

Fetiţa adormise lângă automobilul de tablă. Amalia Mogrea duruia frenetic la maşina de cusut. Radu Comşa găsi mirosul de varză insuportabil.

Pierdea şi această prietenie. Gândi că aci îi era ultimul adăpost de refugiu; în tot menajul acesta eteroclit şi haotic aflase două suflete simple, care mâine îi vor lipsi.

Din nou nu descoperi însă cuvintele bune şi calde, să spună toată mâhnirea din el. Din nou îl izbi singurătatea de-afară, de care se înspăimânta.

Se uită de două ori la ceas, cu înfăţişarea celui ce-şi aminteşte deodată că a întârziat de la o întâlnire. Îşi întinseră mâinile, privind în altă parte.

Strângerea fu moale şi indiferentă.

Când păşi afară, Mogrea vru să facă un pas după el cu amândouă mâinile deschise. Dar se opri. Se trânti în jâlţ, desfăcând foile cărţii, la semn.

Radu Comşa îşi târî picioarele în strada îngheţată, mergând fără să ştie încotro, cu un nod amar în gâtlej.

Nămeţii se topiră în bălţi murdare, pe urmă iar au împroşcat fulgii şi o săptămână dură teama că iarna se întoarce.

Sub pojghiţa de gheaţă, străzile au conservat astfel gunoaiele, ca să aibă cu ce înmiasma aerul primăverii la cel dintâi soare călduţ.

Radu Comşa cunoscu în această vreme cartiere pe care nu le-a văzut niciodată.

Cele două camere îl înăbuşeau.

Când nu suna nimeni la uşă şi agenda arăta o zi goală, îmbrăca paltonul, răsucea cheia şi pornea să alunge pe uliţi mărginaşe un duşman care-i fugea înainte. Se poticnea în fundacuri, se pomenea după un ceas rătăcit prin aceleaşi maidane pe unde a trecut. Speria câinii ţâşnind cu botul în cutii de conserve ori dezgropând, din movile, mortăciuni. Află întâia dată, de aproape, mizeria urbană: casele căzute într-o râlă, cârpite din dărâmăturile altora; femei ieşite din umanitate, cu nasurile vinete şi ochii opaci, pachete de zdrenţe slinoase, înjurându-se dintr-un prag în altul; copii cu genunchii zgâriaţi zvârlindu-şi bulgări de gheaţă şi bolovani; marginile Capitalei hidoase ca o pecingine, unde oamenii reduşi la ultima mizerie orbecăiesc ca larvele în beznă, când se aprind luminile centrului.

Mâncă în birturi de mahala, în farfurii de culoarea săpunului de rufe, cu furculiţe de cositor, pe colţuri de masă fără şervet, unde se cunoşteau zoioase urmele rotunde ale paharelor.

Nu arareori se pomenea ascultând în neştire, de un ceas, dialogul vecinilor de masă: căruţaşii şi hamalii în mantăi aspre, îmbumbate strâmb, hohotind răguşit, ştergându-şi mustăţile pleoştite cu podul palmei, deşertând cu schime de oţărală un vin tulbure ca urina laboratoarelor de analiză, înnoind comanda cu fundul sticlei izbit în masă.

„Şefule!”

Restul se înţelegea din semnul mut al arătătorului, spre litra deşartă.

Porniră apoi ploile lui martie. Îl prindea noaptea cu umezeala pătrunsă în ciolane.

Tramvaiele înaintau spectrale, cu lumini împâclite în şuruiala apei. Trecătorii se prelingeau pe lângă ziduri, cu plictiseală de moarte pe figuri, când apăreau şi dispăreau în dreptul luminilor aprinse. Picurii bombăneau în coşurile trăsurilor. Se vedeau înăuntru umbre ghemuite; birjarul era o momâie de ţoale şi muşămăli.

Farurile maşinilor scormoneau din întunericul ud alte unghere hâde, lăzi de gunoaie, câini încălzindu-se la gura canalurilor, oameni beţi, rezemaţi cu fruntea de garduri.

Ajungea lângă uriaşe construcţii neisprăvite, înălţând pereţi de cărămizi roşii ca rănile, cu orbitele ferestrelor goale, la cinci şi şase etaje.

Radu Comşa observă că aproape în fiecare stradă se ridică acum o clădire nouă. De ce se îmbulzesc toţi? Ce miracol aşteaptă? Ce ambiţii, laşităţi şi mizerii se vor aciua cu lacomă nerăbdare în încăperile acestea noi, îndată ce tencuiala va fi zbicită şi tapetul întins pe pereţi? Îi fu milă de soarta tuturor. Şi de soarta copiilor care se vor naşte acolo, ca să înceapă iarăşi şi iarăşi zbaterea stearpă a sterpelor vieţi, dintr-o asemenea lume, născută într-asemenea zodii.

Trecea la colţuri cu lămpile violente de cinematograf, unde o sonerie chema strident, metalic şi continuu, deasupra imenselor afişe multicolore, înfăţişând un automobil prăbuşit într-un abis, ori o prinţesă himerică dându-şi suflarea în spasmul unui sărut. Viermuiau grupuri zgribulite în jurul intrărilor, cerşind dreptunghiului de pânză luminată eva-darea din mediocritatea de toată ziua, splendori magnifice din savanele celor două Americi, sau fastuoase idile pe plajele Mediteranei.

Şcolari în uniformă, cu gulerele mantiilor ridicate, citeau un program boţit.

Pe trotuar, apa spăla coji de portocală.

Un vânzător de ziare, leoarcă, îmbuca lacom un capăt de corn, strigând cu gura plină. Îl atingeau umbrelele deschise. Îl izbeau oamenii grăbiţi, fără să ceară iertare, ca şi cum mizeria vremii câinoşise sufletele şi ar fi spart toată pojghiţa de civilizare.

Radu Comşa trecea necunoscut, între alţi necunoscuţi, târându-şi deşertul în indiferenţa străzilor vâscoase.

Ajungea acasă cu ultimul tramvai gol. Încasatorul, numărându-şi mărunţişul pe platforma din dos. Un moşneag moţăind cu pâinea într-un ziar vechi. O femeie îmbrobodită în şal, privindu-şi cu ochii morţi încălţările sparte şi ude. Vagonul slobozit zănatic pe şine.

Se strângea în camera friguroasă ca într-o cavernă, muncit de insomnie. Îl prindeau zorile.

Altă zi fără început şi fără sfârşit.

Pe urmă, într-o dimineaţă, vântul aduse din câmpuri îndepărtate presimţirea primăverii.

Pasul trecătorilor bătu, deodată, elastic şi înviorat, trotuarul zbicit. Femeile avură altă lumină în ochi. Ţigănci cu flori albastre şi albe îi aţineau calea.

Nici murdăria dospită în soare, nici duhoarea benzinei nu mai izbuteau acum să biruiască şuvoirea reavănă a aerului.

— Respiră! vorbi la spatele lui un glas plăcut. E ca în sonetul lui Hérédia, când pe granitul Bretaniei, de peste oceanul ceţos, vântul îi aducea aroma Antilelor natale…

Radu Comşa se întoarse să vadă cine a glăsuit. Era un tânăr cu figura de broască, urât şi cu faţa buboasă.

Dar omul uitase urâţenia lui şi hainele jerpelite.

Privea transfigurat cerul, ţinând o carte veche subsuoară şi, cu celălalt braţ, braţul unui prieten. Amândoi se depăr-tară călcând uşor, ca spre o mare fericire. Radu Comşa îşi urmă drumul posomorât.

Fu pentru el mai grea chinuire să-şi poarte inima uscată printre voioşirile dezmorţite cu atât de puţin: o fâşie mai limpede de cer întrevăzută peste ziduri şi o rază de soare jucând mai caldă pe obraz.

Căuta instinctiv locurile unde lumina n-ajungea. Uliţi cu gloduri cleioase, pieţi unde rămăşiţe de legume zvârlite spurcau primăvara cu miasme de putreziciune! Se întorcea pe cheiul Dâmboviţei, oprindu-se să privească de pe parapetul podurilor apa uleioasă şi lâncedă, în care şi peştii se vor fi prefăcut în viermi.

Râul bălos împotmolea cârpe şi stârvuri. Pe pantele malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbii, cioburi de vase, tinichele mâncate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe cu gratii de coaste, aduceau îndată aminte că, dacă primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii şi să înverzească pajişti, aci e numai o rană purulentă care se deschide la soare.

Deasupra tărăbilor de scânduri, spânzurau atârnaţi de picioare miei jupuiţi, cu tidvele rânjind. Câini jigăriţi lingeau picăturile de sânge.

Niciodată nu-şi imaginase că o primăvară poate fi atât de hidoasă şi crudă.

Într-o asemenea seară, Radu Comşa, după ce-şi gonise toată după-amiaza duşmanul nevăzut, se întoarse ca întotdeauna cu sângele ostenit în vine, cu măduva vlăguită în oase. Şi, ca întotdeauna, nu şi găsea loc, strămutându-se când pe scaunul biroului, când pe divanul cu arcurile scârţâind la fiecare răsucitură.

Încrucişase mâinile sub cap, privind ornamentele tavanului cunoscute cu de-amănuntul, până la ultima floare strâmbă, unde zugravul a pus hârtia greşit.

Tictacul ceasornicului de mână îi sună deodată fin şi cald în ureche, ca o prezenţă vie, nu ca un mecanism cu inima de rotiţe. Răsuci brăţara să-i asculte îndelung bătaia măruntă. Îşi spuse că e atât de singur acum, încât se îndestulează cu această tovărăşie a insectei metalice. Şi un gând tresări! Ceva a uitat… Înşelarea lui fusese aci. Voise să-şi rupă, să-şi dea, să-şi sacrifice ceva din viaţă pentru un bine vag, general şi abstract. Tot ce încercase se împotmolea în urâţenii fără folos. Fumul jertfei se întorcea îndărăt, respins; fiindcă uitase că datoria cea mare şi simplă începea mai de aproape…

Se ridică şi răscoli hârtiile din sertar, de pe birou, scutură cărţile.

Căuta o scrisoare veche de două săptămâni.

Anica, sora lui de la Hârtoape, îi cerea un sfat. În vară sfârşea şcoala cel mai mare dintre copii. Văduva se gândea din vreme să-l pregătească pentru învăţătură mai înaltă, la oraş, ca să se bucure de aceleaşi îndestulări de care se bucură el.

Nu mai găsi scrisoarea.

O săptămână o ştiuse acolo, sub ochi, înfiptă în călimară. Pe urmă dispăruse, cum dispar scrisorile pe care le strângi la îndemână, ca să le găseşti după ani în textul unei legi ori într-un buzunar de vestă uzată.

Începu un răspuns. Nu-şi amintea însă nici măcar cum se numeşte copilul. Rupse hârtia. Se răzgândi.

A doua zi dimineaţa, se urcă în tren. Seara fu în satul Hârtoape.

Căruţa îl lăsase la cotul drumului.

Mergea mai departe, în celălalt sat.

Radu Comşa, cu valiza în mână, fu întâmpinat în uliţă de un cârd de gâşte. Gânsacul se năpusti astmatic, umflându-şi aripile. Îl urmări cu îndârjire până la gard.

Găsi poarta pe jumătate în lături. Anica mulgea vaca. Nu-i auzi paşii. Radu se apropie în vârful picioarelor şi se opri să aştepte.

O găsea la îndeletnicirea ei firească de gospodină.

Un val de înduioşare îi podidi ochii. Aci era numai simplitate şi acceptare cuminte a vieţii. Cum a putut oare să-i uite atât de îndelungă vreme?

Laptele ţâşnea aburind cald în şiştar. Femeia vorbea singură cu vita.

Când ridică ochii şi îl văzu, răsturnă scaunul cu trei picioare, sări ştergându-şi mâinile de poale.

Radu îi sărută fruntea: părul mirosea a gaz.

Vaca întoarse ochii umezi la cei doi fraţi, privindu-i cu impasibilă senitătate animală.

Ugerul era încă plin: vaca ştia că datoria ei încă nu e împlinită. Cuminte, aştepta să-i revină stăpâna.

Dar stăpâna, frecându-şi mereu degetele de poale, nu-şi putea desprinde ochii de la obrazul fratelui, întrebându-se ce cruntă întâmplare l-a sluţit aşa, că aproape să nu-l mai cunoască.

Radu Comşa observă că zarzării sunt în floare. Doi, la fereastră, se plecau spre casă, încununând-o cu o fragedă voioşie.

Cercă să fie şi el bucuros. Îşi prinse peste umăr sora (are să-i spună la vreme să nu-şi mai ungă niciodată părul cu gaz).

— Ana… Anicuţo! Am venit…

Anica se plecă să ferească şiştarul din picioarele Sâmbotinei, îşi suflă pe urmă nasul, cu degetele. Se repezi în pridvor să caute ceva. Se întoarse cu mâna goală.

Pe urmă, îşi luă seama şi îl pofti în casă, începând să-şi ceară iertare, ca unui străin, că o găseşte aşa. Întinse lăicer nou pe laviţă. Trase de două ori cu mătura pe lutul de jos. Fiindcă amurgirea cuprinsese încăperea, aduse o lampă cu flacăra ofticoasă.

— Lasă, Anicuţo, acestea! Vino lângă mine şi spune-mi!

Radu întinse mâinile către singura vietate lângă care mai putea să afle căldură.

Anica nu se aşeză pe scaun. Vorbi cu pieptul rezemat de masă într-un cot.

Povestea era simplă şi scurtă.

Gheorghe, „omul ei”, nu s-a mai întors. Nu s-au mai întors mulţi din sat. Pensia vine la două-trei luni; nu-i mare lucru, dar tot îşi prinde o nevoie cu dânsa. Copiii sunt, slavă Domnului, sănătoşi. Ghiţă sfârşeşte şcoala în vară. Vine rândul celui mai mic. Fetei îi ajunge câtă carte a învăţat. N-o mai lasă să isprăvească! Are să-i fie de-un ajutor pe lângă casă. Împlineşte în iarnă zece ani. A mai căpătat şi pământ. Se mai găseşte câte cineva să îngrijească de necazurile ei. Acum copiii sunt pe uliţă. Se duce să-i strige.

O piele de oaie, întinsă sub grindă, răspândea miros greu de hambar şi de stână.

Radu Comşa deschise fereastra.

Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-şi dezmorţească picioarele înţepenite în căruţă. Într-un cui atârna o carabină şi deasupra un chipiu de jandarm.

Dar nu luă aminte la ele.

Se gândi că nu l-a cunoscut niciodată pe acest Gheorghe, care nu s-a mai întors. Se agăţă de o pâlpâire. Are să poarte el grijă de copiii aceştia. O datorie îndoită: sunt ai surorii lui şi ai unui soldat! Pliveşte din buruiană câteva fragede vlăstare ameninţate. Începe a împlini cuvântul dat ostaşilor Bocăneţ, Mucenicu, cuvântul altora, în noaptea cu lună, în poiana din dosul şanţurilor germane. De astă dată cu fapta, singur, cum s-ar fi cuvenit să purceadă, toţi, de la început, înainte de a-şi slei curajul şi suflul în complicitatea altora, înrăiţi şi vechi. O faptă bună aci, una dincolo, minunea s-ar fi săvârşit măcar aşa, din totalizarea lor… Dacă fiecare fost comandant ar fi adoptat necazurile foştilor soldaţi pe câţi i-au ştiut mergând cu simplitate la moarte sub ordinul lor, consacrându-le numai zece zile pe an ca să le asculte păsurile şi să-i ajutore în ceasurile de cumpănă, dreptatea s-ar fi înfăptuit atunci, de la sine, nesimţit, cucerită pas cu pas, cum se netezeau adânciturile fronturilor din mărunte lupte obscure, cu eroisme nepomenite în nici un comunicat glorios. Va sfârşi aci! Va căuta apoi să dea de urmele altora: Omir, Bocăneţ, Mucenicu, să-i caute, dacă dânşii nu-l caută… Păşi mai vioi; îşi frecă mâinile ca un om care se pregăteşte de lucru cu nădejde.

Aci era masa unde-şi scria lecţiile într-un caiet cu scoarţele albastre. Masa era atunci prea înaltă. Îl durea întotdeauna pieptul. Este acum altă masă, tot atât de înaltă, şi alt caiet, tot cu scoarţe albastre. Îl răsfoi. Cu cerneală apoasă, pe paginile cu liniatură de pătrăţele violete, probleme de aritmetică. Scris stângaci, cu multe picături care au fost şterse cu limba, cuvinte greşite şi tăiate. Corecturi cu creion roşu. Caietul nu pare să fie al unui şcolar excepţional.

În sfârşit, are să vadă!

Vaca râcâi cu cornul în peretele de afară. Grajdul se afla tot în dosul casei. Noaptea se auzea, atunci, răsuflarea caldă a vitelor în paie. Tot aşa are să le audă şi acum.

Tresări. Năvăli o fetiţă izbind uşa; se opri în prag, speriată. În părul bălan, un pieptene de celuloid roz, picioarele goale, haină de stambă pestriţă, cu pete grase în faţă. Rezemată de uşor, nu ştia ce să facă.

Radu Comşa îşi îmbună glasul, cât mai prietenos.

— Haide, urâto! Apropie-te, drace! Haide, că nu mănânc oameni… Natalia parcă te cheamă?

Fata îşi înfipse mai adânc pieptenele de celuloid în părul decolorat; nu ridică sfârcul de nas din pământ.

— Nataliţa o cheamă pe fata Păvălăghioaiei. Mie-mi zice Nuţa…

— Nuţa! Îşi aminti Comşa. Ştii tu cine sunt eu, Nuţa?

Radu se apropiase şi îi netezea bărbia.

— Îi fi domnul percept… ridică Nuţa ochii, prinzând curaj.

— Nu! făcu Radu din cap.

— Atunci domnu învăţător cel nou?

— Nu.

— Domnu agent?

Radu Comşa n-apucă să afle care domnu agent anume, fiindcă intră Anica, mânând de la spate plodurile culese de pe drum.

Cel mai mic se sclifosea, smârcâindu-şi nasul; se cunoşteau, înfocate, urmele palmelor pe obraji. Când văzu un domn necunoscut în casă, tăcu brusc, ştergându-şi ochii cu pumnul, ceea ce din amestecul lacrimilor cu praful îi făcu un obraz de hornar.

— Îmi scot sufletul, împieliţaţii! se văietă Anica, înşfăcând împricinatul de-un umăr şi mutându-l din cale.

Copilul păru indiferent la acest tratament lipsit de dulceaţă, neslăbind o clipă din ochi pe domnul străin. Băiatul cel mare, Ghiţă, scoase o cărţulie din sân şi o dosi sub căpătâiul patului.

— Şi tu ce stai ca o mironosiţă? se răsti Anica la fetiţa cu pieptenele roz.

Nuţa se scărpină subsuoară, pe urmă în cap, pe urmă în spinare, atât cât o ajungea mâna.

Anica porunci:

— Ţine ştergarul de ici şi fugi la dugheană! Cere o jumătate de pâine! Dumneata nu obişnuieşti rachiu?

— Nu! răspunse Radu.

— Numai bădiţa Mitriţă be rachiu! declară nepotul cel mai mic al lui Radu Comşa, cu obraz de hornar.

Anica trecu peste această constatare.

Deznodă banii cu dinţii, dintr-un colţ de batistă cu tiv de mărgele, şi numără, înşirându-i pe marginea mesei.

— Anicuţo, lasă-mă pe mine! îi dădu Radu la o parte, scoţând portbiletul din buzunar şi întinzând fetiţei o hârtie.

— Ia atunci una întreagă şi vezi… albă!

— Albă are numai Jmil!

— Te-i duce şi la Jmil, că nu ţi s-or rupe papucii până acolo! vorbi Anica înnodându-şi banii săi la loc, în batistă.

Nuţa porni la Jmil.

Nu-şi rodea papucii până acolo; era desculţă.

— Dumneata mi-i ierta…

— Spune-mi „tu”, Anicuţo…

— Mi-i ierta dacă am-să te las singur, cu plodurile, să pregătesc ceva de îmbucat!

Radu Comşa rămase cu plodurile. Cercă să şi-i apropie. Îl întrebă pe cel mare despre carte, despre şcoală, despre învăţător.

Copilul înainta câte un pas, câte un pas, până fu alături.

Era slab, cu fruntea chinuită de creţuri, cu obrajii prea gălbejiţi, cu buzele arse şi cu o privire concentrată, cum au surzii.

Se rezemă de laviţă. Ciugulindu-şi o destrămătură a cămăşii, se destăinui: pricepe greu şi îl doare capul câteodată. Nu ţine minte. În sat sunt mulţi pe care îi doare capul; au friguri. Le dă sanitaru prafuri. Atunci îi mai lasă câte o săptămână, două… Mulţi sunt bucuroşi că scapă de la şcoală; se duc cu vitele la păscut ori în luncă la scăldat. Dar el nu vrea să lipsească nici o zi; vrea să înveţe! Nu poale să iasă premiant, ca băiatul părintelui şi ca Petruţă Timofti, fiindcă ei pricep uşor şi ţin minte. Dar nici el n-are să rămână un prost; are să înveţe, măcar de-ar fi nevoie să nu doarmă decât două ceasuri pe noapte! stărui, plin de încăpăţânare, copilul cu fruntea încreţită şi buzele arse.

Îşi arătă caietele, cărţile, păstrate curat, învelite în hârţie albastră. Radu Comşa îl întrebă câte ceva. Copilul întradevăr pricepea anevoie, răspundea alături, îşi lua seama şi, încruntându-şi fruntea, începea să gângăvească.

Radu îşi spuse că poate l-a intimidat; abia îl cunoaşte, e pentru el un străin, numai a doua zi îşi va putea face o părere.

Cel mai mic, care arăta să fie mult mai sprinten la minte şi era îndesat ca un săculeţ, se amestecă de câteva ori în vorbă, până ce ajunse să-şi spovedească şi el, în sfârşit, un păs:

— Pe Ghiţă nu-l bate bădia Mitriţă! Da pe mine mă bate… Cu cureaua cea lată mă bate!

Radu Comşa gândi că acest bădia Mitriţă va fi fiind vreo rudă despre care nu-şi mai aminteşte. În sat se aflau, desigur, multe rude pe care nu şi le mai aminteşte.

Veni fata cu pâinea, mestecând o bucată de coajă. Intră şi Anica, aprinsă în obraji de dogoarea focului, cu o mămăliguţă aburind pe fund de lemn. Radu Comşa o privi lung cum întindea, îndemânatic, masa lor săracă.

Era voinică şi în toată tinereţea încă. Cu ochii umezi şi domoli, ca ai Sâmbotinei; gâtul rotund şi alb. O admiră cu înduioşare pentru resignarea vrednică în care îşi ducea gospodăria cu trei copii.

Mâncă din borş, într-o strachină mare, laolaltă cu toţi; pe urmă, din altă strachină, brânză răsuflată. Erau numai două furculiţe, cu dinţii strâmbi, pentru Anica şi el; copiii făceau în pumn un boţ lunguieţ de mămăligă, îl atingeau numai puţin de brânza roşcată şi iute. Radu Comşa hotărî că, a doua oară când va veni, să cumpere pentru toţi cuţite, furculiţe, linguri şi farfurii. Să-i educe după un mic manual de civilizare…

Tăceau!

Se auzea numai mestecarea fălcilor şi sfârâitul lămpii.

Pâinea rămase întreagă. Copiii cerură câte-o felie goală, la sfârşit, desert.

După-masă, Nuţa ajută la strâns blidele. Anica îi împinse pe toţi la culcare, în cealaltă încăpere. Cum aveau o singură lampă, copiii se dezbrăcară prin întuneric. Se mai auziră hârjonindu-se un timp, pe urmă se făcu tăcere.

Când Anica sfârşi de trebăluit afară, veni să se aşeze lângă Radu, cu mâinile în poală.

Radu Comşa vorbi mult.

Vorbi mai mult pentru el decât pentru sora care nu pricepea de ce atâtea întortocheri pentru a spune lucruri atât de simple. Când Radu îşi ceru iertare că prea târziu s-a gândit la dânşii, fiindcă multe mâhniri l-au silit să se oprească mai întâi la necazurile lui, Anica socoti că poate şi-a pierdut slujba. Nu îndrăzni să-şi arate această teamă şi să rostească părerea ei de rău, simplă şi din toată inima.

Tipărindu-şi poalele, stărui să-l convingă că nu dorea nimic deocamdată, decât să-şi dea băiatul la şcoală. Celelalte le duce ea singură la capăt, cum le-a mai dus. Pentru atât, nici nu era nevoie să vină acum. Ar fi adus ea copilul, la toamnă…

Pe urmă, căscă. Începu să-i întindă aşternutul. Au să mai vorbească mâine, tot e duminică. Dar să ştie de pe acum că nu-i cere nimic. Dacă are atâtea griji, ea nu vrea să-i mai adaoge altele. Îi pofti noapte bună. Radu Comşa stinse lampa: făcea mai mult miros de gaz decât lumină.

Se răsuci îndelung să adoarmă. I se părea că a auzit paşi pe lângă fereastră. Un glas de bărbat vorbind în şoaptă.

O uşă se deschise, apoi dură numai tăcerea nopţilor de sat, cu orăcăitul monoton al broaştelor şi lătrături somnoroase de câini. Răsufletul Sâmbotinei străbătea prin perete. Aţipi un timp. Tresări, ridicându-se într-un cot, fiindcă a auzit iar paşi.

Dar a fost numai o părere. I-a alungat somnul şi acum mirosul pielei de oaie spânzurată în grindă a invadat toată încăperea.

Noaptea se adâncise atât de întunecată, fără de stele, încât pătratul ferestrei era abia mai puţin opac decât negrul peretelui.

Cu ochii lărgiţi la acest întuneric, înăbuşit de mirosul cald al lânei, se frământă schimbând planuri. Se simţea din nou mai bun, dornic de hotărâri brave. Era înduioşat de soarta atâtor larve omeneşti, orbecăind în beznă, fără îndurarea nici unei lumini care să le deschidă drumuri. Năvăleau cuvintele bune şi calde pe buze, pe care nu le-a mai rostit de mult nimănui, sufocate în singurătatea dureroasă în care de atâta vreme trăia.

Dacă şi-ar fi ascultat gândul, ar fi trezit atunci, îndată, din cealaltă încăpere, sora rămasă ţărancă săracă şi simplă, să-i spovedească toate chinurile cărora adineaori nu le putuse da cuvânt şi acum se desfăceau în el, ca o eliberare.

Alături, se porni un sforăit greu şi cineva vorbi prin somn.

Îl deşteptă a doua zi Nuţa, cu o ceaşcă de lapte fierbinte plină ras.

Păşea în vârful picioarelor, cu ochii ţintă la clătinăturile laptelui ca să nu-l verse. Era îmbrăcată în straie curate, de duminică; veşminte reduse la miniatură – după portul unei femei în toată puterea.

Spălată, cu părul netezit, îi aduse aminte lui Radu Comşa de acele infante ale lui Velasquez şi Goya, care, la opt ani, erau zugrăvite în costumele complicate şi greoaie ale epocii.

Fetiţa aşeză ceaşca pe-un scaun, la capătul patului.

— Bădie. Avem şi zahăr, dacă pofteşti mata!

Pentru acest „bădie”, Radu îi netezi cu recunoştinţă obrazul, părul bălan, ridicat în pieptenele roz.

Nuţa scotoci într-un sertar.

Dintr-o cutie de tablă aduse în pumn două bucăţi de zahăr, atât de vechi, rotunjit la muchii şi cenuşiu, încât părea un mineral dezgropat din pământ.

— Mămuca-i la biserică… M-o lăsat pe mine să fac ce-i porunci mata! lămuri fata, cu toată gravitatea întregii gospodării rămase pe mână.

— Nuţo, mai întii eu nu-ţi poruncesc nimici… Te rog numai să-mi dai o cană cu apă pentru spălat şi puţină sare în loc de zahărul acesta, pe care mai degrabă, te înţeleg, că ai vrea să-l ronţăi tu!

Sarea era tot atât de vânătă, ca zahărul: pisată mare, umedă şi pusă într-o ceaşcă de cafea, ştirbă.

Dar Nuţa, cu demnitate, nu ronţăi zahărul-mineral, ci îl depozită mai departe în cutia de tablă pentru cine ştie ce alt eveniment memorabil.

După ce-şi răcori ochii, Radu Comşa ieşi în ogradă şi păşi pârleazul grădinii.

Pământul era săpat. Aci au fost întotdeauna cartofi, dincoace fasole; câteva straturi aliniate, cu gunoi negru presărat deasupra.

Zarzării îmbrăcaseră flori de hârtie, în primăvara cu pământul încă negru-vioriu şi gol sub care musteau seminţele. O claie de strujeni; un stog de fân pe jumătate tăiat regulat, mărunt şi neted, ca firele de tutun fin.

Pretutindeni se cunoştea prezenţa unei mâini de vrednică gospodină.

O şură pe care n-a cunoscut-o. E veche acum: plugul cu fierul lucios ca argintul, întors în sus, prăjini şi lemne rezemate într-un ungher; deasupra, din grinzi, pânze de păianjen atârnând cu atâta praf, încât păreau zdrenţe grele.

Radu Comşa se întoarse să se aşeze în soare, unde era locul său de copil, pe prispă.

Dar locul lui era ocupat de altul.

Băiatul cu obrajii gălbejiţi şi cu privirea încordată de surd.

Îşi spunea pe de rost lecţia, cu degetul între foile cărţii închise:

— Fierul, fonta şi oţelul. Fierul… Fierul este un metal. Fierul… Fierul se scoate din pământ. Fierul este un mineral… Fierul… Fierul nu se scoate din pământ aşa cum îl vedem noi… Fierul se găseşte amestecat cu alte corpuri străine… Fierul… Ca să alegem fierul de corpuri străine… Fierul…

Radu Comşa se aşeză lângă el, desprinzându-i binişor cartea din mână.

Îl cercetă cu răbdare despre alte lecţii învăţate mai demult; căuta să descopere ce se află în mintea lui chinuită.

Copilul încrunta ochii să priceapă; între sprincene, se săpa o cută adâncă; fruntea se strâmta de două degete, gângăvea şi gâfâia parcă ar fi cărat, un sac greu în cârcă. Radu Comşa puse cartea alături, închisă. Îi fu milă de toată încăpăţânarea neputincioasă a copilului. Dar nu era decât o minte slabă. Nimeni n-avea să facă niciodată nimic din el. Ca să-şi împace conştiinţa, va merge şi la învăţător, să afle.

Copilul luă cartea şi începu monoton, ca o melopee a plictiselii:

— Fierul, fonta şi oţelul… Fierul…

Radu Comşa intră să-şi caute pălăria.

— Spui Anicăi că m-am dus până la şcoală! Într-un ceas sunt înapoi.

— Îi spun… Fierul, fonta şi oţelul… Fierul. Dacă luăm fierul… Ce este fierul? Fierul… Fierul… este un mineral… Nu! El, dânsul, fierul, este un metal…

La şcoală dirigintele îl primi scuturându-şi ţărna de pe mâini, între straturile grădinii.

Se bucură când îi auzi numele.

— Aşadar, dumneata eşti Comşa? Radu Comşa! Phii, domnule, nu-ţi imaginezi dumneata câtă părere de bine îmi faci… Am auzit de la alţii despre dumneata. Eu sunt de cincisprezece ani în sat, de când a ieşit la pensie dirigintele cel vechi. Nu mai contenea vorbind despre Radu Comşa! Îţi spun drept, într-o vreme credeam că e un maniac… Radu Comşa încoace, Radu Comşa încolo! Era mândru de dumneata, ca de un copil al lui… Spunea că te aşteaptă un viitor strălucit. Şi după câte am auzit mai târziu, am înţeles că nu s-a înşelat… Îmi dai voie să te poftesc oleacă în casă şi să te invit la un pahar cu apă şi la o dulceaţă? Tocmai mi-a venit băiatul…

— Mulţumesc! Nu vreau din pricina mea să sufere astea! arătă Comşa spre straturile neisprăvite.

Învăţătorul se ruşină, plecându-se să ridice o greblă căzută între dânşii.

— M-ai găsit la grădinăria mea… Eu sunt, domnule Comşa, un învăţător de modă veche, ca şi răposatul dascălul dumitale. Când scap de celelalte îndatoriri, mă întorc la apucăturile mele ţărăneşti. Feciorul meu e altfel. Ai să-l cunoşti… De-abia ieri mi-a venit… A izbândit să fie mutat aci. El face politică. Vorbeşte tare frumos, are darul convingerii! Zice că-i păcat să piardă un asemenea capital. Acuma oamenii sunt mai întreprinzători. Au vreme să facă de toate… Câteodată parcă mă tem. Politica-i mare ispită, şi după război mai mult tulburare ne-a adus decât foloase. Atuncea Coste – Coste îl cheamă – prinde a râde şi-mi spune să mă întorc la straturile mele, că nu-s făcut să pricep vremurile aieste nouă… Dar eu te ţin de vorbă, domnule Comşa, şi poate dumneata ai venit cu alte gânduri. Ai să-mi faci plăcerea să-mi spui cu ce te poate servi un învăţător bătrân şi nevoiaş ca mine?

— Câteva lămuriri numai… Un sfat de la dumneata… Am un nepot: Gheorghe Câmpeanu…

— Văduva lui Câmpeanu e sora dumitale? Hm!

Dirigintele duse degetele cu ţărâna uscată la gură şi tăcu o clipă.

Pe urmă adăogă:

— Nu mă gândeam…

Radu Comşa continuă:

— De acest nepot m-am hotărât să mă interesez mai de aproape! Avem o datorie, noi cei plecaţi de la sate, să întindem mâna şi altora, pentru a-i ajuta să-şi facă un drum. Aş vrea să-i dau la o şcoală mai înaltă, după ce termină aici. Şi cum e elevul dumitale, eşti cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme… Poate la vară să-l pregătim pentru un concurs.

— Gheorghe Câmpeanu! Gheorghe Câmpeanu! repetă dirigintele, păşind peste strat mai aproape de Comşa. Ca să fiu sincer, domnule Comşa, trebuie să-ţi spun cu părere de rău, că nepotul dumitale n-are să reuşească niciodată la un concurs!

— Mi s-a părut într-adevăr că…

— Eu îl dau la ceilalţi din clasă exemplu de cuminţenie şi de muncă. Dar, îmi pare rău că atât nu-i destul la un şcolar. N-are destul fosfor, domnule Comşa!

Radu Comşa făcu un semn de neputinţă, lărgind amândouă palmele în lături.

Era ceea ce constatase şi el.

— N-are destul fosfor! repetă dirigintele bucuros de această formulă, acum descoperită şi pe care îşi spunea că va întrebuinţa-o întotdeauna, când va vorbi de elevi ca Gheorghe Câmpeanu. Şi dacă n-are fosfor, nu putem face nimic! Ca să rămână la plug, nu-i trebuie mai multă ştiinţă de carte… Dar să mergem mai departe, domnule Comşa! Să admitem că, printr-o minune, reuşeşte la un concurs. Cu aceasta n-a făcut nimic. Rămâne tot pe drum, peste un an sau peste mai mulţi. Aşa că de ce l-am împinge unde nu-l aşteaptă nici un bine, ca să regretăm şi noi? Ca să ne blesteme şi el? Fosforul nu-l putem da noi, cu linguriţa.

Radu Comşa nu mai avea ce afla. Se pregăti de plecare. Dirigintele îl reţinu.

— Aşadar, văduva lui Câmpeanu e sora dumitale? Întradevăr, nu mă gândeam. Vrednică femeie şi isteaţă, păcat numai că… În sfârşit, nu mă priveşte pe mine…

— Nu înţeleg, domnule diriginte…

— N-am nici o cădere să mă amestec, domnule Comşa! Lumea e lume. Am scăpat şi eu o vorbă… Iacă, vine şi fecioru-meu, Coste! se bucură, cu toată lumina năvălită în ochii bătrâni.

Feciorul dirigintelui se cunoştea de la prima vedere că e de altă modă.

Salută cu pălăriuţa mică şi se prezintă dezgheţat.

— Veniţi din Bucureşti, domnule Comşa? Atunci ne puteţi spune ultimele ştiri politice de la centru…

Vorbind, îşi trăgea manşetele care cădeau prea lungi peste degete. Îşi pipăi funta albastră.

Radu Comşa rezumă ultimele ştiri politice de la centru:

— Guvernul n-are de gând să plece şi opoziţia nu se resemnează să aştepte.

— Aţi găsit formula justă! declară domnul Coste, deplin încântat. Aceasta e toată definiţia situaţiei politice. Numai că opoziţia, aşteptând, nu se gândeşte să se organizeze. Aşteaptă pară mălăiaţa. Nu lucrăm, domnule, nu ne organizăm! Aci stă toată buba…

Îşi ridică mânecile cămăşii, pe sub haină, de subsuoară.

— Vedeţi, eu m-am zbătut să obţin mutarea aci, pentru a începe o organizaţie serioasă. Eu dau mare importanţă organizaţiilor de la periferia partidului… Victoriile se câş-tigă întâi cu soldaţi educaţi şi disciplinaţi, nu numai cu generali! Cel mai ideal stat-major nu face două parale cu o trupă dezorganizată…

Făcu o pauză.

Dirigintele îl privea cu părintească admiraţie.

Tânărul Coste se întoarse spre Radu Comşa, întrebându-l cu o subită îngrijorare:

— Cred că nu sunteţi guvernamental?!

— Nu! se împotrivi Radu Comşa. Sunt dintre cei condamnaţi să rămână întotdeauna în neagra opoziţie…

— Tocmai! surâse cu înţeles domnul Coste, bucuros că are de-a face cu un om care pricepe situaţia. „Întotdeauna”, e un fel de a vorbi! Depinde numai de noi, dacă ştim să ne mişcăm. Eu mi-am făcut socoteală că rămâne aci un capital politic neutilizat. Tata dăscăleşte aci de cincisprezece ani, a dăscălit zece ani în comuna vecină, la Cohalmi; are legături cu oamenii. E ascultat şi iubit. Dar nu face nici un fel de politică. S-a dezinteresat întotdeauna. El, cu grădinăria lui! Crede că fiecare individ are să fie fericit când va avea în poartă doi perji. Iar toţi oamenii, la zece kilometri rază, au câte doi pruni în poartă şi alţii câte patru şi opt, şi eu tot nu-i văd fericiţi! Se vede că reţeta a dat greş… Şi atunci trebuie să căutăm alta!

Dirigintele, ruşinat, îşi ascunse mâinile, cu pământul straturilor uscat pe degete.

— Ei, şi tu, Coste!

Domnul Coste îl privi cu îngăduinţa cuvenită unui bătrân plin de nevinovate manii.

— Glumesc, tată…

Apoi, întorcându-se către Radu Comşa:

— Şi, cum vă spuneam, m-am întrebat de ce-ar rămâne adică acest capital nefolosit? Zestre a guvernelor, transmisă de la unii la alţii! Am cerut mutarea aci. Mă pun pe lucru! Oricând pot aduce un număr de voturi sigure. Aceasta contează. Dacă ne organizăm, viitorul e al nostru…

Fiul dirigintelui arătă circular viitorul, cu mâna peste care cădea manşeta prea lungă.

Radu Comşa îşi luă ziua bună de la cei doi învăţători, unul cu grădina şi altul cu viitorul.

Se abătu din drum să cumpere de la dugheana domnului Jmil provizii la care până atunci nu se gândise. Intră pe poartă, întovărăşit de-un băiat încărcat cu pachete.

Ghiţă, cu fruntea încreţită şi cu ochii ficşi, repeta în acelaşi loc, somnambulic:

—…ţelul… oţelul… Din fier căpătăm oţel. Cum este oţelul? Oţelul este flexibil. Oţelul… Oţelul este mai tare ca fierul. Oţelul…

Deasupra, în grinda streşinii, o rândunea îşi zidea cuibul.

Venea cu huma în plisc, piuia după fiecare bob lipit, zbura tăind aerul străveziu al primăverii, ca o harnică suveică.

Ghiţă nu vedea nimic. Cu obrazul torturat în bătaia soarelui, stăruia cu toată convingerea:

— Oţelul… Din oţel se fabrică fel de fel de obiecte… Anume… Otelul… Ce se fabrică din oţel? Din oţel se fabrică… Nu… Oţelul…

Anica îi ieşi înainte în haine de sărbătoare, rumenă şi cu piepţii strânşi în cămaşa cu fluturi. Când văzu toate pacheţelele şi pricepu, se simţi umilită:

— De ce trebuia, dumneata?

— Anicuţo, te-am rugat o dată să nu mai aud acest dumneata…

— Ce trebuia, dum…? Ce trebuia să aduci aici toată dugheana lui Jmil? Avem şi noi, slavă Domnului, cu ce primi un om în casă! În afară de nu ţi-o fi făcând silă cumva bucatele noastre proaste…

Radu o ascultă, cu un surâs împăciuitor, cum îşi apără mândria ei de gospodină.

Îi netezi obrazul învăpăiat:

— Zi-i înainte, Anicuţo! Aşa te cunosc… Ai rămas tot fetişcana iute foc, de gura căreia ştia şi mama…

Într-adevăr, într-o depărtare înceţoşată, Radu Comşa vedea codana sprintenă şi aprigă, ducând toată gospodăria la paisprezece ani.

Anica plecă ochii în pământ, roşie mac. Avea ciuboţele cu toc înalt şi ciorapi de lână albă, bariz untdelemniu cu flori verzi.

Deşertă, unul câte unul, pe prispă, pachetele din braţul băiatului; dar părea hotărâtă să nu se atingă de ele.

— Dă mâncarea în foc, mămucă! se auzi glasul Nuţei.

Anica intră în bucătăria de scânduri. Radu în casă.

Se opri în prag. Pe laviţa unde dormise el, cineva se afla cu faţa în sus.

Un jandarm.

Jandarmul se ridică în capul oaselor, pe urmă în picioare, încheindu-şi încet nasturii tunicii. Întinse mâna şi-o zgudui din umăr pe a lui Radu Comşa:

— Am onoarea să mă prezint! Sergent şef de post, Iftodiu Dumitru!

Se aşeză pe laviţă, poftindu-l să ia loc, ca o gazdă a casei.

Radu Comşa a luat loc, privind la sergentul şef de post Iftodiu Dumitru cu cea mai mare nedumerire.

— Fumaţi? întrebă jandarmul.

Oferi tabachera cu ţigări „funcţionare”. Comşa refuză.

Sergentul Iftodiu Dumitru se căută în buzunar, căută pe masă, strigă:

— Ghiţă!

— Îndată! răspunse glasul lui Ghiţă, curmând citania cu fierul, fonta şi otelul.

— Chibrit! ordonă laconic sergentul şef de post. Haide, trap, Castravete!

— Îndată, bădie Mitriţă!

Radu Comşa simţi că devine imbecil.

Sergentul Iftodiu Dumitru lua cutia cu chibrituri din mâna băiatului, aprinse, o zvârli pe masă şi aruncă fum gros pe nările păroase.

Era bărbierit de curând, cu un brici care-l zgâriase; dintr-o crestătură, în bărbia lată, cursese sângele, şi peste rană lipise o foiţă de ţigară străbătută de o picătură de sânge.

— Aţi venit să vedeţi ce mai face Anica şi ce-i fac plodurile? întrebă, cu bunăvoinţă, sergentul Iftodiu Dumitru.

— Mda! a recunoscut Comşa.

— Foarte frumos! aprobă jandarmul, pipăindu-şi delicat foiţa de ţigară, să se convingă dacă o mai are.

„Iftodiu Dumitru… Iftodiu Dumitrul gândi Radu Comşa. Cine poate să fie?”

Se trudi să-şi aducă aminte toate numele vagi de rubedenii, cumetri şi cumetre din sat, de altădată.

— Locuiţi în Bucureşti? întrebă jandarmul.

— Mda…

— Foarte frumos! Am fost şi eu o dată în Bucureşti. Foarte frumos Bucureştii! Am fost la comandamentul nostru. Ştiţi unde se află comandamentul corpului de jandarmi?

— Mnu! îşi mărturisi ignoranţa Radu Comşa, cu vădită părere de rău.

— Păcat! Foarte frumoasă clădire… Pe strada… Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? Cum îi spune străzii, că mereu o uit? Dar frumoasă stradă…

Sergentul şef de post privi gânditor în fum, unde vedea splendorile Capitalei.

Pe urmă, îşi răsuci mustăţile, arcuindu-le în sfârc răsucit şi ţuguind buzele, ca să le poată privi cu ochii încrucişaţi, în jos, de-a lungul nasului.

— Cred că v-a spus Anica…

— Ce?

— Chestia noastră!

— Nu mi-a spus nimic şi nu înţeleg despre ce chestie e vorba.

Jandarmul părăsi mustăţile, trase un fum, apoi, sprijinindu-se cu mâinile în marginea patului, îşi întinse cizmele înainte, orizontal, ca să le admire lustrul.

— Vorbesc de chestia noastră! Eu şi cu dânsa… Poate dumitale nu-ţi convine şi e bine să cunoşti mai întâi…

Sergentul Iftodiu Dumitru se ridică în picioare şi privi pe fereastră cu mâinile la spate.

Se întoarse la Radu Comşa, crăcănat, uitându-se în creştetul lui, de sus, aşa cum îl mai privise odinioară, în altă viaţă, Alexandru Vardaru, la un sfârşit de destine.

— Eu, din partea mea, aş fi ajuns şi la cununie! N-am ce spune, muiere vrednică din toate punctele de vedere. Vrednică la gospodărie, vrednică la pat… Dar n-a vrut dânsa în ruptul capului… Pe urmă, m-am cugetat şi eu, şi-am spus că are dreptate. Întâi, de ce-ar pierde pensia? Şi după aceea, ce fac cu dânsa, dacă mă mută undeva, în Basarabia, ori în Banat, ori cine ştie pe unde şi-a înţărcat dracu copiii? Este? Este!

Radu Comşa înalţă ochii înneguraţi de dureroasă umilinţă.

— Domnule sergent, abia acum aflu…

Se gândi la ceea ce şovăise să-i sptină învăţătorul; deci, la ceea ce toată lumea ştia şi vorbea.

— De la dumneata aud întâia dată… Nu mi-am închipuit! Am nevoie să mă gândesc, înainte de a decide…

— Ce decizie? vorbi sergentul şef de post, ducându-se să privească iar la fereastră. Nu e vorba de nici o decizie! Mi se pare că dânsa-i majoră! Eu cunosc legea, domnule! Sunt ofiţer de poliţie judiciară. Aşa ne-am înţeles, aşa rămâne! Ea n-are decât foloase de tras. De gospodină, e gospodină, cum am mai spus. De zdravănă, e zdravănă! Pensie are! Am purtat de grijă să nu rămână pe dinafară la pământ. Că mai spune unul ori altul o vorbă, ici-colo? Mă întorc şi zic: cine-i stăpân pe voinţa ei şi pe trupul ei? Şi cine-i stăpân pe gura lumii? Femeie tânără, în toată puterea; ochii văd, inima cere… N-oi fi vrând să se călugărească! Este? Este!

Radu Comşa înghiţi un nod, ca o coajă uscată de pâine.

Bizar, ca pe-o curbă seismografică, înregistra cum i-au vorbit în acelaşi fel, pe rând, Alexandru Vardaru, Vasile Mogrea, acum un sergent-major de jandarmi, după domnul Lică Cartojan. Nu însemna această succesiune măsura exactă a scufundării lui?

— Cred că asta-i fără nici o supărare! se întoarse jandarmul pe călcâie, răsucindu-şi sfârcul mustăţilor şi privindu-le încrucişat. Vorbim între bărbaţi. Ca dânsa găseam zeci şi zeci! Acuma umblă femeile după noi, că s-au împuţinat bărbaţii la număr. Pot spune, aşadar, că a avut noroc. Cine-ar fi purtat grija ei, cum i-am purtat-o şi i-o port eu? Poate dumneata crezi că ai vreun drept să te amesteci, să te dai cu părerea? Am să mă întorc atunci şi să zic: au unde erai dumneata, atunci când avea nevoie s-o scoată cineva din necaz? Hai? De aceea să rămânem buni înţeleşi şi prieteni. Fără supărare!

Radu Comşa îşi lăsase fruntea în palmă.

Sergentul Iftodiu Dumitru se plimbă prin cameră cu mâinile la spate. Scuipă ţâşnit printre dinţi şi şterse moneda lichidă cu talpa. Pe urmă, îşi frecă mâinile, mulţumit că a lichidat chestiunea care îi stătea pe suflet.

— Ghiţă! Ian vezi de rachiu şi de o coajă de pâine… Trap!

Ghiţă părăsi „fierul, fonta şi oţelul”, aduse şipul cu rachiu, o ceaşcă şi o felie de pâine.

— Dumneata nu serveşti? îl îmbie şi pe Comşa. Nu? Îmi pare rău… Atunci ne servim numai noi!

Turnă o ceaşcă, o dădu de duşcă, rupse o înghiţitură de pâine, mai turnă una; tot aşa până la trei.

— Aceasta-i porţia mea! declară satisfăcut, ştergându-şi mustăţile.

Anica intră ocolindu-le privirea, cătând numai cu coada ochiului, pe furiş, să înţeleagă cum s-a încheiat întâlnirea între cei doi.

Trase masa la mijloc şi întinse un şervet curat, cu dungi roşii. Sergentul Iftodiu Dumitru, încălzit de spirt, o bătu pe şold, cu o palmă lată şi sonoră, ca pe-o juncană scoasă la vedere în târgul de vite.

— Îmi placi astăzi, Anico! Văd că te-ai pus în mare ţinută…

Anica, roşie, îi feri mâna.

Dar sergentul Iftodiu Dumitru, o pişcă de sân.

Radu Comşa îşi luă pălăria. Scena aceasta parcă o mai văzuse aidoma. Da! În casa lui Ion Bâzdâgă, electorul domnului Lică Cartojan.

Îşi birui glasul, să nu tremure:

— Eu nu mănânc, Anico! Mă doare capul.

Ieşi, împiedicându-se în prag.

— Am onoarea să vă salut! grăi în batjocură jandarmul, trântindu-se pe laviţă, cu faţa în sus. Nu-i place! Parcă îl întreabă cineva dacă îi place ori nu-i place? De ce n-a venit atunci, când ai rămas vădană, să întrebe: „Fă, soru-mea, ai rămas singură, ian să văd şi eu ce nevoi ai şi tu? Ce facem cu plodurile?” A făcut-o? Nu! Vine după trei ani, în inspecţie! Poate vrea să dreseze şi un proces-verbal?

Sergentul Iftodiu Dumitru se veseli cumplit la ideea că Radu Comşa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu rezultatul inspecţiei şi să semneze în condică.

— Ghiţă! Mai trece garafa cu rachiu, să ne veselim, că am scăpat ieftin la control!

Ghiţă, victima fierului, fontei şi oţelului, aduse şipul cu rachiu.

— Şi ceaşca, logofete? Ceaşca, nu-ţi dă în cap s-o aduci?

— Îndată, bădie Mitriţă!

Bădia Mitriţă îşi turnă, dădu de duşcă, pe urmă îl privi pe Ghiţă cu înveselire, răsucindu-şi sfârcurile mustăţilor.

— Te-ai îmbrăcat şi tu, precum văd, în mare ţinută! A venit domnu comandant de la Bucureşti! Ei, cum a ieşit la inspecţie, Castravete?

Sergentul Iftodiu Dumitru se aşeză cu un geamăt uşor în capul mesei. Auzind că se află nişte pachete aduse de Radu, de la Jmil, se ridică singur, le desfăcu, întinse pe masă şi împărţi:

— Ce-i drept, are gusturi boiereşti domnul inspector! Aceasta-mi place!

Copiii înfulecară cu lăcomie sardele, zacuscă, felii de salam.

Anica privea, cu un nod în gât. Tăiase o găină. Spărsese ouă. Pregătise cină pentru oaspe şi sărbătoare; iar el plecase! Îl găsi, fireşte, tot pe Radu vinovat.

Ochii îi înotară în lacrimi. Mai mult de necaz, decât de durere.

Sergentul Iftodiu Dumitru o consolă, bătând-o pe crupă.

— Ei, ce-mi stai acum parcă ţi s-au înecat corăbiile? El se duce şi eu rămân! Asta-i chestia, puico!

Se descheie la tunică şi se întinse pe laiţă.

După zece minute, sforăia cu gura deschisă.

Ghiţă, întors la locul lui, pe prispă, luase cartea şi începu:

— Fierul… Fonta… Din fier se mai face şi fontă. Cum este fonta? Fonta este… Se sfarmă, dacă o lovim… Nu! Dacă luăm fonta…

Rândunica sfârşise de mistriit cuibul.

Acum îl capitona pe dinlăuntru, cu fulgi smulşi din piept: culcuş cald pentru ouăle de mâine.

Radu Comşa a ajuns în vremea aceasta departe, pe câmp.

Trecuse peste arături. Pământul negru şi greu îi reţinea tălpile, împleticindu-i mersul.

Câmpul era gol, cum rămâne în zile de sărbătoare. Ogoarele îşi întindeau fâşiile proaspăt întoarse de plug. În soare lu-ceau grase, ca antracitul. Pe alocuri, ridicase colţ verdeaţa crudă a grâului de toamnă. În toată întinderea plutea tăcerea taincă a seminţelor care germinează, a sevei care se pregăteşte în adâncuri abia dezmorţită, a pământului mustind să erupă o nouă viaţă vegetală, pentru încă un an.

Văzduhul era dureros de limpede. Străveziu şi ameţitor.

Numai sălciile dăduseră canafuri cenuşii şi moi la atingere, ca blana de pisic.

Apa zăporea în clocote şi vârtejuri. În munte, se topeau încă nămeţii.

Se aşeză pe o cioată neagră, privind fără gând rostogolirea mută a râului. Pluteau rădăcini, bucăţi de garduri împletite, strujeni smulşi de undeva, unde puhoiul a inundat. Aci apa era strânsă în maluri, lutoasă şi repede, ca o putere stăpânită şi rea, încordându-şi tăriile să se dezlănţuie aiurea.

Curgerea fără vuiet avea ceva de misterioasă ameninţare.

Radu Comşa urmări cu ochii un copac târât, cu firele rădăcinilor afară, dispărând câteodată, încolăcindu-se ca şerpii, întorcându-se, oprindu-se, într-o piedică nevăzută de dedesubt. Pe dinaintea lui copacul trecu repede, ca o plută. Pe urmă, se propti într-un cot. Păru că s-a înfipt acolo. Nu! Se ridică pe jumătate, îndreptând rădăcinile ca deznădăjduite braţe de înecat, vâltoarea îl răsuci încet, cu vârful spre curgerea puhoiului şi îl smulse împingându-l spre mijloc, unde lunecă uşor, după lupta din care s-a eliberat victorios. Radu Comşa zvârlea bucăţi de pământ în apă. Se ridică să caute altele, şi pietre, ca şi cum pentru aceasta ar fi venit.

Pe urmă, iar rămase fără gând, urmărind curgerea cu ochiuri mâloase, răscolite din adânc. Şi în sufletul lui dăinuia acelaşi clocot mâlos şi înăbuşit.

Se întoarse spre seară. Îl salută, cu pălăriuţa neagră, dintr-un grup de ţărani, feciorul dirigintelui, care, nerăbdător, începuse să pregătească viitorul organizând prezentul.

Câţiva ţărani se răsuciră să-l privească din urmă. Erau de o vârstă cu dânsul. Desigur, hoinărâseră împreună, îşi roseseră coatele pe aceleaşi bănci ale şcolii. Nu se mai cunoşteau.

Străinii priveau la un străin!

Intră în ogradă în vârful paşilor, ca un vinovat. Nu se uită în ochii Anicăi.

Ea îi vorbi, ocolindu-i privirea:

— Ţi-am oprit de mâncare! Dacă te-o lăsat durerea de cap, poate pofteşti şi dumneata să îmbuci oleacă de udătură…

— Anico, vino aici, să-ţi vorbesc!

Anica se aşeză resemnată, ca înaintea unei judecăţi. Ascultă, răsucind între degete colţul broboadei.

Radu Comşa puse toată blândeţea în glas.

Când sfârşi, femeia îşi şterse lacrimile cu poalele pestelcei.

— Ai să faci aşa, Anicuţo? Ai să mă asculţi? îi apucă mâinile groase şi tari, să le dezmierde toată asprimea.

Anica întoarse faţa cu urme roşii de plâns, privind la fereastra unde zarzării îşi plecau crengile cu flori albe.

Îi desfăcu încet mâinile şi nu vru să răspundă.

— Mă duc… Mugeşte Sâmbotina în poartă!

Radu Comşa se întinse cu faţa în sus, în locul unde stătuse tot aşa sergentul Iftodiu Dumitru.

Văzu în perete carabina şi capela de jandarm: prezenţă pe care toate cuvintele sale nu o putuseră înlătura. Închise ochii. Era istovit de aerul primăverii, de drumul lui peste câmpuri, de nemâncare. Viaţa îi păru mai cruntă decât totdeauna. Şi aci a împotmolit, a înecat, a surpat. El a lipsit. S-a refăcut singură, aşa cum se refac toate vieţile, din rămăşiţe şi din umilire. Va trebui mult, acum, să se întoarcă şi să desfunde un ogor mâlit, cum se îndărătnicea taică-său cu pământul înecat în fiecare an…

Deschise ochii într-un târziu, încă buimac.

Era întuneric. A auzit prin somn un glas şi ca un plâns surd.

Glasul se mai aude încă. Afară, pe prispă.

Şi e glasul Anicăi:

— Ce vină poate să-mi aducă mie, cumătră Ioană? Nu îngrijesc eu de copii? Nu-i dau la învăţătură? Nu-i gospodăria mea, cum o ştie tot satul? Care ogor, altul decât al meu, e cel dintâi arat, sămănat şi prăşit? Nimeni nu m-a văzut cerând, nici n-am de împărţit nimic cu nimeni…

— Asta-i drept! întări glasul străin, care, desigur, era al cumetrei Ioana.

— Adică la ce-mi cere să mă stric cu Mitriţă? Nu-s carne omenească şi eu? Nu zic că n-am greşit! Dar dacă ţara ne-a luat bărbaţii la război să ni-i piardă, îmi pare mie, cumătră Ioană, că ţara n-are ea grijă să ne dea alţii la loc… C-am păcătuit? Nu-s nici cea dintâi şi nici cea de pe urmă! Cât a trăit Gheorghe, m-am păstrat curată cumu-i paharul. Dac-am păcătuit acuma, cine n-o săvârşit păcat să ridice piatra şi să arunce, cum scrie şi la Evanghelie!

— Ba că chiar! sună acelaşi glas al cumetrei. Da de popa Gligore, că are ţiitoare de când i-o murit preuteasa şi i-o făcut încă patru ploduri, nu mai zice nimeni nimica! Toate îi sărutăm cu smerenie mâna şi îi cerem blagoslovire…

— Acuma stă şi doarme, după ce mi-a oţărât inima! Lui, ce-i pasă! Mă mir de ce nu mă lasă în pace să trăiesc cum ştiu eu şi cum am mai trăit… Nici nu-i cer să-mi deie nimic şi nici nu-mi trebuie de la el nimic! Să mă lase în prostia mea! I-am cerut un ajutor şi eu… Cu Ghiţă! Şi văd că rău am făcut! Ziceam să-l dau la şcoală mai mare, să ajungă doftor ori avocat, ori ofiţer, că-i băiat cuminte şi muncitor, cum îl ştii şi dumneata… Ştii ce-mi răspunde, cumătră Ioană?

— Zi, Anico! Eu de unde să ştiu?

— Îmi spune să rămână aicea la plug, ori să-şi caute vreun meşteşug, că nu-i de el cartea! Ghiţă, săracu, care stă toată ziua şi buchireşte la învăţătura lui, de nu-i am grija, ca de-o fată… Şi ştii de ce îmi spune astea, cumătră Ioană?

— De unde să ştiu, femeie dragă?

— Iaca, să-ţi spun eu! Asta, ca nu cumva să nu se mai ridice şi altu din neamul lui şi să se mai bucure şi alţii de-o viaţă mai omenească!

— Ţiţiţî! se auzi cumătră Ioana minunându-se de atâta câinoşenie.

— Asta-i bucuria şi ajutorul pe care să-l aştepţi de la un frate, cumătră, dacă s-a ridicat şi i-a ajutat Domnul să nu mănânce mămăliga pe care o mâncăm noi! Şi ştii de când am înţeles eu ce fel de om îi frate-meu aista, cumătră Ioană?

— Ei, spune s-aud, Anică! glăsui cu nerăbdare cumătră.

— De când cu moartea mămucăi, Dumnezeu s-o ierte! De atunci am înţeles şi l-am desprins de la inima mea… Era mama întinsă pe masă şi n-a scos o lacrimă, cum nu scoate piatra o lacrimă. Pe urmă, seara, după ce-am îngropat-o, era ici pe prispă, unde stăm acum şi numai ce-l văd că prinde a râde… Mi-am făcut cruce, Doamne iartă-mă…

— Aracan de mine! se îngrozi glasul cumătrei Ioana. Atunci să ştii că-i mare câine! L-o ticăloşit târgul, care nu se mai află…

Glasurile tăcură. Anica îşi suflă nasul… Cumătră Ioana întrebă:

— Şi acuma ce faci?

— Ce să fac? Îl aştept să plece, să-mi văd de necazurile mele. Ducă-se el la Bucureştii lui şi lese-me pe mine în prostia şi păcatele mele! Nu-i cer nimic şi nu-mi trebuie nimic.

— Drept ai, Anică! Te aud şi te plâng! Şi Mitriţă ce spune la toate aieste?

— Mitriţă! El îi mai cuminte… Ca un om înţelept ce este, mi-a spus să tac, să ascult şi să fac pe urmă cum m-o tăia capul meu. Zice, când am început să plâng: „Bagă de seamă. Anico! El se duce şi eu rămân”

— Aiasta-i vorbă mare! încuviinţă cumătră Ioana. Acum, Anico dragă, te-aş ruga de olecuţă de făină, că m-a apucat noaptea şi-am uitat la ce venisem.

Se ridicară amândouă.

Radu Comşa îşi isprăvise de ros toate unghiile. Anica aduse lampa şi se ridică în genunchi, pe laviţă, să ia carabina şi capela sergentului Iftodiu Dumitru.

— Poţi să le laşi acolo unde sunt, Anico! Plec eu!

— Când? întrebă Anica repede, cu o uşurare pe care nu şi-o putuse ascunde.

— Acum… Dacă-mi găseşti o căruţă, acuma chiar. Este un tren la miezul nopţii.

— Dacă zici dumneata…

Anica lăsă chipiul şi carabina la locul lor. Alergă să găsească o căruţă.

Când se întoarse, Radu îşi spuse că a aflat-o mai repede decât se aştepta.

Ghiţă îşi aşeză cartea peste caietele învelite cu hârtie albastră, mai aruncând ochii să-şi lămurească ceva nelă-murit în chestia fierului, fontei şi oţelului.

Anica i-o smuci din mână, trântind-o:

— Ci las-o încolo de carte, că tot un prost la vaci ai să rămâi!

— De ce, mămucă? întrebă copilul nedumerit, neştiindu-se vinovat cu nimic.

— Să rămâi aici, să râneşti baligă, fiindcă aşa vrea dumnealui!

Copilul se uită la Radu, cu ochii plini de tristă mirare şi cu mustrare de animal bătut.

— Dar ce i-am făcut?

— Nu i-ai făcut nimic! răspunse tot Anica. Eşti prost, prost, un prost din care n-are să scoată nimeni nimic! Prost ca tată-tău! Dumnezeu să-l ierte!

Băiatul se vârî într-un ungher şi începu să plângă. Cu dosul mâinii îşi ştergea lacrimile şi Anica.

Radu îi privi din prag, cu valiza în mână: acesta era fructul viermănos al hotărârii pentru care venise!

La căruţă, îi petrecu Nuţa, în hainele ei de sărbătoare; miniatura de port femeiesc în toată puterea, ca infantele lui Velasquez şi Goya.

Radu Comşa puse un picior pe butucul roţii să urce. Se întoarse şi o ridică în braţe, o sărută pe ochi, pe obraz, pe pieptenul roz, pe părul mirosind a gaz.

Îi dădu drumul.

Spuse omului să mâne. Se mai răsuci în urmă.

Copila, în noapte, îi făcea semn de drum bun, cu mâna.

O văzu, umbră mică şi neagră, părăsită în noaptea adâncă şi neagră.

Pe urmă, îl întovărăşi numai lătratul câinilor.