Prolog. A zburat o pasăre neagră

Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surâse, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtând pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub inscripţia aurită „Henri Clay-Habana”.

Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro-zav de cunoscută.

Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”…

Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii râzători ai dansatoarei.

Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsându-se moale, femeia împărţind cu amândouă mâinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fâlfâire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz… Toate, toate de atât de departe!

Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutând bricea-gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vârful ţigării. Nu îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură.

Când cel din urmă buzunar fu explorat fără izbândă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă!

Se resemnă să decapiteze cu dinţii vârful ţigării, îl scuipă scârbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mâna grasă şi albă de prelat.

Doamna colonel – tanti Laura – strânse buzele vişinii cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vârstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus:

— Pol, iarăşi începi cu ororile tale? Mută cel puţin sca-unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!

Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egipţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ sub-ţire de argint.

Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gâtul sufocat de gule-rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacâmurile de desert.

Orchestra tăcuse.

Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al pa-harelor, hohotele şi comenzile întărâtate de aşteptare, umplând terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor res-taurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori… În câteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strâmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, câini flocoşi, măgari zbierând în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care în-fundă nările, zgârie gâtlejul şi sureşte părul – răsucit în vâr-tejuri peste câmpuri dogorite, fără zare de umbră.

Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea arbuştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale chelnerilor printre scaune, balansând în vârful braţelor tăvile încărcate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordându-şi viorile între genunchii strânşi; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele uriaşe, strigător văp-site, înfăţişând un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spec-tacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va dez-lănţui fără preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de ar-curi voltaice şi răcorit de briza umedă a mării şi mâine, atunci când dânsul, orbecăind în bezna satului, apărându-se de câini duşmani şi călcând în movili de gunoaie, îşi va amăgi ne-somnul inspectând santinelele de noapte.

Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tris-teţea şcolarilor la sfârşit de vacanţă.

— Cafele, vă rog?

Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclin-tită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărâre diplomatică.

— Desigur şi cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran… Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane… Şi lichioruri! Dă-mi lista!

Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi.

— Ştiu! Aniseta domnului colonel. Marie Brizard!

Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprincenei şi privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile.

Se lumină, cu o mare fericire:

— A! Tu erai, Jean?

Şi repetă, întârziind pe cuvinte, plimbându-se cu amintirea prin paradisul interzis.

— Jean, de la Alcazar!

Jean zâmbi onctuos, scuturând profesional colţul mesei cu şervetul.

Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdea-una proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de salon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în reţetele de mâncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri gastrono-mice speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la prima degus-tare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri.

Când lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt, ţinându-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant examinând un elixir miraculos. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, deputatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel.

— Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer!

Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de pe frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mâna.

Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi savura îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obrazul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. Îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbuşindu-şi gluma, se hotărî prudent să o amâne pentru alt prilej mai prielnic, zâmbind în sine.

— De ce râzi, Mihai? întrebă Luminiţa.

Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi.

— Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul! protestă tanti Laura, apărându-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadion şi câmp de curse.

Îşi aminti ceva şi deschizând portţigaretul de platină, spuse:

— Acum, Mihai, când eşti bacalaureat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma… Nu e aşa, Pol, Alexandre, nu e aşa că-i daţi permisiunea?

Mihai roşi şi mai tare, implorând:

— Vai, tanti!

Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării şi-l strâmbă, imitându-l:

— Vai, tanti!” Uf, ce văr molâu mai am! Ce „vai tanti”? Zi: „Mersi, tanti, nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi con-ţin opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti, de exemplu Regale!”… Uite!

Înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu înde-mânare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzu-narul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele – cadoul ei de astă-vară, când îşi sărbătorise examenul de absolvire – îi puse o Regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas.

— Poftim!

Toţi zâmbiră şi Mihai răsuci stângaci, între degete, ţigara aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţigara decât fumată singur, fără atâţia ochi ţintă asupră-i.

Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stâlp al balustradei. Îşi scutură părul tuns şi inelat. Şi cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în pumn, închizând ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie:

— Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecât trebuie să-l dezgheţi! Eu mă declar învinsă!

Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi şopti printre dinţi, în ureche:

— Şi pe tine numai popa de la Domniţa Bălaşa are să te domesticească, atunci când ţi-o cânta pe nas Isaiia dănţu-ieşte…

Apoi, adresându-se unei persoane nevăzute:

— Domnule Comşa, la primăvară, trebuie s-o iei în primire şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!

Luminiţa, uimită de o atât de neaşteptată îndrăzneală, rămase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze.

— Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis?

Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară în ureche, apăsat:

— Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. Na!

— Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare. Abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi început să-şi schimbe dinţii de lapte! Încearcă să muşte… Bravo! Mergi repede, mon vieux! Într-o lună, te văd iscălind poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi – mai ştiu eu? – aşezându-te, poate, la masa de alături, cu portugheza…

— Ce portugheză, mă rog? Se mişcă, între braţele jilţului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura.

Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicând volubil:

— O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare imperiu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei! Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, banalizată de poeţi simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg unchiul Pol. Portugalia, în sfârşit, patria apei de păr, a lui Camoens şi donei Ines de Castro! Pentru rest şi detalii precise adresaţi-vă domnului, care face pe mironosiţa! Vă poate delecta şi cu un Fado de amor, din repertoriul popular…

Luminiţa fredona cu mâna pe inimă, revărsându-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea mai patetică înfăţişare:

Amor č sonho que mata, Sorriso que desfalece;

Amor č nuevera de prala…

Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă disertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai desăvârşită nepăsare.

Dar micşorându-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi o lacrimă de necaz.

Povestea cu portugheza fusese cea dintâi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul de note. Fusese confidenta lui două luni, cât ţinuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic nimănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dânsa, la pian, romanţa portugheză populară, numărul Carmencitei la Majestic. Atunci îi apăruse cântecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc! Toate femeile, toate sunt deopotrivă de…

— Aşadar, a fost oprită şi ofensiva lui Brusilov! declară Alexandru Vardaru, ridicând obrazul aspru deasupra gazetelor, împăturindu-le şi aşezându-le sub cot. Mi se pare că de astă dată începe criza cea mare! Pol, să nu uiţi procura! Până în zece zile trebuie să vindem şi grâul vostru. Pe urmă, cine ştie ce se mai întâmplă!

Colonelul întinse picioarele sub masă, cu un zăngănit de pinteni, privind la lumină alt pahar de lichior, plin.

— Dar întâmplă-se orice, numai să se sfârşească! M-am săturat de ţinut trupa în bordeie… Ştiţi voi ce mizerie e faimosul Cadrilater? O murdărie! Şi nişte nume de sate! Daidâr, Balbunar, Siahlar, Sarsânlar! Să le ia dracul. Parcă au fost botezate de bâlbâiţi. Auziţi: Balbunar, Sarsânlar!

Ridică ochii, invocând mărturia cerului.

Nimeni însă nu se arătă înduioşat de această deznădejde.

Exilul în Cadrilater nu era atât de înfricoşat, cum voia să-l arate unchiul Pol. Îşi adusese automobilul. Îşi instalase o baie cu duş automat. Acum o lună, făcuse un drum la Bucureşti numai ca să obţină de la corp mutarea unui bucătar special la popota regimentului. Soldaţi trimişi cu ordine cărau de la Constanţa şi din Capitală, trufandale în coşuri de papură, aparate de fabricat îngheţată şi maşini de măcinat cafea.

Popota regimentului era vestită în toată divizia. Iar ofiţerii începeau să se îngraşe şi să capete gusturi patriciene.

— Se pare că Czernin caută o întrevedere cu primul-ministru! îşi urmă gândul Alexandru Vardaru.

— Sigur! Iar ne mai oferă ceva! Iar încep cu tocmelile! se supără colonelul, duşman neîndurat al puterilor centrale, de când se închiseseră graniţele spre Riviera.

— Cred, cu toate acestea, urmă Alexandru Vardaru, cred că până la sfârşitul recoltei nu poate fi vorba decât de pregătiri! În Moldova, nici nu s-a sfârşit secera… Vagoanele sunt prinse, soldaţii în permisii agricole… Apropo, Pol. pentru treier, la Făloasa, n-aş putea cere prin minister soldaţi de la tine? Am iscălit scrisoarea să predau patruzeci de vagoane până la cincisprezece ale lunii. Mă ţine consorţiul german numai în telegrame…!

— Cum, tot la nemţi ai dat grâul şi anul ăsta? Lărgi cu mirare ochii albaştri tanti Laura.

— Evident! Politica e una şi afacerile sunt alta. Dragă Lauro, din nefericire, viaţa e ceva mai complicată decât în romanele tale. Trăim cu picioarele pe pământ.

— Bine, dar e monstruos să hrăneşti o armată împotriva căreia poate că ai să te baţi mâine!

— Monstruos, nemonstruos, aşa stau lucrurile! Dacă nu vând eu, vinde altul… Vinde cerealistul care a cumpărat recolta mea… Pe urmă nici nu ştiu dacă vom lupta vreodată! Toate sunt ipoteze…

Tanti Laura nu se dădu bătută.

Între dânsa, reprezentând elementul romantic, „în nori”, al familiei şi Alexandru Vardaru, cumnatu-său, spiritul practic şi „terestru”, era întotdeauna un necurmat duel.

— Aceasta n-o mai cred! Suspină, lăsându-se pe spatele jilţului de paie, care scârţâi din toate mădularele. Peste o lună ori peste un an, România trebuie să fie alături de aliaţi, împotriva nemţilor. Sunt un popor pe care eu personal nu-l pot iubi! Adu-ţi aminte, Alexandre, acum trei ani, la Würzburg… Bărbaţii care, printre două halbe de bere, îşi manifestau tandreţa conjugală în plin public; femeile purtându-şi maternitatea ca un trofeu. Şi vitrinele unde crenvurştii şi şuncile stăteau expuse printre violete şi mănunchiuri de Vergissmeinnieht! Şi costumele femeilor cu cele mai extraordinare împerecheri de culori: bleu pal, roz, orange, verde de spinarea buraticului! Şi conflictul din vagonul-restaurant cu Herr Kommerzienrath! Pfui! Dacă şi aceasta se mai numeşte civilizaţie!

Alexandru Vardaru înfipse un cuţit într-o pară şi o curăţă cu o răbdare minuţioasă, aşa cum îţi cauţi de lucru până-şi termină un copil capriciul. Tanti Laura încheie, cu o încruntare care, cu toate silinţele, nu putea tulbura de fel albastrul limpede şi copilăros al ochilor.

Nu s-ar fi spus că aceşti ochi plini de candoare priveau peste capete o legiune nevăzută de germani, purtând şunci de Praga în baionetele încununate cu mănunchiuri de nu-mă-uita şi cântând Die Wacht am Rhein…

Alexandru îi întinse calm şi zâmbind, în vârful furculiţei, jumătate din para curăţată:

— Laura, Laura, judeci ca femeia cea mai femeie dintre femei!

— Cum adică? N-am dreptate? Spun. – nu e aşa? – spun ca orice femeie absurdităţi! Eşti foarte politicos în astă seară, dragule! Nu ştiam că iubeşti atât de mult gustul nemţesc! Poate ai dori să mă vezi îmbrăcată în haine liliachii, cu cingătoare verde, pălărie roz şi ciorapi bleu-pal…

Alexandru Vardaru nu se arătă indignat de această perfectă logică femeiască.

Îşi curăţi tacticos cealaltă jumătate de pară. Apoi, numai după ce muşcă din fructul untos şi dulce, răspunse:

— Nu e vorba de asta! Dar nu se duce un război cu un popor, fiindcă ţie personal nu-ţi place fidelitatea conjugală, manifestată în public şi fiindcă negustorii de mezeluri expun şunca la un loc cu florile… Aceasta e altceva. Războiul, dacă-l vom porni vreodată, avem pentru asta alte, îndestule motive! Va fi un război pentru Ardeal. Pentru drepturi şi dreptate românească! Iar aceste drepturi şi această dreptate românească, în conjunctura actuală, ne împing în tabăra adversă germanilor… Mi se pare însă că nu sântem adunaţi aci pentru a ajunge la conferinţe diplomatice. Pol pleacă mâine dimineaţă şi cine ştie când mai scapă de la regiment, uite ce tenebros el… Tu, Mihai şi Luminiţa, cred că o să rămâneţi la Sinaia până în septembrie. Eu, într-o săptămână, trebuie să văd cum stau lucrurile la Făloasa şi Arpăşeşti, să pun la treier la Vadu-Luncii şi să găsesc vreme să vă vând şi grâul vostru. Ne împrăştiem iarăşi… Cine ştie când ne mai adunăm laolaltă, până la toamnă! Pe urmă se descinde parlamentul, mă aşteaptă îndestule griji. Cum vedeţi, Luminiţa îmi complică viaţa cu altele!

Luminiţa se răsuci pe scaun, cu o indignare ipocrită, micşorându-şi privirea oblică între gene:

— Eu, papŕ?!

— Ssst! Făcu Alexandru Vardaru, ameninţând cu degetele între care ţinea ţigara de foi. Tu n-ai cuvânt! Şi păzeşte-te, ai văzut că Mihai atât aşteaptă.

— O! Dacă e vorba de Mihai!

Mihai se simţi ofensat de acest dispreţ şi, ca să dovedească imediat că nu e cantitate atât de neînsemnată, îi murmură în ureche, cu intonaţia Luminiţei de adineauri:

— Amor č sonho que mata”… Pentru rest ţi detalii precise, adresaţi-vă domnului Radu Comşa…

Era acum rândul Luminiţei să ia înfăţişarea celei mai desăvârşite nepăsări.

Deschizând ţi închizând încuietoarea poţetei de bagŕ, dădu din umeri:

— Uf! Sunteţi toţi nişte, nişte…

Nu găsi cuvântul îndestul de usturător.

Se întoarse îmbufnată cu spatele către masă şi cu faţa spre marea înghiţită de întuneric, arătând aşa, cu hotărâre, că n-o mai interesează discuţia.

Alexandru Vardaru găsi în sfârşit răgaz să dovedească colonelului nevoia de a arenda moşia din Ialomiţa. Nu se mai simţea în stare să se mai ocupe de atâtea. Îl chemau şi oarecare îndatoriri politice. Acum, când, la iarnă, Luminiţa avea să-şi aibă gospodăria ei, el rămânea singur. Îmbătrânea. Stărui asupra cuvântului, dezminţit de părul negru, de dantura puternică şi de întreaga-i făptură vânjoasă şi neobosită.

Într-adevăr, în această familie deprinsă cu trai uşor şi bun, el singur nu-şi găsea odihnă. În afară de rostul din ce în ce mai temut în parlament, de procesele grele şi complicate în care pleda întotdeauna cu izbândă sigură, Alexandru Vardaru mai îngrijea şi de cele două moşii din Muntenia, rămase pe urma neveste-sii, Elena, mama Luminiţei, moartă cu zece ani în urmă la Vichy. Administra averea lui Mihai şi a celor două surori ale sale, Cora şi Ralu, nepoţi rămaşi orfani acum patru ani, pe urma unui accident de automobil pe Valea Prahovei. Şi, pe deasupra, în fiecare toamnă şi primăvară, trebuia să descurce şi gospodăria haotică a lui Pol şi a Laurei, moşie mare şi bogată, de aproape cinci mii de pogoane, lăsată pe mâna vechililor şi devorată de ipoteci.

Viaţa şi-o petrecea mai mult în vagonul de dormit şi hoteluri. În aceeaşi săptămână apărea la Craiova, într-un proces; la Iaşi, într-o întrunire publică; conducând automobilul pe o şosea către una din moşii; rostind o cuvântare aplaudată la Cameră; organizând campania electorală a unei alegeri parţiale. Pretutindeni, apariţia omului acestuia bine legat, lat în spate, înfipt dârz pe picioarele scurte în scoarţa planetei, cu părul tuns perie şi cu ochii cenuşii, aspri şi sfredelitori, inspira hotărâre, încredere şi acţiune.

Născut pentru luptă şi dominare, răscolea lumea pe unde trecea şi nu-şi îmblânzea privirea decât pentru cei din jurul lui. Slăbiciunile lor îl amuzau, fiindcă le socotea fără urmări cât timp era el să vegheze.

Când îşi oprea asupra Luminiţei ochii de răceala oţelului, îndată i se învăluiau de duioşie, ca ochii vietăţilor sălbatice de pădure când îşi privesc puii fără putere încă.

În această îmblânzire protectoare, nu îngloba dintre străini decât pe Radu Comşa, fostul său secretar vreme de doi ani, acum asociat în biroul de avocatură. Tânăr, plin de toate făgăduielile viitorului şi, prin alegerea lui şi a Luminiţei, viitorul ei tovarăş de viaţă.

La cuvintele lui Alexandru Vardaru, colonelul asculta distrat, privind valurile de lume revărsate din cazinou, unde sfârşise ceva, vreun dans ori vreun spectacol. Ce însemnătate aveau toate, dacă puteau fi duse la bun sfârşit de Alexandru? Dacă era mai bine să arendeze moşia, n-are decât s-o arendeze! Nu se împotriveşte nici el, nici Laura. De ce însă să tulbure această ultimă seară, atât de plăcută, cu muzică aleasă, lichior fin, ţigări minunate, amintind că viaţa mai e complicată şi cu atât de absurde şi stupide griji?

— Pol, tu n-asculţi! îl surprinse Alexandru Vardaru.

— Pardon! Ascult. De ce să n-ascult? se apără moale colonelul.

Dar ochii îi rămâneau ţintuiţi la uşa cazinoului larg deschisă, prin care sălile de joc şi de spectacol vărsau o necurmată procesiune. Un amiral cu somptuoasă barbă albă trecu între două femei din cale afară de înalte, cu un ogar rusesc prins în lănţug; militari în tunici strânse; o negresă întovărăşită de un domn scurt şi gras, cu ochelari daţi după ureche; mulţi ofiţeri de marină cu obrazul ras şi pudrat cu îngrijire; pantaloni albi şi pantofi de olandă cu talpa elastică, pălării de paie şi decolteuri dezvelind sâni de toate dimensiunile, umeri fardaţi şi coliere de perle, figuri cunoscute de pe Calea Victoriei şi necunoscute, din cine ştie ce fund de provincie, mari proprietari şi oameni politici, jucători de cărţi şi convalescenţi trimişi să respire aer marin, actori şi băieţandri chinuindu-se să pară obosiţi şi blazaţi. Lume amestecată, alungată de pe plajele şi din staţiile balneare cosmopolite, inaccesibile acum, peste hotare, unde bântuie războiul.

Chelnerii alergau zăpăciţi, înghesuind alte scaune şi alte mese. Se auzeau bătăi nerăbdătoare cu bastonul în mozaicul pardoselii; chemări peste capete; tineri se ridicau pentru a oferi curtenitor, femeilor jilţurile de paie. Larma acoperea uvertura din Semiramis, cântată pe toate coardele orchestrei vieneze.

Colonelul Pavel Vardaru privea şi asculta cu cea mai desăvârşită fericire.

— În sfârşit şi Radu!

Radu Comşa, oprit în uşă, îl căuta cu ochii peste mese.

Când zări mâna colonelului ridicată, făcu semn că i-a văzut.

Era cu un om în haine castanii vărgate, decolorate pe umeri, cu faţa ascunsă de umbra unei panamale demodate, cu borurile foarte largi.

— E cu un tip! Anunţă unchiul Pol.

Tonul acestei constatări lămurea îndestul că, după aparenţă, colonelul îl categorisise printre indivizii de la periferia umanităţii, care nu prezintă nici un interes pentru neamul Vardarilor.

Tipul voia să se despartă şi, din gesturi, se înţelegea că Radu Comşa stăruia să-l târâie după dânsul.

— Dar e domnul Probotă! Strigă Mihai, recunoscându-l şi sărind de pe scaun. Mă duc să-l aduc!

Virgil Probotă, coleg de şcoală şi prieten al lui Radu Comşa, dascăl de ştiinţe la un liceu din Capitală, fusese, ca student, câţiva ani, preceptorul Luminiţei şi al lui Mihai. Cu toată sarcina ingrată de a iniţia doi copii răsfăţaţi în tainele trigonometriei, în legile lui Newton şi paragrafele lui Tacit, lăsase foştilor elevi amintirea unui om cu multe ciudăţenii şi stângăcii, amuzant de deformat, până la pedanterie, de învăţătură, dar de o largă înţelegere şi de o pasionată dragoste a cărţilor. Şi acum încă, de câte ori Mihai Vardaru trebuia să ia o hotărâre în viaţă şi trecea printr-o criză a sufletului, se întreba, ca ultimă instanţă a conştiinţei, dacă fapta ori gân-dul lui ar fi sau nu aprobate de fostu-i dascăl.

Îi scutură deci amândouă mâinile cu neţărmurită bucurie… Radu Comşa îşi lăsă prietenul în seama lui Mihai şi se apropie de masă cu pălăria în mână, desfăcându-şi mănuşile de piele.

Purta haină cenuşie, strânsă la mijloc într-un singur nasture, pantaloni şi pantofi albi, cămaşă de mătase, fără vestă şi o fantă îngustă, cum cerea moda timpului.

Obrazul brun, neted, cu linii care din toate părţile păreau privite din profil, era şi mai arămiu, după o lună de soare şi de vânt marin. Dar asprimea voluntară a feţei era îndulcită de catifelarea umedă a ochilor şi de buzele cărnoase, roşii şi voluptos desenate.

„Ai gură de odaliscă, Radule! repeta colonelul Vardaru, de câte ori Comşa amintea despre firea lui hotărâtă, de om care ştie să vrea şi ştie ce să vrea. Ai gură de odaliscă, iar cu stigmatul ăsta de senzualitate nu poţi sfârşi întotdeauna ce ai hotărât, cuminte şi cu sânge rece, între patru pereţi ai camerei!” declarase unchiul Pol, care avea şi el o bărbie foarte voluntară, ca în busturile romane, dar îşi pierdea viaţa, făcând astăzi tocmai contrariul de ceea ce hotărâse ieri.

Radu Comşa sărută mâna Luminiţei la încheietura pumnului, sub brăţara ceasului, unde pielea albă e străbătută de vine albăstrii.

Mihai izbutise să-l târâie pe Virgil Probotă, remorcat de mânecă.

Dascălul de ştiinţe, ocolind masa să dea mâna cu toţi, găsi mijlocul să răstoarne un pahar deşert. Când se întoarse speriat să-l aşeze la loc, trase după el un şervet şi, dedesubt, un cuţit înfipt într-un măr. Cuţitul se rostogoli, printre gratiile balustradei, jos în mare.

Aceasta nu era însă de ajuns!

Printr-un capriciu neprevăzut de legile balisticii, mărul aruncat făcu drumul îndărăt pe masă, o parcurse în toată lungimea, săltă peste un păhărel de lichior şi căzu în braţele doamnei colonel, care sări în sus, neaşteptându-se la acest dar, pe această cale, din partea unui muritor ce nu aducea nici pe departe cu păstorul Paris.

Virgil Probotă, în hainele lui cafenii vărgate, rămase încremenit la capătul atâtor catastrofe.

Înlemnirea zugrăvită pe figură îi dădea o înfăţişare comică şi cum stătea cu mâna neclintit întinsă, părea un scamator care, după cele dintâi tururi de forţă, se pregăteşte pentru un mare număr final: să mai scoată ceva, un ou roşu ori un iepure de casă, din mâneca cu manşete tari şi rotunde, cum nu mai purtau decât pensionarii.

De fapt, prestidigitatorul ruga pământul să i se deschidă sub picioare.

— Ce spui despre război, domnule Probotă? întrebă tanti Laura, stăpânindu-şi râsul şi căutând aşa să-l scape din încurcătură. Ia loc, te rog şi spune-mi! Întreprind o adevărată anchetă.

Virgil Probotă căută un loc, să-şi pună pălăria. Luminiţa i-o smulse din mână, îi meremetisi panglica strâmbă şi o înfipse într-un stâlp al grilajului, alături de a sa.

— Ce să spun, doamnă? îngăimă dascălul, fără să-şi ia ochii de la pălărie, îngrijorat să nu urmeze calea cuţitului, în mare. Cine poate spune ceva sigur? răsuflă uşurat când îşi văzu pălăria neprimejduită. Războiul poate face parte din principiile de conservare ale speciei. O generaţie se sacrifică pentru a asigura traiul bun al generaţiilor viitoare. Insectele ne dau exemple eroice! Asistăm la cele mai minuţioase precauţiuni, la adevărate minuni de răbdare şi de ingeniozitate, pentru ca părinţii să asigure descendenţilor un adăpost igienic, hrană, vânat proaspăt şi conservat, aşa cum omul nu s-a învrednicit încă să descopere procedee… Dacă judecăm aşa – şi nu putem judeca decât aşa! – războiul este pentru generaţia noastră o datorie…

— Va să zică, dumneata compari destinul nostru cu al insectelor, se simţi ofensată doamna colonel, care era încântată că profesorul mărea numărul intervenţioniştilor, dar nu putea admite drumul pe unde ajunsese la această concluzie. Îndată ce e vorba de cele mai generoase sentimente ale omului, le explicaţi prin legi, instincte, mai ştim noi ce, care pun alături pe Anatole France cu mormolocii de broască şi pe Rafael cu fluturii de varză! Domnule Probotă, ştiinţa dumneavoastră ne răpeşte tot ce viaţa mai oferea poezie… Acum trei ani, când eram cu Pol şi cu Alexandru la Monaco, am vizitat muzeul oceanografie. Ce crezi că am descoperit, etichetat cu cele mai poetice numiri din mitologia greacă? Nereis, Hermione, Meduza, Astarte, argonauţi? Tot felul de larve uricioase, viermi păroşi, crustacei dezgustători şi gângănii să nu le vezi! Bietul Homer nu şi-ar mai recunoaşte divinităţile!

Profesorul de ştiinţe, ciugulindu-şi mustaţa rară şi roşcată, încercă de câteva ori să întrerupă.

Dar tanti Laura îi făcu semn autoritar cu mâna că n-a terminat.

Când ajunse în sfârşit la invocaţia lui Homer, doamna colonel se lăsă pe spatele jilţului de paie, cu un gest: „Poftim, acum încearcă de mai spune ceva!”

Virgil Probotă nu luă seama însă la sensul ironic al gestului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa galbenă, fără de care, din obişnuinţă dăscălicească, nu putea vorbi şi îşi apără cu înverşunare religia.

— Aci vă înşelaţi, doamnă! Mai întâii n-am botezat noi gângăniile cu numele mitologice pe care le găsiţi atât de oribile… Spuneaţi de argonauţi, de o pildă! Cunosc o poveste foarte interesantă cu aceşti indivizi. I-aţi văzut, desigur, la muzeul prinţului de Monaco! Nişte moluşte inferioare: un soi de caracatiţe mici, adăpostite într-o scoică.

Dascălul desenă cu creionul, pe faţa de masă, „un individ de argonaut”.

— Aristot povesteşte de ce şi-au meritat acest nume… Fiindcă aceste moluşte ar fi învăţat arta navigaţiei cu pânze pe tovarăşii lui Iason, când au plecat să fure lâna de aur… Aristot credea că din scoica unde stau, ca într-o nacelă, argonauţii îşi ridică braţele ca nişte pânze şi se lasă duşi de briză pe mare, ca bărcile… Aristot nu făcea însă decât să-şi însuşească o eroare a timpului. Marinarii antichităţii venerau într-adevăr argonauţii ca pe autenticii precursori ai meşteşugului de a pluti cu pânze şi când îi întâlneau în drum, socoteau semn bun, că vor face o călătorie norocoasă… Foarte frumoasă legendă şi foarte poetică! Se întâmplă însă că după două mii de ani, o femeie, o fostă păstoriţă şi croitoreasă, o oarecare Janetta Pover, devenită, după mai multe peripeţii, savantă şi precursoarea unei ştiinţe, se întâmplă, zic, să dovedească definitiv că Aristot a susţinut o prostie! Faimoasa şi poetica pânză de navigat a argonauţilor nu e decât un organ de secreţie, iar aceste moluşte, departe de a se lăsa duse de adierea vântului, înoată foarte prozaic, înghiţind şi pompând apa printr-o pungă, cum fac de altfel toate caracatiţele, ca să zic aşa ordinare!

— Concluzia e că Aristot e un idiot şi nu face două parale pe lângă ciobăniţa şi croitoreasa dumitale? încheie doamna colonel, cu ironie şi compătimire.

— Nu ştiu ce a fost Aristot de data aceasta, dar sunt sigur că ciobăniţa mea are dreptate, fiindcă dovedeşte experimental ceea ce spune! răspunse profesorul, care avea, se vede, o răfuială personală cu „indivizii” argonauţi.

— Experimental! Experimental! Dumneavoastră, cu experimentalul şi ştiinţa dumneavoastră, aţi transformat războiul cavaleresc şi eroic într-un asasinat metodic! Într-adevăr o ucidere savantă… Ştiinţa dumneavoastră e imorală, aceasta el.

— Nu e nici morală, nici imorală! zâmbi dascălul de ştiinţe, de astă dată el cu compătimire şi ironie faţă de asemenea erezii comune. Nu e morală, nici imorală… E indiferentă! Nimeni nu s-a indignat fiindcă sulfura de carbon miroase neplăcut, ori fiindcă acidul prusic ucide fulgerător. Sunt realităţi pe care ştiinţa le constată, le verifică şi câteodată încearcă să le explice… Omul e o oxynitrocarbură de hidrogen coloidal cu câteva impurităţi, atât ştim sigur! Celelalte sunt ipoteze! Calităţile şi cusururile omului trebuiesc, aşadar, explicate mai întâi prin proprietăţile fizico-chimice ale acestui coloid şi pe urmă numai confruntate cu preceptele morale, dacă cineva mai are vreme de pierdut. N-am descoperit însă nicăieri semne despre virtuţile morale ale coloidelor…

Dascălul de ştiinţe vorbea cu aprindere, desenând pe faţa de masă o flotă de argonauţi şi în aceeaşi vreme se întreba ce rost au aci, el şi monologul său, între oameni sătui, binedispuşi după digestie şi cu desăvârşire indiferenţi unor chestiuni care, fără îndoială, li se par grozav de plicticoase.

Într-adevăr, numai doamna colonel asculta şi Mihai, cu coatele pe masă, ca la teatru.

Colonelul şi Alexandru Vardaru puneau la cale arenda moşiei din Ialomiţa, înşirând şi verificând cifre cu creionul pe marginea gazetelor.

Radu Comşa, plecat peste masă, şoptea Luminiţei, uitându-se ţintă în ochii ei. Şi dintr-o singură privire se înţelegea că dincolo de cuvinte, ochii lor îşi spun ceva încântător, adânc, veşnic şi nerostit.

— Răsare luna! murmură încet Mihai.

Ochii se întoarseră către mare.

Peste ape, într-o ceaţă alburie, luna îşi înălţa discul neobişnuit de aproape şi imens, cu nu ştiu ce înfăţişare glacială şi solemnă, de apariţie mitologică.

Tot astfel se va fi arătat misterioasă lui Ovidiu, exilat între barbarii traci, zgribulit într-un suman miţos, pe ţărmul deşert al acestui Pont Euxin unde şi-a scris Tristele. Şi poate tovarăşilor lui Iason, navigând pe mări pustii şi necunoscute, unde au întâmpinat întâia oară, mânate de adiere, micile corăbioare de scoici ale argonauţilor…

Glasurile terasei amuţiră. Numai viorile mai suspinară lin-prelin.

Luminiţa atinse tremurat şi lung mâna lui Radu Comşa.

Trecu prin mulţimea risipită la mese o înfiorare. Tot ce era deşertăciune adunată din cele mai ascunse unghere ale ţării fu o clipă uitat. Oameni veniţi să-şi ucidă urâtul; femei să-şi arate veşmintele şi sânii; mulţime mistuită de rele nespuse; ochi obosiţi de toate spectacolele lumii, tulburi de toate suferinţele nespovedite, lacomi de toate senzaţiile nemaisimţite. Toţi şi toate căutară hipnotic ascensiunea domoală a lunii.

Obrajii nu mai aveau crispaţiile de adineaori. Toţi uitaseră tot.

Gândeau la ceva nelămurit, blând şi fără de pricină trist! Pe lângă fiecare trecu o umbră, o părere de rău: ceea ce n-a fost, ceea ce n-a spus, înduioşare de o clipă, pentru gânduri pierdute, pentru vieţi pierdute, umbre… De aceasta aveau să-şi amintească mâine, altă dată, ca de un lucru foarte îndepărtat, de o frumuseţe simplă şi fără întoarcere.

Radu Comşa vedea dincolo de timp. Suflarea sărată de pe ape îi tremura în obraz o şuviţă subţire din părul Luminiţei. Şuviţa palpita o dezmierdare ascunsă, oprită când adierea se oprea şi din nou, fluturând când respira vântul. Îi învălui o mare, o rară fericire de a trăi, de a se simţi alături, de a şti bătăile inimii lor apropiate, întovărăşindu-se precis, tânăr, ritmic şi pentru totdeauna nedespărţite.

Nimic nu mai era în jurul lor. Nimeni nu mai era.

Lumina răsfirată prindea să lucească palid în obraji, biruind lumina becurilor şi dând tuturor o înfăţişare enigmatică şi necunoscută.

Pe mare, curgea acum o pânză tremurătoare de zale metalice, aşternută din răsărit până la picioarele fiecăruia. Astfel, fiecare putea socoti că minunea e numai pentru el.

Dar nimeni nu putea gândi şi nu-şi amintea că aceeaşi minune, veche de când veacurile, se ridică în ceasul acela, dincolo, undeva, peste câmpuri halucinate şi pline de înfricoşare; şanţuri răscolite, morţi cu dinţii rânjiţi în lucirea lu-nară, zbucniri de mână şi făşii de proiector plimbate oblic pe cer; peisaje de vis rău şi straniu, de unde, din noroaie şi surpături calcinate, fiinţe fără nume, alţi oameni, alţi foşti oameni, ridică ochii dureroşi spre cerul cu splendori deşarte… Aceasta nu putea fi undeva aievea, şi gândul, dacă s-ar fi îndreptat într-acolo, s-ar fi întors îndată cu spaimă, ca de la o înşelare monstruoasă şi fără de sens.

Un nor subţire străpunse luna ca un pumnal.

Ogarul rusesc, neliniştit de atâta tăcere, se ridică de la masa amiralului şi celor două doamne înalte. Păşi cu picioarele subţiri până la marginea balustradei, încotro se îndreptau privirile. Nu văzu decât marea şi luna.

Dezamăgit, se întoarse la loc, încolăcindu-se decorativ la picioarele stăpânilor, cu botul aşternut pe labe.

— Ce minunată lumină albastră! suspină tanti Laura, îmbrăţişând cu un gest larg cerul luminat.

Demonul atotştiinţei îl împinse pe Virgil Probotă să surâdă, cu o crudă plăcere de a zdruncina nevinovatele bucurii ale doamnei colonel.

— Cum vă înşelaţi, doamnă! Spuse, uitându-se acru la lună, ca la o felie de lămâie din care de mult a fost stors tot sucul şi aroma. E, dimpotrivă, o lumină foarte roşie, mult mai roşie ca a soarelui!

Tanti Laura nu mai vru să creadă ochilor şi istoria aceasta.

— Asta e acum! Nici ceea ce văd nu mai e cum văd? Iar începi cu ştiinţa dumitale!

— Exact! Stărui cu neîndurare profesorul. Fiindcă luna este de şase sute de ori mai puţin luminoasă decât soarele, numai din această pricină ni se pare nouă mai albastră ca el… E un simplu fenomen optic, fenomenul lui Purkinjel spuse Probotă privind cu adevărată compătimire luna, ca pe un biet astru pârlit şi prost luminat ce se afla.

Doamna colonel ridică mâinile deznădăjduită:

— Mai cercaţi să înţelegeţi ceva! Dar ai devenit imposibil, domnule profesor! Lasă-ne nouă, bieţilor muritori ignoranţi, măcar stelele, cerul şi calea laptelui…

Virgil Probotă strânse din umeri.

Înţelegea prea bine „punctul de vedere” al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr!

Şi continuă, după ce parcurse distrat cu ochii calea laptelui, boltită de-a curmezişul cerului:

— Eu cred dimpotrivă, că abia acum, aşa cum o vede ştiinţa noastră, calea lactee începe sa însemne adevărata minune a cerului! Ce spunea, la urma urmei, naiva legendă grecească despre această splendoare? Că s-a născut din câteva picături de lapte pe care Hercule, când era copil de ţâţă, le-a lăsat să curgă de la sânul Junonei. O adevărată lăptărie cerească! Şi ce-a pus ştiinţa în locul laptelui prelins de la gura lui Hercule? Un milion jumătate de stele, cu sori şi sisteme de sori, universul nostru galactic, patria noastră stelară, spre deosebire de alte un milion de universuri… Şi în acest univers, în această cale a laptelui din care facem şi noi o minimă părticică, pământul, cu soarele, cu planeţii, cu luna şi cu orchestra noastră vieneză, cu războaiele noastre cu tot şi cu tot viermătul vieţii noastre, călătorind vertiginos cu o iuţeală de aproape douăzeci de kilometri pe secundă, spre un punct necunoscut, de lângă Vega, din constelaţia Lirei…

Virgil Probotă îşi aşeză gulerul hainei vărgate, ca un călător gata să ajungă la destinaţia necunoscută de lângă staţia Vega, în constelaţia Lirei.

Dar doamna colonel nu mai era indignată. Rămase privind, visătoare, stelele, calea laptelui întinzând hamac luminos pe cer, luna în care nu mai râdea ciobanul copilăriei.

Mihai, cu bărbia sprijinită în pumni, ascultase cu admiraţie prelegerea de astronomie a dascălului.

Virgil Probotă vru să adauge ceva despre ce socotea el ultima minune a cerului, acele un milion de universurinebuloase spirale, despre care se discuta cu aprindere, în lumea savantă, de câţiva ani, înainte de război, când oamenii mai priveau încă în stele.

Îşi luă însă seama şi, ştergând cu mâneca de pe faţa de masă fărâmiturile ca tot atâtea universuri, rămase rozându-şi în dinţi colţul mustăţii roşcate.

— Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru.

Îi lăsă să treacă înainte, iar pe Virgil Probotă îl bătu proteguitor pe urmă.

— Ei, Herr Profesor, cum stăm cu numirea?

Dascălul de ştiinţe găsi întrebarea lipsită de tact între atâţia martori. Îl rugase să pună cuvânt pentru numirea neveste-sii, medic la un spital din Capitală. Alexandru Vardaru se ţinuse de făgăduială. Maria era numită de trei luni. Dar ce era nevoie să-i reamintească aşa, că i-a stat într-ajutor?

Se sili totuşi să se arate recunoscător şi, împiedicându-se de scaunul care se agăţă în haină, îngăimă:

— Maria vă mulţumeşte foarte mult! Şi eu, domnule Vardaru, fiţi sigur…

Alexandru Vardaru îl întrerupse:

— Te rog, te rog! Astea sunt fleacuri! Nu te prind temenelele electorale… Voiam numai să aflu…

Apoi, cu un surâs, schimbând vorba:

— Cum faci dumneata, care nu fumezi, de aduni tot scrumul fumătorilor de la masă?

Virgil Probotă se uită la haine.

Era într-adevăr numai pete de scrum, pe coate, pe piept, pe mâneci. Scrumul adunat din farfurii şi de pe masă, cât timp călătorise în spaţiile siderale şi gesticulase polemizând cu tanti Laura.

Rămase, scuturându-se cu batista; iar când îl ajunse pe Alexandru Vardaru, acesta, rezemat în baston, aşteptându-l, privea din urmă la Luminiţa şi Radu Comşa, mergând alături, cu pas elastic; pereche suplă, voinică şi geamănă.

— Sunt făcuţi unul pentru altul! Spuse nevinovat profesorul, ştergându-şi fruntea cu batista plină de scrum.

Alexandru Vardaru nu răspunse: nu-i plăcea să-şi audă rostite de altul gândurile. Păşi îndesat pe trotuar, cu ghetele de piele de bizon care scârţâiau în noaptea sonoră ca pe lespezile unei catedrale cu ecouri multiplicate.

Câte un automobil îi ajungea din urmă. În lumina albă şi brusc năvălită a farurilor, umbrele lor se lungeau nemăsurat înainte pe asfalt, fugeau pe sub paşi, apoi, când maşina se apropia şi trecea pe alături, umbrele se scurtau, îi ocoleau, se ridicau pe ziduri şi dispăreau absorbite de întuneric.

Înaintea vilei se despărţiră toţi. Rămaseră în stradă numai Radu Comşa, care locuia la hotel şi Virgil Probotă.

Luminiţa se mai întoarse în uşă şi făcu un semn cu mâna, plimbând un creion nevăzut pe o foaie de hârtie nevăzută, adică: „Vezi, nu uita şi scrie!”

Apoi, uşa grea de stejar se închise. Înlăuntru, izbucniră la fereşti luminile becurilor.

„Vezi, nu uita şi scrie!”

Mai era nevoie sa i-o ceară?

Dimineaţa, cu trenul de şase, Radu Comşa şi Alexandru Vardaru urmau să plece la Sinaia, fără să se mai oprească în Capitală, unde atât casa colonelului, cât şi aceea a lui Alexandru erau închise, cu ferestrele căptuşite de hârtie albastră şi cu toate covoarele presărate de naftalină.

Pentru Radu Comşa vacanţa sfârşise.

Era numai începutul lui august.

Bucureştii se aflau, fără îndoială, încinşi în căldură, duhnind a mititei şi a carne sfârâită pe grătar. Nu-l aşteptau zile şi nopţi prea plăcute, după scurtul popas la Sinaia, când se va întoarce la datoriile sale.

Dar se simţea odihnit şi gata să le înfrunte toate, încă un an, cu puteri învigorate.

Cei doi prieteni merseră alături tăcuţi. Nu-şi rostiseră nimic; totuşi paşii îi aduceau îndărăt, la ţărmul mării.

Se întâlneau rar acum; viaţa îi îndepărta, prietenia nedespărţită de şcoală sfârşise într-o bună camaraderie, fiecare privind însă drumul celuilalt prin viaţă cu o nemărturisită dezaprobare, fiindcă fiecare socotea drept, sigur şi bun numai drumul său.

— Aşadar, Radule, la anul ne primeşti la gospodăria ta? Fireşte, apartament somptuos, maşină în garaj, birou cu fotolii de piele!

Era bucurie sinceră şi admiraţie în cuvintele lui Virgil Probotă, dar, fără să vrea, străbătute de o vagă şi nevino-vată pizmă. În căsnicia-i săracă – două camere, antret prefăcut în birou şi îngusta grădiniţă provincială cu mixandre – „biroul cu fotolii de piele” înfăţişa culmea celui mai sibaric confort.

— Nu mi-ai spus nimic despre Maria! Ocoli un răspuns precis Radu Comşa, într-un târziu. Sunt cinci, aproape şase luni, de când n-am mai văzut-o!

— Tocmai! Voia să-ţi trimită nişte cărţi de-ale tale rămase la noi. Suntem la Movilă, cu copilul. Tu nu l-ai mai văzut pe Dinu… Creşte ca din pământ şi a început să scrie… La patru ani trecuţi, e extraordinar…

— Da, la patru ani e extraordinar! repetă fără convingere Comşa, cu gândul aiurea. Stăm aici?

Era o bancă în faţa mării. Ungher umbrit şi retras din cale. Cazinoul cu ferestrele sidefii şi cu larmă rămânea în celălalt capăt; dincolo, portul cu lumini neclintite şi cu lumini clipind în răstimpuri egale, semnale.

Virgil Probotă aşeză pălăria de panama în creştetul unui brăduţ de lângă bancă.

Brăduţul, cu vârful fraged, primi povara uşoară clătinând din cap în întuneric, ca un copil jucăuş, ascuns sub o pălărie de om mare.

Amândoi veniseră aci mânaţi de vechea lor prietenie, simţind nevoia să-şi spună multe, fiindcă viaţa se dovedise a fi aspră şi altfel de cum o închipuiseră în cea dintâi tinereţe a lor, iar renunţările fuseseră de atunci multe. Noaptea albastră şi înstelată îi apropiase cu o chemare din trecut. Dar alături descopereau că toate acestea nu şi le vor spovedi niciodată, că vor rămâne pentru totdeauna străini, reci şi împărtăşindu-şi doar lucruri fără însemnătate.

Radu Comşa mai ştia între dânşii încă o pricină care le zăvorea sufletul.

Studenţi, debarcaseră de la liceul lor, din provincie, cu şapte ani în urmă, într-o cameră ieftină şi îndepărtată, de cartier mărginaş.

Acolo şi-au făcut ei o prietenă din Maria, fata gazdei, firavă şi sârguincioasă fiinţă, veghind noaptea pe tratatele lui Testut şi Vidal! Tovărăşie de tinereţe cu desăvârşire robită de litera cărţilor. În discuţiile lor, studenta ţinea piept cu încăpăţânare şi eroism. Sălile de disecţie şi clinica îi răpiseră feminitatea. Niciodată nu s-au gândit că fetişcana cu fruntea bombată şi cu apucături băieţeşti, cu bluza încheiată strâns până sub bărbie, cu piepţii androgini şi cu braţele subţiri, de sub care arunca răvăşit ghiozdanul încărcat, putea fi altceva decât o camaradă… Într-o dimineaţă însă, din a doua toamnă, după o boală de o săptămână, Radu Comşa, la o masă de sub nucul din grădină, cu pardesiul pe umeri, sorbea un ceai cu medicamente. Razele soarelui străbăteau slabe şi abia călduţe printre crengi goale. Pe cărare, frunzele ruginii fugeau ca mici făpturi sperioase ale toamnei… Era o mare linişte… Departe numai, suna un tramvai şi pe grilaj, în echilibru, se prelingea o pisică de culoarea fumului de ţigară. Lăsase cartea deschisă pe masă şi vântul întorcea încet, una câte una, foile. Maria îi adusese o sticlă cu picături şi îi număra în linguriţa de ceai atâtea câte spunea prescripţia cu o atenţie încordată, care-i tremura uşor buza de deasupra, cu o umbră brună. Atunci, întâia dată, Radu Comşa îşi dădu seama că Maria are ochi foarte frumoşi, castanii, cu fire de aur în iris şi descoperirea aceasta îi împinse o năvală de sânge fierbinte în inimă. Îi prinse mâna care purta sticluţa… Nu ştia ce are să-i spună şi nici nu-i spusese nimic.

Maria întoarse obrazul învăpăiat în altă parte şi se desprinse încet…

Atât a fost între ei.

Dar Radu Comşa a înţeles că-l pândeşte o mare primejdie. Pentru libertatea lui în viaţa pe care voia s-o cucerească îndârjit, ca pe o cetate duşmană, iubirea unei fete sărace şi cu ani de învăţătură înainte nu făgăduia nimic bun.

După câteva săptămâni şi-a strămutat deci lucrurile aiurea.

Virgil Probotă a rămas.

Şi Virgil Probotă e astăzi bărbatul Mariei, duce gospodărie grea, aleargă cu tramvaiul după lecţii, dintr-un capăt al Bucureştilor în celălalt; are copil, ceea ce nu înseamnă o mare bucurie în căsniciile sărace; poartă haine castanii vărgate, după o croială antediluviană, iar prin luciul coatelor îi rânjeşte urzeala stofei ieftine şi grosolane.

Peste această întâmplare au trecut mulţi ani. Nimic n-a lăsat să străbată că o cunoştea şi Virgil. Poate prietenul nu bănuise niciodată de ce tovarăşul de cameră şi-a strâns atât de repede cufărul lui sărac, să se refugieze sub alt adăpost. În ochii Mariei nu surprinsese niciodată mustrare, regret ori amintire. Era buna camaradă dintotdeauna. Se vedeau doar mai rar. Dar ochii aceia îl silesc să coboare privirea.

Virgil Probotă îşi trecu mâna prin părul tuns şi roşcat.

Îşi recapitulă în gând, privind pe cer stelele, planeţii tremurând diamantin pe mătasea albastră, numiri de constelaţii vag amintite.

— Dacă şi cei de-acolo vor fi făcând prostiile noastre, nu e nici o pricopseală că viaţa va mai fi existând şi aiurea, în univers! declară cu o amărăciune, pricinuită mai mult de ordinul de concentrare care îl chema la începutul lui septembrie, decât de destinul universului.

— De ce? Parcă tu spuneai adineauri că războiul intră în principiile de conservare a speciilor, ori aşa ceva! se miră Radu Comşa, căscând şi aşezându-şi mai bine dunga pantalonului pe genunchi.

— Principiile! spuse cu batjocură Virgil Probotă, umflând cuvântul. Crezi tu că-mi arde de principii când ştiu că au să mă ţină în bordeie, pe undeva, cine ştie câtă vreme?

Vru să-l întrebe cum izbutise să scape de asemenea griji – desigur, tot Alexandru Vardaru fusese la mijloc – dar o pereche ciudată, venind din capătul aleii, îi atrase luarea-aminte.

Erau un bărbat şi o femeie; în lumină se proiectau numai siluetele negre, fără să se desluşească nimic din chipuri.

Femeia se smucea clătinându-şi pălăria cu aripi moi, căutând să scape din strânsoarea braţului.

Bărbatul se răsucea scurt, o târa câţiva paşi; se oprea gesticulând cu mâna liberă. Voia să-i smulgă ceva şi nu izbutea.

Apoi femeia se propti în tocuri, se plecă şi, lunecând şerpuit din încleştare, se depărtă în lături cu un salt. Omul se repezi s-o prindă. Se clătină… Măsură depărtarea şi văzu că n-are s-o prindă niciodată. Se întoarse, îşi scoase pălăria şi se rezemă cu amândouă coatele pe bara de fier, deasupra stâncilor, unde izbea marea dedesubt.

Acum femeia se apropie în vârful picioarelor şi-i puse încet mâna pe umăr. Omul se scutură cum fac copiii furioşi. Femeia stărui. O dată, de două, de trei ori…

Încercă să-i apuce braţul şi să-l desprindă de bară. Dar omul o îmbrânci.

— Ce o mai fi şi aceasta? Se minună Virgil Probotă. Sunt cam!

Şi arătă în jurul capului semnul cu degetele răşchirate, care, la orice popor din lume, exprimă fără cuvinte o neîndoioasă sminteală a creierului.

— Mă duc să văd ce naiba vor!

Dascălul de ştiinţe îşi luă panamaua din vârful brăduţului şi porni, cu înfăţişarea nepăsătoare a unui trecător care-şi urmează o nevinovată plimbare.

Ocoli perechea şi se prefăcu, târând paşii, că priveşte cu luare-aminte, ceva, jos, în mare.

Deodată, îi făcu semn lui Radu Comşa, strigând:

— Vino! E Dan! Dan Şcheianu!

Radu se ridică cu o mare plictiseală.

Dan Şcheianu fusese colegul lor de şcoală. Toţi credeau atunci că e cel puţin un geniu în embrion, dacă nu ceva mai mult şi că va revoluţiona poezia românească. După câteva versuri într-adevăr rare, proaspete şi de adânc lirism interior, amuţise. Îl pierdeau alcoolul şi drogurile.

O întâlnire cu el nu era din cele mai plăcute. Acru şi bănuitor, nu găsea nimic să-i intre în voie… Pe urmă, nu e un spectacol întăritor acel pe care ţi-l dă un fost tovarăş din cea dintâi tinereţe, pornit spre ruinarea cea din urmă.

Radu Comşa se apropie de femeie şi, întinzându-i mâna, îşi rosti numele.

Tovarăşa lui Dan Şcheianu, nedeprinsă se vede cu atâtea ceremonioase prezentări, oferi stângace la rându-i acestui domn cu atât de îngrijită îmbrăcăminte, o mână moale, umedă şi cu vârful degetelor lat.

N-aveau nevoie de multă pătrundere ca să-i ghicească meseria. O spuneau pudra groasă de pe obraji, roşul prea tare de pe buzele largi, negrul de cărbune al sprincenelor îmbinate. Purta o haină de mătase verde; deşi măruntă şi slabă, sânii enormi care umpleau bluza lucie îi dădeau o înfăţişare de aţâţătoare voluptate animală.

Dan Şcheianu, cu spatele rezemat de bară, deşirat, cu picioarele osoase răşchirate, privea tulbure la noii veniţi, fără surprindere şi fără prietenie. Avea faţa neînchipuit de scofâlcită, nerasă de trei zile, verzuie poate din cauza luminii şi un rânjet care-i descoperea dinţii negri şi măcinaţi de carie.

— V-a chemat ea?

Se uită duşmănos la tovarăşă:

Femeia dădu din umeri: „Înţelegeţi-vă cu el, dacă puteţi!”

— Cine să ne cheme? De ce să ne cheme? întrebă în loc de răspuns Radu Comşa, cu asprime. Virgil te-a văzut… Ne-am bucurat! Nu ne vedem doar prea des…

— Se şi vede bucuria! Vă distrează spectacolul?

— Nu mă distrează nimic! Şi te priveşte dacă îţi place să dai spectacole de noapte, în Constanţa…

— Aveţi un costum foarte elegant, domnule Radu Comşa! Observă ironic, cu braţele încrucişate, omul rezemat de drugul de fier. Sunteţi corect ca o poză de jurnal… Noi…

Îşi desfăcu haina largă pe trupul slab. Dedesubt se vedea o cămaşă cu dungi, nu prea curată. Era descheiată din nasturi şi lăsa gol o parte din pieptul uscat şi păros din cale afară.

Radu Comşa, cuprins de o nemărginită milă, îi puse mâna pe umăr:

— Dan! De ce faci asta? De ce nu…

Dan Şcheianu îşi trase umărul ciolănos de sub mâna prietenului.

— N-am nevoie de sfaturi… Nici de compătimire! Nu sunt sub tutela nimănui. Fac ce vreau!

Îşi aminti şi din nou îşi întinse degetele scheletice, să prindă femeia.

Dar ea săltă sprintenă în lături, scăpând şi de astă dată…

— Dă-mi! Porunci, bătând din picior.

Femeia ascunse la spate geanta de muşama neagră.

— Vrea prafurile! Lămuri, cu un râs prostesc, care-i descoperea dinţii laţi şi o parte prea mare din gingii. Vrea prafurile lui, cocaina şi mâine… Mâine, din nou!

Dan Şcheianu făcu un pas spre ea. Femeia se feri şi scăpă o batistă mototolită şi mirosind puternic a parfum ieftin, de liliac. O batistă cu noduri şi poate cu bani de argint strânşi la nodul fiecărui colţ.

Niciunul din cei trei bărbaţi nu se gândi să se plece şi să i-o ofere.

O ridică singură şi o depozită pe la gât, în bluză, între sânii mari şi moi.

— S-a îmbătat cu marinarii! Se plânse mai departe fe-meia cu haina de mătase verde şi cu ciorapi albi. A pierdut banii! I-am dat şi pe ai mei… Aşa face de o săptămână. Nici n-are cu ce pleca!

— Dă-mi! Arunc pălăria în apă! ameninţă omul.

— N-ai decât! îl înfrunta tovarăşa, strângând instinctiv geanta de muşama.

— Fac ce vreau!

— De asta nu mă îndoiesc! Ştiu de ce eşti în stare! râse cu batjocură femeia, arătându-şi gingiile.

Dan Şcheianu, ca să dovedească tuturor că face ce vrea, se întoarse cu faţa spre mare, aruncă pălăria de pai în apă, departe, ca un disc… După această bravură, rămase privind stupid pălăria, care plutea albă, pe valuri, în întuneric.

Virgil Probotă îi prinse braţul cu hotărâre. Se întoarse către femeie.

— Dă-i! Totuna e…

Femeia scotoci în poşetă şi scoase cutia rotundă. Dan Şcheianu i-o smulse din mână. Desfăcu capacul, scutură praful alb pe unghia degetului mare şi mirosi cu lăcomie.

Virgil Probotă îl aşteptă; apoi, încet, fără să întâmpine împotrivire, îi desprinse dintre degete cutia şi o trecu femeii.

— Ajunge!

Amândoi, lângă scheletul omenesc cu unghia îndesată în nări, erau doborâţi de o mare tristeţe.

O copilărie îndepărtată îi lega; cărţi citite împreună, plănuiri de cucerit lumea, bucurii şi deznădejdi de odinioară. Viaţa lor, din care pierduseră şi dânşii ceva… Şi nebuniile băiatului cu capul zburlit şi neastâmpărat, de veveriţă, ri-dicat iscoditor deasupra băncii când profesorii explicau lecţiile! S-ar fi părut că nimic n-avea să fie vreodată atât de puternic ca să îngenunche tot neastâmpărul, înşelarea de toate gândurile şi de toate frumuseţile lumii!

Dan Şcheianu, nemişcat, cu bărbia în piept şi cu părul ud, lipit de fruntea osoasă, sorbea acum praful alb.

— De când sunteţi în Constanţa? întrebă într-un târziu, ca şi când abia în această clipă se pătrunsese de prezenţa lor.

Ochii începeau să-i străluce.

Se întoarse spre luna înălţată acum sus şi o arătă cu degetele uscate ca ghearele, rânjind:

— Regina nopţii! Astarte! Diana! Hecate! Istar! Selene! Artemis! Secere de argint! Codoaşcă bătrână! Asta e, codoaşcă bătrână! Şi se mai găsesc idioţi s-o cânte! Se screm să-i descopere ceva nou! Au viaţa sub ochi, teribilă şi grandioasă şi ei cântă luna! Eunuci, hermafrodiţi! Fiindcă de trei mii de ani n-a scăpat poet să nu se încleie în ba-lele ei; toţi cântă luna! Cromolitografie pentru fete de pension; le iei la braţ, le porţi într-o seară cu lună, le susuri la ureche un madrigal, şi, când cască ochii pe cer, sus, le deschizi bluza jos… Uitaţi-vă; carte poştală! Şapte la franc!

Pe luciul rece al apei o barcă trecu în lumină.

Era într-adevăr o privelişte artificială şi dulceagă, de gravură trasă în mii de exemplare, pentru camere de hotel.

Dan Şcheianu râse surd:

— Poezia lor! Dar deschideţi un ziar, oricare, la informaţii şi la telegrame. La stupidele telegrame… Şi citeşte! Greve, accidente, a zburat un aeroplan, s-a inaugurat un pod, a murit un savant, a fost un scandal într-un parlament, a sosit un rege, s-a scufundat un vapor, s-a deschis o fabrică… Trust, boicot, lokout! Şi războiul! O escadrilă de hidroavioane a bombardat un port. Au înaintat englezii o sută de metri. Au luptat tancuri. S-au născocit gazuri. Fapte diverse, ştiri, litere negre… Şi ce viaţă grandioasă înseamnă toate, dacă ştii să vezi şi să asculţi glasul planetei! Vapoare se depărtează din porturi; se văd agitându-se batiste albe… Exprese străbat lanuri; ţâşnesc din tuneluri, se reped peste viaducte. Şi tic-tacul maşinii de scris! Şi undele nevăzute ale telegrafiei fără fir, căutând staţiile şi înfăşurând globul! Vezi traiectoriile farurilor şi şantiere cu cinci mii de lucrători; ghişeele băncilor, aeroplanul rotindu-se miraculos; dedesubtul nostru un oraş necunoscut şi fantastic, care se deşteaptă acum: Sydney, Melbourne… Şi acei de acolo se iubesc, sufăr, au idealuri! De, o parte, au înălbit zăpezile; de alta, înfloresc pajişti; un tren chiuie ieşind dintr-un oraş şi aiurea, în aceeaşi clipă, un sălbatic din insulele Polineziei, gol, dă drumul unei piroage pe apa oceanului, într-o insulă calmă de coraliu, care încinge apa cu un inel! Minuni pe care nu le-au văzut, nu le-au putut închipui nici Horaţiu, nici Dante, nici Shakespeare, nici Corneille, nici Goethe… şi ei alambichează aceeaşi zeamă poetică; ne cântă luna! Pe vârfuri de brazi, pe lacuri, pe mare, în parc; iarna, toamna, primăvara; crai-nou, lună plină, răsărit, apus. Ce mizerie! Lenuşca, dă-mi!

Femeia, care ascultase cu buzele întredeschise de admiraţie, fără să înţeleagă, n-avu când să ferească geanta.

Dan Şcheianu i-o trase, scoase cutia, presără praful pe unghie.

Barca se întorcea în lacul tremurător de lumină. Se vedeau acolo oameni mici, ca mărunte şi negre furnici.

Virgil Probotă vru să-l mişte. Dar celălalt, cu pieptul lipit de bară, nu se clinti, privind ceva nevăzut în adânc.

— Ai pierdut cheia! îşi aminti tovarăşa lui Dan Şcheianu.

Omul se scotoci în buzunare, spasmodic, fără să se întoarcă. Aruncă pe trotuar, la spate, peste umăr, un pieptene de damă, o cutie de chibrituri, apoi un carnet soios, în sfârşit cheia… Femeia le strânse, cu un genunchi plecat în pământ.

Radu Comşa făcu câţiva paşi, ca să nu-l vadă nimeni; împături o hârtie de o sută de lei, se apropie şi încercă să o strecoare în haina lui Dan Şcheianu, fără ca dânsul să simtă. Întâi, celălalt nu înţelese. Se pipăi înlăuntru, scoase hârtia săltând-o în palmă, o privi cu sentimente amestecate. Însemna preţul camerei la hotel, biletul de tren, masa pe a doua zi… Mai însemna şi altceva, care-l cutremură de spaimă şi de dezgust. Aceasta era? Aceasta ajungea? Strânse ghem hârtia şi o aruncă în obrazul prietenului:

— Canalie!

Radu Comşa îi răsuci mâna şi trupul deşirat se răsturnă peste drugul de fier.

Apoi îşi aduse aminte; îi dădu drumul cu milă.

Dan Şcheianu, gâfâind, îşi trecu degetele pe frunte şi se întoarse cu pieptul apăsat în fierul ruginit.

Nu le răspunse la noapte bună. Femeia culese hârtia mototolită şi se aşeză pe un bloc de piatră, s-aştepte.

Înaintea hotelului, Radu Comşa se despărţi şi de Virgil.

Portarul, somnoros, îi întinse o dată cu cheia un plic.

Cunoştea culoarea, monograma din colţ, scrisul lung, sigiliul cameei de inel în ceara albastră.

„Trebuie să sfârşesc cu Zoe!” îşi spuse, urcând scările cu paşii înăbuşiţi de covorul vişiniu.

„Trebuie să sfârşesc cu Zoe!” îşi repetă în cameră, răsucind butonul luminii şi aruncând plicul pe masă, fără să-l deschidă.

Somnul îi pierise.

Se dezbrăcă, dădu drumul robinetului, îşi frecă îndelung cu mănuşa spongioasă şi cu apă rece, pieptul, gâtul, braţele până sus, umerii. Îşi răcori ochii cu apa adunată în pumn.

Din oglinda dreptunghiulară, prinsă în ţinte de metalul nichelat, îi răspundea fiecărei mişcări, trecând peria cu pasta de dinţi, o faţă împrospătată, fără urme de oboseală, arămie şi prietenoasă, cu dinţii albi şi robuşti.

Îşi trase pijamaua şi, cu coatele pe pervazul ferestrei deschisă deasupra mării, rămase nemişcat îndelungată vreme. Respiră cu nesaţ suflarea sărată şi udă. Gura răcorită de apa cu mintă, sângele biciuit de masajul rece, haina subţire lipită de trup, în care muşchii se mişcau elastic şi tânăr, îi dădeau o senzaţie triumfătoare de sănătate, de tărie şi siguranţă.

Viaţa i se arăta simplă, limpede, fără primejdii.

Cei porniţi o dată cu dânsul rămâneau în urmă, pe drum… Pe ce drumuri!

Se amestecau gânduri şi imagini nehotărâte… Hainele vărgate ale lui Virgil Probotă… Ochii bestiali ai femeii cu bluza verde şi sânii mari. Unde o fi dormind în astă noapte Dan Şcheianu? Cu craniul lui putred, de strigoi!

Deasupra, adierea balansa sfoara de la stor.

O înnodă ca să nu-i împiedice privirea spre cerul înalt.

Se adunau acolo nori repezi, târându-se pe faţă lunii, ştergând câte o stea, începea să sufle vânt răscolit din larg.

Jos, valurile loveau mai puternic în lespezi.

Adierea îi legăna pe frunte o şuviţă de păr; şi-n carne îi tremura amintirea şuviţei din părul Luminiţei. De aci, gândul lunecă cu trei zile în urmă…

Pe plaja încropită în soare… Luminiţa în costumul de lână ud, cu bărbia în pumn, cătându-i în ochi… Înotaseră până departe, era obosită, pieptul săpase două culcuşuri rotunde în nisip, ca două cupe, în care sânii se ridicau şi coborau o dată cu respiraţia. Nisipul plajei scânteia ca mii de cristali pisaţi, marea era foarte albastră, de culoarea cerului şi cerul foarte albastru, de culoarea mării.

Plecat peste margine, Radu Comşa îşi simţea şi-acum ochii şi sufletul inundat de lumina cu pâlpâiri fierbinţi, amăgitoare şi fluide…

Atunci, din noapte, un duh al brizei, umed şi întunecat, îi zvâcni în faţă.

O umbră neaşteptată fâlfâi, atingându-l aproape, acoperindu-l cu două aripi de funingine.

Se trase îndărăt, ridicând mâinile cu o tresărire de spaimă.

Pasărea se zbătu, neagră, izbi orb în fereastră, bătu din aripi, cercând să se agaţe. Se auzi scrâşnetul ghearelor lunecând pe sticlă… Se răsuci, apoi, risipindu-se…

Radu Comşa reveni în pervazul ferestrei şi privi din nou, cu obrajii în palme.

Dar vraja era ruptă. Era nemulţumit de spaima cu care dăduse înapoi. Slăbiciune a nervilor pe care nu şi-o ierta. Peste lumina de adineauri, apăsa umbra făpturii de noapte.

Şi cerul era acum întunecat…

Fugeau rostogolindu-se nori fumegoşi. Un strat subţire şi despletit, jos, gonind spre miazăzi; altul, încâlcit şi nepătruns, deasupra, târându-se mai încet, către întunecimile de miazănoapte.

Din scorburile lor, apărea în răstimpuri o lună decolorată şi necunoscută, din altă lume.

Coasta de la Tuzla, cuburile albe ale vilelor de la Movilă se luminară brusc şi ireal de aproape, într-o flacără albastră, de magneziu.

În larg, furtuna cu fulgere lungi trecu dintr-o parte în altă parte.