Capitolul I.         MERGEAU CÂNTÂND VITEJEŞTE.

O stropitoare de stradă împroşcă cu un pieptene lichid asfaltul.

Radu Comşa se lipi de perete, aşteptând-o să treacă.

Un copil cu pulpele suflecate şi subsuoară cu un coş de papură fluieră, îmbăindu-şi picioarele goale în acest duş gratuit. În urma stropitoarei, din pietrele ude se înălţa o răcoare plăcută.

Radu Comşa traversă strada către birou. Soarele dimi-neţii era învăluit de nori alburii şi subţiri. Nu începuse arşiţa. Capitala avea înfăţişarea primenită dinainte de ceasurile nouă, când circulă numai oameni grăbiţi, slugi întorcându-se de la piaţă, olteni cu coşurile în cumpănă, trăsuri cu bagaje de la gară, funcţionarele de birou şi magazin, cu obrajii proaspăt pudraţi, păşind mărunt şi sonor.

Huruiau ridicându-se obloanele prăvăliilor. Rândaşii şuruiau cu apă, pe trotuar, din tinichelele albe, nenumăraţi opt; 88888888.

— Victoria italienilor la Gorisia! Moldova, cu declaraţiile domnului Carp! A apărut ediţia… A apărut!

Ţigănuşul îi întinse gâfâind foile cu miros păcuriu de cerneală. Puse banul în gură, cât căută restul şi o rupse mai departe în goana:

— Ediţiaaa! Comunicatul inglez! A apărut!

Radu Comşa îşi aruncă ochii din mers la telegrame: „Frontul oriental. Verdun. Amiralul Tirpitz şi războiul submarin.” Aceeaşi poveste! Nimic nu se mai petrece nou.

Războiul era acum ceva familiar şi statornic, ca îndeletnicirea cea mai firească a noroadelor.

Trecu cu glas vibrant de trompete o companie de gardă. Fără voie, până s-au depărtat, trecătorii păşiră mai vioi în cadenţă.

În vestibulul biroului îi luă pălăria Ioniţă, făcându-şi raportul:

— Vă adastă un domn! Domnişorul Sachelarie n-a venit încă… Lucră numai domnişoara…

Se auzea ţăcănitul maşinii de scris.

— S-a înnegrit fain domnişorul la feredee! constată cu admiraţie Ioniţă, ştergându-i cu peria praful nevăzut de pe haină. Este şi-o telegramă de la domnu deputat…

Când intră, domnişoara Betty nu întrerupse scrisul la clapele care zvâcneau picioarele lungi de lăcuste mecanice. Clătină numai capul exagerat de mic, sub frizura enormă, pufoasă şi bălană.

Un domn foarte înalt şi spătos, tuns cu maşina, cu figura, roşie, puse alături gazeta germană şi se ridică ţeapăn, în hainele cenuşii cu mari pătrate verzi, salutând milităreşte:

— Doctorul Carol Mayer! V-a vorbit, desigur, domnul deputat! Pentru grâu… Doresc să semnez neapărat scrisoarea astăzi.

Radu Comşa trecu în dosul biroului şi răsfoi repede hârtiile de sub cubul de cristal.

— Un moment! Se află, îmi pare, e telegramă tocmai de la domnul deputat…

Telegrama lui Alexandru Vardaru vestea că se întoarce chiar în dimineaţa aceasta.

— Perfect! Aştept! Se aşeză domnul Carol Mayer, uitându-se la ceas şi reluând gazeta.

— V-a căutat cineva la telefon. Întreba dacă aţi sosit! spuse domnişoara Betty, mutând coala de hârtie albastră, şi potrivind-o cu mare băgare de seamă. N-a vrut să spună cine. Zice că nu e nevoie. Un domn! Dar era glas de doamnă.

Radu Comşa răspunse un: „bine!” scurt.

„Trebuie să se termine odată povestea cu Zoe!” îşi repetă o hotărâre veche acum, uitându-se duşmănos la pâlnia neagră a telefonului, de unde putea să cheme iarăşi glasul nedorit.

Desfăcu plicurile cu un cuţit de os; răsfoi dosare; însemnă datele în agendă şi pe calendarul-block. Era puţin de lucru, tribunalele în vacanţă; câteva termene de fixat în septembrie; îşi aruncă din nou ochii pe ziare.

Domnul Carol Mayer cercetă ceasul şi îl controla cu ora pendulului din perete.

— Al dumneavoastră merge în urmă… În România nu se potrivesc două ceasuri! surâse, punându-şi gazeta împăturită în buzunar şi dezvelindu-şi o dantură cu prea mult aur, sub mustaţa tunsă după moda prusiană: două dungi înguste sub nări. La palat, orologiul arată douăsprezece; la Fundaţie, e douăsprezece şi cinci; când ajungi la Independenţa, e abia douăsprezece fără cinci… Şi până la bulevard, zece paşi, s-au făcut douăsprezece şi un sfert… E ca şi în politica dumneavoastră! Domnul Filipescu spune că a bătut ora; domnul Brătianu, că nu a sosit încă. Iar domnul Carp nici nu vrea să se uite la ceas. Domnul Carp e un foarte solid cap politic!

Radu Comşa mută din faţă cutia cu codurile Hamangiu care-i împiedecau privirea şi flutură ziarul de unde începuse să citească un articol.

— Aceasta o credeţi dumneavoastră… Aici însă scrie altfel!

— O! Ce scrie în gazetele româneşti! Germanii sunt pentru dumneavoastră un popor de antropofagi… Gazetele româneşti vor războiul; dar noi, pentru binele României, dorim să nu aibă loc. Ar fi teribil! În două luni e un război sfârşit! Pronunţă domnul Carol Mayer această sentinţă fără apel, cu cel mai afabil surâs din lume.

Pe Radu Comşa îl ofensă siguranţa cumpărătorului de grâne.

— Domnule doctor, spuse, germanii n-au fost niciodată prea buni psihologi! Credeţi prea mult în forţa organizării… Un război nu se face numai cu tancuri şi zepeline. Mai este încă ceva… Dar ce-ţi spun dumitale, străin, care n-ai de unde să cunoşti poporul?

— Pardon! întrerupse domnul Carol Mayer, mângâindu-şi cu un surâs de satisfacţie lanţul de aur trecut prin nasturele vestei. Pardon! Sunteţi în eroare! Trăiesc în România de la etatea de cinci ani. Vedeţi că vorbesc româneşte aproape ca limba maternă. Şi fiindcă cunosc, cred, sunt sigur că România nu are să reziste mai mult de două luni…

— Fiindcă n-are tunuri?

— Şi fiindcă n-are tunuri… Dar mai întâi fiindcă îi lipseşte acel încă „ceva” de care vorbeaţi adineaori.

— Atunci, dumneata crezi că Ardealul…

— Ce ştie badea Ion de Ardeal? Aceste sunt discuţii de oraş, articole de gazetă. Discursuri şi întruniri… După ce a aplaudat discursul, publicul merge la grădină şi aplaudă cupletele domnului Tănase, care are un nas foarte inteligent exploatat şi foarte iubit de bucureşteni… Astă-primăvară au fost splendide bătăi de flori. Cine le-a văzut n-are nevoie de prea multă psihologie ca să înţeleagă că un public care se bate cu atâta frenezie cu roze nu poate vorbi de război decât în glumă! Iar badea Ion gândeşte că n-are porumb şi blestemă concentrarea, care-i smulge flăcăii de la seceră… Pentru Germania, însă, războiul e o chestie de viaţă şi de moarte. O ştie şi cel din urmă cultivator de cartofi din Pome-rania… De aceea au alergat din America de Sud, din Asia Mică, din Balcani, de oriunde se află un german în stare să lupte.

— Îmi pare, cu toate acestea, că…

Radu Comşa nu-şi sfârşi gândul, măsurând din cap până în picioare omul voinic care nu se afla pe nici un front; ci în acest Bucureşti, cu dispreţuitele lui bătăi de flori, se îndeletnicea nesupărat cu negustoria de grâu, fără îndoială foarte bănoasă. „Ori poate e un informator, un agent de propagandă… prea mult flecăreşte!”

Domnul Carol Mayer îi înţelese însă întrebarea şi ridică mâneca stângă.

Sub manşeta de mătase moale se văzu un aparat ortopedic: mâna era de lemn, ascunsă în mănuşa de piele.

— Suvenir de la Yser! Lămuri fără să stăruie, continuându-şi îndată cuvântul: războiul modern este un examen serios pentru un popor şi cere tenacitate… Românii nu sunt un popor tenace. O recunosc şi cei mai înfocaţi patrioţi ai dumneavoastră. Brav, da; dar nu tenace! Şi bravura nu înseamnă nimic, dacă e numai o calitate anarhică a individului! Războiul cere eroism disciplinat, colectivitate organizată… Vă subliniam că în România nu se potrivesc nici două ornice.

— Ştiu! Individul, la dumneavoastră, este număr: o unitate într-un tot. Dar dintr-o renunţare a individului, faceţi o virtute naţională! vorbi Comşa, urmărind în aceeaşi vreme cu ochii o scenă care se desfăşura în birou.

Onisfor Sachelarie, secretarul biroului, îşi strecurase pe uşă capul pătrat şi negricios, cu fruntea chinuită de creţuri adânci, cu părul negru-albăstriu, pornit ţepos îndată deasu-pra sprincenelor late de-un deget. Îşi luă locul de la masa sa de la fereastră, plecându-şi obrazul cu trăsături muncite deasupra hârtiilor. Încercă peniţa pe unghie, ascuţi un creion, adună foiţele de lemn pe sugătoare.

Apoi, din buzunar, scoase un pachet de hârtie subţire, dezveli pe genunchi un mănunchi de garoafe roşii şi cărămizii; pândi când domnişoara Betty scria mai cu zor pe clapele rotunde şi-i lunecă florile pe mescioară, pe vârful unei rigle.

Domnişoara Betty le dădu la o parte, fără să le privească şi fără să se întrerupă: nu era vreme pentru fleacuri! Dar încântat de ispravă, Onisfor Sachelarie îşi frecă mâinile şi se aşternu de astă dată într-adevăr pe lucru.

Era muncitor bun. Fugar din Ardeal, venit la birou o dată cu Ioniţă…

Aci, omul aspru şi simplu căzuse în mâinile cu unghişoare subţiri ale domnişoarei Betty.

Radu Comşa surprindea unul din multele episoade ale acestei mici drame, farse, comedii ori simple idile?

— Ştiu! reluă Comşa, întorcându-şi atenţia la domnul Mayer. Războiul de până acum a verificat însă fundamental erorile de psihologie ale germanilor…

Domnul Carol Mayer îşi aşeză cu mâna sănătoasă mâna de, lemn pe braţul fotoliului şi continuă să zâmbească la aceste copilării, fără să se arate supărat.

— E tema franceză! Ne-o spun de doi ani. Ne-au spus-o mereu de la 70! Ne urăsc, fiindcă nu suntem niciodată distraţi; fiindcă ştim să voim, cu toată fiinţa… Într-adevăr, nu ne amuzăm cu eleganţă. Suntem un popor grav… Frivolitatea noastră, când o încercăm, e nenaturală şi de aceasta ne intimidează într-atât, încât ne întoarcem îndată la gravitatea noastră de toate zilele. Căci viaţa nu e un amuzament… Aceasta am arătat-o şi-avem s-o mai arătăm! Germania are s-o arate tuturor celor ce nu vor să înţeleagă… Mi se pare însă că domnul deputat întârzie! îşi cercetă încă o dată ceasul din vestă, dispreţuind măsurătoarea pendulului din perete.

Alexandru Vardaru intră tocmai în clipa aceea, în manta albă de drum, cu genele albe de praf. Ioniţă, din urmă, îi aduse servieta şi-i dezbrăcă pardesiul, ţinându-l departe, să nu scuture colbul.

— Te-am făcut să aştepţi, domnule Mayer! Rosti deputatul, scoţându-şi mănuşile de piele şi aruncându-le pe masă. Pariez însă că n-ai pierdut vremea! I-ai zis niţică propagandă pentru Mitteleuropa. Ca mâine o să te transportăm pachet într-un lagăr, sau o să te trezeşti expulzat ca indezirabil! Fii sigur că n-am să pun nici un cuvânt pentru dumneata… Dimpotrivă! Am să-ţi plătesc cu ingratitudinea noastră moldovalahă toate binevoitoarele dumitale poveţe…

Domnul Carol Mayer îşi arătă într-un râs foarte vesel toţi dinţii de aur, dovedind că e un om care ştie să preţuiască glumele fără urmare.

Alexandru Vardaru scutură mâna lui Radu Comşa, îşi frecă praful de pe ochi cu batista despăturită, mişcându-se prin cameră ca să se dezmorţească.

— Mizerabilă şosea! De la şase de când tot vin… Desigur, n-a dat nici un semn Staicovici!

Şi fără să aştepte răspunsul, întorcându-se către domnişoara Betty:

— Domnişoară Betty, domnişoară Betty, mai puţină manichiură şi mai multă atenţie! Mi-ai scris pretutindeni în contract şaptesprezece mii în loc de patruzeci şi şapte… O oră am pierdut până să transcriem copiile.

Domnişoara Betty şi-ar fi retras, dacă ar fi fost cu putinţă, unghiile lăcuite, în carne, ca pisicile. Nu i se mai vedea decât ceafa roză sub cârlionţii bălani ca laptele în care s-ar dilua câteva picături de sânge.

Scrisoarea domnului Carol Mayer fu semnată într-o jumătate de oră.

Grâul trebuia predat în două săptămâni.

Domnul Carol Mayer, ţinând portbiletul pe colţul biroului, cu degetele de lemn în mănuşă, trase şi numără treizeci de hârtii foşnitoare.

Se ridică de plecare, salutând milităreşte, cu tocurile lipite, sunând un pinten nevăzut.

— Dacă nu ai nimic de lucrat, mergi cu mine, Comşa! Cât mă spăl şi mă schimb putem vorbi. La trei, plec în Moldova! Spuse Alexandru Vardaru, luându-şi servieta de pe teancul de coduri.

Radu Comşa aruncă hârtiile în sertar.

— Întorci acasă! porunci Vardaru şoferului, care se răsuci să închidă portiera maşinii, trântind-o în încuietoare.

Casa lui Alexandru Vardaru se afla la Şosea. Era cu hârtie albastră în ferestre. În grădina din faţă crescuseră florile stufoase şi dese. Trandafirii se scuturau. Pe alei năpădiseră ierburile, ca într-un loc de mult neumblat.

O bancă albă şi o masă rotundă de trestie, sub un arţar cu frunzele verzi pătate cu alb, aşteptau părăsite.

— De ce nu pliveşti? arătă Alexandru Vardaru cărările servitoarei care târa geamantanul gâfâind. Nu-ţi dă în cap?

Ca şi domnişoara Betty, Mariţa nu încercă să se dezvinovăţească. Lăsă valiza pe peron şi fugi, cu picioarele desculţe, să deschidă pe din dos.

Candelabrele erau înfăşurate în pânză subţire şi verde. Oglinzile, în aburul de praf, răsfrângeau umbre-fantome. Covoarele strânse sul. Miros de naftalină.

Paşii sunau deşert pe parchet în sălile înalte. Numai biroul lui Alexandru Vardaru, camera de dormit şi baia erau aerisite, cu ferestrele în lături.

— Într-un sfert de oră am terminat! se grăbi Alexandru Vardaru, desfăcându-şi butonul de la guler şi trecând în camera de baie. Mariţo, două cafele! Comşa, găseşti ziarele străine pe birou, dacă nu le-o fi întrebuinţat idioata… „Idioata” plecase după cafele.

Radu Comşa nu desfăcu benzile neatinse. Se aşeză pe scaun: iar din cadra de la birou îi surâse Luminiţa.

În perete, în faţă, se afla un tablou mare, o pictură de meşter iscusit. Elena Vardaru, mama Luminiţei, aşa cum va fi fost la douăzeci de ani. Era o mare asemănare între mamă şi fiică; dar în chipul Luminiţei lipseau liniile moi şi transparente, care dădeau portretului din perete un aer îndepărtat, străin de această lume.

Luminiţa era numai viaţă şi fotografia-i păstra ceva din lucirea neastâmpărată a ochilor… „Cu numele meu de gaiţă ar fi ridicol să fac figură de tragedie!” izbucnise în râs, într-o seară, când o întrebase dacă a fost vreodată tristă.

Aşeză cadra mai în lumină. Cu dânsa, viaţa nu poate avea nimic trist şi ascuns.

— Caută, te rog, în servietă! vorbi Alexandru Vardaru, prin uşa întredeschisă, din camera de baie. E un plic oficial care te interesează!

Radu Comşa desfăcu servieta şi răscoli între hârtii. Deschise plicul cu inscripţia „Ministerul de Interne” şi citi: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta, în termen de 48 ore la biroul… Serviciul… din Ministerul nostru, unde sunteţi repartizat pe ordinea de mobilizare în calitate de… Alăturat aveţi ordinul de mobilizare, emis de Direcţia… din Ministerul de Război.” Prins cu un ac, ordinul Ministerului de Război…

Răsuci hârtiile pe toate feţele. Ce însemna aceasta?

Hârtiile. Purtau data de acum trei zile, când îşi aminti că Vardaru întârziase toată dimineaţa la Interne şi la Război. Înţelese şi roşi. Dispunea, aşadar, de soarta lui, ca de a unui copil?

Se ridică de pe scaun şi măsură parchetul cu nemulţumire.

În camera de baie se auzea şuruitul continuu al apei.

— Zici că n-a venit Staicovici? întrebă glasul lui Alexandru Vardaru. Trebuie să-i trântim somaţie. Notează, te rog!

Afacerea Staicovici era de mică însemnătate. Se ghicea că Alexandru Vardaru stăruia asupra ei numai pentru a nu-i da răgaz să vorbească despre tot cei stătea lui Comşa pe suflet. Dar aceasta nu putea sfârşi cu atât! Nu s-a gândit niciodată să se pună la adăpost şi cu atât mai puţin să roadă scările ministerelor pentru asemenea manopere. Că a evitat timpul pierdut cu concentrările e altceva. Ar fi fost o prostie să fi făcut altfel. Dar de mobilizare… război! Acolo e o laşitate să eviţi. E viaţa pe care vrei s-o cruţi, când alţii şi-o dau…

Oprit înaintea ferestrei, Radu Comşa îşi recapitulă cum avea să decurgă explicaţia.

Pe şosea, dincolo de şiragul prăfuit al teilor, săgetau automobile repezi; o trăsură, cu o doamnă şi două fetiţe în haine albe, se întorcea în pasul cailor. Una din fetiţe ţinea pe genunchi un uriaş maldăr de flori…

Se mută de la fereastră, înaintea bibliotecii şi, trecând mâna peste legătura de piele, citi titlurile familiare: Demangeat, Histoire du droit romain. Le droit pur… Ce situaţie idioată! Nu găsea cuvintele. Era mai greu de cum crezuse.

Va lua plicul şi-l va înapoia simplu, fără multă vorbă. Din obicei, aşeză în ordine volumele desperecheate în raft.

— Ce-ţi spunea doctorul Mayer? întrebă Alexandru Vardaru, intrând îmbrăcat în alte haine, bărbierit şi mirosind a apă de păr. Am venit cu dânsul în tren joia trecută: ţinea piept unui compartiment întreg, cu victoria finală a puteri-lor centrale… Simionescu de la Bârlad să-l ia în gheare, nu alta. Fierbea… Am ajuns la o fază absurdă a neutralităţii! Polemici între rusofili, germanofili, francofili, anglofili… Toţi am uitat că datoria noastră dintâi e să fim şi să rămânem românofili, români pur şi simplu!

Radu Comşa luă plicul de pe birou cu hotărâre:

— Nu înţeleg, domnule Vardaru…

— Te rog să înţelegi! îl opri Alexandru Vardaru, punându-i pe umeri mâinile care miroseau a săpun proaspăt. Am făcut-o pentru mine, nu pentru dumneata! O să avem nevoie… În prima lună de mobilizare toate au să se dezorganizeze… Am nevoie de dumneata, până îmi adaptez lucrările la situaţia nouă care ne va surprinde atunci.

— Se găsea alt mijloc, în loc…

— Te rog! Te rog! Nu ne grăbeşte nimic… De altfel mai putem discuta şi altă dată. Acum serveşte dulceaţă!

Mariţa, încălţată de data aceasta şi încinsă cu şorţ alb, aştepta cu tava de dulceţi şi cafea.

După ce aşeză în farfurioară linguriţa de dulceţi, lui Radu Comşa îi fu greu să reia discuţia. Puse plicul în buzunar. Într-adevăr, nimic nu-l grăbea! Era o formalitate extrem de simplă, care se putea împlini oricând: n-au să fie prea mulţi acei care vor cere să meargă pe front…

Alexandru Vardaru scoase agenda şi fixă programul pentru cele trei zile, cât avea să lipsească în Moldova. Vorbea păşind apăsat cu picioarele scurte, în parchetul fără covor, mutând câte un scaun din loc.

Observă stratul subţire de praf de pe masa bibliotecii şi se întoarse să apese butonul de porţelan.

Soneria izbucni lung în casa goală.

Când se ivi Mariţa, Alexandru Vardaru, fără să întrerupă fraza, trecu un deget peste ceaţa de praf şi-i arătă urma rămasă. Servitoarea se repezi să şteargă cu colţul şorţului, dar Vardaru o opri:

— Nu cu asta, cu cârpa! Şi nu acum! Când nu sunt aci!

Obrazul fără vârstă al slugii roşi. Plecă ruşinată în pă-mânt ochii verzi, de culoarea pelinului veşted.

— Acum, ce-mi stai ca în strană? Spune lui Neculai să întoarcă maşina!

Îl conduse pe Radu Comşa până în Calea Victoriei. Lua dejunul la senatorul Bogza, fratele ministrului, de unde avea să afle cele din urmă ştiri; de acolo pleca direct la gară.

— Mâine ori poimâine era vorba să se convoace Consiliul de Coroană. Dacă e ceva grav, amân! Las răspuns la telefon, lui Ioniţă. La revedere!

Alexandru Vardaru se prăvăli pe spate, în fundul maşinii, Neculai sună şi, apăsând pedala, dădu drumul lanţului de trăsuri şi automobile, oprit o clipă.

Radu Comşa porni fără ţintă, căutând umbra pe lângă ziduri.

Amiaza de august dogorea acum din plin; trecătorii înaintau moleşiţi pe sub corturile vărgate ale vitrinelor. Femeile aveau rochiile foarte subţiri, o înfăţişare lâncedă de oboseală languroasă; bărbaţii, cu pălăriile în mână, îşi tamponau fruntea cu batistele. Ce putea să se mai întâmple „grav”? Era numai o mare toropeală, care muia asfaltul şi făcea caii birjelor să clempăne cu urechile blegi.

Un vânzător de gazete, pe treptele unui gang, număra un pumn de gologani. Din uşa deschisă sufla un şuvoi de curent rece. De pe celălalt trotuar, un cunoscut îl salută întrebându-l din ochi, cu gestul mirat, ce caută în Capitală pe canicula aceasta?

La palat, sabia soldatului de gardă sclipea fulgere fierbinţi în soare. Un câine se strecură printre trăsuri, cu limba roşie spânzurând lung afară.

Înfricoşată căldură! Se decolorează cărţile în vitrine… N-a mai apărut nimic nou. Cine mai citeşte pe dogoarea aceasta?

Îl priviră lung două femei; una se întoarse spunând ceva tovarăşei. Avea rochia albastră de culoarea fulgerelor noaptea; i se vedeau pulpele rotunde în ciorapi de mătase aurii, îşi amintea de undeva figura. Sunt multe figuri pe care le recunoşti, fără să le fi cunoscut vreodată. Chipuri fără nume, întâlnite pe stradă, într-un restaurant, într-o gară, între două trenuri. S-au oprit ochii în treacăt. A rămas imaginea lor fugace. Ascunsă, undeva, de unde acum tresare. Oameni cu bucurii, cu griji… Ciudat: alifia câţi trec pe lângă tine, fără să ştii cine sunt, ce duc cu ei!

„Nimeni nu înţelege pe nimeni.” Flaubert a spus-o parcă aceasta! Dar realitatea e încă mai plină de înfricoşare. „A nu înţelege” înseamnă a fi încercat să înţelegi şi a nu fi izbutit. „Nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni”. Acesta e adevărul cel teribil! Trăieşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, pe care n-ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea-o pentru o vietate din altă planetă, ori din altă epocă geologică… Şi aceşti oameni necunoscuţi între ei, indiferenţi, alcătuiesc un oraş, o ţară. Între ei şi domnişoara Betty; între Alexandru Vardaru şi Onisfor Sachelarie; între el şi Mariţa, sluga cu ochii de culoarea pelinului veşted, ce legătură poate exista? Ce pot vrea entuziast laolaltă? Pe căldura aceasta tropicală!

Radu Comşa coborî de pe trotuar să ocolească mulţimea îmbulzită înaintea vitrinei de la Independenţa, unde o hartă uriaşă, cu steguleţe colorate în vârf de ac, arăta fronturile după ultimele comunicate.

Şiragul trăsurilor şi maşinilor se încrucişa necurmat; un rând spre Capul Podului, un rând spre Poştă.

Într-o limuzină, o femeie foarte frumoasă; alături de şofer, un câine-lup privea grav curgerea lumii. Cine sunt toţi? Un general cu bărbiţă căruntă salută pe cineva de pe tro-tuar, dând vesel din mâna îmbrăcată în mănuşa albă… Ce tainică legătură, tainică şi trainică poate fi între el şi popa de ţară cu umbrela de ploaie alergând unde a întârziat; între oamenii care se ghiontesc o clipă; între doamna foarte impunătoare cu haina de mătase plesnind pe trup şi între portarul de minister trecând cu condica vărgată subsuoară; între perechea în costume albe de tenis, cu rachetele în învelitoare cadrilată şi birjarul care s-a ridicat în picioare să vadă de ce s-a oprit, trăsura dinainte? Necunoscuţi! Se uită încruntaţi unul la altul când s-au izbit gonind piept în piept, sau politicos se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surâs prefăcut şi convenţional, alergând mai departe. Necunoscuţi fără număr. Fără nume. Nu ştii cine sunt, cum poţi şti ce vor? Cum poţi hotărî ceva grav, unanim, etern, în numele lor?

Radu Comşa îşi scoase şi îşi aşeză batista în buzunarul de la piept, fără nici un motiv, uitând ce voia să facă cu dânsa.

Surprinzându-şi gestul şi preocuparea, zâmbi în sine: „Mi se pare că pregătesc un discurs pentru neutralitatea eternă! Doctorul Carol Mayer m-ar aplauda încântat! Nu! Doctorul Carol Mayer nu mai poate aplauda. Cu o mâna de lemn nu se poate aplauda.”

Îşi aruncă ochii la Capşa.

Era ora aperitivului. Cafeneaua, îngustă ca un vagon, gemea. Îi făcu loc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care întinse mâna cu prietenoase exclamări:

— Când ai venit, Radule? Te-ai înnegrit, să joci rol de maur zuliar la Naţional.

Radu Comşa se privi involuntar în oglinda din faţă. Era într-adevăr foarte brun, ars de soare, aci, între atâtea figuri bolnăvicios decolorate.

Prietenul îl cercetă o clipă cu o imperceptibilă încruntare între sprincene, apoi vorbi, uitându-se pe fereastră şi surâzând, cu tristeţe parcă, unui gând:

— Am văzut pe doamna Zoe Vesbianu. Mai frumoasă ca oricând!

— Şi de ce îmi spui mie? Dădu din umeri, Comşa.

— Cum, de ce-ţi spun ţie? se întoarse Titel Iliescu mirat, gata să-l tachineze.

Dar văzând chipul înăsprit al prietenului, îşi reveni cu părere de rău.

— Iartă-mă, dacă…

Apoi, se sili să schimbe vorba:

— Priveşte la masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiliu Aliat.

La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă urmărea explicaţiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineţie a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Demonstra, fără îndoială, o mişcare decisivă de trupe, aşa cum ar comanda-o el, căci, atunci când sfârşi, privi tovarăşii triumfător, dându-şi pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: germanii erau pierduţi!

Se aflau adunaţi gazetari cunoscuţi, oameni politici, poeţi cu şi fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineaţa, la douăsprezece, la două, la şase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a şfarţului, a ţuicii, a băuturilor răcoritoare.

În amestecul de haine corecte după ultimul jurnal şi de haine boeme, cu lavalieră şi pălării late, figura aspră şi arsă de soare a câte unui proprietar, atunci întors de la seceră ori de la treier, arăta ca un urs păduratic într-un panoptic cu figuri de ceară.

Un intervenţionist celebru, care dezlănţuise multe scandaluri şi huiduise în stradă pe trimisul extraordinar al Austriei, vocifera în picioare, cu glas detunat, fluturând un ziar filogerman în mână:

— Am să le rup urechile! O să-i spânzurăm în Piaţa Teatrului! Să-i scuipe trecătorii!

— Lasă, viteazule! îl întrerupse, tărăgănând, un bătrân chel, care nu-şi lăsă din gură paiul mazagranului. Mai bine ţi-ai încheia nasturii la pantaloni, Adriene!

Intervenţionistul îşi trecu mâna la nasturi şi-i încheie fără grabă, potolindu-şi doar diapazonul peroraţiei.

— Unde iei masa, Radule? întrebă Titel Iliescu, lăsând vermutul neisprăvit, prea fad, deşi în pahar pluteau două bucăţi de gheaţă artificială.

Toate păreau moi, calde, fără gust, într-adevăr artificiale, pe zăpuşeala aceasta.

— Indiferent: Enescu, Iordache!

— Atunci la Enescu! Să-mi şterg gustul sleit de pe gât după două luni de popotă! Se plânse Iliescu, întors abia de o zi din concentrare.

În timpul mesei, povesti episoade din aceste două luni. Lipsise din ţară multă vreme. Îşi cheltuia, fără pasiune şi cu discreţie, venitul unei moşteniri destul de însemnate. Prin viaţă trecea ca şi pe stradă, privind cu ochi care înţelegeau totul şi nu voiau nimic, obosit de toate fără să fi încercat ceva. Poate ascundea o mâhnire reală, dar nimeni nu i-o ştia.

Cele două luni de concentrare aduseseră o schimbare de viaţă, care îl înviorase…

Văzuse alţi oameni, trăise în case nevoiaşe de ţară, fără confort şi fără lumină, luptase cu insectele, îşi muncise oasele pe laiţe tari, toate luaseră proporţii de adevărate evenimente.

— Două luni de viaţă pierdute, de care nu mă plâng… Dar n-aş vrea să se repete îndată! încheie, desfăcând carnea de pe osul unui picior de pui. Ceea ce m-a interesat cu deosebire a fost ţăranul. Abia acum l-am descoperit. Nu-l cunoscusem decât vara, în vilegiatură: femei care vindeau zmeură, pui; călăuze, în excursii; un cioban la o stână, unde ne-a prins odată ploaia, pe Caraiman… Acum l-am descifrat de aproape. Câteodată mi s-a deschis singur. Moale, cum mă ştii, nu prea făceam instrucţie şi nu-mi pierdeam răbdarea cu dânşii. Mă amuzau! Soldaţii au simţit-o şi nu-mi mai vorbeau cu sfiala obişnuită faţă de superior…

Titel Iliescu făcu o pauză; în ochii albaştri şi clari luci o amintire care-l făcu să zâmbească.

Radu Comşa înţelese că se pregăteşte să povestească ceva şi fu nerăbdător, fiindcă prietenul istorisea minunat, ca un actor, cu mimică şi umor, schimbând glasul după rolul personajelor.

— Da, reluă Iliescu, sunt într-adevăr amuzante ideile lor despre stat, guvern şi toate prerogativele constituţionale… Îmi vorbeşte unul, un servant, Vasile Breazu, de pe undeva din ţinutul Tutovei. Nici mai breaz, nici mai sărac cu duhul decât ceilalţi… Soldatul tip, aşa cum găseşti trei sferturi într-o baterie: „Cât ne mai ţine, domnule sublocotinent? Că ne fac alţii copchii acasă!” „Cine să vă ţină, mă camarade?” „Statul, domle sublocotenent!” „Apoi dacă zici tu că statul, atunci statul, mă Vasile, o să ne ţină până la război…” „Cu nemţii, domnule sublocotenent, ori cu ruşii?” „Cu nemţii ori cu ruşii, aceasta numai statul o ştie…” Dă din cap cu neîncredere: „Cu ruşii, nu credem, domle sublocotenent. Ce are statul cu ruşii? Nu-s de-o lege cu noi?” „Atunci, dacă vrei tu, fie şi cu nemţii, Vasile!” „Păi şi cu nemţii, domle sublocotinent? Ce avem noi cu dânşii? Ei cu drăcăriile lor, cu maşinile! Încolo, de treabă oameni, care nu se mai află! Era unu la noi, la triirătoarea boierului, unu Iohan. Cam luă el, nu-i vorbă, luleaua neamţului sâmbăta seara şi nu se trezea până luni. Da era bun, Iohan! Tot ce-aveam betejit, la el îşi găsea leacul. O cinste de rachiu; nici nu vrea s-audă de mai mult…! Amu s-o dus în ţara lui, l-o chemat şi pe dânsu la datorie. Poate-o murit, săracu! Şi să vorbim drept, domle sublocotinent: cum o să ne batem cu Iohan? Ce-avem noi cu el?” „Bine, camarade! Nu ne-om bate atunci nici cu Iohan. Om sta în bordeie, până or isprăvi alţii să se bată…” Dă din cap: „Parcă statu zice aşa! Lui îi trebuie război cu ghermanul şi gata! Zice că prea să-ntinde şi statului nu-i convine asta.” „Dar ce crezi tu că e statul, mă urâtule?” „Hei, că parcă dumneavoastră, domnule sublocotinent, nu ştiţi mai bine decât noi! Sumedenia de domni generali şi boieri care scriu, umblă, dau poruncile, grijăsc de treburile ţării… Îi cheamă mai-marele peste toţi, când vede că s-o-nrăit ceilalţi şi le zice: Iaca, dau poruncă anu ista să fiţi voi stat! Dar vedeţi, să nu care cumva să vă prind şi pe voi cu mâţa-n sac, că vai de mama voastră! Se cheamă că se fac ei atuncea stat, ni poftesc frumuşăl la alegeri, ni mai duc cu jandarmu când ne lăsăm greu. Mai dă un boloboc cu vin, se mai tocmesc între dânşii – na şi ţie, să nu zici că-s om rău! – şi doi-trii ani ii îs statul… Pe urmă, când se ticăloşesc ş-aiştia, se supără mai-marele peste mărimi şi-i schimbă cu cel căruia i-o vinii cuminţenia, la cap: Te-am făcut stat, dar vezi să mi te porţi cu cinste! Ai văzut cum se-ntind ghermanii? Mie aiasta nu-mi place! Până-ntr-un an să le retezăm clonţu, că altfel nu mai încape lumea de dânşii! Să supără franţuzu şi rusu… Şi le-om reteza clonţu, domle sublocotinent. Dacă-i ordin.” „Fugi, mă, că spui idioţii!” Râde: „Parcă aieste nu le ştiţi dumneavoastră mai bine decât noi!” Aceasta e, dragă Radule, pregătirea morală a războiului! încheie Titel Iliescu, răsucind sticla în răcitoare, cu gândul îndepărtat şi cu mâhnire în glas.

— Nici nu-ţi închipui cât ai fost în nota doctorului Mayer, un fost combatant german, care-mi demonstra astăzi dimineaţă lipsa noastră de pregătire…

— Nu ştiu cine e acest Mayer al tău, dar are dreptate… Din nefericire are dreptate! Şi trist e, dragă Radule, că vina e a noastră, a mea, a ta, a tuturor celor pe care-i vezi aici şi care voim cu toţii războiul! Nu mă îndoiesc că toţi suntem sinceri şi că-l voim din toată inima. Nici nu mai putem admite că poate fi altfel! Dar ce-am făcut toţi, eu, tu, alţii ca noi; ce-am făcut ca să avem dreptul de a cere lui Vasile Breazu să ia puşca la umăr şi să treacă văgăunile munţilor, ca să fie eroic şi liberator? Dacă-i dai ordin, se duce, evident că se duce şi dacă-i dai ordin strigă şi ura, chiuie, merge la moarte, aşa cum a mers neam din neamul lui! „Le-om răteza clonţu, domle sublocotinent; dacă-i ordin di la stat, o facem şi pe aiasta!” Mă uitam la dânşii ca la nişte fenomene: aceştia sunt barbarii traci!

Titel Iliescu picură romul în cafea şi privi obosit mesele dimprejur. Radu Comşa se întrebă încă o dată în ziua aceea ce legătură misterioasă şi subterană poate să fie între toţi necunoscuţii aceştia, ca să primească o hotărâre luată în numele lor şi să-i vrea împlinirea până la eroica lepădare de sine.

— Război n-are să fie niciodată! decise Comşa, împingând ceaşca de cafea în lături.

— Aceasta nu poţi s-o spui. Radule! zâmbi Titel Iliescu. Dacă statul lui Vasile Breazu dă ordin, n-ai ce face! Vasile Breazu se duce, te duci şi tu, merg şi eu…

Aruncă şervetul.

Restaurantul se golea. Prietenul îl întovărăşi câţiva paşi, până găsi o trăsură goală. Căută şi Radu Comşa una, din ochi. Dar toate cele deşarte erau cu pernele ridicate, se întorceau acasă.

Birjarul arăta cu biciul, fără să oprească, direcţia în care i-ar face hatârul să meargă:

— Bulevard, conaşule! Bariera Moşilor!

Radu Comşa o luă pe jos, furios, în soarele care frigea mai cumplit decât acum două ore. Tocurile se înfundau în asfaltul moale. Ferestrele arătau perdele trase. „Cel puţin găsesc răcoare acasă!” se mângâie, grăbind paşii o clipă, dar domolindu-i iar, sub arşiţă.

Pe Popa Tatu trecu bălăngănind deşert un tramvai. Conductorul îşi pusese o batistă roşie în jurul gâtului şi îndemna caii, ridicând numai pe jumătate biciul şi lăsându-l la loc, ca o mână de ceară care începe să se topească.

În sfârşit ajunse şi în Ştirbei-Vodă. De aci, câţiva paşi…

Răsuci cheia, dar uşa era deschisă. Aruncă pălăria pe divanul antreului şi intră în camera întunecoasă, cu îndoita umbră: a storurilor trase şi a draperiilor vişinii.

Cineva se mişcă din întuneric, ridicându-se. Nu desluşi la început.

— Zoe!

— Da, Zoe! râse cu veselie silită umbra, ieşindu-i înainte cu foşnet de rochii. Nu spui ce surpriză?

— Nu spun ce surpriză! răspunse fără prietenie Comşa, repetându-şi în gând hotărârea: „Acum trebuie să fiu scurt, fără şovăire, repede! Und jetzt, rasch! cum spune tactica doctorului Mayer.”

— Radule! Ce însemnează toate acestea? se apropie umbra, schimbând glasul a linguşită mustrare.

Cercă să-i cuprindă gâtul cu mâna şi-i căută gura cu buzele.

Radu Comşa îşi feri obrazul; sărutul îl atinse, neisprăvit şi ridicol, în bărbie.

— Înseamnă că trebuie să sfârşim! hotărî, depărtându-se ca de-o atingere primejdioasă. Înţelegi, o discuţie e penibilă…

— Tre-bu-ie să sfârşim! silabisi apăsat şi teatral umbra, dând îndărăt şi lăsându-se într-un jâlţ.

Aruncă pe un scaun gentuliţa:

— Aşadar, trebuie să sfârşim! E foarte simplu, nu? Cum ai spune: de această pălărie m-am plictisit, trebuie s-o schimb, nu mai e de sezon! Şi cu atât s-a terminat…!

Radu Comşa îi întoarse spatele şi se plimbă în cameră, cu mâinile în buzunări.

— Şezi, te rog! Ia loc… îl invită ironic Zoe Vesbianu. Vezi: fac ca la mine acasă! Mi-ai spus-o de atâtea ori! Uite scaunul de colo, e la o distanţă îndestul de convenabilă… Şezi… şi sa vorbim!

— N-avem nimic de vorbit. Ce să vorbim? continuă Radu Comşa să se plimbe.

Zoe Vesbianu râse în ungherul ci întunecat, mişcându-se în jâlţ.

— Oamenii binecrescuţi găsesc totdeauna ceva de vorbit… Uite, de exemplu: Cum te-ai amuzat la Constanţa? Ce lume cunoscută se afla acolo? Ce crezi de bătălia de pe Somme? Nu e nevoie de prea multă imaginaţie ca să le descoperi.

— Şi pentru ca să afli astea vii pe cea mai teribilă căldură în casele oamenilor?

— Da, domnule Radu Comşa! Pentru ca să aflu acestea vin pe cea mai teribilă căldură în casele oamenilor. Când oamenii nu răspund la scrisori, când dresează servitorii să spună că nu s-au întors de la băi, când oamenii întorc capul pe stradă, prefăcându-se că nu te văd, atunci îi descoperi unde ştii că se află. Acasă! Mai ales când nu intri întâia oară în această foarte bine fortificată retragere… E cum nu se poate mai simplu…

— Într-adevăr, sunt anumite persoane pentru care toate acestea par cum nu se poate mai simple! întări agresiv Radu Comşa.

— Cum spui aceasta, Radule! rosti dureros femeia. Vreau să-ţi văd ochii când spui aceasta… Întunericul te face laş!

Se ridică şi trase în lături, cu o smucitură, draperiile; dădu drumul storului, care se răsuci până sus, cu un zgomot sec.

În izbucnirea de lumină, femeia apăru cu trupul înalt şi elastic de viespe; sânul şi coapsele pline, curmate de un mijloc foarte subţire. Asemănarea era accentuată de costumul de mătasă în benzi circulare, negre şi galbene, strâns mănuşă pe trup.

— Aşa da! Ne putem vedea ochii! spuse aşezându-se la loc în jilţ şi ridicând picior peste picior.

Radu Comşa clipi des, până i se deprinseră ochii cu lumina; apoi se opri cu mâinile la spate, înaintea unei gravuri, studiind cu impertinenţă liniile fine ale desenului, ca şi cum nu se mai afla nimeni în cameră.

— Vă admiraţi achiziţiile? Văd o groază de schimbări… Şi figuri noi văd, domnule Radu Comşa… Fetiţa aceasta cu ochii de japoneză!

— Te rog! Se întoarse brusc Radu Comşa şi-i smulse din mână fotografia Luminiţei. Te rog, nu permit!

Aşeză rama la loc pe birou.

Dar în mâini îi rămăsese atingerea dogoritoare a femeii.

Zoe Vesbianu cercetă curioasă fotografia.

Era un instantaneu: Luminiţa Vardaru în flanelă albă de tenis, cu racheta în mână, râzând în soare. Umbrele şi luminile erau puternice, se vedeau numai dinţii albi şi, din pricina soarelui, ochii cu pleoapele micşorate apăruseră pe clişeu mai oblici decât în realitate; ochii de musmé. Îşi desprinse cu tristeţe privirea:

— E domnişoara Vardaru? întrebă cu glas din care pieriseră intenţiile batjocoritoare.

Radu Comşa îşi căută de lucru, punând în ordine un teanc de reviste.

— Radule…! M-auzi? Radu! Am fi putut să ne despăr-ţim prieteni!

Din pricina pălăriei mici şi cu borurile coborâte mult pe ochi, Zoe Vesbianu privea ţinând capul pe spate, cu bărbia albă ridicată.

Aşa, avea o înfăţişare provocatoare, chiar când era umi-lită şi fără putere, ca acum.

O pană subţire şi curbă tremura ca o antenă de insectă.

Radu Comşa continuă să potrivească după mărime revistele ilustrate.

— Radu! chemă femeia abia respirat.

Radu Comşa ridică privirea şi o sfredeli întâia dată în ochi. De ce spusese Titel Iliescu că e mai frumoasă ca ori-când?

Nu avea nimic ca nealtădată. Ochii umbriţi de cearcăne mari, albastre, nările subţiri, dilatate la fiecare respiraţie, buzele întredeschise pe dinţii mărunţi… Aceeaşi dintotdeauna. Când cunoşti fiecare colţ intim al trupului, când nu mai e o taină pentru tine, când ştii cum îşi încleaştă braţele după gât la sărut, cum se lipeşte de tine, ce femeie e mai frumoasă decât era când n-o cunoşteai?

Zoe Vesbianu înfruntă examenul, legănând piciorul dezvelit, care arăta ciorapul străveziu, de culoarea elitrei de cărăbuş.

Voia să fie rea şi tare, dar ochii îi înotară în lacrimi abia stăpânite.

— Aşa sfârşim, Radule? Îşi acoperi rochia peste picior. Aceasta a fost tot?

Radu Comşa strânse imperceptibil din umeri. Ce putea să facă? Cine era de vină?

— Ai primit cel puţin scrisorile mele?

Comşa deschise mut un sertar şi-i puse înainte scrisorile nedesfăcute: una, două, trei, patru.

— Exact! Au fost mai multe?

Zoe Vesbianu întoarse plicurile pe o parte şi pe alta. Le aruncă departe.

— Nici n-ai fost curios să afli ce-ţi scriu aci? Poate eram bolnavă, poate te rugam… Altădată mă certai că scriu prea rar.

— Altădată!

— Da, altădată! Ce, e atât de demult? E atât de lung un an?

— Trei sute şaizeci şi cinci de zile când e anul normal, trei sule şaizeci şi şase când e bisect! Dar aceasta rar; din patru în patru ani…

— Sunteţi foarte spiritual, domnule Comşa!

— Cum mă vezi! o privi Comşa cu ură.

Tăcură un timp. În stradă se depărtă o trăsură. Două glasuri trecură râzând pe sub ferestre. Zbură, nesigur în evantaiul de lumină, un fluture mic, alb, catifelat, de molie.

Zoe Vesbianu îşi privi fix unghiile; apoi, fără să ridice privirea:

— Îmi dai şi celelalte scrisori? Acele de atunci, când erai curios să le deschizi…

Radu Comşa aduse o cutie de lac negru şi răsuci o cheiţă aurie, cu şnur.

Alese scrisorile şi le rândui teanc, pe masă.

Zoe Vesbianu luă una la întâmplare, scoase hârtia albastră din plic şi îşi rătăci ochii pe rânduri, ca pe o scrisoare străină, a altcuiva.

O puse la loc în plic, îşi făcu vânt cu plicul, fluieră în muchia hârtiei un început de arie.

— Când te gândeşti că am putut scrie aceasta… Că am putut crede acestea…

Radu Comşa răsuci cheiţa. Atâta era tot!

— Acum?

Zoe Vesbianu se ridicase în picioare şi adună vraful de scrisori. Erau multe. Abia le putea cuprinde cu mâna. În-cercă să le înghesuie în poşetă, dar nu încăpeau.

— Dă-mi, te rog, o hârtie, ceva, un ziar! Nu pot merge ridicolă pe stradă, cu un teanc de scrisori în mână! Un teanc de scrisori de dragoste, ca o modistă…

Radu Comşa căută în mapă o coală de hârtie şi începu să împacheteze scrisorile, cu grija unui amploaiat de librărie. Confecţionă un pachet dreptunghiular, alb şi corect, un adevărat pachet, de magazin. Lipsea numai şnurul şi laţul pentru trecut pe deget.

Pachetul stătea acum între ei, pe colţul biroului.

Zoe Vesbianu îl privi. Îl împinse cu degetul, într-un mare dezgust.

— M-am gândit… Nu mă mai interesează… Arde-le! Fă ce crezi cu ele…

Luă cadra de pe masă şi privi chipul Luminiţei, de aproape, căutând să-i descopere ceva nevăzut în ochii oblici, inundaţi de soare.

— Şi când mă gândesc că toate sunt pentru aceasta… O fetişcană cu fusta scurtă…

Radu Comşa vru să-i descleşte încetişor rama din mână, dar Zoe se feri în lături.

— Lasă-mă. Vreau să văd ce are… ce…

— Zoe! păşi Comşa prinzându-i braţul. Îţi spun: lasă!

Femeia dădu drumul cadrei şi, răsucindu-se neaşteptat în tocuri, cuprinse gâtul bărbatului. Îi strivi buzele cu o sărutare încleştată.

— Pentru aceasta… O, pentru aceasta! şopti şuierător printre dinţi, muşcându-i lacom buzele, până la sânge.

Prin mătasea subţire, Radu Comşa simţi trupul femeii lipindu-se de el, căutându-l genunchi peste genunchi, cu sânii striviţi de pieptul lui. Mâinile cercau să se desfacă, dar cu o împotrivire din ce în ce mai slabă. În carne, amintirea fierbinte ca plumbul topit se deştepta întunecând cugetul. Era o luptă scurtă, fiecare simţind în obraz răsuflarea dogoritoare a celuilalt.

Radu Comşa nu-şi mai feri buzele. Mâna lui încleştă capul femeii cu degetele răşchirate în păr, strângând cu sete rea, cu dorinţă şi ură; apăsând dinţii care scrâşneau pe dinţii lui, amestecându-şi respiraţiile şi sorbindu-şi-le ca o otravă amară şi ucigaşă.

O ridică în braţe, târând-o în cealaltă cameră, izbind-o cu tâmpla de uşor, împleticindu-se. Femeia îşi scutură pălăria, care se rostogoli jos; pe obrazul bărbatului se revărsă părul roşu, scurt şi buclat, cu parfumul care-i intră în nări.

— Nu vreau… Îmi sfâşii haina! gemu femeia.

Smucindu-i rochia cu capsele descheiate, lunecă din ea şi amândoi o călcară în picioare.

Afară, lung şi departe, pentru amândoi larma oraşului muri.

— Îţi strălucesc ochii ca la o pisică în întuneric, Radule! spuse femeia, târziu, cu capul înfundat în pernă, zâmbind unui gând nelămurit.

Îşi ridică panglica cămăşii pe umăr şi se întoarse într-un cot, să-l privească în faţă.

— Altădată aveai ţigări… De ce taci? Nu vreau să taci! Se alintă, întorcându-se peste pieptul lui şi cercetându-i în ochi.

Îi căută buzele. Răsuflarea îi era din nou şuierătoare.

Şopti, repetând fără să ştie, cuvintele colonelului Pavel Vardaru:

— Gura aceasta… gură de cadână!

Radu Comşa întoarse capul.

Era copleşit de ură şi de dezgust, pentru el, pentru ea, pentru tot… De ce făcuse aceasta? O iubise odată – i se părea acum atât de demult! – altfel, când această chemare unul lângă altul, căutare de suflete, nu de trupuri, îi făcea buni, îi înălţa, le înfiora tinereţea cu o îmbătătoare încântare. Credeau că-i apropie ceva în afară de cenuşiul fiecărei zile, o dorinţă pură, descătuşată de animalitate. Acum, între dânşii, dorinţa se împletea cu ura. Erau înlănţuiţi prin ceva obscur şi plin de degradare, o chemare a cărnii, care se căuta peste voinţa lor şi pe urmă îi obosea până la saţietate unul de altul.

— Ce gândeşti aci? îi bătu fruntea Zoe cu un deget, dându-i neliniştită părul în lături.

Radu Comşa îi feri mâna.

— Lasă…

— Uff, ce botos eşti! Te-ntreb unde sunt ţigările?

Radu, cu mâinile sub cap, arătă cu cotul spre măsuţa de noapte, vorbind tărăgănat, cu jumătate de cuvinte:

— Ştii doar! 'n sertar…

Zoe Vesbianu sări în picioare şi scotoci în sertar:

— Imposibil să văd ceva… Fac lumină…

Trase perdeaua şi storul. Căută ţigările. Aprinse una şi, în cămaşa subţire, mergând prin cameră, se cercetă în oglindă.

— Am nişte ochi!

Îşi scutură părul roşu-ărămiu, răsfirându-l cu degetele.

Radu Comşa o privi prin oglinda şifonierei, cum păşea în pantofii de antilopă cu tocurile înalte, în cămaşa mai scurtă de genunchi, cu pulpele arcuite fus în ciorapii de mătase. Sânii ridicau pânza subţire; străveziu se contura trupul înalt şi mlădios, cu toate tainele ascunzişurilor. Pe umărul rotund se cunoşteau urmele muşcăturii.

Radu îşi schimbă ochii în tavan. Cum putea să se plimbe oare în casa altuia, aşa goală, impudică, fără nici o stinghereală?

Pe urmă, se gândi că o judecă aspru fiindcă de intimitatea asta a pieliţei goale se teme; o urăşte, îl irită şi se teme.

Femeia se încolăci pe divan, între perne, în faţa patului, cu o mână sub ceafă, ţinând cu cealaltă ţigara ridicată şi urmărind aţele albastre de fum.

— Y en a-t-il, des cigarettes et des divans, dans notre souvenir!

Îşi trase o pernă sub şold şi scutură scrumul pe covor. Risipi fumul cu mâna.

— Tăcem!

Radu Comşa mormăi:

— Da, tăcem…

Şi tăcură.

Tăceau, spionându-se cu coada ochiului, străini şi duşmani.

Comşa se ridică şi-şi încheie haina.

Femeia aruncase ţigara şi stătea cu faţa ascunsă în braţul îndoit. Poate plângea. Poate numai cerca aşa, prefăcută, să-i cheme o dezmierdare.

O clipă Radu Comşa gândi să-i spună ceva, blând şi împăciuitor. Dar ce însemnau toate? Totul între dânşii era minciună şi umilire.

Trecu în cealaltă cameră, alese o carte la întâmplare şi încercă să citească. Ochii fugeau pe rânduri. Luă de mai multe ori fraza de la capăt: „La liberté est de moins en moins le droit subjectif qu'aurait l'individu d'agir ŕ sa guise…”

Zoe apăru îmbrăcată.

— Încheie-mă, te rog, la spate…

Îi încheie capsele.

Femeia se plecă şi-şi ridică pălăria de jos. O îndesă pe cap şi surâse trist, aşezându-şi părul sub boruri.

— Radule, mă urăşti:

— De ce?

Puse un semn în carte şi o aruncă pe masă.

Zoe îşi trase mănuşile, netezind pe fiecare deget pielea de căprioară, moale şi dezmierdătoare pipăitului.

— Ţi-aduci aminte, acum un an? Stăteai tot aci, pe scaun… Intram întâia oară…

Zoe îi trecu mâna înmănuşată pe frunte.

Comşa deschise cu hotărâre cartea.

— Dacă începi iar!

Femeia îi luă cartea, o închise şi-o aşeză alături, rezemându-se de birou.

— Te temi de amintire? Spune-mi ceva…

— Ce să spun? Ce ne putem spune!

— Într-adevăr… Acum, ce ne putem spune?

Şovăi. Se gândi, pentru despărţire, să-şi apropie buzele de fruntea lui, de obraz.

Dar i se păru că ar fi acum ceva silit, teatral. Întinse numai mâna.

— La revedere!

Radu Comşa sărută degetele mănuşii cenuşii.

O petrecu până la uşă.

Auzi portiţa de fier, de la grilaj, închizându-se după ea.

— Uff! respiră, cercând să păşească eliberat!

Se descoperi însă lipsit de bucuria acestei eliberări. Era mâhnit. Se întreba de ce nu i-a rostit un cuvânt bun. Ar fi fost atât de uşor! I-au rămas scrisorile… Răsuci pachetul în mână. Deschise uşa sobei şi le aprinse cu un chibrit. La început nu ardeau. Erau prea îndesate. Le răvăşi şi dădu foc întâi uneia, desfăcută între degete.

Pe urmă, toate se sfârlogiră în foi răsucite de scrum; fragili trandafiri de cenuşă cu inima de jăratic…

Îşi schimbă hainele. Ceasul arăta trecut de şapte. Pe marmora lavoarului găsi, uitat, un ac pentru păr de bagá. Îl aruncă în sobă, peste scrumul scrisorilor. Izbucni o flacără mică, albastră; acul se încovoie, sfârâi, se destinse! Împrăştie fum albicios şi greu, care pluti în cameră.

Radu Comşa trânti uşa. Atâta rămânea în urmă. Un miros dezgustător de corn ars.

— Veronico, să aeriseşti! porunci slujnicii, care, în portul ei bucovinean, alb, cu pieptar de catifea şi fluturi de aur, vorbea, rezemată de portiţă, cu o ordonanţă.

Veronica lăsă colţul barizului din gură şi fugi bocănind pe plăcile de ardezie, cu tocurile ciuboţelelor înalte, potcovite cu mici semilune de alamă.

Radu Comşa coborî pe Schitul Măgureanu, ca să treacă pe drum ocolit prin Cişmigiu.

Umbra copacilor, priveliştea lacului somnoros, scârţâitul nisipului sub paşi îi dădeau întotdeauna odihnă. Merse încet. Soarele se apropia de asfinţit; în dosul Cotrocenilor, incendia acoperişurile de tablă, punea flacără în ferestrele mansardelor. Furnalele fabricilor sprijineau cu stâlpi negri cerul învăpăiat; dungi întunecate de fum se despleteau peste clădirile sure.

Când să intre în grădină, o trăsură trecu în goană la deal.

Doctorul Carol Mayer, după o baricadă de valize, panere, pleduri vărgate şi cutii, îl privi fără să-l recunoască, poate fără să-l vadă.

„Unde-o fi gonind aşa?” se întrebă Comşa, pătrunzând sub bolta copacilor.

Pe cărările de nisip, copile în rochiţe albe se fugăreau cu cercuri. Bonele plimbau cărucioarele de pai împletit. Un copil bălan îi surâse după perdele de dantele, întinzând un clopoţel de metal. Fără să-şi dea seama, răspunse acestui surâs. „Ce poate gândi un copil? Cum se va fi oglindind lumea în ochii aceia apoşi, umezi şi tulburi încă, aşa cum sunt ochii de miel? E o umanitate embrionară în el, încă pură şi bună… Pe urmă devine crud, laş, ipocrit – om întreg; un domn, o doamnă… Va cunoaşte toate dezgusturile.”

Pe lacul cu apă verde-ruginie pluteau câteva frunze de timpuriu căzute. Copacii şi cerul purpuriu tremurau răsturnaţi în luciul transparent. Totul era departe şi calm, ca la o sută de kilometri de fierberea oraşului.

Dar cum dădu în Bulevardul Elisabeta, în faţa Ministerului de Lucrări Publice, înţelese că ceva neobişnuit se petrecea.

Trecătorii grăbeau spre Calea Victoriei. Trăsurile se îmbulzeau lanţ. Două tramvaie sunau zădarnic, abia înain-tând. Figurile aveau ceva convulsionat. Cunoscuţii se strigau de pe celălalt trotuar făcându-şi semne. „Desigur, iar vreo manifestaţie! Distracţie de neutri!” se gândi Comşa, îndreptându-se spre chioşcul de ziare.

Cineva îl atinse pe braţ.

Onisfor Sachelarie, gâfâind, îşi scoase pălăria:

— V-am ajuns din urmă! A telefonat domnu deputat…

— Ei?

Onisfor Sachelarie se căută în toate buzunările, scoase o batistă mototolită, îşi şterse obrazul roşu şi ud de sudoare. Apoi:

— S-a gătat. Ne batem!

Comşa îl privi fără să înţeleagă.

Ochii i se opriră, îndărătnic şi absenţi, la obrazul lui Sachelarie, unde se lăţise o pată de cerneală violetă. Şi-a pierdut mintea? Ce spune?

— S-a gătat! Războiul! Surâse cu fericire Onisfor Sachelarie, apucându-şi amândouă mâinile. În sfârşit, ne batem!

Se opri intimidat de pornirea necugetată care rupea distanţa între şef şi subaltern. Nu ştiu ce să facă cu mâinile. Îşi împinse în buzunarul de la piept un capăt metalic de creion.

— Nu poate fi războiul! refuză să creadă Radu Comşa. De atâtea ori s-a spus…

Onisfor Sachelarie scoase clin buzunarul hainei un ziar împăturit şi-l desfăcu.

— Citiţi! Starea de asediu. Şi acum se afişează decretul de mobilizare!

Radu Comşa luă ziarul. Numai o foaie, ediţia specială cu litere mari de pe care cerneala se lăţise pătată de urmele degetelor. Citi dintr-o singură privire, peste rânduri: „Consiliul de Coroană. Starea de asediu în Capitală. Decretul de mobilizare…”

Când s-au petrecut toate? Cu şase ceasuri înainte, războiul părea cea mai îndepărtată posibilitate.

— V-am aşteptat la cancelarie. A vorbit la telefon domnu deputat… Ştia de la ora unu, de la domnul unde a cinat. N-a mai mers în Moldova. A plecat la Sinaia, să aducă domnişoara…

Arătă un teanc de foi:

— Mi-a dictat telegrame! Fug, să le dau la poştă…

Onisfor Sachelarie făcu câţiva pasi… Se întoarse…

— Ce e?

— Mă rog frumos, gazeta! O ţiu. Pentru bătrânii de la Târna o ţiu…

Radu Comşa îi întinse ziarul şi Sachelarie plecă repede, împăturindu-l.

Aproape de Calea Victoriei, trăsurile şi automobilele făceau baricadă. Mulţimea se îmbulzea, revărsată de pe trotuare, într-un freamăt cumplit. Negustorii scoteau steaguri în vitrină.

Pe sub botul cailor se strecură un băiat cu câteva foi de ziar, zbierând:

— Ediţiaaaaa…, 'trarea României în războooi!

— Mă, cu ziare! Făcu un domn gras, cu vestă albă, scotocindu-se în buzunarul pantalonului.

Băiatul era însă departe, şerpuind pe sub coatele oamenilor.

— Şi Jorj, care a plecat aseară la băi! exclamă cu glas de contraltă o doamnă din care Radu Comşa nu văzu decât ceafa, cu părul frizat sub pălăria neagră.

Dar în urechi, glasul îi stărui plăcut.

— Radule! Ce-ţi spuneam! îi ieşi în cale Titel Iliescu.

Îi despărţiră trei doamne la braţ, pe urmă o ordonanţă care fugea ghiontind în dreapta şi-n stânga, pe urmă un domn cu o prea frumoasă barbă revărsată pe piept.

— Ce-ţi spuneam? Repetă Titel Iliescu, izbutind în sfârşit să-i prindă braţul. Dacă dă „statul” ordin lui Vasile Breazu, toate s-au isprăvit! Să ne oprim aci… Ia aminte: trăim o zi memorabilă! Un moment istoric! O să ne ceară copiii să le povestim…

Zeflemisea, cu înfăţişarea plictisită şi obosită dintotdeauna; dar sub cuvintele leneş îngăimate, se ghicea emoţia pudic ascunsă, ca o slăbiciune ruşinoasă.

Se rezemară de bara ferestrei, la Capşa.

Curgea lume pestriţă: măhălăli desfundate şi trecătorii din fiecare zi, de pe Calea Victoriei. N-aveau nici o ţintă. Paşii îi purtau într-o parte şi alta; să-şi vorbească, să vadă, să afle. Rândaşi cu straiele albe se încrucişau cu femei elegante – o tălăzuire de capete, de porturi şi de suflete, împinsă, rătăcită, târâtă.

Radu Comşa se trudi să descifreze ce stă scris pe figura mulţimii; aceiaşi printre care trecuse dimineaţa. Aştepta nelămurit ceva nou, tragic, până atunci încă neîntâlnit.

Dar figurile îşi păstrau, închise, aceeaşi taină. Şi doamna cu crosa albă, la braţ cu domnul în haine de soie-écrue şi cu ţigară de foi; şi soldatul bleg, gonind cu o tunică ofiţerească pe mână; şi fetiţa cu cutia de pălării; şi tânărul care-şi pipăia batista în buzunarul de la piept; toţi nu arătau nimic din ceea ce lacom cerea să le scânteie în ochi. Curiozitate, o bucurie asemeni celei din orişice desfătare populară; unde însă era sufletul acela, nespus şi epic, vibrant, vulcanic, patetic, pe care-l aşteptaseră toţi?

Din capătul străzii răsună cântec de goarnă. Apoi tăcu.

Mulţimea se împinse în lături şi trei batalioane trecură undeva, spre gară, ori aiurea.

Erau soldaţi în uniformele verzi, cu obrazul pământiu, cu echipamentul de război.

Călcau în marş, cot la cot, în rânduri strânse.

Nu întorceau capul, nici privirile. Nu aveau pe figurile aspre nici râset, nici bucurie.

Semănau toţi; neînchipuit cum semănau toţi.

Feţe întunecate şi indescifrabile, trecând în lumina cenuşie a asfinţitului sub ziduri cenuşii. Paşii sunau icnit în piatră. Un ofiţer scund, cu sabia scoasă, fugi pe lângă rânduri să-şi prindă locul. Mulţi treceau, nesfârşit de mulţi.

Un glas îndrăzni un strigăt scurt şi se opri.

Alături de Radu Comşa îşi făcu loc un bătrân osos şi înalt, rezemat în baston, cu mustăţile albe şi răsfirate, galbene sub nări, de fumul tutunului. Radu Comşa văzu cum îi tremura bărbia şi buza de jos, ca la copiii gata să plângă. Şi pe el îl încercă emoţia, contaminată de la această emoţie a altuia.

Prin gând îi trecu amintirea a tot ce făcuse în ziua aceea. Mirosul părului, trupului, al parfumului lăsat în nările şi în carnea lui, de Zoe Vesbianu, îi părea acum plin de oroare.

Aceasta făcea el, când…

De pe marginea trotuarului din faţă, domnişoara Betty îşi smulse de la pieptul bluzei garoafele – garoafele trimise azi-dimineaţă pe vârful liniei de Onisfor Sachelarie – şi le aruncă în picioarele soldaţilor.

Dar niciunul nu le ridică.

Trecu din rând în rând, de la capăt spre coadă, o comandă.

Şi soldaţii începură deodată să cânte.

Radu Comşa simţi sub braţ mâna prietenului tremurând.

Bătrânul rezemat de baston privea, cu ochii în lacrimi, peste capete.

Cântecul se ridică mai puternic, între zidurile sure, în întunecarea de cenuşă.