Capitolul V.         ACOLO ŞEZUM ŞI PLÂNSEM.

E răscrucea vânturilor.

Toate viscolele care mătură chiuind troienele de-a lungul ţării şi-au dat întâlnire aici.

Crivăţul vine din miazănoapte şuierând în întuneric, se năpusteşte scrâşnind din măsele îngheţate într-un zid, în tabla acoperişurilor, în firme, în bolţi de ganguri; se opinteşte adunându-şi puterile; o clipă e tăcere de panică, sub apăsare numai tinicheaua tremură; apoi deodată, cu muget, răsucindu-se, se deşiră slobozit peste case, spulberând o făiniţă măruntă şi aspră, care arde obrazul cu vârfuri de ac. Tot oraşul se clatină. Se aude un pocnet de tablă, un colţ de acoperiş care a fost undeva smuls.

Casele s-au pitit după tranşee de troiene. Ferestrele arată pete opace; dincolo palpită în agonie lumini.

Becul înalt se balansează în vârful stâlpului, lărgind şi strângând un cerc alburiu, în care se ţes, se încrucişează, se risipesc, se frământă fulgii fantastic dănţuind. Deasupra, întunericul, care e ciudat, e alb. Nu se vede. Dar ştii vălmăşagul haotic.

Aci Tufli, în sus strada Carol, în jos Râpa Galbenă; toate se conturează nelămurit în urgia cu tăiuşuri de brici.

Pe lângă pereţi o singură pârtie îngustă, unde oamenii, cu feţele ascunse în gulere şi căciuli albe de zăpadă, se împing, se ciocnesc, grăbiţi, orbiţi, fără să se cunoască, duşmănos. Strada, la mijloc, e ascunsă după două ziduri de nămeţi. Trec acolo sănii, soldaţi călări, căruţe, furgoane; un camion s-a întroienit, scrâşnindu-şi lanţurile cu vuiet disperat de motor.

De ger, ochii lăcrimează; iar când se deschid, un pumn de zăpadă, ca un pumn de sticlă pisată, se repede usturător.

Un sublocotenent cu trup de copil într-o manta cu poalele smulse de vânt, strivit sub o căciulă uriaşă şi conică, aşteaptă să traverseze strada Lăpuşneanu. Mâinile înfundate în buzunări, cu toate mănuşile de lână, sunt sloi dureros. Îşi încleaştă dinţii să nu clănţăne. A fost nevoit să-şi strângă ochelarii astupaţi de ninsoare la fiece clipă şi acum, miop, în întuneric şi viscol, vede jucând spectre nehotărâte. Şi săniile acestea, care nu mai sfârşesc!

La spate, cineva, nerăbdător, aşteaptă şi el. Vrea să-l împingă, să-şi facă loc. A lunecat şi se agaţă de dânsul, aproape să-l târâie jos.

Sublocotenentul cu trup de copil şi căciulă conică mormăie, aşa cum vorbesc toţi acum răstit:

— Eşti chior, domnule?

Cel de jos, tot ofiţer, se ridică scuturându-şi mâinile, duce mâna la căciulă să-şi ceară iertare. Apoi deodată, întinzând braţele, zguduindu-l de umeri:

— Stelian Minea!

— Onisfor Sachelarie!

Se uită unul la altul, nu le vine să creadă, se pipăie peste mantăile îngheţate. Viscolul îi clatină şi-i înfăşoară în cearceafuri sticloase. Nu ştiu ce să-şi spună mai întâi.

— Mergi, încotro?

— Oriunde! răspunde Onisfor Sachelarie. N-am casă. Astăzi am sosit… De cinci ceasuri caut… tot caut!

— Atunci, rămâi la mine! se bucură sublocotenentul mic şi miop. Dă-mi braţul. Aşa!

Amândoi merg printre umbrele negre şi fără figuri, care nu apar decât în dreptul becurilor. Nu pot să-şi vorbească. Le intră zăpadă în gură, vântul le smulge cuvintele. Câteodată sunt nevoiţi să se întoarcă amândoi cu spatele când se năpusteşte un vârtej. Lunecă. Se agaţă unul de altul… Râd! Ciudat: mai pot râde!

Dar îşi spun îndată că e ceva reflex, fără voie; o reminiscenţă de altădată a unor muşchi care-şi cer funcţia şi atât.

Blăni groase pe trupuri voinice; doamne chicotind; soldaţi cu mâini ţapene şi cu bandaje albe; ofiţeri ruşi în mantale cafenii până-n pământ şi cu căciuli late; femei în broboade; copii alergând zgribuliţi cu mâinile vârâte în mâneci, cum le ţin birjarii – toţi se înşiră o clipă, desprinzându-se din noapte înaintea unei vitrini luminoase, dispar absorbiţi în întunericul cu vânzoleală de fulgi. Şi viscolul zgâlţâind obloanele, zbârnâind în uluce, tăind cu unghii de sloiuri obrajii, unde descopăr un colţ de piele învineţit.

— Şi ceilalţi?

— Ceilalţi… Cine să-i ştie? Atât: Lăscăruş Codreanu, mort la Argeş!

Tac iar. Stelian Minea se înspăimântă de nepăsarea cu care a ascultat vestea: „Lăscăruş Codreanu, mort la Argeş!” Ca şi cum ar fi auzit: „Lăscăruş Codreanu a căzut la examen, sau şi-a cumpărat vesta cenuşie, din vitrina de pe Calea Victoriei, unde s-a oprit râvnind timp de două săptămâni, ca un amorezat…” El, care părea cel mai adăpostit, la o ambulanţă de divizie! Veşnicul împăciuitor dintre dânşii… Toate glumele de la madam Cimbru… Ochii cu o lumină de surâs, înainte de a le povesti întâmplarea proaspătă de la spital: „Am una nostimă…” Toţi ciuleau urechile!

Sfârşit. Mort. Unul pentru care nimic de acum nu mai există… Mort! Mort! Cuvântul repetat mult în minte se goleşte de sens, îşi epuizează semnificaţia, devine sunet enigmatic. El era cel care spunea: „Repetă un cuvânt până la epuizare. Rămâne ca un balonaş de gumă dezumflat. Nu mai înseamnă nimic. Aşa vine nebunia…”

Şi-acum, tocmai gândind la destinul acestui prieten, moartea nu mai răsare decât ca un cuvânt. Şi-a pierdut conţinutul înfricoşat.

Ar vrea să-i spună aceasta lui Onisfor Sachelarie, dar îşi aminteşte imediat că Onisfor e prea puţin subtil ca să înţeleagă. Şi e încă mai înspăimântat de răceala cu care a făcut această repede şi crudă reflecţie. A întâlnit un camarad. E bucuros, îi simte mâna prietenoasă sub braţ, îi leagă atât trecut – acum dintr-o viaţă ireală!

— Şi el are calmul să drămăluiască până unde-i ajunge subtilitatea! Iarna aceasta, războiul acesta le-au îngheţat inimile! Sunt numai animale gonite, bucuroase că au scăpat cu viaţă, că au un adăpost; nişte animale ghemuite în ele avar.

Strada cu luminile întrerupte s-a isprăvit. Păşesc acum în bezna desăvârşită, pe pârtia mai puţin umblată, pipăind cu piciorul, înfundându-se până la glezne.

Aşezat pe o piatră, lângă o poartă, un om chincit, rebegit, cu capul plecat până aproape de genunchi. Între el şi poartă, zăpada a zidit troian. Îl zguduie:

— Scoală-te! Mişcă! Ai să degeri aci… Mor zeci şi zeci, în fiecare noapte…

Omul glăsuieşte ceva, se înfăşoară peste cap şi rămâne pe loc. Viscolul i-a îngropat picioarele.

În amintirea lui Stelian Minea clipeşte imaginea din povestea de copil: „Atunci zgripţuroaica s-a uitat o dată şi voinicul s-a făcut stană până la genunchi. S-a uitat a doua oară şi l-a împietrit până la brâu…”

Se întoarce şi îl scutură mai puternic:

— Pentru Dumnezeu, umblă! Ridică-te de aici… Altfel moartea! Înţelegi? Moartea!

Omul mârâie furios, îi înjură: Ce treabă au ei? Îl priveşte!

Şi merg mai departe, cu viscolul în piept.

— Aici e Mitropolia, Trei Ierarhi… explică Stelian Minea. Ai mai fost vreodată la Iaşi?

Onisfor Sachelarie nici nu se uită la clădirile negre.

Ce interes mai au toate? I-au îngheţat picioarele; dacă mai merge un sfert de oră, nu le mai poate mişca, se aşează şi el în zăpadă.

Încep a coborî.

— Încet. Atenţie la lunecuş! Ţine-te de zăbrelele grilajului. Încă niţel… Am ajuns!

O casă neagră, cu intrarea din stradă, între două ziduri mai înalte. O băcănie săracă. O singură treaptă, dar înfundată în omăt.

Stelian Minea bate cu pumnul în oblon. Explică:

— Trebuie să bat de nădejde! Madam Vaisman doarme în cealaltă cameră şi doarme greu…

În sfârşit, madam Vaisman a auzit. Huruie drugul. Se răsuceşte cheia.

Glasul somnoros şi gros dinlăuntru îngână cântat:

— Domnu sublocotinent, mai aşteaptă mata, te rog, un moment. Până mă pun în aşternut, că sunt neglijé. Lăsaţi uşa, închid tot eu…

Aşteptară până să intre madam Vaisman în pat. Uşa abia se deschidea, înfundată până la jumătate. I-au săpat vad cu piciorul. Intrară în băcănia cu rafturi goale şi cu lucirea balanţei cu talgere de alamă prin întuneric; păşiră în vârful cizmelor prin camera lui madam Vaisman, cu o lampă mică lângă sobă, luminând gălbui trei paturi, în care se vedeau înfundate în perne uriaşe şi roşii, câte capete de copii? Patru, cinci, şase? Toţi copiii celor douăsprezece triburi?

În sfârşit, pătrunseră şi în a treia încăpere, a lui Minea.

— Madam Vaisman, n-ai să te superi? Am adus un camarad… Numai pentru o seară. Plătesc supliment!

Madam Vaisman se frământă în aşternut, gesticulează dezvelind plapoma şi uitând că e în „neglijé”, ridică braţele atât de sus, încât mânecile capotului au căzut şi lasă să se vadă braţele albe şi grase şi părul roşu de la subsuori.

— Vai de mine, domnu sublocotinent! Da n-am perne. Da n-am ogheal! Mata ştii că aici nu-i otel! O soţie săracă, de mobilizat…

— Lasă, madam Vaisman, că o să ne înţelegem mâne! Acum n-avem nevoie de nimic. Avem mantăi. Bună seara, madam Vaisman şi-ţi urez să-l visezi pe domnu Isidor general, decorat cu Steaua României şi trimis la vatră!

Madam Vaisman tângui ceva relativ la soarta domnului Isidor; dar Stelian Minea închise uşa şi aprinse lampa.

Îşi desfăcură mantăile scuturând zăpada, tropăind cizmele încărcate, mişcând degetele ţapene. Stelian Minea aruncă două lemne în foc, îşi aşeză ochelarii şi se priviră abia acum lung, lung, fără să-şi vorbească.

Onisfor Sachelarie lăsase să-i crească barba sălbatic. Avea toată figura sufocată de păr, de păr negru şi aspru, barba unită cu sprincenele; părea de patruzeci de ani. Din această prodigioasă exuberanţă a sistemului păros, se topeau acum ţurţurii de gheaţă. Onisfor Sachelarie şi-i curăţă cu unghiile făcute cange. Stelian Minea, în tunica din al cărei guler larg gâtul alb ieşea încă mai subţire, cu părul blond albicios, cu mânecile lungi ajungând la vârful degetelor, părea un copil îmbrăcat în glumă cu uniforma unui frate mai mare. Capul enorm, cu fruntea bombată, s-ar fi zis că abia se susţine pe gâtul fragil ca un vârtej.

— Să-ţi fierb un ceai? Primitiv, într-o ulcică! Dar am zahăr, rom şi pesmeţi. Aşa! Trage jilţul aci, la gura sobei. Uşor… observă că e invalid. Onisfor Sachelarie, Onisfor, ce vremuri!

Îşi încleştară amândouă mâinile. Îşi simţiră genele umede.

Fiecare privi în altă parte, să-şi ascundă ochii. Onisfor Sachelarie îşi suflă nasul zgomotos, într-o batistă de pânză groasă.

— Stai foarte bine aici! Rosti cu admiraţie, mai târziu, când îşi simţi vocea sigură. Mare noroc pe tine! Şi mare noroc pe mine că te-am întâlnit.

Nu vru să se aşeze îndată pe jilţul tras înaintea sobei.

Cercetă mai întâi, cu o lăcomie de om care n-a văzut de multă vreme o casă omenească: cercetă pereţii cu zugrăveala ştearsă, oglinda cu rama poleită şi cărţi poştale înfipte de jur împrejur. Se afla şi o fotografie: un soldat cu tot echipamentul de război, desigur domnul Isidor. Admiră patul bronzat pe care era pictată o cadână cu cercei în urechi şi salbe tot de monedă, între sâni formidabili, amintind imperios că femeia este într-adevăr un mamifer.

— Da! Relativ pot spune că am avut noroc! aprobă Stelian Minea, după ce urmărise tot examenul amănunţit al prietenului. Isidor Vaisman e soldat în plutonul meu… A aflat, după ce am fost rănit, că am concediu de-o lună. Că vreau să vin la Iaşi… S-a oferit singur să-mi dea o cameră. M-am prezentat cu o scrisoare la madam Vaisman… Altfel nici n-aveam ce căuta aci. Credeam că voi găsi pe cineva dintre ai mei. Poate s-au refugiat – îmi spuneam – cine ştie? Dar nu e nimeni! Au rămas acolo! Şi-acum, n-am ce face cu concediul. Mai am zece zile; abia aştept. Regimentul e în refacere, lângă Vaslui. Dacă vrei să rămâi aci, putem face un aranjament cu madam Vaisman.

— Nu, Steliane! Îţi mulţumesc. Sunt numai pentru douăzeci şi patru de ceasuri, cu ordine. Şi nici într-un caz n-aş putea sta aici… Iaşii nu sunt un oraş în care să poţi trăi!

Stelian Minea păru că n-aude. Plecat deasupra focului, răscolea cărbunii cu cleştele. Ulcica de apă clocotea. Opări un ceai cum se pricepu. Ceaiul era afumat; dar compensă inexperienţa culinară cu rom din belşug.

Băutura fierbinte şi romul îi dezmorţi. Povestiră. Din despărţirea cu grele cuvinte, de la madam Cimbru, nici o urmă între ei.

Erau împăcaţi acum, în marea prăbuşire generală.

Regimentele lor luptaseră pe fronturi deosebite. Onisfor Sachelarie intrase în Ardealul său, până la Braşov. Păstra încă, în lada de campanie, florile întinse ofrandă de o fată cu obrajii îmbujoraţi şi cu cămaşa în fluturi, la Săcele. Scăpase din trei bătălii cu un singur glonţ în picior, fără să-i atingă osul. Întinsese toată ţara îndărăt, în retragere. Acum, florile fetei din Săcele sunt un mănunchi uscat, negru, într-o batistă, în lada de scânduri. Lângă pachetul de pansamente.

Istorisind, Onisfor Sachelarie se aşezase în jilţ înaintea focului şi sfărma duşmănos, cu vârful cleştelui, cărbunii. Ceea ce judeca el neîndurat era Iaşul acesta, în care picase numai de o zi. Celelalte erau numai un trecut. O mare nefericire. Dar îl lăsase cu viaţă. Totul se sfârşise… Acestea însă, de aci, n-aveau nici o iertare. Toţi bucureştenii strămutaţi cu alaiul lor. Lumea fără căpătâi, gureşă, umplând străzile, ocupând casele, plimbându-şi blănurile şi spoiala.

Văzuse alături, mai răspicat decât întotdeauna, două lu-mi, cu desăvârşire străine: oameni târându-şi trupurile degerate, răniţi bătând în uşi închise, trimişi la vatră cerşind lucru pentru o pâne…

Onisfor Sachelarie aruncă cleştele jos, cu sunet care desigur a făcut să tresară din somn toţi pruncii lui madam Vaisman din cealaltă cameră.

— Înţelegi tu aceasta? Am văzut soldaţii mei din refacere dând târcoale în jurul popotelor ruseşti, cum pândesc câinii când se taie o vită… I-am oprit şi i-am pedepsit la început! Am răcnit şi i-am înjurat! Pe urmă n-am avut ce face; m-am prefăcut că nu văd. Îi strigau ruşii: na, rumânschi! Şi le aruncau un os, o bucată de pâne…

Începu iarăşi să judece cu asprime tot ce au făcut românii şi tot ce n-au făcut.

Stelian Minea avea aceleaşi gânduri, dar nu-i plăcea să le audă din gura prietenului ardelean. Şi el fusese rănit; şi el întinsese ţara în retragere şi lupte; şi ai lui rămăseseră acolo.

Dar pentru toate simţea milă, nu răzvrătire.

Presimţi că e gata să se încingă iar vechea lor discuţie. Ar fi acum mai dureroasă. Numai între ei doi, ascunşi într-o încăpere din acest oraş al amărăciunilor, sub potopul viscolului, sfâşiindu-se cu unghii ascuţite, în loc să-şi găsească unul altuia o alinare.

Înlătură această discuţie:

— Acum culcă-te, Onisfore! Se lasă frig în cameră. Aceasta e porţia de lemne pe astăzi. Vorbim mâine…

Îi aşternu patul. Pe al său şi-l improviză pe canapea. Stinse lampa.

— Noapte bună!

Nu dormi însă.

Viscolul zgâlţâia fereastra, zgârâia acoperişul, se prelin-gea pe lângă perete, se auzea urlând dezlănţuit deasupra oraşului.

Şi Stelian Minea se răsuci astfel îndelung sub mantaua cu miros de postav jilav, fără somn.

Era încă un copil, cu tot despre viaţă învăţat din cărţi. Din mijlocul acestor cărţi, războiul îl luase să-l arunce în peripeţii înfricoşătoare. Nici n-avusese timp să se dezmeticească; erau mulţi, camarazi, soldaţi împinşi precipitat de evenimente, nu-şi dădeau deplin seamă de ce se întâmplă cu dânşii, repeta fiecare gestul vecinului, se susţineau unul pe altul. Dar când rămânea singur, noaptea, în vreme ce toţi dormeau, se simţea deodată iarăşi ceea ce era într-adevăr: o vietate bicisnică, târâtă într-o urgie peste puterile înţelegerii!

Iar acum îl încerca şi altă mâhnire, pe care nu şi-o putea alunga.

Întâlnise un prieten. Era tovarăşul lor. Aproape doi ani, zi de zi şi-au împărtăşit laolaltă gândurile bune şi rele, nădejdile şi deznădejdile lor, multe naive. Se revedeau într-un ceas cumplit, după ce înduraseră toate durerile. Credeau că n-are să le ajungă o noapte ca să-şi împărtăşească atâtea câte adunaseră aici, în cuget şi-n inimă. Şi fiecare elan, care era gata să-i apropie, căzuse frânt.

S-au simţit îndată străini. S-au privit bănuitori.

Îl ştie cu judecată dreaptă, ţeapănă, fără priceperea tuturor întorsăturilor elastice de gând şi de sentiment. E un om tare, dintr-o bucată, fără mister. Dar bun! Un om pe care-l iubeşte şi trebuie să-l iubească. Pentru el adevărul e unul singur, bloc colţuros. Desigur, se simte zdrobit acum sub acest adevăr. Cu câtă sete vorbea întotdeauna de socoteala lor cu grofii din castelele Ardealului şi cum se sfârşise! Durerea aceasta îl înăbuşă, mănunchiul uscat de flori din lada de campanie, într-o batistă, alături cu pachetul de pansamente… Şi această durere nu şi-o împărtăşea. Nu-şi putea deschide sufletul. O purta în el, să-i devore măruntaiele, ca fiul spartanului din care muşca puiul de vulpe, dar el nu gemea.

S-au întâlnit şi s-au temut să-şi vorbească. Tot aşa ar fi fost oare şi cu ceilalţi: cu Ionel Cristescu, cu Rodoş, cu Lăscăruş Codreanu? Cu Lăscăruş Codreanu nu! Nu se mai poate… Pentru el, nimic din acestea toate nu mai au nici o însemnătate; au încetat. Ai lui ştiu oare? Mai trăiesc? Sunt aici?

Cum mugeşte în noaptea aceasta viscolul! Tot oraşul e îngropat, îngheţat, toţi dorm într-o noapte polară. Iarnă ucigătoare pentru atâţia. Mii şi mii. Despărţiţi de tot. Acum nimeni nu mai ştie ce e dincolo, în ţara ocupată de inamic. S-a lăsat un zid negru. Nimic nu mai străbate. Hălăduieşte chiuind numai vântul, purtând nămeţii de aici acolo, de acolo aici. Peste toate tranşeele, peste toate sârmele.

Iar ai săi, de acolo, ce fac?

Peste cinci zile, Agata, sora cea mai mică, împlineşte şapte ani. Întotdeauna îi aducea, ascuns, câte un dar schim-bat pe măsură ce creştea: o păpuşă, o minge, o carte cu chipuri… Acum n-are să-l mai aştepte intrând pe uşă, căutând să ghicească cu ochii vicleni. Acum, în camera lui e încartiruit desigur un ofiţer inamic; priveşte nepăsător la cadrele din pereţi, îi răsfoieşte cărţile, se uită cu batjocură la tot ce i-a însemnat sensul vieţii lui, când viaţa avea un sens; tratatele de filosofie, Wundt şi Kant, Comte şi Pascal, Bergson, romanele şi volumele de versuri, caietele cu notiţe de cursuri. Le-a trimis toate acasă. Ca să aibă, poate, cu ce face foc ordonanţa ofiţerului străin.

Mama, la fereastră, mai stă oare plecată pe măsuţa de lucru, ca întotdeauna, până se lasă noaptea?

Când aducea lampa, îşi ridica privirea orbită de lumină: „Stel, ce palid eşti tu astăzi! Mai lasă cărţile! Fă o plimbare în grădină…”

Mai ştie că trăieşte? Cum trebuie să-şi îndrepte ochii ei miopi, tresărind când aude paşi dincolo, în camera lui? Să gândească: „N-am făcut focul la Stel. Nu i-am trimis ceaiul. Şi lui dacă nu-i dai nu cere…” Pe urmă, să-i lase îndată în jos, când îşi aduce aminte că nu poate să mai fie el! Acolo e ofiţerul vrăjmaş. Care păşeşte apăsat cu mersul său de stă-pân. O vede întorcând ochii spre grădina lor, potopită de viscol în întuneric. Merii în care iarna ciripeau scatiii şi vrăbiile zbârlite aşteptând fărâmiturile aruncate în zăpadă, din şorţul Agatei, după masă… Grădina lor cu trandafiri îmbrobodiţi în şumuioage de paie, de care, copil, se speria ca de înfiorătoare vedenii; îi păreau babe chincite, aşteptându-l noaptea… Cele două ronduri mici de flori… Poteca unde creşteau pe margine macii, care, toamna, în capsulele uscate, sunau sămânţa neagră ca alicele într-o cutie de carton. Puneau masa afară, seara, până toamna târziu. Se auzea stingerea la cazarmă. Paşi pe stradă. Căţelul doamnei căpitan de alături, cu un zurgălău de metal. Recunoştea toate glasurile. Ceasul catedralei bătea muzical jumătăţile. Luna apărea atât de mare şi roşie, în capătul străzii, încât întotdeauna se întreba dacă e luna ori numai ceasornicul catedralei iluminat. Au fost odată într-adevăr, aievea, acestea toate?

De acolo, acum, nici un glas, nici o veste nu mai stră-bate.

Numai gândurile se caută prin văzduhurile bătute de viscol; visurile se întâlnesc în noaptea întreruptă de gemete.

Sublocotenentul Stelian Minea îşi încovrigă trupul de copil sub cele două mantăi. De frig, în rana închisă, trecu un junghi. Îşi înfundă capul în pernă, să n-audă răcnetul din ce în ce mai bezmetic al vântului şi, poate, să-şi strivească acolo, ascuns, un început de plâns.

Onisfor Sachelarie gemu prin somn.

Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin, căpitan în al doilea regiment de gardă şi ataşat pe lângă marele cartier de la Iaşi, căscă de câteva ori cu un suspin din gât, ca ogarii, întoarse perna cu dosul în sus şi vârî mâinile pe dedesubt, să caute un loc mai răcoros. Gura îi era coclită, oasele parcă secătuite de măduvă.

Se culcase la patru dimineaţa. Nu ştia când s-a dezbrăcat, nici când i-a tras Kornei cizmele. Atât i-a rămas în cap: patul care îndată a început să se legene, să se scufunde, până s-a transformat subit într-o sfârlează, învârtindu-se cum îşi închipuia că s-ar învârti un pat la pol, acum douăzeci de ani, când întâia dată profesorul său, onorabilul Avacum Iacovlevici Augustinov, i-a explicat, cu ajutorul unei portocale, rotaţia planetei în jurul axei.

Îşi mai amintea încă ceva.

Pierduse opt mii de ruble la cărţi. Nu mai ştia cine i-a câştigat. Dar surâse fără nici un necaz, îi era indiferent acum. Admirabilă seară! Când se ridicase să plece, toate jucau înaintea ochilor: şi masa de cărţi şi sticlele de băuturi. Samovarul balansa o mazurcă poloneză; polcovnicul Vasca Mihailovici râdea cu gura lărgită până la urechi, săltându-şi burta elastică, de gumă şi părând, dintr-un moment întraltul, că are să se înalţe ca un aerostat în plafon. De ce dracu râdea? Nu de el, desigur!

E adevărat că la ieşire, în prag, s-a ciocnit cu un soldat care aducea o tavă cu sticle. I s-a părut că sunt doi soldaţi: unul la dreapta şi unul la stânga. A vrut să treacă prin mijloc şi a dat exact peste el. Era şi firesc. Se afla numai unul singur: cel din mijloc… Sticlele s-au ciocnit, una s-a prăvălit. A prins-o din zbor şi-a dat-o de duşcă, pe nerăsuflate.

— Bravo, Gurii Serghievici! Încă, încă!

Soldatul stătea smirna cu tava ţapănă în mână, privindu-l cu admiraţie.

Ceilalţi se ridicaseră în picioare şi aplaudau. Adevărat! Poate că de el râdeau. Trebuia să fi avut o mutră foarte nostimă! Când s-a întors, nu mai nimerea uşa. A vrut să intre într-un dulap cu oglindă, din care venea spre el alt Gurii Serghievici, cu gulerul tunicii descheiat, cu o etichetă de lichior prinsă între crucea Sfântul Vladimir şi Sfântul Gheorghe, cu o şuviţă de păr căzută pe frunte până în ochi… Şi, cu o privire! Să-l fi văzut Vera Pavlovna! S-a dat în lături, poftind cu o solemnă reverenţă pe celălalt Gurii Serghievici din oglindă, dar şi acela nu s-a lăsat mai prejos, făcându-i loc cu identică graţie. A fost o adevărată întrecere de politeţe… Cât a durat? Toţi râdeau! Acum e sigur că de el râdeau.

Dar Vasca Mihailovici e oare mai smerit rob al ţarului Nicolae? Alaltăseară, n-a lepădat el tunica, în mijlocul doamnelor şi domnişoarelor şi nu i-a tras un cazacioc ca pe Don, înfigând cuţitul în duşumea, chiuind şi zvârlind din picioarele scurte şi grase, până ce-a alunecat şi l-au ridicat de subsuori? Şi pe Piotr Gherasimovici, tată a cinci copii, dintre care două fete măritate, nu l-au găsit oare dormind într-un leagăn de prunc, cu picioarele spânzurate, cu o pălărie de doamnă pe cap şi cu o sticlă de coniac la gură, în chip de biberon? Buni băieţi, toţi! Buni şi românii! Oameni de petrecere. Golesc zdravăn paharele, zvârl banii la cărţi şi a doua zi îşi vând inelele şi cerceii… Dar acum, ce plictiseală! Să îmbraci mantaua, să o înşiri prin ger până la cartier ca să asculţi prostiile lui Arcadie Artiniievici, cu glasul lui plângăreţ şi fornăit pe nas, de diac; sau glumele răsuflate ale lui Uvar Uvarovici, pe care le-a citit acum zece ani, în călindare.

— Kornei!

— Porunciţi, nobleţa voastră!

— Ce se întâmplă afară?

— Nu se întâmplă nimic, nobleţa voastră.

— Nu fi idiot! Ninge, plouă?

— Viscoleşte, nobleţa voastră. Crivăţ, ca la noi, pe Don.

— Şi cât e ceasul?

— Trei, nobleţa voastră.

Nu era nevoie să mai adauge că e trei după masă.

Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin se scărpină în cap cu gestul cel mai lipsit de nobleţă posibil şi pomeni un număr atât de respectabil de sfinţi-părinţi, încât ar fi ajuns pentru a convoca un mare sinod cu dânşii şi a provoca o schismă. Bun! Va să zică iar a lipsit de la birou. Şi Carol Feodorovici Kitling iar bombăne!

Apoi surâse la gândul lui Carol Feodorovici, bombănind între hărţile şi dosarele lui, trântind cu pumnul în planşete, de tresare zăngănind linguriţa în paharul de ceai şi de nu mai păşesc toţi decât în vârful picioarelor, ca în camera unui bolnav.

Se înveseli foarte la această închipuire. Mai căscă o dată, luă ceasul de pe măsuţă să se convingă dacă nu s-a înşelat Kornei.

Era exact. Ba încă trei şi zece!

Porunci:

— Ceaiul! Apă caldă de spălat… Încălzeşte şervetele. Şi un plic şi hârtie… Ai să dai fuga cu biletul la cancelarie! Spui excelenţei sale Carol Feodorovici că sunt bolnav în pat… Foarte bolnav! Teribil de bolnav! Pericol de moarte! Febră mare: treizeci şi nouă de grade. Spui patruzeci!

— Înţeles, nobleţa voastră. Boala veche a nobleţei sale.

— Exact, Kornei! Eşti un băiat deştept, când vrei. Ai s-ajungi staroste, când te-i întoarce la Agrafena şi Korjiţkii tăi.

Kornei râse, ştergându-şi nasul cu podul palmei. Nobleţa sa e vesel şi glumeşte. Nobleţa sa e întotdeauna vesel.

Nobleţa sa Gurii Serghievici Vorşaghin, cu un eroic spasm de voinţă, sări din pat.

Îşi spălă îndelung gura cu apă şi pastă, să-şi alunge cocleala. Sfârşi o sticlă de colonie, căreia îi făcu vânt, sub lavoar, cu piciorul. Într-o jumătate de oră era gata: periat, pieptă-nat, bărbierit proaspăt, în faţa samovarului care bâzâia vesel şi a sticlei de coniac, a farfuriilor cu şuncă, sardele, batog, pateuri şi unt.

Când sfârşi această prea frugală gustare, aprinse o ţigară cu cartonul lung cât un periscop, merse până la fereastră şi trase în lături draperia de catifea vişinie.

În stradă, prin feregile subţiri de gheaţă ale geamului, se vedeau în trâmbele de zăpadă câţiva soldaţi români, cu mantăi pirpirii şi căciuli albe, trecând pe căluţii lor ridicol de slabi, ca mâţele. Crivăţul smulgea pale de omăt de pe acoperişuri, le răsucea în mijlocul străzii, le împroşca în trecătorii grăbiţi, îmbodoliţi până în nas şi înotând până la genunchi în pârtiile, de la o clipă la alta, astupate.

Pe poarta deschisă, în sania lui, a lui Gurii Serghievici, ieşea Sofron Vesbianu, cu blana şi căciula de lutru trasă peste ochi, răsturnat, cu mâinile în buzunări. Ciudat individ şi acest Sofron Vasilievici! Nu înţelege o buche nemţească, franţuzească, englezească, rusească, niet! Şi cu toate acestea ziua întreagă e la cartierul lor. Cumpără, vinde, cară, duce… Vulgar, lacom şi şiret, ca un negustor din Moscova. Dar Zoe Dimitrievna, ce femeie de rasă! Unde-o fi găsit-o ursul? Poţi discuta cu ea ceasuri întregi despre Turgheniev şi Balmont, despre D'Annunzio şi Shelley, Ibsen şi Cehov, ca în cel mai ermetic salon din Petersburg. Are ochii ca violetele imperiale şi un gât rotund şi sculptural, mai superb decât al Verei Pavlovna.

I-a spus-o ieri, iar Zoia Dimitrievna a plecat ochii în jos, aşezându-şi cutele rochiei peste vârful pantofului mic, exact tot atât de mic cât o rândunea cu aripile strânse. Cunoaşte el privirea aceasta modestă a femeilor: „Te rog, nu-mi place să vorbeşti astfel… Să ştii că n-ascult! Chiar poţi să continui, că tot n-ascult.”

Gurii Serghievici Vorşaghin se postă în faţa oglinzii şi îşi examină cu deplină mulţumire de sine ovalul obrazului, puţin obosit. Dar cu atât mai plăcut, ochii cu cearcăne care nu făceau deloc urât figurii, părul bălan, mustaţa moale, cicatricea abia atinsă de sabie; o linie albă la tâmplă, dând exact atâta bărbăţie câtă lipsea acestui cap de feminitate molatică. N-avea de ce să nu-i placă Zoei Dimitrievna omul căruia atât de fierbinţi, lungi şi deznădăjduite epistole îi trimitea Vera Pavlovna, cea pentru care atâtea sinucideri şi dueluri a văzut Petersburgul!

Într-adevăr, Gurii Serghievici Vorşaghin era din familia fericită a muritorilor care aduc îndată, unde păşesc, voie bună, lipsă de grijă şi veselie.

Slugile îl întâmpinau voioase la scară; când intra într-o casă posomorâtă cu un minut înainte, toţi exclamau bucuroşi:

— A! Gurii Serghievici. Ce mai veste-poveste? Ascultă, poamă bună ce eşti!

Şi îndată, figurile se luminau, ca la cine ştie ce fericită veste-poveste: începeau râsete, toţi se apropiau de el, femeile părăseau lucrul, ori cărţile, ori bârfelile lor. Cel mai mocnit dintre toţi îşi aducea aminte o anecdotă de mult mucegăită într-un cotlon al creierului; viaţa părea imediat plină de surprize plăcute, aşa cum se arată în dimineţile de primăvară, când surâzi în cerdac vişinilor înfloriţi, numai fiindcă e multă lumină şi cer străveziu.

Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin nu făcea nimic pentru a răspândi în jurul lui această atmosferă voioasă. Era numai firesc, lipsit de grijă şi deplin fericit de tot ce vedea, ce auzea, ce i se întâmpla.

În faţa oglinzii, răsfrângându-i mijlocul subţire, înalt şi elastic, fluiera un cântec; schiţă un pas de dans.

Îşi schimbă altă tunică, cu toate decoraţiile multicolore prinse ca un zaimf în dreptul inimii: ruseşti, franceze, engleze, italiene, câte adunase în diferite misiuni prin care trecuse, lăsând în urmă glorioase amintiri de risipă şi de chefuri epice.

Bătu la uşa Zoei Dimitrievna, zâmbind dinainte celor ce avea să-i spună. Îi deschise Dumitraşcu Racliş, care îşi sorbea singur cafeaua, într-un jâlţ, făcând pasienţe.

Îşi strânseră mâna cu mare bucurie amândoi.

Se înţelegeau. Se simpatizau. Se preţuiau.

Dumitraşcu Racliş găsise în sfârşit în acest Iaşi al mizeriei un om care colindase Europa şi avea cele mai distinse purtări, în afară că era un pătimaş jucător de cărţi; întocmai precum Gurii Serghievici găsise, în sfârşit, în acest oraş moldav al mizeriei, un om care colindase Europa, îşi tocase cu eleganţă averea, avea cele mai distinse purtări, în afară că era un şi mai pătimaş jucător de cărţi.

— Zoe vine imediat, mon petit prince, vesti Racliş. Se îmbracă, desigur. Facem până atunci un ecarté? Trei partizi, două sute de ruble: distracţie!

— Perfect! Cu cea mai mare plăcere… E întotdeauna o plăcere să joace cineva cu dumneata, Dimitrie Ştefanovici!

Dumitraşcu Racliş alese cărţile; lepădă exoflele inutile şi partidele începură.

Părintele Zoei Vesbianu fila cartoanele cu cea mai deplină fericire scrisă pe figura osoasă, cu mustăţile albe puţin fumegate de tutun şi cu cearcănele a nouă mii de nopţi pierdute în toate cazinourile vechiului continent.

Trăia acum într-o continuă beatitudine. Grijile de la Bucureşti dispăruseră. Zoe îl târâse cu ea, îl instalase într-o cameră de la dânşii, îl îngrijea şi îi împlinea toate poftele.

Sofron Vesbianu, abia ajuns la Iaşi, descoperise o casă încăpătoare, plătise chiria pe un an înainte, ca să nu aibă nici un neajuns şi găsise imediat un câmp fertil, o adevărată Californie pentru afacerile lui. La cartierul rusesc se afla într-o zi, când Gurii Serghievici se plângea că nu-şi găsise o locuinţă omenescă. A înţeles-o aceasta din dialogul cu un misit de case. I-a oferit îndată o cameră şi un antret pentru ordonanţă, grajdul pentru cai. Stau la masă adeseori împreună. N-a vrut să primească, fireşte, nici un ban, „suntem doar aliaţi”.

Dar Gurii Serghievici îl aprovizionează cu toate ale gospodăriei de la depozitele ruseşti, i-a pus la dispoziţie sania, caii şi mai e şi un cineva, cu mare trecere la comandamentul armatei ruse, nepotul ministrului de război de la Petersburg şi al mai multor doamne de onoare de la curtea împărătesei; deci om care să-i servească în toate afacerile lui misterioase.

Cel mai încântat însă de această prietenie e tot Dumitraşcu Racliş.

Are de-a face cu un adevărat gentleman: se poate recreia şi consola astfel de toate apucăturile grosolane ale ginerelui, pe care trebuie să le suporte. Prinţul Vorşaghin l-a introdus în cercul lor; un club improvizat într-o casă a unui alt soi de prinţ, indigen şi scăpătat. Acolo nu intră decât puţini români, câţiva bărbaţi şi câteva femei, prietenii proaspeţi ai aliaţilor.

Şi acolo i-au fost dat ochilor să vadă cele mai infernale partide de cărţi, cum n-a mai pomenit în toate casele de joc şi cluburile din apusul Europei, unde şi-a azvârlit pe postavul verde averea lui, zestrea nevestei şi moştenirea Zoei. Oamenii care plecau spre front ori se întorceau pe front, scoţând teancurile intacte de ruble, deşertând cantităţi prodigioase de spirt sub toate formele şi de toate gradele; certându-se şi împăcându-se de la nimic; sfârşind totul în fiecare dimineaţă într-o pâclă nepătrunsă de fum, printre movili de sticle deşarte, cartoane de ţigări, pahare de ceai şi cutii de compot; colonei şi generali beţi îmbrăţişându-se cu locotenenţi şi sublocotenenţi, zvârlind bacşişuri fabuloase ordonanţelor şi apoi luându-i în palme ca pe urmă să-i sărute şi să le plângă pe umeri: o adevărată etapă a disperaţilor condamnaţi la moarte, veşnic primenită de alţi ofiţeri în ducere şi întoarcere şi totuşi veşnic aceiaşi; oameni stranii de altă planetă, cu logică şi sentimente care scapă înţelegerii curente, cuprinşi de-o exasperată însetare, după doi ani jumătate de război, să-şi ucidă orice tresărire a amintirii despre altă viaţă de altădată şi presimţirea unei lumi care sfârşeşte, amestec de cruzime şi de sentimentalism, de brutalitate şi delicateţă, de viclenie şi de candoare, de slugărnicie şi aroganţă, de laşitate şi de bravură; lume parcă anticipat zvârcolită de spasmurile agoniilor ce aveau să vină.

Dumitraşcu Racliş juca, nu lipsea o seară, câştiga.

El, căruia valeţii şi rigii îi mistuiseră averea, avea de astă dată o superioritate vădită; nu punea un pahar de spirt în gură. Trăia numai pentru cărţi. Putea pune în sfârşit în aplicare, cu izbândă, sistemele „infailibile” care-l trădaseră întotdeauna.

Acum norocul era egal: partidă şi partidă. Două, el; două, Gurii Serghievici. De altfel jucau numai pentru plăcerea jocului; două sute de ruble, cinci sute de lei, ce însemnau?

Când intră Zoe Vesbianu, în haina albastră care-i catifela mai mult albul pielii, Gurii Serghievici zvârli cărţile. Arătă partenerului: n-avea în mână decât exofle străine, era vol, tot pierdea partida. O socotea pierdută.

Zoe Vesbianu se aşeză între dânşii.

După ce le întinse mâinile parfumate, fără altă podoaba decât verigheta de aur, simbol al sclavajului conjugal, îi mustră:

— V-am auzit venind astăzi dimineaţa… Unul la patru, altul la cinci. Cine a fost cel mai cuminte?

— Cucernicul pocăit care vă vorbeşte, Zoe Dimitrievna! se grăbi cu alintată smerenie prinţul Gurii, să pună în lumină această excepţională „cuminţenie”, care-l adusese acasă, e drept, pe mai multe cărări, dar la ora patru, pe câtă vreme pe Dimitrie Ştefanovici, îşi amintea bine acum, l-a lăsat moţăind cu cei din urmă jucători.

— N-aş putea să ştiu, mă rog, două lucruri, mon petit prince? Mai întâi, care din doi vă depravaţi unul pe altul? Pe urmă, ce plăcere găseşti dumneata, om tânăr, inteligent, cultivat, cu atât de distinsă lectură, vrai homme du monde, ce plăcere găseşti să pierzi nopţile în fum şi în tovărăşii echivoce? Pe papŕ îl înţeleg! E un jucător înveterat. Nici nu mai cere vieţii altceva decât o plăcere, pe care – nu e aşa, papŕ? – a plătit-o destul de scump… Dar dumneata?

— O, Zoia Dimitrievna! Ridică ochii albaştri şi inocenţi, spre tavan, prinţul Gurii. De unde ştii că nu încerc să înlocuiesc o pasiune prin alta? Poate vreau să-mi adorm astfel o durere inconsolabilă! Poate prefer să-mi ucid o noapte stupid, numai ca să nu-mi amintesc, torturat de insomnie, acele lucruri pe care nu trebuie să mi le mai amintesc!

Gurii Serghievici minţea cu un aer foarte nefericit şi teatral, de victimă, în mijlocul acestei lumi vulgare.

De fapt, bea şi juca zdravăn, fiindcă îi plăcea să bea şi să joace zdravăn.

De insomnie nu suferea şi nici amintiri or gânduri triste n-aveau de ce să-l tortureze. Doar câteodată mijea, în curând aţipită, mustrarea că n-a răspuns la scrisorile Verei Pavlovna; remuşcare vagă, în zori, când se întorcea cu gura coclită de la petrecere, dând să intre în şifoniere şi trântindu-se îmbrăcat în pat, ca să nu-şi mai amintească, de fel, când l-a dezbrăcat şi i-a tras cizmele Kornei.

Dar ştia prea bine că în urechea unei femei – mai ales când femeia e soţia unui mops ca Sofron Vasilievici şi când ştia că a citit romanele lui Turgheniev! – nu sună niciodată banal toate aluziile la aceste teribile nefericiri sentimentale, pentru a căror consolare, te abrutizezi, cauţi deznădăjduit o mocirlă să te împotmoleşti, tu şi nefericirea ta, bei până la fund drojdia acră şi tot aşa mai departe, cum scrie în romane şi se recită pe scenă.

Gurii Serghievici Vorşaghin repetă, aşadar, ceea ce repeta în dreapta şi în stânga, de zece ani, de când era încă în şcoala de cadeţi, cu efecte aproape invariabile. Pe figura gânditoare a Zoei Vesbianu, în ochii de culoarea violetelor imperiale, căuta nerăbdător curiozitatea, mirarea, interesul; deşi nu s-ar fi supărat de fel dacă Zoe Vesbianu i-ar fi răspuns, hohotind, că toate acestea sunt basme şi că e nedelicat să o socotească atât de naivă ca să le creadă.

Atunci Gurii Serghievici ar fi râs şi el imediat, mărturisind că a minţit şi găsind foarte firesc să mintă unei femei frumoase, pentru a da vieţii atât de vulgare puţină savoare romantică.

Dar Zoe Dimitrievna era acum de altceva preocupată, mângâind fără să-şi dea seama şiragul boabelor ovale de chihlimbar de la gât.

Întrebase şi asculta, cu gândul aiurea.

Într-adevăr, se întâmpla minunat. Astăzi dimineaţă, întâia oară după două luni de când se afla în Iaşi, dăduse ochii cu Radu Comşa. Îl întâlnise la o strâmtoare, unde Radu nu mai putuse scăpa şi a fost nevoit să se oprească. Au vorbit foarte simplu, ca doi prieteni care se revăd. Zoe a fost cât se poate de calmă; a glumit, l-a tachinat… Poate ochii i se opreau prea lung la Radu şi la buzele lui cărnoase, pe care le simţea încă pe umăr, pe gură, pe pleoape. Acestea însă nu le ştia decât ea. Nimeni nu putea ghici; nici Radu… Şi cum i-a venit oare în gând să-l invite numaidecât la ea, după-amiază? Radu a răspuns că nu poate, nu ştie, a cercat să evite. Dar până la sfârşit a fost silit să făgăduiască.

Şi acum îl aşteaptă.

Dacă vine într-adevăr, atunci ar trebui să sosească din clipă în clipă. E bine că se află aci şi prinţul Gurii. Prezenţa unui bărbat tânăr, plăcut, vioi, cu îndestul spirit va trezi desigur puţină gelozie în inima lui Radu. De multe ori iubirea nu se mai întreţine decât prin acest parazit galben.

A sunat afară. Cum a tresărit! S-ar cuveni să fie mai calmă. Radu intră întâia dată în casa ei, dacă aceasta se mai poate numi casa ei!

Zoe îşi aruncă ochii la păreţi, la mobile. E îndestul de plăcut salonul acesta larg!

Casa fusese închiriată cu mobile cu tot; casă veche de boieri scăpătaţi. Se simţea bine aici, fiindcă îi amintea ceva din viaţa lor, înainte de ruina lui Dumitraşcu Racliş şi înainte de a fi devenit madam Sofron Vesbianu.

Canapele largi, jilţuri comode, un pian cu coadă de lemn castaniu, cadre înfăţişând bărbaţi şi femei în costume de acum patruzeci de ani, câteva miniaturi de diafane doamne cu umerii goi şi căzând în linii foarte lungi, cum erau frumuseţile de acum aproape un veac; figuri grave şi melancolice, privind cu ochii obosiţi la aceşti năvălitori prea gureşi în adăpostul lor, unde fusese până acum o mare tăcere… Faţă de strâmtoarea în care trăieşte atâta lume la Iaşi, casa lor e chiar foarte prezentabilă şi n-are de ce se teme de impresia lui Radu. Ciudat! Unde i-a fost dat să-l primească „la ea acasă”, aşa cum stăruise de atâtea ori! Radu nu-l cunoştea nici pe Sofron, nici pe papŕ. La Bucureţti n-a vrut să-i calce niciodată pragul, numai fiindcă se ferea de situaţii îndoielnice: „Să stai la masă între bărbat şi femeia cu care îl înşeli… Picioarele căutându-se, atingându-se, apăsându-se, pe sub scaun… Scene, de vodevil! Odios!”…

Şi acum a sunat.

Dar nu e el! E numai Sofron.

Şi-a zvârlit blana şi căciula. Păşeşte în salon, tropăind şi frecându-şi degetele bondoace. Scutură mâna prinţului Vorşaghin, să i-o smulgă din umăr. Întinde laba moale şi puţin dispreţuitoare lui Dumitraşcu Racliş. O atinse pe frunte, cu buzele, pe Zoe, ridicându-se în vârful degetelor pe picioarele lui scurte, s-o ajungă.

Are nasul vânăt, pomeţii obrajilor violacei; poartă o jachetă a cărei coadă îl face mai scurt încă şi mai rubicond.

— Hei, este ger, prinţule! îl bate pe Gurii Serghievici pe umăr. Ger! Cum la voi ger, la Siberia. Sibirschiger! improvizează un cuvânt inedit pentru toate idiomele din lume.

Sofron Vesbianu nu ştie o boabă din altă limbă în afară de cea părinteasca. Şi atunci, vorbind cu un străin, stâlceşte cuvintele şi le strigă din răsputeri, cu impresia că aşa va fi mai uşor înţeles. Un străin i se pare un infirm: surd ori aşa ceva.

— Tac, tac, Sibirschiger! Râde prinţul Vorşaghin, arătându-şi dinţii albi.

— Acum, la frig tare, bun este casă, samovar, ceai şi carte! Daite carcicu, davaite cărcicu, cvosim-devid, cvosim-devid… Aşa e, prinţule? Maladeţ!

— Tac, samovar, ceai… daite carcicu! Se sileşte cu toată bunăvoinţa prinţul Gurii să înţeleagă acest volapück şi să pară încântat de deosebita atenţie a amfitrionului.

— Bun! Bun! Haroşie ciolovec! îl bate mai departe pe epoleţi Sofron Vesbianu.

Apoi, socotind că şi-a făcut cu prisosinţă datoria de gazdă faţă de mosafir, se îndreptă spre Zoe:

— Zoico dragă, porunceşte, maică, pentru ceaiuri… Sunt sloi de gheaţă, puiculeano!

Ceaiul fu adus cu samovar, după moda rusească şi tot după moda rusească, introdusă de Gurii Serghievici Vorşaghin – de altfel întinsă acum în toate casele din Moldova unde se mai putea bea din belşug ceai – veniră şi farfuriile cu compot, dulceaţă, pateuri, sticle de coniac, rom, votcă şi lichior.

Cât timp fetişcana durdulie, cu şorţ şi bonetă de dantelă albă, orânduia tablalele şi strămuta înaintea fiecăruia măsuţele, privirea lui Sofron Vesbianu se oprea la sâni şi la mijloc, atât de stăruitor, încât slujnica servi plecând ochii în pământ, cu obrajii pară, cu mâinile tremurând.

Pe urmă, când servitoarea sfârşi şi ieşi din salon, Sofron Vesbianu se aşeză înaintea farfuriilor, ca întotdeauna, cu aerul brutal şi grăbit al unui călător într-un restaurant de gară, inspectându-şi paharul, linguriţa, furculiţa şi cuţitul, înşfăcând bucăţile cele mai ochioase.

Zoe Vesbianu fu şi de astă dată stânjenită pentru el, de aceste apucături de han.

Dar prinţul Gurii, ghicind, îl scuză cu un zâmbet de ironică admiraţie:

— Sofron Vasilievici are poftă mare! Toată ziua aleargă, lucrează, consumă energie…

— Ce spune, Zoico? întrebă Sofron, împingându-şi în gură, cu degetul, o felie de şuncă supranumerară.

Zoe îi tălmăci.

— Desigur că alerg! Eu nu sunt un parazit!

Aceasta era la adresa lui Dumitraşcu Racliş.

— Alerg, muncesc, consum, fiindcă mă consum! aprobă Sofron Vesbianu cu gura plină, încântat de această descoperire, „consum fiindcă mă consum!”, pe care o găsea de o superioară fineţe.

Apoi, tuşind cu o înghiţitură în gură, îi trimise o bucăţică de şuncă, de unt şi de pâine, un minuscul bol digestiv, exact în fruntea lui Dumitraşcu Racliş, care-şi sorbea liniştit paharul cu ceai.

Dumitraşcu Racliş puse paharul jos, îşi scoase batista şi se şterse, calm, pe frunte.

— Sunt oameni care mănâncă încă parcă ar fi acum scăpaţi din caverne! făcu o constatare, aşa, neadresată nimănui, împăturindu-şi batista şi aşezând-o în buzunarul de la piept.

Sofron înţelese pentru cine era aceasta şi fiindcă avea acum gura arhiplină, încât nu mai putea răspunde, îl fulgeră numai cu o privire teribilă.

După ce înghiţi, îşi rosti replica:

— Şi eu cunosc oameni care chiar dacă ar fi în peşteri ar juca arşice… În arşice de ăia… cum se cheamă?

— De mastodont, cum cunosc eu un exemplar! îl ajută Dumitraşcu Racliş, zâmbind fiindcă găsise bună istoria omului din caverne care ar juca în arşice, în lipsă de un club cu masă lungă, pe două tablouri de bacara.

— Ce spun, te rog, Zoe Dimitrievna? întrebă prinţul Vorşaghin, înţelegând că amândoi se ceartă.

— Nimic interesant! răspunse Zoe. Se tachinează! Discută politică! Spun că dirijabilele germane sunt adevăraţi mastodonţi…

În clipa aceea zbârnâi din nou clopoţelul, anunţându-l, în sfârşit, pe Radu Comşa.

Zoe îi ieşi înainte, după ce-şi cercetă din treacăt figura în oglindă şi îşi aranjă buclele părului.

Comşa rămase în prag, căzut din lună.

Se aştepta s-o găsească pe Zoe singură; îşi făcuse chiar un plan de defensivă şi dădea peste atâţia necunoscuţi!

Zoe îi prezintă.

Sofron Vesbianu se ridicase de pe scaun. Şi ca să-şi destindă pantalonii încreţiţi armonică peste urechile ghetelor, se deda la ciudate azvârlituri din picioare; un fel de început bizar de dans.

— Mi se pare, domnule Comşa – începu Sofron, curăţindu-şi cu buzele şi cu limba gingiile de resturile şuncii şi ale pateurilor într-o schimă care îl făcu pe Radu Comşa să creadă, o clipă, că se strâmbă la el – mi se pare că sunteţi şeful unei direcţii de la Interne? Statistică pentru rechiziţii, aprovizionare, eţetera et eţetera! Îmi pare foarte bine! O să te calc într-o zi…

Radu Comşa îl privea cu uimire, amestecată cu milă pentru Zoe.

Va să zică acesta era Sofron Vesbianu?! Stăpânul, în faţa legii şi a oamenilor, pe trupul, sufletul şi voinţa ei?! Acum înţelegea multe. Şi înţelegea, mai ales, de ce se strângea atât de deznădăjduit lângă el, când o trimitea acasă!

O privi cu mai puţină vrăjmăşie. Biata Zoe!

Biata Zoe îşi dădea toate silinţele ca să-şi păstreze aerul cel mai firesc.

Porunci alt serviciu de ceai. Îl invită alături de ea, făcându-i loc pe divan. Explică celorlalţi că e un cunoscut din Bucureşti, dintr-o familie prietenă, tovarăşul de avocatură al lui Alexandru Vardaru şi logodnicul domnişoarei Vardaru.

— A! Eşti atât de bine cu domnul Vardaru? E un om cu mare trecere la Domenii. Şi la Interne! Şi la Război! Am avut de câteva ori de-a face amândoi, dar nu ne-am prea înţeles. Nu e nimic. Toţi oamenii sfârşesc prin a se înţelege cu mine! vorbi Sofron Vesbianu, culegând cu scobitoarea merişoarele aurii din compotul rusesc.

— Să-ţi dau o farfurie! îi întinse Zoe o farfurie de compot şi o linguriţă.

— Mersi! N-am nevoie. Vorbesc şi mai iau una, vorbesc şi mai iau una… Te supără?

Zoe nu mai încinse discuţia, iar Sofron Vesbianu vorbea şi mai lua una.

— Da, pe domnul Vardaru aş vrea să-l cunosc mai de-aproape! Continuă, scuipând cozile merişoarelor în farfuria lui Dumitraşcu Racliş. Îmi pare foarte rău că nu ne-am înţeles!

Sofron Vesbianu nu spunea că „neînţelegerea” consta în câteva întâlniri în care Alexandru Vardaru îl repezise, fiindcă îl prindea cu afaceri nu tocmai dintre cele mai curate. Şi ascultându-l, Radu Comşa îşi amintea acum că a mai văzut această mutră şi pe la biroul lui şi prin antecamerele ministerelor şi pretutindeni unde mişună samsarii suspecţi, foştii vechili, negustorii faliţi, lumea aceasta amestecată care mai bine de doi ani traficase cu o mână pentru puterile centrale, cu cealaltă pentru consorţiul britanic; şi se strămutase la Iaşi, să-şi continue, activ, operaţiile, încă mai prospere în haosul general.

— Domnul Comşa, în ce fel aţi rezolvat problema cea mai dramatică a refugiului: adăpostul? Aţi găsit locuinţă? întrebă Zoe, ascultându-se cum îi spunea cu simplitate „domnule Comşa” în loc de „Radule”!

— Mulţumitor, doamnă! Am fost bursier la liceul de aici, la Internat. Am găsit locuinţă chiar la un fost profesor al meu, pensionar. Un om încântător…

— O! E atât de greu cu camerele, în acest Iaşi sărac şi prea mic! Uite, prinţul Vorşaghin a avut noroc cu noi… Nu e aşa, Gurii Serghievici?

— Desigur, Zoe Dimitrievna, fără dumneata şi Sofron Vasilievici, eram un naufragiat! Dar Zoe Dimitrievna mi-a întins mâna-i catifelată, care nu are nevoie de inele ca să fie frumoasă şi iată cum am devenit un fericit naufragiat, salvat cu o prea delicioasă ramură de liliac alb…

— Vai, mon prince, ce basme mai spui! Mă confunzi cu sistriţele dumitale!

Şi făcându-i cu degetul:

— Gurii Serghievici, te rog, fii mai serios! Ştii că sunt rea când mă supăr. Confisc cheia de jos, de la uşă şi te las în viscol. Mâine dimineaţă!

Radu Comşa se întreba dacă între acest rus bălan, foarte plăcut şi desigur un mare mehenghi, dacă între el şi între Zoe există numai prietenie ori n-au trecut cumva dincolo. Şi simţi o uşoară, o foarte uşoară undă de nemulţumire. Se consola repede Zoe! Biata Zoe!

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, clătinându-şi nervos piciorul peste picior, Zoe vorbi enigmatic:

— Vezi, domnule Comşa? Am adoptat şi noi maniera rusească! Prinţul Vorşaghin ne-a învăţat, să ne spunem pe nume, aşa cum vorbesc eroii lui Tolstoi, Turgheniev, Gorki, Dostoievski… Ne spunem: Zoe Dimitrievna, Gurii Serghievici, Dimitrie Ştefanovici, Sofron Vasilievici… E foarte comod şi găsesc amuzant! E o intimitate pe care o poţi plimba în public fără teamă, chestie numai de nuanţă! Eşti Radu Mihailovici, sunt Zoe Dimitrievna… Radu! Zoe! Fără „domnul”, fără „doamna”… Ca în intimitatea dintre doi soţi, doi prieteni sau doi amanţi. Nu? Nu, Radu Mihailovici?

Zoe, care execută astfel un adevărat dans pe tăiuş de cuţite, se opri şi râse, cu un tril exagerat, care sună fals.

Sânii i se ridicau şi coborau, în haina de catifea albastră despicată la piept, sub boabele galbene şi ovale de chihlimbar, ca după un urcuş repede.

Gurii Serghievici Vorşaghin, pătruns de o umbră de bănuială, după ce îi privise cu ochii fini pe unul şi pe celălalt, aplaudă:

— Bravo, Zoe Dimitrievna! Eşti cea mai admirabilă rusofilă din Moldo-Valahia. Şi pledezi ca cel mai elocvent avocat! Ca un avocat care s-a identificat cu cauza…

Numai Vesbianu, Sofron Vasilievici, nu înţelesese nimic, fiindcă Zoe vorbise franţuzeşte şi întrebă nedumerit:

— Ce spune, frate? Că nu pricep nimic!

— Doamna – se oferi Radu Comşa să-i explice – doam-na spune să adopt maniera rusească şi în loc să mă adresez cu formulele obişnuite: doamnă, ori doamnă Vesbianu, să-i spun pur şi simplu Zoe Dimitrievna, aşa cum i se adresează, de exemplu, prinţul Vorşaghin… Ceea ce n-aş putea să-mi permit în nici un caz, având în vedere că prietenia mea cu doamna Vesbianu e atât de vagă, cum a rămas, spre regretul meu, doar din cele câteva ocazii când ne-am întâlnit la Bucureşti şi nu mi-ar da aceleaşi drepturi, ca domnului Vorşaghin, de faţă!

— Zi-i, dragă, zi-i Zoe Dimitrievna şi sfârşeşte cu ea! A turbat-o maladeţul! simplifică foarte plictisit de atâtea mofturi Sofron Vesbianu, continuându-şi operaţia care se concentra în acel moment la smulgerea câtorva fire de păr dintr-un neg.

Prindea unul, încrucişându-şi privirea, ca să-şi poată vedea vârful negului; îl apuca bine cu unghiile şi cu o smucitură trăgea firul din rădăcini. Ochii lăcrimau, fiindcă dure-rea îi răspundea ascuţit în creştet, îi venea să strănute, dar numai căsca gura, fără să izbutească, aşa cum fac crapii aruncaţi pe uscat.

Când sfârşi această operaţie, spre care melancolic şi obosit priveau cadrele ovale din perete. Sofron Vesbianu se întoarse spre Comşa şi îl bătu pe genunchi cu latul palmei, într-o pocnitură de explozie:

— Fă cum îţi spun eu, dragă. Zi-i Zoe Dimitrievna! Zi-i Gurii Serghievici! La dânşii, tot o brânză e! Trăiesc ruşii ăştia, domnule Comşa, eh! Ce să-ţi mai spun? Parcă i-a făcut mă-sa pe tun! Unde-ajung, sunt acasă la dânşii: prietenie, cărţi, vodcă…

Acum era rândul prinţului Vorşaghin să ceară lămuriri…

— Ce spune onorabilul Sofron Vasilievici?

— Nimic! Spune că ruşii sunt un popor încântător! tălmăci Zoe, după fantezia ei.

Dar era mulţumită. Mai întâi nu rezistase ispitei să-i spună ca altădată: „Radu, Radule!” în faţa tuturor, cu temeritate. Pe urmă, îl înţepase uşor cu veninul acela al geloziei, la care nici un bărbat, chiar când iubirea s-a prefăcut în indiferenţă, întotdeauna nu rezistă.

Chipul cum Radu găsise prinţului Gurii Vorşaghin dreptul să-i spună pe nume, Zoe, cu familiaritate, ironia aceea răutăcioasă pe care n-o pricepuse Sofron îi făceau bine, ca loviturile în glumă cu o floare peste obraz, de la cineva drag. Şi gândind aceasta, cu un zâmbet vag Zoe Vesbianu nu-şi putea desprinde ochii de la gura cărnoasă şi umedă a lui Radu: „Trebuie să-i muşc buzele! Numai o dată, la plecare. Îl duc până la uşă… O singură dată…”

Gândul se lămurea perfid, tenace, cu cât îşi spunea că e mai absurd.

Dumitraşcu Racliş, străin de toate acestea, îşi făcea pasienţele.

Noul cunoscut nu prezenta nici un interes; nu vorbise nimic despre joc, nu-l văzuse în nici un club.

Se lăsa întuneric.

Fetişcana cea durdulie aduse sfeşnice şi lămpi.

Sofron Vesbianu începu să-i explice lui Radu Comşa, cu un creion în mână, înşirând cifre mari pe scoarţele unui album al bieţilor vechi proprietari, o afacere complicată, la care avea nevoie de concursul său şi al lui Alexandru Vardaru.

Când Radu se pregăti să plece, Gurii Serghievici se ridică şi el.

Îl invită numaidecât la cercul lor; dorea să-i dea prilejul de a cunoaşte mai de-aproape ofiţerii ruşi, care-au venit să lupte pentru România. De fapt, se gândea că stând mai apropiat de vorbă, va lămuri legăturile dintre el şi Zoe; exact acelaşi gând cu care Radu Comşa primi invitaţia.

În uşă, Gurii Serghievici trecu să-şi ia sabia şi mantaua din camera sa, cât timp Radu Comşa îşi îmbrăca blana.

Când se întoarse în prag, Zoe Dimitrievna era acăţată de gâtul lui Radu Mihailovici, cu gura încleştată pe buzele lui, cu mâna „albă şi catifelată ca ramura de liliac alb”, dată după gâtul lui, cu „ochii de coloarea violetelor imperiale” închişi, ca să soarbă sărutul mai deplin. Radu Mihailovici se apăra; luptă scurtă şi mută, din care şiragul de chihlimbar ieşi rupt şi boabele ovale risipite pe jos.

Gurii Serghievici făcu un pas îndărăt, tropăi, tuşi, deschise a doua oară uşa cu zgomot şi numai după aceea păşi din nou pragul.

— Gata, Radu Mihailovici?

Ajută la culesul boabelor de jos, minunându-se, cu cea mai desăvârşită nevinovăţie, cum de s-a putut rupe şnurul tare de mătase, aşa, fără nici o pricină.

Căutând, mâinile i se întâlneau ca din întâmplare cu mâinile Zoei Dimitrievna şi atunci îi strângea degetele subţiri în penumbra ungherelor cu o îndrăzneală de care Zoe a rămas prea surprinsă ca să se mai poată indigna. De altfel, nici nu era cu gândul la dânsul.

Petrecându-i până la uşă, repetă cu o ameţeală dulce, nedezmeticită:

— La revedere, Radu Mihailovici, Radu!

— Pe frigul acesta, teribil crapă buzele, sângeră câteodată, ca o rană… spuse Gurii Serghievici, când ajunseră în stradă.

Radu Comşa duse batista la gură.

Într-adevăr, rămăsese o şuviţă subţire de sânge, din muşcătura Zoei.

Se uită cu atenţie, în dreptul unui felinar, la ochii prinţului Vorşaghin, sub căciula înaltă şi lată, de astrahan. De ce spusese aceasta? Bănuise ceva? Văzuse? Dar prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin îşi înfigea cizmele împintenate în zăpadă, cu cea mai mare linişte, trăgând din ţigara lui lungă cât un periscop.

Cercul rus era alcătuit din cinci camere principale. Două foarte mari: una pentru restaurant, alta pentru chemin-de-fer. Celelalte trei, cu numeroase mese de joc, de băutură, de gustări, samovare clocotind neîntrerupt.

Prinţul Gurii Vorşaghin, ca pretutindeni şi ca întotdeauna, fu primit cu exclamaţii de bucurie.

Parte din ofiţeri jucau şi beau încă de la trei după amiază. Alţii veneau din sala de mâncare, alţii se înapoiau; ofiţeri de husari, de cazaci, de pihotă, de geniu, de artilerie, ofiţeri de stat-major şi aviatori cu micile aripi de metal la epoleţi; oameni înalţi şi bălani din ţinuturile baltice, figuri de mongoli de la marginea Tibetului, un caucazian cu figura albă, feminină şi cu ochii şi părul brun în faţa lăptoasă, ca tipurile reprezentative de rasă albă din atlasurile geografice, alt prinţ cu figură de tătar, negricioasă şi cu ochii oblici, mic, nervos, neastâmpărat; ofiţeri din regimentele siberiene de la capătul Asiei, toţi râzând, chemându-se, strigându-se pe nume, alţii atunci făcându-şi cunoştinţă; unul gata ameţit, tolănit pe o canapea roşie, ciupind strunele unei balalaici; decoraţii de toate dimensiunile, colorile şi formele; iar peste tot, un fum nepătruns, pe care trebuia să-l fereşti cu mâna ca să vezi bine cine-ţi vorbeşte, şi mirosul dulceag de tutun rusesc, de piele rusească, de ceai rusesc… Câţiva români, două doamne cu soţii instalaţi la o masă de joc, sistriţe cu fruntea strânsă în batiste albe, însângerate de crucea roşie pe frunte şi cu fustele scurte, lăsând să se vadă până la genunchi minuscule cizme de piele moale, ca marochinul.

Printre această mulţime, trei ofiţeri români stângaci; ţinându-se unul pe altul, cum nu se pierd copiii de ţăran într-un bâlci.

Cineva puse mâna pe umărul lui Radu Comşa. Se întoar-se: Scarlat Măinescu, în haină neagră, cu monoclu prins în arcada ochiului stâng.

Omul care păruse Elenei Bilbor, prietena Luminiţei, elegiac şi absent de la cele terestre, arăta dimpotrivă foarte încântat de acest prea pământean spectacol:

— Ce faci, Comşa, p-aici? Joci şi tu?

— Nu! Sunt cu un cunoscut, un prieten, prinţul Vorşaghin…

— Îl cunosc perfect pe Gurii. Suntem amici… Un tip şic! Latifundii în nu ştiu câte gubernii, nobleţea cea mai auten-tică a Petrogradului… Şi la el, rublele, ca nasturii! Înţelegi bine. Ce-l costă? Robesc mii de oameni pe moşii pentru el! Apropos! Îţi datorez câteva mizerii de poli, din zile de piurea neagră de la Bucureşti. Îţi stau la dispoziţie… M-am refăcut complet, monşer! Indivizii ăştia joacă brambura… Vrei să mă execut?

Şi Scarlat Măinescu scoase un portbilet de piele verde, pe al cărui colţ Radu Comşa văzu cu uimire, prinsă deasupra monogramei de aur, o coroană de conte.

— Mersi! Lasă-i pentru Bucureşti, la întoarcere. Nu vreau să-ţi fie de ghină…

Scarlat Măinescu zâmbi cu dispreţ:

— Cât despre aceasta, nici o teamă aici! Fie vorba între noi: jocul e la sigur… Acum, pardon! Mă duc, fiindcă mă aşteaptă Lola… Am adus-o şi pe ea…

Lola – una din acele multe prietene foarte văpsite şi în toalete extravagante cu care îl văzuse pe Scarlat Măinescu la Şosea – hohotea într-un grup de ofiţeri ruşi, sorbind dintr-un pahar cu picior înalt o băutură tare, de bună seamă, căci strânse din ochi, după ce-l deşertă.

Un colonel gras, tuns numărul zero, cu imense mustăţi stufoase şi sure, aştepta, cu sticla în mână, să-i toarne alt pahar. Lola râdea ferindu-se, dar colonelul îi turnă cu de-a sila, punându-i palma după mijloc, s-o prindă, când încercă să fugă. Ce neruşinată! Frumoasă de altfel, înaltă, cu păr bogat, oxigenat, cu ochii de un albastru inocent, dar atât de fardată! Desigur, după asemenea individe judecă străinii uşurătatea femeilor noastre!

Gurii Serghievici Vorşaghin îl apucă de braţ, conducându-l la o masă, între prietenii săi. Băură ceai. Băură spirt. Erau profesori mobilizaţi, oameni de trupă, care abia puteau lega câteva vorbe, amestecaţi cu ofiţeri de carieră şi cărturari burduf de lectură, discutând aprins, pe măsură ce creştea numărul paharelor, despre Dumnezeu şi destinul omenesc, despre beţiile precedente şi despre purificarea Europei prin revoluţia rusă, care nu mai poate întârzia.

Radu Comşa, între două fraze, exprimă mirarea generală că armata acestei apropiate revoluţii nu părea să socotească războiul o chestie prea serioasă; se strămuta de pe un front pe altul într-un continuu du-te-vino, toţi mâncau, beau, jucau, cântau. O sută de kilometri de înaintare ori de retragere nu însemnau nimic. Scoteau balalaicele şi armonicele, aprindeau focuri, desfundau cutii de conserve, puneau samovarele la clocot şi totul era ca mai înainte.

— Sunteţi tineri în război! Abia acum îl învăţaţi, Radu Mihailovici! Surâse superior prinţul Vorşaghin, turnându-i rom în pahar. Secretul războiului e acesta: să săvârşeşti actele de bravură, cele mai decisive posibil, cu aerul cel mai uşuratic posibil! Aceasta se învaţă pe încetul… Iată acest prieten al meu, Anatol Petrovici, cu figura lui boţită de tătar şi aşa mic şi chircit cum îl vezi, ca o babă din Caucazul lui… A luat parte la patru ofensive, a fost prizonier de două ori şi a fugit, a fost rănit – de câte ori, Anatol Petrovici?

— De şapte ori, o dată în cap, o dată în plămâni… Ce importă aceasta? Doctorii dădeau din cap: „De astă dată, Anatol Petrovici e pierdut, nu mai este scăpare!” Şi Anatol Petrovici nu era pierdut, se ridica din pat mai zdravăn ca înainte… Se prezenta: „Iată-mă, am sosit! Să ne aducă spirt, ceai şi mâncare!” Şi Anatol Petrovici bea ca un popă; scoate sabia ca un adevărat cazac când i se urcă vodca la cap; şarjează lămpile; retează dintr-o lovitură gâtul tuturor sticlelor de pe masă. Aseară a pierdut la davaite-nidavaite toţi banii, până la ultima copeică… Ce importă? Mi-a cerut o mie de ruble să facă nu ştiu ce cumpărături pentru polcul lui. Pierduse toţi banii, ai lui şi ai regimentului… I-am dat. Pe Anatol Petrovici nu-l refuză nimeni! În cinci minute erau pierduţi toţi banii şi după aceştia alţii, din picioare. Ce importă? Anatol Petrovici a golit o sticlă de spirt, l-a dus ordonanţa acasă, l-a dezbrăcat, l-a culcat. Acum e iaraşi la datorie, aici! Mâine la datorie, acolo, pe front! Într-o zi îl loveşte al optulea glonţ, de astă dată definitiv, în frunte. Şi s-a sfârşit cu Anatol Petrovici! O să ne mai amintim câtăva vreme de el, o săptămână, două, o lună, două… Iar atunci crezi că o să ne amintim de Anatol Petrovici cel cu şapte răni, de două ori fugit din prizonierat, cel care a ucis nu ştiu câţi austrieci, nemţi, bavarezi? are un carnet unde-i înseamnă? Defel! Aceasta o să rămână în arhivele regimentului. Noi o să spunem: „Anatol Petrovici? Îmi amintesc: straşnic bea! Splendid jucător de cărţi! Nici un muşchi nu i se mişca pe figură când pierdea tot, şi bani şi tabachere şi ceas. Minunat om, bietul Anatol Petrovici!” Pe urmă, o să-i pomenim numele tot mai rar… Vin alţii! Anatol Petrovici e îngropat undeva, la Riga ori în Galiţia, ori în Caucaz. Toţi l-au uitat! Anatol Petrovici? Un nume… Sunt o sută şaptezeci de milioane de nume în Rusia… De aceea să bem şi să ne veselim, Anatol Petrovici! Nu cu paharul acela mic, cu celălalt! Aşa da! În sănătatea ta!

Anatol Petrovici bău cu paharul mare şi cu un aer foarte modest, strâmbându-şi faţa boţită şi măslinie, în cel mai vesel gâlgâit de râs.

După două ceasuri îşi amanetă tabachera. După trei, câştigase zece mii de ruble şi, cu o sticlă deşartă alături, cân-ta, acompaniindu-se din balalaică, un cântec de acasă, cu o voce puternică şi gravă de bas, surprinzătoare pentru înfăţişarea lui puţină şi măruntă.

Radu Comşa era şi el acum ameţit. Îl îndopaseră cu tot soiul de spirturi. Pierduse toţi banii din buzunar. Întâi, în glumă, aruncase câteva hârtii pe masă pe cartea prinţului Vorşaghin. Pe urmă, până la ultima centimă. Lucrurile se clătinau înaintea ochilor. Vedea numai fragmente de realitate. Vorbea cu un uriaş blond adineauri, nu-şi mai aminteşte ce, ceva vesel. Acum cu Lola. E ameţită şi ea. Toţi o pipăie, ce dezmăţat chicoteşte! Şi cu Dumitraşcu Racliş a vorbit, tatăl Zoei… Joacă la masa de dincolo, cu aerul atent al unui savant urmărind o experienţă… Acum, doi ofiţeri de cazaci, veseli şi prietenoşi peste măsură, îl silesc să bea un lichid alb… Ce-o fi? E foarte tare. Spirt curat! Ustură gâtul… Ei beau în pahare de vin, fără să se strâmbe, uşor ca apa. Şi toate se clatină, lunecă, se depărtează, revin! Plutesc între straturi opace de fum, din care apar când numai capetele, când numai picioarele… E ciudat şi poate plăcut! N-a fost ameţit decât de câteva ori în viaţă. El e un om sobru. Radu Comşa e un om sobru! Iată omul sobru, legănându-se, rezemat de uşorul unei intrări! Râzând… De ce râde? Nimeni nu are grija lui. Pe aici se poate ieşi afară? De unde au bani să joace ofiţerii aceştia români? Au uniforme modeste, par bieţi ofiţeri nevoiaşi şi zvârl pachetele de ruble ca nimic. Nenorociţii! Dacă or fi bani de-ai subzistenţei? Mâine, bang! Un glonţ la tâmplă. Războiul e foarte simplu: secretul lui e să săvârşeşti cele mai decisive acte de bravură posibil, cu aerul cel mai frivol posibil… Oare între Zoe şi prinţul Vorşaghin…? Are să-l întrebe. E simplu… Între doi bărbaţi, femeia trebuie totdeauna sacrificată. Nu! Nu mai beau ceai! De unde ştii româneşte, camarade? Un soldat rus, vorbind româneşte? Curios!

— De unde ştii româneşte, camarade?

— Apăi, noi doară suntem moldovieni di la Nistru…

— Şi cum ai ajuns aici, băiatule?

— Ni-o luat muscalii aici, că ştim moldovineşte şi li vini mai ghini… Cumpărăm noi din târg, ne înţălegim noi cu negustorii…

— Şi-ţi pare bine că ai ajuns în Ţara Românească? Printre românii tăi?

— Apăi, stăpâne, noi nu suntem români! Suntem moldovieni…

— Cum adică, nu ţi-ar părea bine să rămâi între noi, cu românii noştri?

— Aiasta, stăpâne, încă nu s-a puté! Roşia-i o împără-ţie mari şi plină de taţi belşugurili! Ci să ni-aprochiem noi di-o tari mai micuşoară, cât o gubernie a măriei-sale ţarului nostru cel mari şi bun?

— Bine, măi frate, dar avem o limbă, ne închinăm la acelaşi Dumnezeu.

— A fi! Nu li ştim noi aieste tati… Da moscalu-i mult şi tari. Noi cu iei ni ţânâm…

— Fugi, mă, că eşti un imbecil!

— Dă! Aşa suntem noi… Trăiţi, măria-voastră!

Radu Comşa căută un ban în buzunar să-i arunce bacşiş. Nu mai are nimic… Să se împrumute de la Vorşaghin! Dar acum soldatul a dispărut. Să-l lase în plata Domnului. Şi cine mai vorbea de glasul sângelui? Prostii! Toate sunt prostii… Îl doare capul. Mâine are să-l doară toată ziua. Ce-a căutat aici? A, da! Vorşaghin. Ce faci, mon petit prince, cum îţi spune Zoe Dimitrievna? Te cam legeni! Şalupă pe valuri…

Vorşaghin îl ia la braţ. Ies amândoi la aer. Ce bun, limpede, tare e aerul nopţii! A stat viscolul. Cerul e sticlos, ca un glob de gheaţă. Stelele palpită sus, gata să se desprindă. Zăpada scârţâie sub picioare. Radu Comşa ţine gura întredeschisă ca să-i pătrundă adânc în plămâni aerul rece. Case întunecate. Fără nici o lumină. Toate casele au noaptea, o înfăţişare misterioasă… Dorm toţi înlăuntru. Cine sunt? Ce visuri îi încearcă? Acum, toţi, au numai visuri de spaimă.

Câţiva soldaţi trec prin mijlocul străzii, în troiene. O patrulă? Nu! Duc pe cineva pe braţe: un rănit. Şi e lumină la o fereastră.

Radu Comşa se opreşte.

Prin geamul cu promoroacă se vede înlăuntru. Se ridică în vârful picioarelor şi priveşte.

Mese. Două, trei, patru mese. Şi oameni întinşi, dezbrăcaţi, morţi. Patru, cinci, şase… Şase morţi dezbrăcaţi, cu părul pe piept, unii cu pete negre pe trup. Răni, desigur… Câteva lumânări de ceară tremură o flacără slabă. Nu-i nimeni să-i păzească. Şase morţi într-o cameră: morţi îngheţaţi. Li se văd dinţii albi şi gurile întredeschise. Unul a rămas cu gura lărgită de tot, ca o spărtură neagră. Au ochii holbaţi. Poate plesniţi de ger. A mişcat un mort? Nu. Un şobolan fuge pe trupurile ţapene, muşcă ceva.

Dar e înspăimântător! Nu trebuie permis aceasta!

— Haide, Radu Mihailovici! se întoarse prinţul Gurii Vorşaghin, apucându-l de braţ, târându-l peste crestele de zăpadă.

Apoi, după ce au mers o vreme alături:

— Spune drept, Radu Mihailovici! Nu te supără dacă într-o zi, eu şi Zoia Dimitrievna?!

Săniile spintecau sprinten şesul nins, sclipitor în soarele dimineţii.

Erau două: de la Iaşi mergeau la Chioaia.

În una, Luminiţa Vardaru, Elena Bilbor şi Mihai. În cea dinainte, tanti Laura şi Măgduţa Dobreanu, fiica Sofiei Dobreanu de la Botoşani, prietenă şi pe vremuri fostă colegă de pension cu Laura Vardaru.

Clopoţeii risipeau în câmpul alb şi tăcut vesela lor chemare argintie.

Din vasta solitudine, luminoasă şi imobilă, ecoul răspundea cu alt sunet, de la alte sănii nevăzute.

Toţi aveau obrajii îmbujoraţi de ger, genele albe de promoroacă, respiraţia tăiată de şivoiul rece de aer.

Mihai puse mâna pe hăţuri, gonind nebuneşte, spre înfricoşarea fetelor din sanie.

Caii alergau cu toată puterea, strănutând cu boturile apropiate, arătându-şi şi ei astfel voioşia acestei curse, în dimineaţa limpede, sub soarele cu dinţi care hohotea în nămeţi. Stâlpii de telegraf fugeau vertiginos îndărăt.

— Mihai, ai să ne răstorni! îi strigă Luminiţa, scoţând mâna din manşon să-l tragă de manta.

Mihai cu chipiul de şcoală militară pe ceafă, descheiat la gât, ţipând cu o sălbatică bucurie, care altă dată şi aiurea l-ar fi ruşinat, nu dădu nici o atenţie acestor spaime femeieşti şi plesni crupa cailor cu biciul. Trecură săgeată pe lângă sania de unde Laura Vardaru îl ameninţa cu degetul.

Acum avea drumul deschis înainte… Mihai slobozi murgii, lăsând hăţurile în voie. Bulgării moi săreau din copite, se sfărmau în obraji, împroşcau pulbere măruntă în urmă. Ajunseră în vârful unui deal; jos, se desfăcea în pâclă albăstruie un sat cu subţiri spirale de fum înălţându-se spre cerul dimineţii, ca sărace fumuri de jertfă primite de un Dumnezeu în sfârşit îmbunat.

— Mihai, aceasta a fost, nu e aşa? Pentru Măgduţa Do-breanu! Vrei s-o epatezi cu însuşirile tale surugieşti? îl necăji Luminiţa.

Mihai trecu hăţurile vizitiului, apăsându-şi supărat chipiul pe ochi:

— Poftim! Dacă-i aşa, mergeţi ca după mort! Ioane, numai la pas să le ţii!

Luminiţa şopti ceva, râzând, la urechea Elenei Bilbor!

Mihai îşi întoarse obrazul roşu de frig:

— Ia, vă rog, să nu conspiraţi! Acuşi vă răstorn şi-am să vă aud ţipând, să salvaţi Capitoliul.

— Bravo! Foarte frumos! În fiecare zi îţi afirmi alte graţii cazone… Probabil, pentru a ne convinge definitiv că ai, într-adevăr, toate calităţile de surugiu.

— Dacă nu mă lăsaţi în pace! E o dimineaţă splendidă, aveţi înainte, cât se vede cu ochii, un câmp minunat, şi tu, Luminiţo, tu te ţii de fleacuri!

— Bun! Va să zică Măgduţa Dobreanu e fleac. Luăm notă. Mersi pentru ea! Fii sigur că o să am eu gentileţea să o spun.

— Luminiţo! făcu nefericit Mihai. Te-am rugat să încetezi cu astea. Lăsaţi fata în pace!

— Aşa, acuma mai e şi „fată”. Un fel de cum ai spune fata din casă: Ilinca, Safta… Din ce în ce mai bine! N-am să uit s-o adaug şi p-asta.

— Luminiţo!

— Ei, ce, Mihai?

Mihai Vardaru apucă din nou hăţurile şi îşi răcori neca-zul pe cai, coborând valea în vârtej.

De cinci zile, Luminiţa nu-l mai cruţa. Sosise în permi-sie de la şcoala de ofiţeri rezervişti din Botoşani şi o întovărăşise pe Magda Dobreanu, la a cărei familie, prietenă cu tanti Laura, stătea în gazdă. Şi ce găseau ele suspect în aceasta?

Magda Dobreanu a venit să-şi vadă fratele care a fost bolnav… Poate voiau – nu-i aşa? – s-o lase să facă drumul singură, pe timpurile acestea? E copilă, şaisprezece ani, încă o şcolăriţă. O fată, exact o fată! E adevărat că lui i se cam schimbă glasul când îi vorbeşte şi îşi cam apleacă ochii; nu poate să-i înfrunte privirea. Dar aşa a fost întotdeauna: timid… Şi la urmă, ce le pasă lor de timiditatea lui? Nu fă-cea mai bine să rămână în sanie, la tanti Laura?

Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Dat cu totul acestui monolog, Mihai Vardaru a urcat în goană sania pe o movilă de prund, a desenat o splendidă curbă numai pe o patină şi a răsturnat-o frumos, semănând pe Luminiţa aici, pe Elena Bilbor dincolo.

— Na! Acum ţi-am plătit! râse Mihai, descurcându-şi picioarele din hăţuri şi voind să arate aşa că a făcut-o dinadins.

O ajută pe Luminiţa să se ridice, după ce-o sprijinise pe Elena Bilbor.

Luminiţa s-a smuls din mână-i, furioasă. Ochii negri, sub micul turban alb de lână, împroşcară fulgere:

— Bine, Mihai, eşti nebun? Are şi gluma o margine… Puteai să ne frângi capul!

— O femeie nu-şi poate frânge niciodată capul. Pentru simplul motiv că nu poţi frânge ceea ce ai pierdut de mult! filosofă Mihai, scuturându-şi zăpada ce-i intrase pe sub guler, pe gât. Mă ierţi, domnişoară Bilbor? Astea sunt numai pentru Luminiţa!

Elena Bilbor protestă, silindu-se să râdă. Dar îşi apăsa cu mâna zvâcnirile inimii, de spaima care încă nu se potolise.

Caii întoarseră capetele şi priviră cuminţi, sunând uşor din zurgălăi. Aburi se ridicau albi din trupurile încălzite.

— Cucoane, dă-mi o mână de ajutor să îndrept sania! Spuse vizitiul bătrân, zâmbind pe sub mustaţă: „Se cunoaşte de-o poştă că e nepotul lui conu Pol. Năzbâtios nevoie mare! Şi când era mic credeai că are să fie molcuţ şi fricos ca o fată.”

Îndreptară sania. Vizitiul scutură blănile căzute în zăpadă.

Din urmă îi ajunse cealaltă sanie:

— Ce s-a întâmplat, copii? se ridică tanti Laura dintre pleduri, cu foarte mare îngrijorare.

— Isprăvi de ale lui Mihai al matale! Nu se pricepe să mâne şi a ţinut să ne-o dovedească! se plânse Luminiţa, sărind într-un picior să-şi aducă şoşonul ajuns într-un şanţ.

— Nu-i adevărat! Le-am răsturnat înadins… Mă necă-jeau şi atunci, cum am văzut movila de prund înainte, am vrut să le trag o spaimă, ca să le învăţ minte! se apără Mi-hai, mai bucuros să se zugrăvească în ochii Magdei Dobreanu om al răzbunărilor teribile, decât să rămână cu ocara de vizitiu neîndemânatic.

— Bine că n-aţi păţii nimic! se linişti tanti Laura. Mihai, tot copil ai rămas!

— Întreab-o pe Luminiţa, tanti! Nu-i vorba de copi-lărie… M-a scos din fire! Tot timpul nu i-a mai tăcut guriţa!

— Şi ce-am spus, mă rog? întrebă perfid Luminiţa, închizând cu viclenie, pe jumătate, ochii oblici de musmé.

Mihai nu putea să mărturisească, în faţa Magdei Dobreanu, cu ce l-a necăjit Luminiţa. Încă o dată avea tot ea ultimul cuvânt.

Plecă ochii în altă parte şi, ca să aibă aerul cel mai indiferent, aprinse o ţigară, apoi, cu chipiul pe ceafă, păru că observă ceva foarte atent la picioarele cailor.

— Poftim, omul dumitale! îl arătă Luminiţa tantei Laura, cu lumina de râs nestinsă în ochii păcurii. Acum mergem? Îngheţăm aci…

Mihai dădu să se urce la loc şi să pună mâna pe hăţuri.

— Nu! Pardon! Noi mergem cu Ion. Tanti Laura, ţi-l cedăm matale pe acest domn Mihai…

Mihai coborî. Socoteala i se potrivea.

Dar Luminiţa continuă:

— Şi dă-ne în schimb pe Măgduţa. Hai cu noi, Magda!

Nici Magda Dobreanu nu se prea dădea dusă. Iar Mihai făcu o mutră aşa de amărâtă şi privi la Luminiţa atât de comic furios, încât ea nu-şi mai stăpâni hohotul şi, cuprinsă de o subită generozitate, îl iertă:

— Haide! Rămâi cu tanti Laura şi iată, nu cer nimic în schimb! Numai nu-l lăsaţi să pună iar mâna pe hăţuri… Altfel, ne mai dă emoţii de montagnes russes fără să i-o cerem.

Plecară. Mihai era aşezat cu faţa spre tanti Laura şi Măgduţa Dobreanu.

Ochii li se întâlneau. Prin ei năvălea un val de cald şi atunci, roşie-pară, Măgduţa Dobreanu îşi întorcea repede privirea la câmpul nins.

Avea figura foarte mică, nasul numai o indicaţie, ochii căprii foarte deschişi, cu gene frizate, gura însemnând un o caligrafic; totul părea cizelat cu fineţe fantezistă, în joacă, de natura care s-a distrat între două exemplare „serioase” de umanitate să-şi creeze o miniatură. Gândea? Era loc acolo pentru un cuget, pentru un sentiment? Acestea au fost întrebările cele dintâi pe care şi le-a pus şi Mihai, ca oricine o vedea prima oară.

„Măgduţa are un cap, să încapă numai bine într-o oglindă de buzunar”, o definise Luminiţa Vardaru. „Şi inima trebuie să-i fie cât o alună”, adăugase.

Dar inima Măgduţei, cât o alună ori mai mică, bătea pentru Mihai, mărunt şi înfricoşată de acest sentiment necunoscut. Obrazul care încăpea într-o oglindă de buzunar se făcea garoafă de câte ori îşi încrucişau ochii. Noroc că toţi sunt acum tot atât de îmbujoraţi de ger.

Surâdeau amândoi, fiindcă erau aproape, fiindcă erau încă aproape de copilărie, fiindcă dimineaţa era luminoasă şi aerul aspirat era el însuşi o mare fericire.

— Măgduţo, nu ţi-e frig? se îngrijoră tanti Laura. Mihai, vezi blana te rog, să nu sufle vântul!

Măgduţa Dobreanu clătină capul sub căciuliţa de zibelină. Cum îşi închipuiau că putea să-i mai fie acum frig? Şi îi venea să râdă, fiindcă Mihai, aşezând blana dedesubtul picioarelor, abia îndrăznea să o atingă, parc-ar fi fost păpuşa de cristal din nu-şi mai amintea ce povestire.

Priviră iar un timp câmpul neclintit.

— E ciudat! rupse Măgduţa tăcerea. Când ninge, am chiar noaptea, cu perdelele trase, o senzaţie de alb… O lumină nepământeană, care străbate pretutindeni, prin ziduri şi prin storuri. Dacă s-ar putea spune, aşa cum sunt unele visuri albe…

— Şi eu, copii, spuse Laura Vardaru, mă gândeam privind câmpul… Nu se mai cunoaşte nici un hotar, nici o urmă omenească! Totul e înecat în acest alb. A dispărut şi pământul pentru care se duşmănesc oamenii şi ogoarele pentru care se judecă frate cu frate… Acum totul pare ireal, fantastic şi împăcat; o lume în care oamenii să nu se mai urască, fiindcă nu mai au ce-şi împărţi. Să uite războiul!

Tanti Laura uitase şi dânsa că acum şase luni fusese cea mai aprigă partizană a războiului.

Dar Mihai era el, acum, pentru război!

— Războiul nu e ură, tanti! protestă cu figura deodată serioasă, brăzdată de o cută între sprincene. Şi războiul nu e moarte: e viaţă latentă care se eliberează, e paroxismul vieţii! Nu urăsc când ucid în război. Îndeplinesc o funcţie biologică necesară! Nici nu se poate spune că omor; fiindcă în război n-am conştiinţa uciderii şi n-am remuşcare. Pregătesc realităţi noi, un adevăr nou…

Tanti Laura deschise ochii albaştri cu mirare:

— Nu înţeleg, dragă Mihai!

Mihai se gândi însă că din nou e ridicol cu teoriile lui războinice şi tăcu.

Intrară în satul din vale. Copacii, cu crengile înflorite de promoroacă, păreau uriaşi madrepori albi… Dar satul era pustiu. Nici o suflare. Numai aţele albastre de fum. Şi câinii, ieşind la drum, hămăiau de câteva ori de mântuială, slabi şi cu blana flocoasă, intrând îndărăt, printre gard, cu cozile între picioare.

— I-a prăpădit izantimaticul, cucoană! Lămuri vizitiul. Tot satu s-o mutat la cimitir…

Trecură într-adevăr pe lângă cimitirul cu multe cruci proaspete, de scândură albă.

Mai îngropau şi astăzi pe cineva.

Se vedea un grup negru de femei şi bărbaţi cu capetele goale, în frig, cu ochii în jos, lângă bisericuţa sură de lemn, ascultând prohodul.

— De nimic nu ne-a cruţat acest război pe care îl slă-veşti tu, Mihai! suspină Laura Vardaru. Tot ce există suferinţă omenească ne-a fost dat să îndurăm… Care dintre noi vom scăpa, dacă va mai reveni vreodată viaţa normală, o să mai putem oare fi ca înainte, veseli, să râdem, să gândim senini la viitor, să facem planuri, să uităm? Iată ce mă întreb eu, copii, nu pentru mine, căci eu nu mai aştept mult de la viaţă, ci pentru voi… Şi iată de ce mă tem şi de ce nu te înţeleg, Mihai!

Mihai şi Măgduţa Dobreanu priviră în jos, la degetele înmănuşate care ţineau blana, silindu-se sincer să fie cu to-tul doborâţi de această nefericire generală. Dar tinereţea lor triumfa. Se simţeau bine aproape şi viaţa de mâine, de mai târziu, n-avea de ce să li se pară un chin atât de cumplit, cum amar profeţea tanti Laura.

Caii o întinseră din nou la drum, intrând în hotarul Chi-oaei.

Câteva santinele salutară.

Aici se cunoştea mâna lui Alexandru Vardaru.

Izolase întreg satul, pusese să văruiască toate casele, îi tunsese, le făcuse etuvă, îngrijea el de aprovizionare; dar nu le dădea voie să facă un pas dincolo de linia santinelelor. Terorizaţi, oamenii nu înţeleseră, însă se supuneau.

Au priceput abia mai târziu, când comunele vecine au început să se pustiască de molimă, iar la dânşii nu se întâmplă nimic. Alexandru Vardaru intervenise să fie adus tot aici şi regimentul lui Pol, în refacere.

Supraveghease el la instalarea unei adevărate tabere de bordeie şi barăci la marginea satului, pentru soldaţi. Crescuse din pământ alt sat, cu drumuşoare între bordeie, cu podeţe de mesteacăn, cu stânjeni de lemne aliniaţi în batalioane.

Colonelul Pavel Vardaru cedase comanda. În papuci, bea toată ziua ceai cu mai mult sau mai puţin rom. Alcătuia liste de bucate. Citea colecţii vechi de reviste umoristice şi romane de aventuri, din biblioteca de copil a lui Mihai.

Când se ogoia vremea, după ninsoare, de se citeau urmele sălbătăciunilor ca pe foaia de hârtie, pornea cu doi-trei ofiţeri la vânat. O dată pe zi cobora de la curte la tabăra regimentului, se plimba cu mâinile la spate printre bordeie, aproba tot ce se făcuse de către alţii şi inspecta doar cu o deosebită atenţie bucătăria soldaţilor şi popota.

Apoi, cu o conştiinţă liniştită, urca scările cerdacului în casă, încerca la pian să-şi amintească romanţele şi dansurile de cabaret, se plictisea şi căsca.

El îşi făcuse datoria, luptase fără nici o slăbiciune, comandase fără nici o şovăială; aştepta să mai lupte cu tot atâta simplitate; dar ce-l socoteau, în definitiv, să-şi bată capul cu treburi de vechil? Şi părea că aşteaptă recunoştinţă de la frate-său, Alexandru, că-l lasă în toată voia, în cele două zile pe săptămâna când soseşte de la Iaşi, să-şi satisfacă mania lui de organizare, de plănuiri şi de împărţit porunci.

Ofiţerii veneau direct să ia ordine de la Alexandru Vardaru şi erau foarte încântaţi de acest civil, care le găsea dezlegare la tot şi la toate; iar la ministere şi la comandamente, afla toate uşile deschise.

Erau trei gospodării de moşii şi cu cea de la Chioaia patru, îngrămădite laolaltă, cu vite, care, maşini, argaţi.

Totuşi, se întocmise îndată rânduială, oamenii se înţelegeau, nici o vită nu îndura lipsă şi tot regimentul se hră-nea pe loc. Mersese vestea: oameni de aiurea voiau să vină şi să se crucească de minune, fiindcă pretutindeni, era foamete, haos, jale şi molimă.

Santinelele puneau însă baioneta în piept: „Halt! Înapoi!”

Chioaia devenise un fel de republică; avea şi armată pe picior de război.

Când zurgălăii săniilor sunară la poartă, în capul scărilor ieşi întru întâmpinare unchiul Pol, cu dolmanul între umeri, cu o pipă lungă, bavareză, în dinţi.

Cele doua surori ale lui Mihai, Cora şi Ralu, se năpustiră cu semne de bucurie.

Amândouă însă nu-l vedeau decât pe Mihai.

— Tu, Mihai! Şi să nu scrii?! Ţi s-a mai îngroşat vocea… Cât stai? Cum de-ţi vine să tolerezi oroarea asta de mustaţă? Parcă eşti dat cu cărbune sub nas!

Mihai se lăsa răsucit pe o parte şi pe alta.

Amândouă surorile îmbătrâneau singure. Păreau că şi-ar fi dat cuvântul să nu se despartă. Toată viaţa lor era concentrată în acest frate mai mic, pe care îl cocoleau, îl alintau şi care nu prea părea mişcat de această adoraţie, fiindcă fugea repede de tovărăşia lor, chemat de viaţă, de zgomot, de noutate.

Deşi le despărţeau numai şapte şi opt ani de Mihai, Cora şi Ralu arătau mult mai în vârstă. Frăgezimea femeiască era scrisă pe figura lui Mihai; surorile, ele aveau trăsăturile mai dure, ochii buni dar mai stinşi, gura lărgită şi bărbătească, pieliţa obrazului veştedă; ele păreau două exemplare de probă, neizbutite, ca să triumfe desăvârşit în al treilea, cel din urmă, fratele mai mic şi unic.

Tanti Laura şi unchiul Pol se îmbrăţişară ceremonios, se întrebară şi-şi răspunseră câteva nimicuri indiferente; trecură la altceva mai interesant.

Toată îngrijorarea Laurei Vardaru, în timpul cât îl ştiuse în primejdie, se potolise acum. Căsnicia lor revenise la simpla tovărăşie dinainte, în care fiecare zeflemisea indulgent slăbiciunile şi maniile celuilalt.

Dar fetele nu-şi mai găseau astâmpăr.

Uşile se trântiră. Toată casa se umplu de larma condusă de Luminiţa, care încercă pianul dacă nu i-au amorţit coardele; dădu ideea să fie schimbat un divan din sofragerie dintr-un loc în altul; târî pe Elena Bilbor de-o mână şi pe Măgduţa Dobreanu de alta, să le arate priveliştea din balconul de la etaj, valea cu lacul îngheţat şi marginea fumurie a pădurii în zarea de sineală.

După un sfert de oră, unchiul Pol apăru bărbierit, cu cizme roşii, cu tunica strânsă pe trup, cu părul alb mirosind a loţiune şi cu monoclul prins în arcada ochiului, ca în zilele lui de glorie. Deşi prea puţin se îngrijea de gospodăria de la Chioaia, condusă de cele două nepoate, în asemenea ocazii se simţea el amfitrionul şi făcea exces de zel.

Trecu deci de câteva ori în sofragerie să controleze aranjarea mesei, mustrând fata din casă şi soldaţii, învăţându-i – pentru a câtea oară? – cum să răsucească şervetele, cum să distribuie batalioanele paharelor, pe înălţimi şi destinaţie. Dădu sfaturi bucătăresei, supraveghie preparaţia peştelui, prins de soldaţi din iazul îngheţat. Îşi frecă mâinile satisfăcut, toate mergeau strună!

Elena Bilbor se găsea străină aici. Luminiţa o târâse în silă. Subţire, cu părul blond-cenuşiu strâns într-o cărare la mijloc şi cu obrazul palid, cu înfăţişarea de icoană bizantină, accentuată de mâinile cu degete ascuţite şi lungi, contrasta cu întreaga familie a Vardarilor, în care până şi Mihai devenise gureş, iar tanti Laura fusese cuprinsă de o tardivă frenezie de activitate.

Ea nu se simţea la îndemână decât între patru ochi, re-trasă de soare, unde căpăta îndată căldură în glas şi gândurile i se dezmorţeau. Printre cei mulţi, timiditatea lua înfăţişarea unei dezaprobări; ceilalţi se simţeau chiar stânjeniţi, iar tot ce vorbiseră înainte devenea frivol şi vulgar.

Nu purta floare, podoabă, parfum. Totul era şters, sim-plu, în dorinţa să treacă neobservat. Părea că ignoră frumuseţea-i misterioasă şi morbidă. Nu cerea decât să fie uitată.

Astfel, Elena Bilbor trecea prin viaţă ca într-o vizită la necunoscuţi, unde rămânea numai câteva clipe, de politeţă, ca să se strecoare la cea dintâi ocazie, fără zgomot.

Pe asemenea fiinţe, viaţa le pândeşte, întru a sa neîndurată revanşă, cu cele mai viclene şi hâde şi josnice capcane.

În schimb, Măgduţa Dobreanu a fost, de îndată, ca la ea acasă.

Luminiţa o purtă la grajduri, unde voia să-şi vadă argaţii de la Făloasa şi de la Arpăşeşti, aduşi aici cu cea mai mare parte a gospodăriilor. O conduse să-i arate caii şi ocoalele de vite, după perdeaua de stuf.

Lângă un hambar găsise un băiat de-o şchioapă, cu o căciulă uriaşă dintr-un cârlan şi cojocelul încins peste mijloc şi o curea de hăţ.

Sub povara acestui belşug vestimentar, omuleţul abia se mai putea răsuci.

— Stai un moment, Măgduţo! Să-l supun la un interogator… Îmi place grozav cum vorbesc ăştia de aici, cu moldoveneasca lor moale şi pitorească!

Ridică ţurca de pe ochii băiatului.

Ţâncul se trase fricos de lângă păretele de lemn, ca sălbă-tăciunile într-o scorbură, să-şi asigure de ameninţarea primejdiei măcar spatele.

Avea nasul stacojiu, cât un bumb. În picioare, opinci imense.

— Cum te cheamă, voinicule?

Băiatul se ruşină şi-şi duse prompt degetele roşii la nas, cu siguranţa gestului milenar, care la toţi copiii de toate neamurile înseamnă cea dintâi expresie a intimidării.

— Haide, spune, ţâncul pământului! Ţi-a tăiat popa limba? Dacă-mi răspunzi frumos, îţi cumpăr ce voieşti tu… Cam ce-ai voi?

— Un fluier! Prinse curaj flăcăul, lăsând în pace nasul vânăt.

— Bine! Fluier să fie… Numai spune-mi întâi cum te cheamă, ca să ştiu cu cine am onoarea.

— Apoi, miă-mi zici Miţita a Frăsânii a lui Culai Chioariu di pişti vali.

— Phii, straşnic nume ai tu, mă Miţita! Nume de grand l'Espagne…

Miţita a Frăsânii a lui Culai Chioariu di pişti vali duse mâna îngheţată la spate, cu un fel de fudulie: „Aşa suntem noi, dacă-ţi place!”

— Şi ce cauţi tu aici, mă Miţita?

— M-o trimis mămuca.

— Cu ce afacere, Miţita, fiule?

— Să-l chem pe băd'ţa Costache.

— Da băd'ţa Costache cine-i, scumpule?

— Ei, că 'neaţa parcă nu ştii! I-aici la curţi, la giti!

— Şi ce să facă băd'ţa Costache?

— Ian să gie într-o fugă, că s-o-mpuns scroafa.

— Cum se poate nenorocirea aceasta, Miţita dragă?

— Poi o tâmplare. Ciasu rău!

— Şi cum a fost „tâmplarea”?

— Că-i o istorie întreagă…

— Hai, stimabile, spune istoria întreagă, dacă voieşti să ai cel mai frumos fluier din lume.

— Cu vrâste roşii şi verzi?

— Cu vrâste roşii şi verzi.

— Amu 'neaţa ştii că scroafa noastră tot treci prin borta gardului, la Maftei…

— Cum să nu ştiu aceasta, Miţita, scumpule! Şi pe urmă?

— Pi urmî, Maftei o tot zâs el di câţiva ori mămucăi: Lel'ţă Frăsână, strânge-ţi scroafa acasî, că s-o tâmpla o poznă!

— Şi pe urmă?

— Pi urmî, mămuca i-o spus că doar n-o şi-ţi mănânci comându, badi Maftei, că mneatali ce-ţi pasă, că nu eşti mobilizat cumu-i omu meu şi n-ai decât s-astuchi' mneaţa borta, că eşti bărbat şi asta-i treabî di bărbat…

— Şi pe urmă?

— Pi urmî, Maftei n-o astupat borta!

— Şi pe urmă?

— Pi urmî, mămuca o lăsat şi ie borta niastupatî…

— Şi pe urmă?

— Pi urmî, neazdimineaţî iar o intrat boala di scroafă…

— Şi pe urmă?

— Pi urmî, numai ci-auzim on guiţat ca aciala şi gura lui Maftei suduind în ogradî…

— Şi pe urmă?

— Pi urmî, vini Maftei la gard şi strigă: Lel'ţă Frăsână, vină şi-ţi ie scroafa c-am alungat-o şi-o fugit canile după ea şi s-o puns boala-ntr-o furcă…

— Şi pe urmă?

— Pi urmî, ci şi mai fie? Maftei s-o scărchinat în cap şi a zis: Tu-i mama ei di scroafă!

Luminiţa socoti de prisos să mai continue pitorescul interogator.

Mihai le ajunse din urmă.

De la fereastră, le văzuse colindând prin curte, stând de vorbă lângă hambar, cu Miţita a Frăsânii a lui Culai Chioariu di pişti vali. Îşi luă inima în dinţi ca să vină. Voia să arate el Magdei Dobreanu ce socotea frumos la dânşii, dar se temea de glumele Luminiţei…

Nu curtea, cu hambare şi grajduri, acarete vulgare de gospodărie, erau mândria Chioaiei. Ci livada întinsă de câteva hectare, cu pomi bătrâni şi răsuciţi, printre care, copil, se văzuse de-atâtea ori pierdut în misterele pădurii ecuatoriale, unde îl pândeau pieile roşii cu arcurile întinse, pe el, faţa palidă, venit să caute comoara ultimilor regi asteci şi să elibereze captiva spaniolă, după cum scria în romanele lui Boussenard, Mayne Reid, Gustave Aimard.

— Ai lăsat pe Elena Bilbor singură! Cora şi Ralu sunt ocupate cu masa. Tanti Laura îi face morală lui unchiul Pol.

— Da? întrerupse Luminiţa uitându-se în ochii lui. Şi eu trebuie să mă duc – nu-i aşa? – să-i ţin de urât Elenei, ca să rămâi tu…

Nu-şi isprăvi însă vorba şi-i păru rău că necăjeşte astfel „copiii”. Ea se simţea acum din „altă generaţie”. Era logodită; dragostea ei pentru Radu Comşa trecuse de toate temerile. Iubire calmă acum şi puternică. Le umplea viaţa, ocrotită de toţi din jurul lor. Pe când aceşti copii? Cum se privesc! Nu ştiu ce să-şi vorbească. Îşi ocolesc ochii. Şi Mihai, ce ridicol e, scociorându-şi nasturii de la tunică întocmai ca Miţita a Frăsânii a lui Culai Chioariu di pişti vali, nasul! Măgduţa, cu privirea ei speriată…

Luminiţa Vardaru o prinse de umeri şi o sărută mult, repede, pe ochi, pe frunte, apoi fugi:

— Să nu vă depărtaţi! Acuşi vă strig la masă!

Mihai şi Măgduţa o priviră din urmă, săltând elastică şi uşoară peste nămeţi, în puloverul de lână alb, strâns la mijloc, cu şuviţele negre de păr fluturând de sub cuşmuliţa albă.

În vârful scărilor se opri să răsufle, apăsându-şi pieptul cu mâna, ridicând obrazul în sus, ca o pasăre care bea apă, se întoarse şi le făcu semn de cuminţenie din cap.

— Nu e atât de răutăcioasă, cât vrea să pară, Luminiţa! rosti încet Mihai, mai mult pentru el.

— Dar cine spune că e răutăcioasă? O iubesc atât de mult! Când sunt de faţă trei-patru, mai mulţi, îi place să tachineze, e stăpânită parcă de un demon al neastâmpărului. Dar când rămâi numai singură cu dânsa, e aşa – nu ştiu cum să spun – e aşa de altfel, de caldă… Sunt două fiinţe în una! Dacă aş fi băiat, n-aş şti pe care s-o iubesc mai mult.

Măgduţa Dobreanu se învăpăiase la obraji, fiindcă rostise cuvântul iubire.

Cu vârful şoşonului minuscul desenă o floare imaginară în omăt.

Numai târziu, când crezu că i s-a dus sângele din obraz, ridică privirea în ochii lui Mihai. Trebuia să se uite în sus; Mihai era cu un cap mai înalt decât dânsa. Îşi zâmbiră.

— Îţi place la noi, Magda?

— E aşa de frumos! Şi drumul până aici… Casă bătrî-nească: vara, iedera de la cerdac îmi închipui că e o minune. Şi casa de la Iaşi, tot aşa, de modă veche, patriarhală… E ca în Turgheniev ori ca în Sadoveanu. De ce nu ţi-a plăcut să stai la Iaşi, sau aici? De ce te-au atras Bucureştii aceia nesuferiţi? Cora şi Ralu trebuie să fie atât de nefericite şi sunt atât de bune, Mihai!

— Cora şi Ralu! Ele ar vrea şi acum să port pantaloni scurţi şi să mă joc cu mingea. Să citesc basme şi să declam poezii la mosafiri, cum mă executam când mă scoteau în spectacol, cu haine de catifea, guler de dantelă şi breton retezat pe frunte. Sunt bătrân acum, Magda şi peste cinci luni am să-mi iau gradul şi am să fiu pe front… Dar iar te plictisesc cu ce-am să fac şi ce-am să dreg! Acum, haidem! Pe aici e livada…

O ajută de braţ să sară peste creasta unui troian şi rămase cu mâna apropiată, înfiorat de această atingere prin haină.

Magda Dobreanu păşea atent, cu mers mărunt de pisică, ocolind dâmburile de zăpadă, încercând rezistenţa bulgărilor tari, ridicând din când în când ochii spre figura serioasă a lui Mihai. Ce mare, puternic, simplu şi bun îi părea!

Livada era vastă şi sălbatică. Aici nu intrase mâna lui Alexandru Vardaru, să taie, să alinieze, să rotunjească. Nuci uriaşi, peri scorburoşi, meri cu ramurile pornite de la pământ întindeau în neclintire, în aerul aspru, flori de zăpadă. Iată tufişurile de smeură şi de pomuşoară! Aici îşi prindea hamacul între doi vişini, în vara când a citit toate romanele lui Jules Verne. Când ridica ochii, nu se dezmeticea. Venea din fundul pământului? Din blocul de gheaţă unde trăise zece mii de ani? Din insula doctorului Monroë, ori de la antipozi, cu fiii căpitanului Grant? Cu mare mirare auzea glasul strigându-l la masă şi se trezea tocmai la Chioaia… Aici sunt doi meri, care au fost sădiţi când s-a născut el; ce nalţi sunt acum! Bătrâni ca şi el!

Măgduţa Dobreanu cascadă un tril de râs argintiu când îl auzi spunând „bătrâni ca şi el”.

— Ce? Mă socoţi ca şi ceilalţi, copil, Măgduţo? Recunosc aici opera Luminiţei… De ce-mi ascunzi ochii?

O prinse de mijloc şi se plecă asupra obrazului, să-i vadă ochii.

În mijlocul negru al pupilelor castanii se răsfrângea, ca într-o stranie lentilă, micşorat şi real, peisajul cu pomi ninşi şi umbra lui Mihai aplecată. O clipă buzele fură apropiate. Dar numai o clipă şi nu se atinseră.

Era însă destul atât, ca să le rămână pentru totdeauna în amintire, ca fâlfâirea unei mari presimţiri de fericire, ziua aceea de iarnă, cu mult soare, cu multă lumină rece, cu zăpada scârţâind sub paşi şi cu fragilele flori de cristal ale pomilor. Totul părea, în neclintirea letargică, miraculos şi de pe alt tărâm.

— Auzi? Ne strigă… şopti Măgduţa.

Porniră, ţinându-se de mână, sărind peste valurile de zăpadă, scuturând în treacăt, cu un sunet mat, pale de ninsoare din crengi.

Sus, în casă, Luminiţa, în mijlocul tuturor şi spre marele haz al unchiului Pol, dădea unul din spectacolele ei îndrăcite.

Descoperise jucăriile lui Mihai, de copil: sabia de tablă, toba şi talgerele, un coif, calul de lemn, un Vasilache care-şi legăna trist şi moale trupul îmbrăcat în haină pestriţă, balansat între degetele Luminiţei, de vârful scufiei cu clopoţei.

— Ai intrat în camera mea, Luminiţo! Presimţi catastrofa Mihai, aruncându-şi repede ochii la Măgduţa Dobreanu, pe care ar fi vrut mai bine s-o ştie acum la la o sută de kilometri decât asistând la acest sacrilegiu.

Luminiţa uitase pentru o clipă „muzeul ei sentimental”, zidit în ciment, în ţara ocupată.

Se prefăcu a nu auzi şi continuă fără îndurare:

— Lată dovada instinctelor eroice de copil! Coiful de cruciat – puse coiful de cruciat pe cap – sabia cu lama de damasc – agită săbiuţa de tablă – carabina Mauser – o puse la ochi şi împuşcă cu dopul de plută – pornirile războinice s-au manifestat, după cum se vede, din cea mai fragedă pruncie! Tot astfel la Alexandru Macedon, la Napoleon Bonaparte, la Iuliu Cezar, la Mihai Bravul! Şi acum iată şi cea dintâi imagine a eroului! E cam nud şi nu e în poziţie marţială, ca Napoleon la Austerlitz, Nelson la Trafalgar, Anibal la Trasimene; dar e viu şi natural! Un Mihai-fără-teamă, în embrion…

Luminiţa agită deasupra capului un carton cafeniu. Fotografia lui Mihai când era de şase luni, gol-goluţ, aşezat pe pântece ca în toate fotografiile de copii, pe o pernă de dantelă, grăsuliu, cu obraji bucălaţi, cu mâinile curmate şi cu o funtă în moţul de păr.

Râsul fu general.

Unchiul Pol îşi scoase monoclul să-şi şteargă lacrimile. Dar Mihai îşi făcu loc şi smulse fotografia din mâna Luminiţei, rupând-o în două, pe urmă în patru. Aruncă jos cartoanele, înciudat, cu buza de jos tremurând. Trânti uşa.

Luminiţa fugi după el să-l împace, cu lacrimi în ochi, bătând cu pumnul în uşa după care se închisese Mihai. Cu mobilitatea dintotdeauna, îi părea rău acum de ceea ce numai cu o clipă înainte o înveselise peste seamă:

— Ascultă, Mihai, n-am vrut… Mihai!

Mihai nu răspundea, în picioare, la fereastră, cu dinţii încleştaţi.

În furia lui se lovise uşor la tâmplă şi un cucui fenomen creştea văzând cu ochii, ca în experienţele fachirilor. Exact cât trebuia ca să pară Măgduţei Dobreanu cu desăvârşire ridicol.

— Haideţi la masă, copii! chemă tanti Laura.

Camera se goli. Servitoarea intră să strângă cartoanele împrăştiate.

Rămase numai Vasilache, cu trupul moale în hainele din romburi colorate de cârpă, întins pe brânci pe marginea divanului, cu vârful scufiei şi clopoţeii spânzurând pe nasul roşu. Avea o mână de pâslă îndoită sub trup şi părea că priveşte, cu ochii rotunzi şi miraţi, bucata de carton uitată la picioarele divanului, din imaginea ruptă; un colţ de pernă şi o parte durdulie, rotundă şi albă, din corpul unui Mihai dolofan, pe care, desigur, numai în candoarea prunciei şi-o putuse arăta, aşa, fără nici o ruşine, goală.

— Mărio, nu te dezbrăca! Treci mai întâi pe la nenorociţii de la 18. Te-a căutat de două ori fetiţa. Te roagă numai-decât. Moare omul!

Maria Probotă rămase în mijlocul camerei, cu gestul neisprăvit.

Îşi trase la loc mâneca dolmanului de stofă militară, cu guler de miel brumăriu.

Toată figura arăta o mare oboseală. Ochii erau adânciţi în cearcăne albastre; în jurul gurii, două cute săpau o paranteză pretimpurie. Dar ceea ce neliniştea încă mai mult în această înfăţişare era tenul mort, liniile neclintite. O împietrire.

— O clipă numai! rosti resemnată. Să respir. Să mă dezgheţ…

Trase scaunul în faţa sobei. Cu blana descheiată, se aşeză să-şi dezmorţească picioarele; întinse spre para focului mâinile subţiri, pe care se citeau vinele.

Flacăra jucă pe obrazul nemişcat, ca pe un chip de ceară, artificial, de panoptic.

Cucoana Tincuţa, care împletea în fundul canapelei o mănuşă de lână, ridică ochelarii pe frunte şi-o privi tăcut. Văzu cum îşi schimbă inelul, prea larg acum, de pe un deget pe altul.

Clătină din cap şi oftă încet, să nu se audă.

— Înţeleg, Mărio, că eşti obosită… Dar îi putem lăsa?

— Bine, mamă, mă duc… Dinu ce face?

— Toată dimineaţa nu i s-a auzit glasul. Uite-l! spuse cucoana Tincuţa, ridicând colţul perdelei împletite spre curte.

Prin fereastra mică se vedea afară copilul, îmbodolit în paltonaş, la gât cu o legătoare de lână albă, cărând în braţe bulgări de zăpadă, cât el de mari, să-şi facă „omul”.

Maria zâmbi şi o clipă arătă cu zece ani mai tânără. Dar iluminarea aceasta se stinse îndată. Obrazul fu din nou neclintit, mort. Degetele slabe apăsară tâmplele, să alunge senzaţia de sfârşeală. Când se ridică, înaintea ochilor juca o bandă de scântei verzui. O oră să stea întinsă orizontal, nemişcată, să n-audă, să nu ştie nimic… Mai existau însă aceste fericiri interzise?

Căută seringa şi cutia cu fiole, pachetul de vată, flaconul cu alcool.

— Tot nu s-a aflat cine-i?

— Nu. Mărio! Şi ieri, toată ziua a aiurat… Se tem să nu moară. Nici n-ar şti cum să-l îngroape, ce să-i scrie pe cruce…

Bolnavul de la casa numărul 18 era un necunoscut, venit acolo să ceară găzduire la o văduvă nevoiaşă, acum o lună şi jumătate. Un refugiat, ca atâţia alţii, mii. Plătise chiria pe trei luni înainte, îşi spusese numele, dar nimeni nu aflase vreodată mai mult.

Părea un om jovial. De câteva ori glumise cu fetiţele văduvei, spunând că-şi aminteşte de copiii lui de-acasă. Lipsea în fiecare zi de la opt la douăsprezece, de la două la şase; desigur, slujbaş la vreunul din atâtea servicii strămutate. Dar cine mai ştia acum unul de altul?

Cu cinci seri înainte se închisese ca întotdeauna în cameră, după ce ceruse un pahar cu apă fierbinte pentru ceai; a doua zi l-au găsit delirând. Nu i-au putut scoate un singur cuvânt lămurit. Nu-l întovărăşise niciodată cineva, nu-l căutase nimeni, nu pomenise despre nimeni; nici nu ştia măcar din ce oraş anume era fugit.

Acum tifosul îi purta mintea în lumea stihiilor.

În stradă, Maria Probotă merse repede, biciuită de obiceiul profesional, singura putere care-i poruncea încă mişcările. De altfel, casa se afla la câţiva paşi.

O înt] mpină gazda, o femeie slabă, fără vârstă, cu buzele vinete, cu nasul lung şi trist, îmbrobodită cu un sal încins pe subsuori, cu ochii roşii de nesomn. Fiinţă simplă ca toţi din mahalaua aceea; văduvă de picher, cu cinci copii de la doisprezece ani în jos, numai fete, iţindu-şi printre crăpătura uşii sf] rcul nasurilor stacojii de frig.

— Cine are să vă mai poată mulţumi, doamnă doctoreasă, pentru atâta necaz şi osteneală? Vedeţi că nu-i pentru noi! Un străin, i-adevărat, dar cum să-l lăsăm ca pe-un câine?

— Lasă aceasta, madam Lipan… Le înţeleg: dovadă că sunt aici! Noaptea cum a trecut?

— Tot ca ieri, doamnă doctoreasă… Câteodată credeam că doarme. Mă lua şi pe mine somnul. Pe urmă, încerca deodată să sară din pat… Rupea cămaşa de pe el, râdea, plângea, se zbuciuma… Vă mulţumesc pentru lemne…

Intrară în cameră.

Patul era tras aproape de fereastră. Bolnavul nu le auzi paşii. Scufundat în perne, cu pleoapele închise, ar fi părut că doarme, dacă muşchii obrazului n-ar fi tresărit continuu şi dacă sub pleoape nu s-ar fi văzut globurile ochilor, mişcându-se convulsionat înlăuntru.

Când le simţi alături, se ridică pe jumătate, dezvelind pieptul, privind cu ochii holbaţi ceva numai de el ştiut. Cu o mişcare care trebuie să-i fi fost obişnuită, voi să-şi dea în lături părul sur şi ud pe frunte, dar nu ajunse cu mâna la cap. Căzu la loc şi închise pleoapele. Începu să mişte fruntea la dreapta şi la stânga, între perne, regulat, cum se leagănă singuri unii copii ca s-adoarmă.

Maria Probotă scutură termometrul, îl aşeză subsuoară, prinse mâna care se lăsă moale, să-i asculte pulsul.

Nu se mai puteau număra bătăile: puls filiform. Dădu din cap. Şi termometrul arăta 40 şi 6 linii!

— Doctoria i-o daţi la fiecare ceas?

Gazda făcu semn că da şi, cu mâna la gură, şopti că medicamentul se termină, ce-o să facă pe urmă?

— Bine! Când trec diseară, aduc altă doctorie, de la spital. Acum o farfurioară pentru spirt…

Arse vârful seringii, desfăcu mâna bolnavului şi împunse o doză de cafeină.

Necunoscutul deschise larg ochii şi deliră:

— Natalia, de ce-mi vorbeşti astfel? A pus şeful rezolu-ţia: 345, dar cu roşu şi la rând… Niciodată atâta căldură. Iunie, iulie, august! Puneţi lampa alături… Natalio, hainele cele noi. Se întoarce Emil. Decorat! Sunt patru mii de decoraţi şi un singur căţel… negru… Opriţi ceasornicul, pentru Dumnezeu! Ca mâni va bate ceasul, dar nici un chibrit. Sssst! S-a deschis uşa… Repede! E Emil. De când aşteptam, Emil! Natalia, de ce nu-l săruţi? Sssst! Tăceţi! E obosit Emil… Lăsaţi să doarmă, Emil…

Bolnavul ridică amândouă mâinile, să comande tăcere: ssst!

Apoi, deodată, le repezi înainte să alunge o vedenie. O luptă înfricoşată se dădea înlăuntru, între puteri nevăzute, căci toată figura fu plină de spaimă. Tăcu. Trăsăturile se destinseră potolite. Cu ochii închişi începu iar să legene capul de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, monoton, egal, ca un pendul. Răsuflă şuierător; gura întredes-chisă lăsa să se vadă dinţii ciudat de puternici. Era aproape de moarte şi în clipa aceea nu s-ar fi cunoscut; boala n-avusese când să topească muşchii şi carnea, obrazul era rotund, părul cărunt, dar aspru şi des.

Maria Probotă îşi aducea aminte că l-a zărit de câteva ori trecând pe stradă, prin faţa casei lor. Om cu obrazul rumen şi cu aer voios. Boala unui asemenea om tare n-ar fi părut ceva prea grav; dar Maria Probotă ştia că, în afară de o minune, nu mai există scăpare.

— Toată vremea a chemat aceste două nume: Natalia, Emil! rosti gazda, încrucişându-şi pe pieptul plat mâinile roşii şi crăpate de leşie. Poate să-i fie copii… nepoţi. Vedeţi, atâta are, era om nevoiaş, dar nu-i păsa… Spunea că au să treacă toate şi că are să fie bine!

Femeia arătă lângă perete un geamantan negru, cu o curea înnodată peste încuietorile stricate. O umbrela răzemată alături, cu mânerul înfăţişând un cap de pasăre lustruit de mână. O pereche de şoşoni, din care unul răsturnat arăta talpa, cu zimţii tociţi şi cârpită cu o bucată de gumă roşie, de cameră de automobil.

Maria Probotă întoarse ochii. De mult trecea printre toate, cu sufletul uscat.

Îşi strânse seringa, cutia cu fiole, apăsă dopul flaconului de spirt şi le dădu drumul în buzunarul larg al dolmanului.

— Doctoria la fiecare ceas. Altceva nu putem face. Şi te rog, păzeşte-ţi copiii!

Femeia dădu să-i sărute mâna. Închiseră uşa. Necunoscutul, rămas singur, hohotea:

— Ha-ha-ha! Ce hecatombă. Emil! Patru mii de decoraţi… Morţi şi decoraţi… De ce, Natalio, de ce?

În stradă trecea un furgon militar, în trapul cailor, cu cinci sicrie de scânduri negeluite, bătute primitiv în piroane.

Soldatul mâna în picioare; fuma un capăt de ţigară lipit de buză şi scuipa de sus.

Din când în când privea înapoi, să vadă dacă nu-i cad sicriele din căruţă.

„Toţi au devenit insensibili! gândi Maria Probotă, traversând spre casă, prin zăpada murdară, cu resturi de legume îngheţate şi zoi aruncate în drum. Niciodată n-am crezut că oamenii pot rezista la atâtea suferinţe. Ni se pare peste puterile noastre; a doua zi îndurăm altele mai cumplite, şi totuşi trăim! Ne trezim repetând gesturile automat. Aici unul moare, străin într-o casă străină, nu se ştie de unde vine, cine sunt numele pe care le cheamă; dar câte altele nu se petrec mai înfiorător încă?”…

Împinse portiţa. Dinu, care o auzi de astă dată venind, fugi împrejurul casei, să-i iasă înainte:

— Mămuţă, haide să-ţi arăt… Numai capul îl mai am de isprăvit. Îi fac doi ochi de cărbune şi uite colea ce mustăţi straşnice i-am pregătit!

Scoase un smoc de lână din buzunar şi vru s-o prindă de mână, s-o târâie, să-i arate.

Maria se feri de atingere.

— Dinule, ţi-am spus să nu te apropii când vin de la spital, până nu-mi schimb haina!

Supus, Dinu rămase la distanţă.

Observă o pată de medicament pe poalele dolmanului şi, plecându-se de departe cu mâinile sprijinite pe genunchi, după ce-o studie încruntându-şi sprincenele mici de încordată atenţie, declară plin de convingere:

— Chiar bine spui, mămuţo! Uite cât eşti de murdară de microbi!

Aflase şi el, după discuţiile profesionale din casă, că urgiile molimelor sunt pricinuite de aceşti mizerabili microbi şi îi vedea, după capul său, mari cât muştele!

Fugi îndărăt la omul de zăpadă. Era aproape terminat. Mai are nevoie de câteva meremetiseli. Două picioare cilindrice şi scurte, de lapon, straiul cu nasturi de nuci, mâinile sprijinite la piept într-un toiag. Pentru aceste operaţii târâse două lăzi ca să ajungă până sus; nu o dată se prăvălise la pământ, cu omul de zăpadă în braţe. Dar acum sfârşise! Lucra la capul ghilotinat, aşezat pe un capac de ladă, lipindu-i sprincenele şi nasul, care cădeau mereu. Se trăgea îndărăt câţiva paşi, îşi scutura mâinile roşii, suflând în pumni să-şi dezgheţe degetele, se repezea să aducă o modificare când nasul i se părea prea plângăreţ, cătând în pământ, sau se ridica prea impertinent către cer. Îi lipi mustăţile de lână, le răsuci. Perfect! Semăna acum cu bădia Iorgu!

De altfel, tot pe bădia Iorgu are să-l roage să urce capul pe umerii omului de omăt. Singur e prea greu să încerce, iar are să-l răstoarne. Ştia prea bine că bădia Iorgu are să-i facă îndată pe plac şi că are să se minuneze teribil de această operă desăvârşită. E atât de bun şi întotdeauna vesel bădia Iorgu!

Într-adevăr, bădia Iorgu şi soţia domniei-sale, Smărăndiţa, sora şi cumnatul cucoanei Tincuţa, se arătaseră minunaţi oameni.

Bădia Iorgu e slujbaş mărunt la vamă; are o şapcă nea-gră cu două trese de aur, care l-au umplut de entuziasm pe Dinu. Trăiau în căsuţa lor din mahalaua Iaşilor, uitaţi cu totul de neamurile din Bucureşti. Când a apărut cucoana Tincuţa în poartă, cu ciudata lor căruţă de bejenari fără cort, cu Dinu înfăşurat în paltoane şi şaluri, cu Piticu pri-vind resemnat cu unicul lui ochi în zloata străzii, şi-au frecat pleoapele ca înaintea unei arătări.

Pe urmă au înţeles. Era atâta prăpăd împrejur şi atât de aievea ajunseseră acum arătările!

Le-au oferit îndată odăiţa „cea bună”, din faţă, pentru mosafiri. După câteva zile au descoperit-o şi pe Maria la spitalul ei. I-au făcut o surpriză: bădia Iorgu s-a dus s-o cheme de la spital, fără să-i spună cine-o aşteaptă acasă. Nici nu l-a recunoscut la început; Maria uitase că mai are rude la Iaşi.

Când a deschis uşa şi i-a văzut înaintea focului – cucoana Tincuţa împletind, parcă se afla de când lumea acolo şi Dinu jucându-se cu Arabela înhămată – a izbucnit în plâns. Tot aşa şi Virgil Probotă, după două săptămâni, când a ajuns la Iaşi, bărbos şi rebegit, să caute spitalul Mariei.

S-au adunat astfel toţi, cum nu îndrăznise închipuirea lor să mai spere. Bădia Iorgu şi cucoana Smărăndiţa s-au retras în încăperea din dosul casei. Nu le găsea vină că atâta vreme îi uitase şi nu se mirau că numai acum, în nevoie, le-au descoperit urma. Viaţa e viaţă, nu?

Acum Virgil plecase la regiment, lângă Bacău; cucoana Tincuţa, sufletul acestor peripeţii, luase frânele gospodăriei; iar Piticu, adevăratul erou, deşi nu era de sânge maur, ci numai un căluţ de cărăuş lipsit de orice înfăţişare epică, îndură soarta tuturor eroilor după ce şi-au împlinit datoria. Bătrân, chior şi beteag, fu vândut de bădia Iorgu ca să nu îngreuneze bugetul lor sărac cu o gură de prisos.

Şi astfel se mistui în neant…

Dinu răsuci caierul de lână şi se trase îndărăt cu o mână la spate. Ar putea jura acum că sunt mustăţile lui bădia Iorgu! Dar a uitat să-i pună şi un lanţ de ceas la brâu. Are el un şnur de mătase şi are să-i lege, în loc de medalie, un ban cu gaură.

Începe să ningă iar. Fulgi moi şi neconteniţi, ca ninsoarea din globurile de cristal, jucării. Îl cheamă în casă. Bine, lasă că vine îndată!

La fereastra cu colţul perdelei ridicat, de unde ochii dinlăuntru îl supravegheau la fiecare cinci minute, cucoana Tincuţa bate şi îi face semn:

— Ajunge, Dinule, sfârşeşte!

— Îndată! I-a căzut o mustaţă… Numai s-o pun şi gata!

Buniţa vine să-l ia de mână, fiindcă altfel ştie că nu termină cu el. Nu e nimic! Are să-şi vadă omul de pe fereastră. Numai de ar căpăta şi un ac de păr, din care răsucit să-i înjghebe şi o pereche de ochelari. Ar fi atunci cel mai arătos om de zăpadă din toată strada. La Bucureşti nu ningea niciodată atât de zdravăn; n-ar fi putut să-şi facă un om atât de măreţ.

Se lăsă dezbrăcat de palton. Descălţat de şoşoni.

— Acum pot să le sărut, mămuţă? Te-ai spălat de „răii” ceia de microbi?

O cuprinse de după gât.

Pe scaunul dinaintea sobei, Maria privea în foc, fără nici un gând, ca bătrânii.

Fruntea rotundă se strânse lângă fruntea copilului; ochii castanii cu fire de aur îşi măreau asemănarea alături. Dar în părul lung şi greu al Mariei, înnodat la ceafă, se vedeau, dacă te uitai de aproape, câteva fire albe; iar când surâse unei amintiri, ori pentru nimic, aşa numai fiindcă simţea alături de pieptul ei pieptul lui Dinu cu bătăile regulate şi calde, atunci, în lumina fugitivă care-i trecu pe figură, în şiragul alb, intact şi regulat, dintele cu emailul imperceptibil albăstrui dădu surâsului înfăţişarea neliniştitoare a fructelor atinse de un ascuns semn al morţii.

— Lasă-mă, Dinule! Sunt obosită; eşti greu… Joacă-te!

Cucoana Tincuţa împletea repede. Andrelele jucau agere între degete, cu nu ştiu ce impresie de voioşie şi de tinereţe.

Din când în când, ridica ochelarii să privească la Maria. Creţurile mărunte ale figurii, ca pieliţa merelor care au trecut prin iarnă, se adânceau atunci şi tot obrazul părea iarăşi, aşa cum l-a văzut Radu Comşa în noaptea cu ploaie de noiembrie, înaintea tăciunilor, ca o pungă de ţăran sărac, strânsă în baiere.

Îşi punea la loc ochelarii şi povestea toate întâmplările din vecini, pe care le cunoştea ca dintr-o uimitor de amănunţită cronică, fiindcă în două luni învăţase necazurile fiecăruia.

La o casă, nevasta unui refugiat a născut şi şi-a vândut cerceii ca să plătească moaşa; la alta a murit un copil; la cealaltă a venit veste că băiatul e prizonier; Orghidan a început să ardă gardul, nu-şi poate lăsa copiii să moară de ger; Eleftereasca a trimis după câteva bucăţi de zahăr, îşi înţărca fetiţa; ofiţerul de la Popovicioaia s-a îmbolnăvit de exantematic, l-au dus la spital… Astfel, cucoana Tincuţa recapitula concret, cu fapte şi nume, o parcelă din toată nefericirea anonimă a iernii, a ţării, a lumii.

Dar inimile şi le găseau înăsprite de atâta avalanşă de dureri şi întâmplările se înşirau povestite ca din alt veac ori ca din altă planetă. Fiecare se strângea zgârcit în suferinţa proprie.

Cucoana Tincuţa îşi lăsa andrelele la o parte. O mânuşă era gata. O încercă pe mână.

— Cred că sunt destul de largi pentru Virgil! Dinule, ce însemnează asta?

— Mă joc de-a refugiaţii, buniţo! Arabela e Piticu şi eu sunt mata!

Dinu răsturnase o băncuţă cu picioarele în sus: înghe-suise legături, cutii, ghete, un şal făcut sul; o înhămase pe Arabela şi o lua după el prin casă. Căţeluşa privea înapoi şi se smucea să scape de sfori, nedeprinsă cu resemnarea animalelor de tracţiune.

— Brr! Piticule! Am ajuns în sfârşit şi la Focşani… Să facem niţel foc! Aşteaptă, mă urâtule, că-ţi dau acuşi ovăzul. Cam scârţâie roata din stânga, trebuie s-o ungem, Ioană! Dinule, nu ţi-e frig, mamă? Bem un ceai, cumpărăm o pâine şi la drum, copii! Piticule, Piticule, te-ai purtat bine până aici, acum să te văd! Gata? Cu ajutorul lui Dumnezeu, poimâine suntem la Tecuci…

Dinu porni cu bagajul lui, târând-o pe Arabela, împreju-rul odăii, spre Tecuci.

Cucoana Tincuţa, fără alte comentarii, îi luă biciul de sfoară din mână şi-o eliberă pe Arabela, care sări pe divan şi se încolăci, să-şi odihnească oasele după lunga-i călătorie şi să-şi lingă părul ros de hamuri.

Dinu încrucişă braţele, amărât:

— Bine, buniţo! Ce sunt eu aici, prizonier? Afară să nu mă joc, că ninge; aici să nu mă joc de-a refugiaţii, că răscolesc lucrurile! Cine a mai văzut să chinuiţi aşa un copil?

Aceasta era de la bădia Iorgu cetire, apărătorul şi complicele său în toate isprăvile.

— Am să-mi iau lumea-n cap! Nici de-a rănitul n-am voie să mă joc, buniţo? De-a rănitul nu stric nimic…

Dinu îşi legă la cap o batistă şi, şchiopătând de-un picior, sprijinit în umbrela buniţei, începu să umble prin cameră, gemând şi rezemându-se de pereţi.

Bătu în uşa unui dulap, în chip de uşa unei case.

— Fiţi bun şi daţi ajutor unui rănit! Vin tocmai de la Olt…

Aici, Dinu îşi îngroaşă vocea şi vorbeşte tot el, pentru cei dinlăuntru:

— N-avem loc, omule! E plină casa de refugiaţi.

Soldatul bate la altă uşă:

— Fiţi bun, vă rog şi daţi adăpost unui rănit!

Vocea se schimbă şi va să fie ameninţătoare:

— Ia sfârşiţi odată! După ce-aţi fugit dinaintea inamicului, umblaţi acum pe la casele oamenilor? Dau drumul la câini…

Tot Dinu explică, cu alt glas, pentru prepusul din casă:

— Asta e unul din cei care au făcut contrabandă… Un ghiftuit!

Şi cu legătura albă la cap, şchiopătând, cu voce din ce în ce mai rugătoare, de care s-a înduioşat singur de-i vine acum să plângă cu lacrimi adevărate, continuă peregrinările, jăluind:

— Fiţi bun, vă rog! Sunt un biet rănit… Vin tocmai de la Olt!

Maria privea fără să audă, poate fără să vadă, în cărbunii din sobă.

Flăcările se stinseseră. Mai erau câţiva tăciuni în cenuşă. Luceau sinistru în crepusculul încăperii. Atrăgeau ochii ficşi. Mâinile îi acopereau faţa; nu se mai vedea nimic din obraji.

Era numai o umbră, fără figură, strânsă lângă câţiva tăciuni stinşi.

Se ridică şi împinse alături scaunul. Odihna ei sfârşise. Îmbrăcă dolmanul milităresc, îşi îndesă boneta cu crucea roşie pe cap.

O clipă, în ceaţa plumburie a oglinzii, cât îşi încheia haina, întrezări chipul ei obosit, străin, cu liniile neclintite, moarte, de gresie.

În poartă, afară, o întâmpina gâfâind fetiţa de la casa numărul 18:

— O murit! Acuma i-o ţinut mamaia lumânarea… „Atunci nu e nevoie să-i mai aduc diseară medicamentul!” Cum i-a venit îndată în minte, absurd şi rece, gândul acesta? Mai întâi, gândul acesta?

— Mergi înainte, fetiţo! Te-ajung şi eu…

Acelaşi soldat cu furgonul de adineauri trecea îndărăt în fulguirea domoală.

Sicriele nu mai erau.

Soldatul, cu capela pe ceafă, în picioare, ţinând hăţurile depărtate, fluiera, cu uşurarea unui om care şi a sfârşit cu bine treaba.